Mika Waltari

După ce vântul a împrăştiat norul de fum şi praful, i-am văzut pe artileriştii turci în apropierea zidului, aplecaţi, pentru a constata efectele loviturii. I-am văzut eu strigând şi gesticulând, dar n-am auzit nici un sunet, fiindcă, un timp oarecare, am fost surd din pricina detunăturii. Am strigat eu însumi la grecii şi veneţienii din preajmă, dar nimeni nu m-a auzit. A trebuit să iau arcul în braţe pentru a-i incita să-şi folosescă armele. Dar, năuciţi de pe urma detunăturii, arcaşii care au tras şi-au risipit săgeţile de pomană, şi niciunul dintre turci nu a fost atins. Erau atât de absorbiţi de discuţia lor artileriştii şi grozav de înflăcăraţi, încât se limitau să privească distraţi săgeţile care cădeau pe lângă ei, fără să le treacă prin minte să fugă. Îşi ridicau braţele şi priveau înspre tun ca şi cum nu ar fi fost mulţumiţi de rezultatul acestei prime detunături.

În ciuda impresionantei lui greutăţi, proiectilul se sfărâmase în mii de bucăţi şi săpase în zid doar o spărtură de dimensiunea unei mici încăperi. Fundaţia zidului nu a fost clintită câtuşi de puţin.

Apoi, în apropierea tunului, l-am văzut chiar pe meşterul Orban învârtindu-şi cravaşa de comandant şi urlându-şi poruncile. Artileriştii servanţi au acoperit tunul cu pături groase de lână, pentru a evita o răcire prea rapidă a bronzului şi au turnat în gura imensă ulei, pentru uşurarea stării de zbucium a metalului după teribilul efort al detunăturii.

Mai departe de noi, în apropierea Porţii Harisiene şi a Porţii Sfântului Roman s-au auzit mai apoi detunături înspăimântătoare. Am văzut fulgerările luminoase şi norii negri ce s-au ridicat din partea aceea, dar bubuiturile le-am perceput ca pe nişte zgomote surde, din cauză că-mi simţeam urechile înfundate.

În timpul detunăturii, doar sultanul Mehmet a rămas în picioare. Toată suita lui de ofiţeri şi de ceauşi se aruncase cu burta la pământ. Nemişcat, a contemplat zidurile, în timp ce ofiţerii îşi scuturau iarba şi pământul de pe veşminte. Această indiferenţă simulată, pe care a exersat-o îndelung, este unul din modurile lui de a-şi ascunde o puternică stare de agitaţie interioară; îşi va fi imaginat el oare că puternicul tun al lui Orban va putea nărui un zid gros de douăzeci de picioare chiar de la prima lovitură?

După ce tunul mare a fost acoperit, Orban a dat ordin să se tragă cu cele două tunuri ce se aflau de o parte şi de alta. În ciuda calibrului lor impresionant, cele două tunuri parcă erau doi purceluşi tineri pe lângă o scroafă. Artileriştii nu s-au depărtat în momentul detunăturii.

De la puternica lumină care a urmat, câteva clipe n-am mai văzut nimic. Şi de data aceasta s-au ridicat nori groşi de praf, care i-au ascuns pe artilerişti. Proiectilele au lovit zidul aproape în acelaşi loc ca şi primul proiectil. Zidul a tremurat sub efectul celor două lovituri simultane şi un veneţian a fost rănit de bucăţile de piatră ce zburau. Dar distrugerea n-a fost atât de mare pe cât ne-am temut noi. Zidul Blahernelor a trecut cu bine de această probă a focului. Uşurat, bailul Minotto a izbucnit în râs şi s-a adresat astfel oamenilor săi:

— Pe Sfântul Duh! Nu vă mai fie teamă! N-are decât să tragă şi o duzină de ghiulele pe zi sultanul, tot aia-i, nu reuşesc ele să dărâme zidul! Curaj!

Şi în timp ce turcii îşi îngrijeau tunurile ca pe nişte animale bolnave, Johannes Grant a dat ordin tuturor apărătorilor să se apuce de treabă. Ştiind în acest moment cum sunt orientate de-a lungul zidurilor tunurile turcilor, a dispus să fie amplasaţi imenşi saci de piele plini cu lână, bumbac şi fân, pentru a proteja cavităţile făcute de proiectile. Era optimist şi credea că în timpul nopţii stricăciunile vor putea fi reparate.

De undeva, de departe, s-au auzit alte bubuituri şi am simţit din nou sub picioare zidul tremurând. Cele o sută de tunuri cu ţevi lungi ale sultanului au început să tragă, iar bombardele să-şi lanseze ghiulele de piatră. Multe proiectile au căzut în oraş, fiindcă servanţii nu reuşiseră să dozeze convenabil cantitatea de pulbere şi nici să dea afetului înclinaţia corespunzătoare. Apoi văzduhul s-a umplut de un vuiet continuu. Bătând în tobe, lovind talerele de aramă ale cimbalelor şi răcnind cât îi ţinea gura numele lui Allah, detaşamentele de turci au ajuns la şanţul de apărare. Până la urmă, s-au acomodat şi apărătorii de pe ziduri cu zgomotele şi au început să ţintească mai bine, aşa că din ce în ce mai mulţi turci au fost ucişi.

Mai târziu, am plecat pe jos de-a lungul zidurilor spre Poarta Sfântului Roman, ca să-l informez pe Giustiniani că, pentru moment, n-are rost să ne temem de tunul mare. Din când în când, în dreptul merloanelor, a trebuit să alerg pentru a evita săgeţile sau proiectilele de piatră.

Pe ziduri, între Palatul Porfirogenezei şi Poarta Harisiană nimănui nu-i venea să râdă. Încă de la primele lovituri pe care cele patru tunuri mari, concentrate în faţa zidului, le-au tras, se năruise o bună bucată de parapet şi fuseseră zdrobiţi trei oameni. Alţi zece au fost răniţi de cioburile din piatră. Ca să ajungă în oraş pentru îngrijirea rănilor, răniţii au fost scoşi prin poarta de atac a marelui zid. Pe zid erau bălţi de sânge, iar apărătorii priveau neliniştiţi din spatele ferăstruicilor strâmte ale turnurilor, sau pieziş, din dreptul crenelurilor, cum îşi reîncărcau turcii tunurile. Mai înainte de a fi introdus proiectilul în gura tunului, în faţa încărcăturii de pulbere este împins un cilindru din lemn, apoi se etanşează cu argilă fantele dintre cilindru şi pereţii interiori ai gurii tunului.

Această porţiune de zid este apărată de trei fraţi al căror nume este Guacchardi, tineri condotieri de origine veneţiană. Ei înşişi şi-au angajat oamenii şi s-au oferit să-i slujească împăratului. Treceau de la un om la altul şi-l încurajau pe fiecare bătându-l prieteneşte pe umăr şi asigurându-l că lucrurile se vor desfăşura bine. Au fost curioşi să afle cum au suportat zidurile Blahernelor lovitura trasă de tunul mare, aşa că am mai sporovăit cu ei, aşteptând să văd cu ochii mei efectele următoarei detunături pe care turcii o pregăteau; în turnul lor de comandă, pe care-l împodobiseră cu covoare preţioase, tapiserii şi perne moi cusute cu fir de aur, împrumutate de la Palatul Blahernelor, ei mi-au oferit vin.

Mi-au povestit, cu detalii bogate, aventurile lor sentimentale cu grecoaicele din Constantinopol şi m-au întrebat despre moravurile turcoaicelor. Niciunul dintre ei nu are încă treizeci de ani. Sunt doar nişte aventurieri, interesaţi în exclusivitate de glorie şi de bogăţii. Nepăsători, sunt gata în orice moment să se arate în faţa lui Dumnezeu cu capul ameţit de vin, cu inima plină de amintirea femeilor cu care s-au iubit. Departe de mine gândul de a-i dezaproba şi judeca. Dimpotrivă, în compania lor, i-am invidiat un pic pentru tinereţea lor înflăcărată, pe care nici o filosofie nu a întunecat-o.

Turcii au schimbat înclinaţia retrăgând câteva pene de lemn de sub tunuri şi strângând din nou corzile de ancorare, pentru ca proiectilele să lovească partea de jos a zidului. Când au văzut că şomoioagele sunt deja aprinse, oamenii de pe zid au început să ţipe, iar cei trei fraţi au aruncat în mare grabă zarurile pentru a stabili căruia dintre ei îi va reveni onoarea de a merge pe ziduri în bătaia tunurilor pentru a-i încuraja pe apărători. Apoi, cel mai tânăr Guacchardi, ale cărui zaruri au căzut amândouă cu cifra şase în sus, plin de entuziasm, cu ochi strălucitori, ameţit de vin, târându-şi sabia, a ieşit să-şi facă rondul pe metereze. S-a aşezat între două merloane şi, agitându-şi braţele cuirasate cu fier, a urlat spre turci, în limba lor, nişte înjurături atât de spurcate, încât mie mi-a fost ruşine pentru el. Dar când şomoioagele aprinse nu s-au mai văzut, s-a retras la adăpost.

Trei tunuri au tras aproape în acelaşi timp, detunăturile au fost asurzitoare şi zidul a fremătat sub picioarele noastre. După ce fumul şi praful s-au risipit, l-am putut vedea pe tânărul Guacchardi nevătămat, sprijinit semeţ pe picioarele larg desfăcute. Dar proiectilele distruseseră marginea şanţului de apărare şi detaşaseră bucăţi groase din zid. Este evident că, după un anumit timp, loviturile repetate ale tunurilor provoacă stricăciuni teribile şi macină încet, dar sigur, zidurile de apărare.

Dinspre tunuri se auzeau vaiete; în timpul detunăturii, odgoanele cu care era susţinut tunul din stânga se rupseseră şi tunul se răsturnase, strivind câţiva artilerişti. Buştenii şi blocurile de piatră pe care se sprijinise tunul se prăbuşiseră. Fără a se nelinişti de soarta celor striviţi, servanţii au îngrijit tunul, l-au acoperit cu pături, ca să împiedice răcirea bruscă a metalului, şi i-au turnat în gura larg deschisă ulei de măsline. Tunurile sunt mai preţioase decât viaţa oamenilor.

Continuându-mi periplul pe ziduri, am avut impresia că în tabăra turcească domnea o confuzie mult mai mare decât printre apărătorii oraşului. Detunăturile puternice speriaseră vitele, care alergau ridicând nori de praf în urma lor şi scoteau mugete înfricoşate. Am văzut cai înnebuniţi, care o luaseră razna pe câmp şi galopau orbeşte, strivindu-i pe cei ce nu reuşeau să se dea la o parte. Am mai văzut o cămilă furioasă alergând pe câmpul gol dintre fortificaţia turcească şi zidurile oraşului; în urma ei fugea un păstor care voia s-o oprească, dar animalul furios s-a întors pe neaşteptate, l-a răsturnat, a îngenuncheat şi l-a strivit cu pieptul. Şi în tot timpul acesta, tunurile mici îşi continuau focul, iar pedestraşii care se apropiaseră de şanţul de apărare, încurajaţi de zgomotul asurzitor al tobelor, trompetelor şi cimbalelor, îşi încordau arcurile şi trăgeau săgeţi înspre apărătorii zidului, protejaţi de parapet. Dar oamenii blindaţi cu fier ai lui Giustiniani nici nu se oboseau să se ferească de săgeţile care se rupeau de cuirasele şi scuturile lor.

În momentul când am ajuns eu în dreptul sectorului apărat de Giustiniani, tunurile mari ale turcilor din faţa Porţii Sfântului taman trăgeau. Creasta zidului s-a prăbuşit în faţa mea şi bucăţi de piatră au zburat în văzduh. Am început să tuşesc, gura mi s-a umplut de praf şi de var, abia mai puteam respira. Un fum puturos mi-a înnegrit mâinile şi faţa. În jurul meu auzeam gemetele şi înjurăturile latinilor, dar şi cucernicele implorări de ajutor adresate în limba greacă Sfintei Fecioare. Un lucrător care căra pietre pe zid s-a prăbuşit lângă picioarele mele. Sângele ţâşnea din şoldul lui terciuit. Mai înainte de a-şi da sufletul, a apucat să rostească:

— Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă păcatele mele!

L-am văzut pe Giustiniani când se apropia în goană să vadă stricăciunile cauzate de ultimul bombardament al turcilor. A deschis cu un pumn viziera căştii; în ochii lui bulbucaţi de taur strălucea flacăra verde a patimii. M-a privit ca şi cum nu m-ar fi cunoscut şi a strigat:

— Bătălia a început! Spune-mi, oare ai mai văzut vreodată o zi mai minunată ca aceasta?

A inspirat adânc mirosul pulberii şi a sângelui cald. A inspirat atât de puternic, încât cuirasa de tablă s-a bombat în dreptul pieptului. Nu mai era comandantul cumpătat şi nepăsător pe care-l cunoşteam. Ca şi cum abia acum intrase în elementul lui cel mai natural şi trupul său recunoştea bucuria suferinţei în vuietul şi zgomotul ameţitor din jur.

Zidul s-a clătinat sub noi, o detunătură a cutremurat văzduhul, nori cenuşii de praf ne-au întunecat vederea. Marele tun din faţa Porţii Caligariene a tras pentru a doua oară. De după norii de praf şi de fum, soarele era roşu ca un disc de foc. După poziţia soarelui am înţeles că a fost nevoie de două ore pentru a se putea pregăti a doua lovitură cu vestitul tun.

— Probabil ai aflat, a strigat Giustiniani, că flota turcilor a sosit. Au fost numărate trei sute de corăbii, dar cele mai multe sunt nave de transport, iar galerele de război sunt mai mici şi mai uşoare în comparaţie cu cele ale latinilor. Veneţienii le-au aşteptat în apropierea lanţului, dar flota a navigat de-a lungul Perei şi a ancorat pe malul Bosforului în Portul Celor Două Coloane.

Şi a mai spus izbucnind în râs:

— Ce nerăbdător este sufletul omului! Am aşteptat cu nerăbdare acest asediu. Ce puţin a însemnat toată experienţa pe care o am când au început să răpăie tobele şi să vuiască văzduhul de detunăturile tunurilor. Pentru o clipă, am crezut că sultanul va ataca simultan atât pe mare, cât şi pe uscat. Dar nu, decât să rupă lanţul, a preferat deocamdată să-şi pună flota la adăpost. Pentru că vrea să aibă permanent toate cărţile bune în mână.

Spunea toate aceste grozăvii cu un aer atât de voios, ca şi cum pericolul s-ar fi risipit, chiar dacă, doar după primele două serii de focuri, tunurile mari ale turcilor distruseseră prima linie de fortificaţii şi deterioraseră zidul exterior, care avea de sus până jos spărturi numeroase. Mormăind, Giustiniani i-a chemat pe lucrătorii greci care, îngroziţi, părăsiseră zidul, şi le-a ordonat să ridice cadavrul compatriotului lor. Dar nefericiţii, care stăteau ghemuiţi în parateichion, l-au întrebat dacă le îngăduie să se întoarcă în oraş. Erau nişte lucrători paşnici, care nu fuseseră angajaţi să facă război cu turcii alături de latini.

Până la urmă, doi oameni au prins curaj şi au urcat înapoi pe zid, plecându-şi capetele ca să se ferească de pietre şi de săgeţi. Au îngenuncheat alături de cel mort şi au izbucnit în plâns. Cu mâinile lor murdare, i-au şters praful de pe barbă şi i-au mângâiat cu stângăcie mâinile, ca şi cum, până ce nu le vor fi simţit răceala, s-ar fi îndoit că el era într-adevăr mort. Apoi i-au cerut lui Giustiniani o monedă de argint pentru a transporta cadavrul în oraş.

Giustiniani a blestemat şi mi-a spus:

— Oare pentru astfel de nemernici trebuie eu să apăr lumea creştină?

Sângele meu grec a clocotit de mânie pentru cei doi nefericiţi, care erau îmbrăcaţi în straie murdare şi rupte de lucrători, fără cască sau cuirasă de protecţie. Şi i-am spus lui Giustiniani:

— Dar este oraşul lor! Tu ai făcut legământ că vei apăra această porţiune de zid. Împăratul te plăteşte pentru asta. De aceea, trebuie şi tu să-i plăteşti pe lucrătorii greci, dacă nu vrei să împlineşti acest lucru cu mâinile tale. De fapt, aşa s-a stabilit. Tu însuţi vei fi un nemernic dacă nu-i vei plăti. Ei trebuie să cumpere mâncare pentru familiile lor. Împăratul nu le dă nimic. Pentru aceşti oameni sărmani, o monedă de argint are aceeaşi valoare cât are pentru tine ducatul din Lemnos. Nu eşti mai bun decât ei. Că doar din ambiţie şi dorinţă de bogăţie te-ai vândut Împăratului.

Îmbătat de prima zi a războiului, Giustiniani nu s-a simţit prea mult ofensat. Le-a aruncat un bănuţ de argint lucrătorilor. Ei l-au ridicat în grabă şi au coborât de pe zid purtând cadavrul celui ucis, iar în urma lor picături de sânge au curs pe treptele tocite ale scării.

Mie mi-a spus doar atât:

— Mi-ai stricat tot cheful, Jean Ange! Dar la ce altceva mai bun te poţi aştepta de la un grec?

13 aprilie 1453

Ce noapte neliniştită! În oraş, prea multă lume n-a putut să doarmă. La miezul nopţii s-a auzit o nouă detunătură a tunului mare. S-a cutremurat pământul şi o limbă de foc s-a zărit pe cer.

Toată noaptea s-a lucrat pentru a fi umplute spărturile zidului şi au fost acoperite cu saci plini cu lână sau cu fân locurile cele mai ameninţate.

Corăbiile turcilor sunt ancorate în Portul Celor Două Coloane. Au fost descărcate cantităţi impresionante de lemn şi proiectile sferice de piatră pentru asediu. Marile galere veneţiene sunt ancorate în apropierea lanţului. Toată noaptea au vegheat veneţienii şi au făcut ultimele pregătiri pentru a fi gata să apere lanţul în caz de atac.

Fiecare tun mare al turcilor poate să tragă şase focuri pe zi. S-ar părea că zidul Blahernelor din apropierea Porţii Caligariene rezistă cel mai bine, chiar dacă este expus loviturilor monstrului. Veneţienii care locuiesc în palat examinează cu interes icoana Sfintei Fecioare a Blahernelor, care se află în biserica palatului. Au început să-i creadă pe grecii care afirmă că Panaghia făcătoare de minuni protejează zidul Blahernelor.

Încă nu a murit nici un latin. Dar doi s-au ales cu nişte răni îngrozitoare, în schimb, mulţi dintre meşteşugarii şi călugării care s-au înrolat de bunăvoie au fost ucişi apărând zidul, de la Poarta de Aur până la Poarta Rhesiană. În felul acesta, au învăţat ce utile sunt nu prea plăcutele căşti şi că nici chingile cu care sunt strânse cuirasele nu sunt chiar atât de rele.

Lumea a început să se obişnuiască deja cu războiul. Iar ura împotriva turcilor creşte proporţional cu răul pe care-l fac. Femeile şi bătrânii se apropie cu sfială de ziduri, pentru a-şi muia veşmintele în sângele celor morţi, şi-i binecuvântează pe cei căzuţi ca pe nişte martiri ai credinţei.

Omul este o fiinţă docilă. Se poate obişnui cu orice. Chiar şi cu bubuiturile tunului mare, cu zguduiturile, cu vuietul zidului ce se prăbuşeşte. Pântecele încetează să se contracte din cauza spaimei, respiraţia devine normală.

Flota are un observator în turnul din Pera, care poate urmări mişcările corăbiilor turcilor în Bosfor. Şi lanţul este prins de turnul de pe malul Perei; în fiecare zi sosesc în tabăra turcilor genovezi şi evrei din Pera, care vând sau cumpără câte ceva. Ei sunt intermediarii veştilor utile care ajung în oraş. Cam asta este neutralitatea Perei. Dar, în acest moment, sultanul nu le poate spune nimic. Formal, neutralitatea Perei îi este de mai mare folos decât ostilitatea. Iar negustorii Perei fac afaceri bune. Bănuiesc că vor pierde tot ce au câştigat dacă sultanul va cuceri Constantinopolul.

Eu sunt acela care am scris: dacă sultanul va cuceri…? Ce schimbătoare este inima omului! Până ajunge chiar să creadă în ceea ce doreşte. Până acum, toţi sultanii care au asediat Constantinopolul nu au reuşit să-l cucerească. Aşa este. Numai că ei nu aveau nici tunuri, nici corăbii, iar grecii dominau marea şi strâmtoarea Bosfor era deschisă, în momentul de faţă, Constantinopolul este prins ca într-o capcană. Doar în promisiunile papei şi ale veneţienilor ne mai este speranţa. Sau într-o schimbare neaşteptată… Să zicem că ungurii i-ar ataca din spate pe turci… Dar aşa ceva nu mai are cum să se întâmple. S-a dus vremea aceea. Tot cerul nopţii pe care aleargă limbi de foc anunţă vremea cea nouă. Vremea tunurilor, a ienicerilor. Vremea sultanului care-i va supune pe oameni, transformându-i în instrumente ale puterii.

14 aprilie 1453

Unul dintre tunurile mari ale turcilor a explodat. Ceea ce a determinat o oarecare domolire a canonadei. Forjorii şi-au instalat forjele în apropierea artileriei şi au întărit tunurile cu cercuri de fier. Orban a improvizat o turnătorie pe un deal, în spatele frontului. Sub cerul întunecat al nopţii străluceşte ca ziua roşul aprins al bronzului şi cositorului topit. Un negustor evreu a povestit că a văzut sute de sclavi şi numeroase gropi de turnare pentru noi tunuri. Vremea este bună şi cerul fără nici un nor. Iar Johannes Grant, meşterul saxon, mi-a spus:

— Dacă grecii n-ar avea nici un păcat, ar putea să se roage să vină ploaia. Doar o picătură de apă de ar cădea pe modelul de turnare, metalul incandescent cu care sunt umplute formele ar crăpa când s-ar solidifica.

E un bărbat ciudat Johannes Grant, un visător care nu-i interesat nici de vin, nici de femei. Specialiştii împăratului au aşezat pe ziduri un mare număr de bombarde şi de catapulte greoaie, cu bătaie scurtă, care vor fi de folos abia când turcii vor începe asaltul. Grant a demonstrat pe bază de desene cum pot fi îmbunătăţite aceste arme, care nu şi-au mai schimbat forma din timpul lui Alexandru cel Mare. Când are puţin timp, obişnuieşte să meargă la biblioteca imperială pentru a descifra manuscrise vechi.

Numai că bibliotecarul imperial, un bărbat cu părul cărunt, este grozav de gelos pentru cărţile din bibliotecă şi nu le împrumută nimănui. Cum nu dă voie să fie aprinse lumânări sau opaiţe în sala de lectură, codexurile pot fi citite doar la lumina zilei. Latinilor, nici măcar nu vrea să le arate cataloagele, iar lui Grant i-a refuzat scrierile lui Arhimede, pretextând că biblioteca nu este în posesia lor. De i-ar fi cerut scrierile Patriarhilor Bisericii sau ale filosofilor greci, poate că le-ar fi putut obţine cu mai multă uşurinţă. Dar saxonul nu este interesat decât de tehnică şi de matematică. De aceea, bibliotecarul îl consideră un barbar demn de dispreţ.

Am fost împreună la bibliotecă şi Johannes Grant mi-a spus:

— Arhimede şi Pitagora ar fi putut construi maşini capabile să schimbe faţa lumii. Cei vechi ştiau cum să folosească forţa apei şi a aburului pentru a înlocui anumite munci ale omului. Mai pe urmă, nimeni nu a mai fost interesat de aceste lucruri. Cărturarii au renunţat la aspectul practic pentru a se înclina în faţa doctrinelor ezoterice şi ideilor lui Platon, apreciind că lumea supranaturală este mai importantă decât cea reală. Dar poate că în manuscrise uitate de vreme, un om de ştiinţă ar putea descoperi idei de care să profite.

I-am spus:

— Dacă ei au fost atât de înţelepţi, chiar mai înţelepţi decât noi, oare de ce nu le dai lor crezare şi nu le urmezi exemplul? La ce bun dacă omul supune natura, dar îşi pierde sufletul?

M-a privit cu ochi scrutători şi neliniştiţi. Are o barbă mătăsoasă şi neagră ca smoala, iar chipul lui este brăzdat de riduri din cauza nopţilor nedormite şi gândurilor care-l frământă. Este un bărbat frumos şi redutabil. Apoi s-a auzit bubuitura tunului mare şi toată biblioteca a fost zgâlţâită, iar praful căzut din plafon a început să danseze în lumina puţină ce se strecura prin ferestrele înguste.

— Ţi-e teamă de moarte, Ioannis Anghelos? M-a întrebat el.

— Trupului meu îi este teamă, i-am răspuns. Atât de mult se teme, încât, la o detunătură a tunului mare, îmi tremură genunchii. Dar spiritului meu nu-i este teamă.

— Dacă ai fi avut mai multă experienţă, a spus el, te-ai fi temut şi mai mult. Dacă ai fi văzut mai multe războaie şi mai multă moarte, chiar şi spiritului tău i-ar fi fost teamă. Doar un soldat fără experienţă nu se teme de nimic. Nu înseamnă eroism dacă nu ai teamă de nimic, ci doar o înfrânare a fricii.

A arătat cu mâna spre miile de desene aurite şi de maxime scrise cu cinabru pe pereţii bibliotecii, a arătat spre tomurile groase ce se odihneau, prinse cu lanţuri, pe mesele de lectură, cu coperte grele de argint şi pietre preţioase.

— Mie mi-e teamă de moarte, mi-a mărturisit el. Dar ştiinţa este mai puternică decât teama. Mintea mea se concentrează asupra problemelor pământeşti, fiindcă ştiinţa cerească nu are nici o importanţă practică. De aceea îmi este inima strânsă de teamă când mă uit la acest edificiu. A ascuns până acum ultimele mărturii ale ştiinţei de neînlocuit a strămoşilor noştri. De secole întregi nimeni nu şi-a dat osteneala să cerceteze manuscrisele şi să întocmească un catalog. Filosofii şi Sfinţii Patriarhi ai Bisericii, nimic de zis, sunt la loc de cinste. Dar matematica şi ştiinţele aplicate doar şoarecii au dreptul să le devoreze. Iar acest bătrân aparent cumsecade, dar invidios şi stupid, nu-mi dă voie să aprind o lumânare ca să răsfoiesc manuscrise pe care el, oricum, nu le preţuieşte. Când vor veni, turcii vor da foc bibliotecii, sau poate că numai manuscrisele vor fi azvârlite în foc, sub ceaunele în care-şi vor fierbe mâncarea soldaţii.

— Dar tu ai spus: când vor veni turcii…, i-am atras atenţia. Te îndoieşti oare de apărarea constantinopolitană?

— Ceea ce cred eu…, a spus el, şi pe buze i s-a ivit un zâmbet lipsit de speranţă. Ceea ce cred eu este în legătură cu raţiunea practică şi mijloacele pământeşti de apreciere a unei situaţii. De aceea nu-mi îmbăt spiritul cu iluzii deşarte, aşa cum obişnuiesc să facă alţi oameni mai neexperimentaţi sau mai tineri decât mine.

— Dar, i-am spus eu surprins, dacă-i aşa cum afirmi, ar trebui să fii cel puţin tot atât de interesat de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a realităţii supreme, pe cât de mult eşti interesat de matematică şi de ştiinţele practice. La ce ţi-ar fi de folos chiar şi cel mai impresionant mecanism, dacă tot trebuie să mori?

— Uiţi că, mai devreme sau mai târziu, orice om tot moare odată, mi-a spus el. De aceea, nu regret că setea de cunoaştere m-a îndemnat să vin la Constantinopol şi să-l slujesc pe împărat.