Mika Waltari

Am avut ocazia să văd cu ochii mei cel mai mare tun pe care oamenii l-au făurit, am văzut că nu s-a risipit în mii de bucăţi cum credeam. Chiar şi pentru atât merita să vin. Află că, pentru a fi în posesia a două pagini din manuscrisele uitate ale lui Arhimede, aş da în schimb toate scrierile Sfinţilor Apostoli ai Bisericii.

— Dar eşti un bărbat nebun! Am spus eu contrariat. Patima de care eşti posedat este şi mai nebunească decât patima sultanului Mehmet.

Şi-a întins braţele în razele de lumină, ca şi cum ar fi vrut să cântărească în mâini firele de praf ce dansau în aer.

— Vezi tu, mi-a spus el, dintre aceste fire de praf te privesc ochii fecioarelor pe care surâsul morţii i-a închis cândva. Inima, ficatul şi creierul filosofilor dansează în acest univers de pulbere. Din pulberea ce voi fi, poate că şi eu îi voi zâmbi peste o mie de ani unui străin ce va umbla pe străzile Constantinopolului. Din această perspectivă, atât ştiinţa ta, cât şi a mea au aceeaşi valoare, îngăduie-mi atunci să fiu consecvent în convingerile mele şi nu-mi dispreţui ştiinţa! De unde ştii că în inima mea nu-ţi dispreţuiesc ştiinţa ta?

Totul în mine a tremurat de indignare, dar am încercat să mă liniştesc şi i-am spus:

— Ţi-ai ales greşit partenerul, saxonule! De te-ar cunoaşte, sultanul Mehmet te-ar saluta ca pe un confrate spiritual.

Dar el a spus:

— Nu, nu, eu aparţin Occidentului, Europei. Eu sunt de partea celor care doresc libertatea omului, nu încătuşarea lui.

— Ce înţelegi tu prin libertate? L-am întrebat eu.

M-a privit cu ochii lui înţelepţi şi neliniştiţi, a reflectat o clipă, apoi a spus:

— Dreptul de a alege.

— Exact, am murmurat eu. Îngrozitoarea libertate a omului! Libertatea lui Prometeu, păcatul originar.

Zâmbind, şi-a pus mâna pe umărul meu şi a oftat:

— O! Doamne, cât de grec eşti!

Am fost îngrozit de vorbele lui, l-am urât în clipa aceea, chiar dacă în inima mea am ştiut tot timpul că noi doi facem parte din aceeaşi categorie de cugetători. Am avut, la început, acelaşi punct de plecare. Dar el a ales lumea morţii, în timp ce eu am ales realitatea lui Dumnezeu.

M-am născut la hotarele a două lumi, una muribundă, alta pe cale să se nască. Atât în Occident, cât şi în Orient înfloreşte arborele morţii. Să se bucure cine-o vrea de fructele lui! Eu nu doresc să le simt gustul.

Este adevărat? Voi urma drumul ales? Ce-mi pasă? N-au decât să bubuie tunurile! Prăbuşească-se zidurile! Să bată toba uriaşă a morţii! Să se cutremure cerul şi pământul! Sunt dur şi rece. Nu, nu-i adevărat! Sunt mai fierbinte decât oricând, mă mistuie de viu focul pe care l-ai aprins în mine, dragostea mea! De ce ai înfipt în carnea mea acest spin? De ce nu mă laşi să lupt şi să mor în pace, după cum am ales?

Împătimit de tine şi de misterele sacre ce sălăşluiesc în fiinţa ta, eu, cel rătăcit, m-am întors în casa tatălui meu.

15 aprilie 1453

Este din nou duminică. Bat clopotele şi toaca în aerul proaspăt al dimineţii. Dar funinginea şi praful au acoperit verdele primăverii. Asemenea unor furnici, oameni istoviţi de oboseală repară spărturile şi stricăciunile din zid. În timpul nopţii au fost înfipţi ţăruşi în crăpăturile şi spărturile zidului exterior. Intervalele sunt umplute cu pământ, crengi, tufe, fân. Oamenii din oraş şi-au dat saltelele pentru a proteja zidul, de fapt, pentru a amortiza lovitura imenselor proiectile din piatră. Saltelele sunt acoperite cu piele de bou, peste care se toarnă apă, pentru a nu lua foc de la săgeţile aprinse ale turcilor.

Biserica Sfinţilor Apostoli, care se află pe colina centrală a oraşului, găzduieşte trupa de rezervă, care va acţiona în timpul asediului în locurile cele mai ameninţate. Nu sunt mai mult decât două sute de călăreţi. În aceste zile, ei au atribuţiile poliţiei de război. Din fericire, sunt greci. De-ar fi fost latini, intervenţiile lor ar fi fost însoţite de prea multă vărsare de sânge. Dar fiind greci, oamenii se mulţumesc să plângă şi să-i blesteme când îi văd străbătând în galop oraşul, oprindu-se la câte o casă, cercetând pivniţele şi alte ascunzători pentru a-i găsi pe cei ce se sustrag de la datoria de a apăra zidurile oraşului. Urmând porunca împăratului, ei cercetează şi magaziile secrete ale arhonţilor unde sunt ascunse alimente şi cară de acolo plăpumi şi perne pentru a fi umplute spărturile zidului. Jalnică, tristă imagine a unui oraş muribund.

De ce trebuie să murim pentru a le fi bine latinilor şi papei? Se întreabă grecii. Sultanul ne-ar cruţa viaţa şi ne-ar lăsa să păstrăm ce avem. Împăratul este un apostat. Sfânta Sofia e o biserica blestemată.

Dar, pe ziduri, tinerii greci dau dovadă de vitejie şi reuşesc de multe ori să-i omoare cu săgeţi pe turcii din apropierea şanţului de apărare. Şuşotesc între ei şi se mândresc cu vitejia lor, făgăduindu-şi că-i vor goni ei şi pe latini, după ce îi vor învinge pe turci. Învingător sau nu, împăratului Constantin îi sunt numărate zilele. Când l-a recunoscut pe papă şi a acceptat sprijinul latinilor, şi-a semnat singur sentinţa. Aşa afirmă fanaticii tineri greci.

Ştiu şi simt – o încerc pe mine însumi – că un război disperat transformă fiinţa umană şi o răscoleşte până în profunzimi.

Oboseala trupească, teama continuă, insomnia, toate acestea îl excită pe om până într-atât încât devine victima unui soi ciudat de beţie şi nu mai poate fi responsabil de actele sale şi nici baza pe judecata sa. El ajunge să dea crezare tuturor zvonurilor lipsite de sens. Cel tăcut devine guraliv, cel sensibil jubilează la vederea unui turc al cărui grumaz a fost străpuns de o săgeată. Războiul este o beţie periculoasă, o nebună şi bruscă oscilaţie între speranţă şi disperare, într-o clipă, unul îi comunică altuia starea sa de spirit, care îmbolnăveşte subit întreaga armată şi tot oraşul. Doar un soldat cu experienţă îşi poate păstra mintea limpede. Or, cea mai mare parte dintre apărătorii Constantinopolului nu a cunoscut războiul. De aceea crede Giustiniani că este o nevoie imperioasă să fie răspândite zvonuri optimiste în oraş, chiar dacă sunt mincinoase.

În oastea sultanului sunt cel puţin de două ori mai mulţi creştini decât numărul total al apărătorilor oraşului. Sunt trupele auxiliare recrutate în Serbia, Macedonia şi Bulgaria. Există chiar şi greci din Asia Mică printre ei. În apropierea Porţii Harisiene a fost găsit un bilet înfipt într-o săgeată, pe care nişte cavaleri sârbi au scris cu o slovă stângace: Dacă acest lucru depinde de noi, niciodată oraşul nu va cădea în mâinile sultanului.

Şi marele vizir Khalil unelteşte pe ascuns împotriva lui Mehmet. Pentru moment, n-a obţinut mare lucru. Dar va veni şi vremea lui, dacă sultanul va suferi o înfrângere.

Nopţile sunt reci. Oastea turcă este atât de numeroasă, încât doar o parte doarme în corturi. Cei mai mulţi luptători dorm chiar pe pământul gol şi nu toţi sunt atât de obişnuiţi cu frigul precum ienicerii; în liniştea nopţii, tusea şi strănuturile turcilor se aud până aici, pe ziduri.

Dar şi lucrătorii greci care repară zidurile tuşesc şi strănută. Turnurile şi bolţile zidului sunt reci şi umede. Tot lemnul este păstrat doar pentru fortificaţii. Nu se foloseşte decât cel care este necesar la pregătirea mâncării sau pentru topirea plumbului şi a smoalei. De aceea, celor mai mulţi dintre latini le este frig în armurile lor de fier, chiar dacă pe dinăuntru metalul este învelit cu un strat gros de câlţi.

17 aprilie 1453

Servitorul meu Manuil a venit la Blaherne şi mi-a adus îmbrăcăminte de corp curată şi hârtie de scris. Nu am nevoie de mâncare pentru că veneţienii m-au invitat să mănânc împreună cu ei atâta timp cât voi rămâne la Blaherne. Pentru toată perioada asediului, cardinalul Isidor le-a dat dispensă să nu ţină zilele de post. În schimb, împăratul Constantin veghează şi ajunează cu atâta ardoare, încât abia de se mai ţine pe picioare, atât de mult a slăbit.

Nu m-am putut împiedica să-l întreb pe Manuil dacă nu m-a căutat cineva. Nu, nimeni nu m-a căutat. L-am dus pe zid ca să vadă tunul mare. Chiar atunci, servanţii îl încărcau. Detunătura l-a făcut pe Manuil să tremure din cap până-n picioare. Şi s-a putut convinge cu ochii lui că zidul nu a avut de suferit în urma teribilei lovituri.

Dar, mai mult decât detunătura, l-a înspăimântat starea jalnică în care veneţienii au reuşit să aducă palatul imperial. A spus:

— Se pare că latinii şi-au păstrat vechile obiceiuri. Acum două sute cincizeci de ani, când au pus stăpânire pe Constantinopol, au făcut grajd din Sfânta Sofia. Intrau călare, aprindeau focuri pe dalele de piatră şi de marmură, îşi făceau nevoile în colţurile sfintei biserici.

Servitorii veneţienilor au voie să umble pe unde vor prin palat. De aceea, Manuil m-a rugat să-l conduc la Palatul Porfirogenezei, camera de naştere a pruncilor imperiali. Cu o sclipire vicleană în ochi, Manuil m-a privit pe furiş şi a spus:

— Picioarele muritorilor de rând nu au mai atins, până la venirea veneţienilor, aceste dale. Dar eu am picioare de grec, mai puţin profanatoare ca ale slujitorilor latini.

Am urcat pe vechea scară de marmură până ce am ajuns la catul cel mai de sus al palatului, apoi am mers în camera ai cărei pereţi sunt căptuşiţi cu plăci de porfir netede ca sticla; încă mai putea fi văzut patul încrustat cu aur protejat de vulturul bicefal, dar aşternutul şi restul mobilierului fuseseră furate. Contemplând această încăpere sinistră, despuiată de bogăţii, am înţeles că, de acum înainte, nici un împărat al Bizanţului nu se va mai naşte în ea.

Împins de curiozitatea lui naturală, Manuil a deschis uşiţa îngustă care duce la balcon. Apoi a spus:

— De zece ori am aşteptat umil, acolo, jos, printre ceilalţi oameni, vestea naşterii unui prunc împărătesc. Bătrânul împărat Manuil a avut zece copii. Constantin este cel de-al optulea. Trei băieţi mai sunt în viaţă, dar niciunul nu are vreun fiu. Poate că-i o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Şi în tot acest timp şi-a mângâiat barba rară, iar ochii lui încercănaţi m-au cercetat complice.

— Nu-i treaba mea! I-am spus enervat.

— Privind de jos spre acest balcon, a continuat el, niciodată nu mi-am închipuit că aş putea să-l văd de aproape. Dar nu-i de ajuns doar porfirul Romei pentru a deveni împărat. Este doar o superstiţie. Totuşi, şi cele mai orgolioase femei care au născut în această odaie au strâns în mână o bucată de porfir.

Mi-a arătat spre un colţ al încăperii şi am văzut, cu emoţie, că ici-colo fuseseră rupte bucăţi de porfir din perete. Şi, pentru o clipă, am redevenit copil. Un băiat mic între zidurile imense ale Avignonului, în lumina soarelui provensal. Ţineam în mâini o bucată de porfir, pe care o găsisem în lada tatălui meu. Un băieţel care vorbea cu îngerii, cu o piatră de porfir în mână…

— Ai văzut cumva vreo fantomă, stăpâne? M-a întrebat Manuil în şoaptă.

A îngenuncheat ca şi cum ar fi vrut să cerceteze mai pe îndelete peretele, dar, în acelaşi timp, era îngenuncheat în faţa mea. Şi-a ridicat privirea. Obrajii i-au tremurat, ochii îi erau plini de lacrimi.

— Nu s-a întâmplat nimic, l-am asigurat eu. Mi-am amintit de tatăl meu.

Nu mi s-a mai părut de mirare că tatălui meu i-au fost scoşi ochii. El a fost poate prea încrezător în această lume plină de cruzime şi spaimă. Această odaie de porfir cu încâlcita ei istorie de sute de ani mă persecuta şi mi-am simţit respiraţia tăiată ca într-un mormânt.

Marile tunuri concentrate în faţa Porţii Harisiene au tras atât de repede unul după altul, încât bubuiturile lor s-au amestecat într-un zgomot prelung. Dalele de marmură au tremurat sub picioarele noastre. Eram, într-adevăr, într-o criptă funerară, mormântul unui imperiu de o mie de ani de intrigi politice, cruzime, uzurpări, apăsătoare ceremonii mârşave. Minunatul arbore al grecilor, arborele vieţii, era uscat, iar cele o mie de frunze, împreună cu pietrele multicolore ce încercau să ascundă absenţa fructelor, îi confereau doar o valoare ornamentală. Era mort arborele vieţii, nici suflarea divină nu l-ar mai fi putut învia.

Încă simţeam în pumn piatra roşie de porfir. Doar bucata aceea de piatră să-mi fi hotărât destinul?

Şi Manuil a murmurat:

— O, stăpâne! Ochii mei bătrâni au obosit. Sau poate că lumina de purpură a acestei odăi mi-a pus un văl pe ochi. Lasă-mă să-ţi ating picioarele!

A întins mâna şi mi-a atins picioarele. Apoi a murmurat:

— Încălţări de purpură… purpură…

Dar camera porfirogenezei era înfricoşătoare şi el şi-a rotit ochii împrejur ca şi cum s-ar fi temut de urechi străine.

— Eşti beat? L-am întrebat brusc.

— Nu se înşală sângele niciodată, a spus el în şoaptă. Sângele se întoarce înapoi de unde a plecat. Chiar dacă drumul a fost lung. Chiar dacă a trecut dintr-un trup în altul, întotdeauna se întoarce.

I-am spus:

— Crede-mă, Manuil! Timpul s-a sfârşit, împărăţia mea nu mai este în această lume.

Şi-a aplecat capul, mi-a sărutat picioarele şi a trebuit să scutur din genunchi ca să-l îndepărtez.

— Sunt doar un bătrân nerod, a spus el. Capul mi-e plin de poveşti vechi. Am vedenii. Dar nu am intenţii rele.

I-am spus:

— Să lăsăm viziunile şi poveştile înmormântate în ziduri!

Cândva, când din noi nu va mai fi decât pulbere, poate le va găsi un străin în aceste pietre de porfir risipite.

După ce Manuil a plecat, m-am întors pe zid. Lângă tunul impresionant al lui Orban era adunată o mulţime de oameni în veşminte frumoase. Coborâseră de pe cai şi porunciseră slujitorilor să depărteze caii de locul acela. Nevenindu-mi să-mi cred ochilor, i-am privit mai atent. Mantii scurte şi căciuli de blană pe care se legănau pene de barză…

— Ungurii! Am strigat eu uluit. Oaspeţi ai sultanului…

Chiar dacă, din cauza distanţei, aş fi putut greşi în ceea ce priveşte veşmintele, nu m-aş fi putut înşela nicidecum asupra cailor lor neasemuiţi. Nobilii unguri au cercetat mai întâi curioşi marele tun, au arătat spre zid, apoi s-au retras la două sute de paşi în spate, ca să aştepte detunătura. Iar pe zidul Blahernelor s-au strâns din ce în ce mai mulţi oameni curioşi să-i vadă. La ce te puteai aştepta? La bine sau la rău? La un moment dat, a apărut gâfâind bailul Veneţiei, însoţit de megaducele Lukas Notaras. M-a recunoscut numaidecât şi m-a salutat ridicându-şi ochii cu mândrie. Pieptarul armurii strălucitoare a megaducelui era incrustat cu aur şi probabil costa o avere.

— Ce caută ungurii în tabăra sultanului? Am întrebat plin de mânie.

— Sunt mesagerii lui loan Huniade, m-a lămurit Lukas Notaras. Dacă nu mă înşel, îi sfătuiesc pe artileriştii sultanului în ce părţi ale zidului să lovească.

Este clar că ungurii nu mai au de gând să încalce promisiunile făcute turcilor. Mie mi se pare de necrezut, deşi ştiu bine că ungurii nu-i iubesc pe greci şi îi consideră schismatici de falsă credinţă. Ei să-i iubească pe greci? Încă înainte de bătălia de la Varna am văzut cu ochii mei cum i-au schingiuit cavalerii unguri pe preoţii ortodocşi bulgari şi cum au dat foc bisercii lor, deşi scopul cruciadei era tocmai să-i elibereze de opresiunea sultanului.

Şi Notaras a continuat ca şi cum ar fi vorbit pentru el însuşi, fără să-i privească pe cei din preajmă, dar a articulat cuvintele cu putere, aşa că împrejurul lui s-au strâns mulţi veneţieni să-l asculte.

— Ioan Huniade, a spus el, şi-a trimis emisarii să-i dovedească sultanului că Ungaria nu-l va abandona; în felul acesta întăreşte el armistiţiul, aducându-i sultanului o dovadă de netăgăduit a prieteniei sale. Totodată, este şi o asigurare pentru Mehmet că ungurii nu-l vor ajuta pe împăratul Constantin. Este lovitura politică pe care Ungaria o dă Bizanţului.

Iar saxonul Johannes Grant, care era în apropiere, i-a întărit spusele cu o indiferenţă simulată:

— Aşa este. Până acum turcii au tras ca nebunii în acelaşi loc, contrar regulilor; în ceea ce mă priveşte, m-am abţinut să afirm ceva, pentru că este o noutate pe care Occidentul încă n-a avut timp s-o experimenteze. Ca un zid să se prăbuşească, trebuie să fie crăpat în părţi diferite. Pentru început, două lovituri la baza zidului, cam la zece picioare una de alta, apoi lovitura hotărâtoare, ceva mai sus de bază, între cele două. În felul acesta se poate obţine o spărtură triunghiulară.

Dar tunurile turcilor au început să tragă, aşa că liniştea s-a lăsat pe zid, chiar dacă acum nimeni nu se mai temea atât de tare de zguduituri ca la început. Dar astăzi dimineaţă un proiectil de piatră, care a fost tras mult prea sus, a distrus trei creneluri ale zidului şi bucăţi ale proiectilului sfărâmat au zburat până la zidul de piatră al bisericii, lovind grav doi slujitori ai veneţienilor.

Când am coborât de pe zid spre poartă, s-a întâmplat să mă aflu lângă Lukas Notaras.

— Ce mai război! A spus el ironic. Ungurii îi învaţă pe artileriştii turci cum să tragă, iar sultanul probează pe zidurile Blahernelor cât de eficient îi este tunul.

— Ai dreptate, am spus eu. Ce mai război! Amiralul flotei imperiale, fără de flotă, apără zidurile dinspre mare, unde turcii nu pot ajunge nici de-ar înota.

I s-a înnegrit faţa de indignare.

— Apăr oraşul pe partea care mi-a fost hotărâtă de împărat, a spus el. Nu-i vina mea dacă locul nu este onorabil. Dar există un înţeles ascuns în tot ce ni se întâmplă. Poate că trebuie să-i salvez pe alţii de la moarte. Dacă-i aşa, ştiu care-i înţelesul.

N-am vrut să-l supăr. La urma urmelor, este tatăl Annei Notaras. I-am devorat chipul, căutând pe el trăsăturile fiicei sale. El mi-a simţit privirea, s-a oprit şi m-a privit fix, încruntându-şi sprâncenele. A ridicat din umeri şi a urcat indiferent pe calul lui negru ca tăciunele. Cine ştie? Poate că venise doar din curiozitate, pentru a vedea tunul mare.

Apoi pământul s-a cutremurat şi, de bubuitura teribilă, calul s-a ambalat atât de tare, încât cu greu a reuşit Notaras să-l liniştească. Iar când a tras de frâiele calului, ochii megaducelui au lucit sălbatic ca o flacără verde. Una după alta s-au auzit detunătura şi izbitura proiectilului de piatră în zidul Blahernelor. De parcă, în acelaşi timp, o sută de pereţi s-ar fi prăbuşit.

M-am dus apoi să-i povestesc lui Giustiniani despre unguri. Aflase deja. Am fost îngrozit când am văzut ce parte mare din zidul din dreptul Porţii Sfântului Roman s-a prăbuşit doar în câteva zile. Apărătorii lui Giustiniani au reuşit, totuşi, să ridice o palisadă. În fiecare noapte, de cum s-a întunecat, grecii din oraş au adus scânduri, butoaie şi saci cu pământ. Palisadă a fost construită mai cu seamă din lemn, cu butoaie pline cu pământ aşezate deasupra în chip de creneluri. Toată ziua au alergat turcii până la şanţ şi au aruncat în el lemne şi pietre, în timp ce focurile continue ale tunurilor mici şi săgeţile arcaşilor i-au obligat pe apărători doar să se păzească. Genovezii lui Giustiniani au suferit deja pierderi, în ciuda armurilor cu care sunt blindaţi. Fiecare din lei face cât zece, ce zic eu, cincizeci de greci neantrenaţi. Fiecare genovez mort este de neînlocuit.

Când am plecat spre Blaherne traversând oraşul, de două ori i-a oprit poliţia imperială şi a cerut să vadă plăcuţa de lemn care certifică dreptul de a părăsi zidul. Mulţi greci părăsesc în timpul zilei zidul pentru a-şi vedea familia sau pentru a face rost de mâncare.

18 aprilie 1453

Nimeni nu ar fi crezut că turcii vor începe primul lor atac adevărat în noaptea trecută; în mod vădit, intenţia lor a fost să atace prin surprindere zidul exterior în dreptul Porţii Sfântului Roman. Atacul a început în tăcere, la două ore după căderea nopţii. Protejaţi de întuneric, turcii au sărit în şanţul de apărare, apoi s-au căţărat cu ajutorul scărilor de asalt. De nu s-ar fi reparat în cursul zilei stricăciunile, fără îndoială, atacul turcilor ar fi reuşit. Dar gărzile au dat alarma, au sunat trâmbiţele, au fost aprinse făclii şi clopotele bisericilor au bătut în tot oraşul.

Dacă tot nu le-a reuşit surpriza, turcii au rupt tăcerea şi, în răpăit de tobe mari şi mici, scoţând ţipete înspăimântătoare, s-au năpustit spre palisada încropită de oamenii lui Giustiniani şi de grecii din oraş şi au încercat să răstoarne butoaiele cu pământ de deasupra palisadei cu ajutorul unor cârlige prinse în vârfurile lăncilor. Au încercat de asemenea să dea foc scândurilor din care era făcută întăritura, dar apărătorii au avut la îndemână ciuture pline cu apă şi au putut să împiedice răspândirea focului. Lupta a durat patru ore. Turcii s-au apropiat şi de ziduri, dar nu au atacat, a fost doar o încercare de intimidare a apărătorilor lui Giustiniani.

Noaptea a sporit vacarmul, până ce a ajuns înspăimântător. Speriaţi, oamenii au ieşit pe jumătate dezbrăcaţi în stradă. Am plecat în grabă de la Blaherne pentru a ajunge la Giustiniani şi, cu ochii mei, l-am văzut pe împăratul Constantin, care plângea. Era complet pierdut şi credea că, de la un moment la altul, oraşul urmează să fie cucerit de turci.

În realitate, doar câţiva turci reuşiseră să se caţere pe partea reparată a zidului exterior, dar au fost de îndată doborâţi de oamenii lui Giustiniani, care au acţionat ca un zid viu mobil din fier. Abia apucau turcii să sprijine pe zid scările de asalt, că imediat erau răsturnate de genovezi cu prăjinile. Dar pentru asediatorii grupaţi la baza zidului, cel mai cumplit a fost când a început să plouă peste capetele lor plumbul şi smoala clocotită. Nici o cuirasă de protecţie nu ajută când este atinsă de metal şi de smoală topită. Turcii au suferit pierderi importante şi, dimineaţa, lângă zidul de împrejmuire, au putut fi văzute grămezile de cadavre. Dar, printre cei ucişi, nu erau decât câţiva ieniceri. Este evident că sultanul nu a trimis la atac decât başbuzuci, soldaţi din trupele neregulate, care nu sunt instruiţi cine ştie ce.

După ce turcii s-au retras, mulţi dintre oamenii lui Giustiniani erau atât de epuizaţi, încât au adormit instantaneu pe locurile unde se aflau; împăratul Constantin, venit să inspecteze zidul, a fost nevoit să-i scuture cu propriile mâini pe unii străjeri adormiţi. Giustiniani le-a ordonat lucrătorilor greci să coboare în faţa zidului exterior şi să scoată din şanţul de apărare toţi buştenii de lemn şi pietrele cu care turcii îl umpluseră pentru a-şi înlesni trecerea. Dar, pentru a se răzbuna pe eşecul suferit, turcii au deschis focul la întâmplare şi mulţi dintre aceşti nefericiţi greci au fost ucişi. Iar Giustiniani i-a lovit cu latul spadei pe aceia care, intraţi în panică, atunci când tunurile turcilor au început să tragă, au încercat să se refugieze la adăpostul zidurilor.

Dimineaţa, treizeci de galere de război ale turcilor au părăsit Portul Celor Două Coloane ca să se apropie de lanţ. Dar nu s-a dat nici o luptă navală, fiindcă navele turcilor păreau prăpădite în comparaţie cu uriaşele corăbii veneţiene care păzeau lanţul. Din ambele părţi, tunurile au tras câteva salve răzleţe, apoi galerele turcilor s-au întors pe malul Bosforului, în portul de unde plecaseră.

Iar în timpul zilei, turcii au aşezat pe dealul Perei din apropierea zidurilor Galatei două bombarde gigantice cu bătaie lungă, care să-şi arunce proiectilele până în oraş. Primul proiectil a lovit o corabie genoveză de comerţ, care era ancorată în port. Corabia s-a scufundat repede, împreună cu bogata-i încărcătură ce valora aproape cincisprezece mii de ducaţi. Iar genovezii din Pera au trimis imediat sultanului un mesaj energic de protest împotriva violării neutralităţii lor declarate. Bombardele sunt amplasate pe teritoriul Perei şi proiectilele de piatră prost dirijate au distrus deja acoperişurile câtorva case şi au omorât o femeie. Sultanul le-a promis despăgubiri pentru victime pe toată durata asediului şi i-a asigurat pe genovezi de prietenia lui.

Dar sultanul şi-a atins astfel scopul. Navele comerciale ale veneţienilor trebuie să se depărteze de lanţ, fie retrăgându-se pe cheiul Perei, fie în unghiul mort format de turnurile şi zidurile Perei, pentru a nu fi, din greşeală, atinse de proiectilele lansate le cele două bombarde. Mulţi oameni au urcat pe ziduri pentru a urmări ciudatul bombardament. Proiectilele care atingeau suprafaţa apei ridicau imense coloane în aer.