Mika Waltari

26 februarie 1453

Eram dezbrăcat când a intrat Manuil şi mi-a spus că un tânăr grec întreabă de mine. N-aveam nici un chef să mă ridic din pat. Eram obosit.

Băiatul a intrat fără să se încline. A privit încăperea şi i-a adulmecat mirosul de piele, de hârtie, de ceară şi de substanţe pentru şlefuit metale. I-am recunoscut chipul, îl văzusem la Hipodrom. Fratele cel mic al Annei Notaras.

Mi-au îngheţat gândurile. O rafală de vânt a zguduit fereastra.

— S-a întunecat afară, a spus băiatul. Cerul e înnorat.

Are şaptesprezece ani, este un băiat frumos, conştient atât de frumuseţea lui, cât şi de descendenţa-i nobilă, într-un mod plăcut. E curios să mă cunoască.

— Aşadar, tu eşti acela care a fugit din tabăra turcilor? M-a întrebat tânărul. Se vorbeşte mult despre tine în oraş. Te-am văzut o dată trecând călare. Dacă nu te deranjează prea mult, tatăl meu ar dori să te întâlnească.

Apoi şi-a întors capul pentru a-mi evita privirea şi a rostit:

— Aşa cum ţi-am mai spus, noaptea este întunecată şi nici supraveghetori nu am văzut.

— Nu mă prea omor să umblu pe întuneric, am spus eu, dar nu voi refuza să mă supun ordinului tatălui tău.

El a protestat:

— Dar nu-i nici un ordin. Cum ar putea tatăl meu să-ţi poruncească? Doar eşti înscris pe listele lui Giustiniani. Nu, tatăl meu nu te-a invitat în calitate de ofiţer. Te-a invitat ca pe un oaspete. Poate ca pe un prieten. Sunt lucruri importante pe care el aşteaptă să i le spui. Tatăl meu este surprins că-l eviţi, mai cu seamă că l-ai întâlnit pe prinţul Orhan, care-i este prieten. Chiar şi împăratul te-a primit la palat. E curios să te cunoască. Dar, bineînţeles, nu doreşte să-ţi creeze neplăceri, de aceea, dacă nu poţi veni, nu-i nici o supărare.

A vorbit repede, pentru a-şi ascunde stânjeneala. E un băiat deschis şi plăcut. Nici lui nu-i place să umble pe întuneric. Oare de ce nu i-o fi încredinţat tatăl său această misiune simplă unui slujitor?

Mi-am zis: Mielul de jertfă. Un miel frumos crescut, pentru a putea fi oricând sacrificat pe altarul ambiţiilor sale. E gata să-şi sacrifice chiar fiul, dacă este cazul.

Fratele Annei Notaras. I-am zâmbit, m-am îmbrăcat şi i-am atins prietenos umărul. A tresărit şi i s-au înroşit obrajii, mi-a răspuns cu un surâs. Nu mă consideră aşadar un om de rând.

Sufla straşnic crivăţul afară, se lipeau veşmintele de noi şi abia de mai puteam respira. A fost o noapte întunecată. Doar din când în când, între norii ce alergau, apărea o bucăţică de cer înstelat. Deşi i-am poruncit să rămână acasă, câinele galben a venit în urma mea. Am luat torţa din mâna lui Manuil şi i-am dat-o tânărului Notaras. A fost surprins, dar n-a protestat. Oare ce o fi gândit despre mine? Câinele ne-a urmat tot drumul, ca şi cum ar fi promis cuiva că va avea grijă de mine.

Palatul lui Notaras era în întuneric. Am intrat printr-o poartă laterală din colţul zidului maritim. Nimeni nu ne-a văzut. Cu toate acestea, am avut impresia că din întunericul nopţii ne pândeau mulţi ochi. Vântul gemea şi ofta, dar nu i-am înţeles mesajul, îmi zumzăia capul. Ca şi cum aş fi ameţit de vânt.

Coridorul era înspăimântător de liniştit. Dar, cu prietenie, aerul cald ne-a ieşit în întâmpinare. Am urcat scara şi am intrat într-o încăpere, unde am văzut un pupitru cu pene de scris, hârtie împrăştiată, cărţi mari, foarte frumos legate; în faţa icoanei celor trei sfinţi cavaleri ardea o candelă cu ulei parfumat. Ca şi cum i-ar fi fost prea greu de gânduri, Lukas Notaras îşi ţinea capul aplecat. Nu mi-a zâmbit. M-am înclinat uşor. Mi-a acceptat salutul ca pe un omagiu care i se cuvenea, întorcându-se spre fiul lui, i-a spus:

— Nu mai am nevoie de tine.

Tânărul Notaras a încercat să-şi ascundă decepţia. Fără îndoială, ar fi vrut să asculte discuţia noastră. Cu o mişcare graţioasă a capului, mi-a urat noapte bună, apoi a ieşit din încăpere.

După ce fiul lui a plecat, Lukas Notaras s-a înviorat şi, aruncându-mi o privire cercetătoare, mi-a spus:

— Ştiu totul despre tine, domnule Ioannis Anghelos. De aceea îţi voi vorbi deschis.

Am înţeles că era la curent cu originea mea greacă. Nimic surprinzător, totuşi am fost neplăcut afectat. I-am spus:

— Vrei să-mi vorbeşti deschis? Dar aşa spun doar cei care vor să-şi ascundă adevăratele gânduri. Oare eşti destul de deschis cu tine însuţi?

A spus:

— Tu ai fost omul de încredere al sultanului Mehmet. Ai fugit din tabăra lui astă-toamnă. Poziţia pe care o ocupai nu se părăseşte aşa, fără nici un motiv.

— E cazul să vorbim acum despre motivul tău, megaduce, nu despre al meu. Dacă nu te-ai fi gândit că ţi-aş putea fi de folos, nu m-ai fi chemat în miez de noapte.

Nu-şi putea ascunde nerăbdarea. Şi el purta pe deget un inel cu sigiliu mare cât un pumn de copil. Mânecile tunicii verzi coborau până la coate, lăsând să se vadă cămaşa de mătase purpurie, brodată cu fir de aur, ca a împăratului.

— Pentru început, a rostit el, tu ai fost acela care ai încercat să mă cunoşti. Ai fost foarte prudent şi apreciez acest lucru. Este înţelept atât pentru tine, cât şi pentru mine. Ai fost deosebit de abil când ai făcut aşa, ca din întâmplare, cunoştinţă cu fiica mea. A doua oară, atunci când ea s-a rătăcit de servitori în port, ai condus-o acasă la tine. Apoi, când am fost plecat pe mare, ai îndrăznit să intri în plină zi chiar şi în casa mea. Prin urmare, oricine te-ar fi supravegheat, a înţeles că ai vrut doar s-o întâlneşti pe fiica mea. Într-adevăr, ai fost foarte abil.

— Ea a promis că-ţi va povesti despre mine, i-am spus.

— Fiica mea este încântată de tine, a rostit surâzând megaducele. Ea nu ştie cine eşti şi care-ţi sunt intenţiile. Este sensibilă şi mândră. Dar nu ştie nimic, înţelegi?

— E foarte frumoasă fiica ta, am spus eu.

— Bănuiesc că eşti deasupra unor astfel de ispite, a spus el. Fiica mea nu este pentru tine.

— Nu fi atât de sigur, megaduce! Am rostit eu.

Şi, pentru prima oară, a părut într-adevăr surprins. A spus:

— Ce se va întâmpla până la urmă vom mai vedea. Deocamdată, tu joci un joc prea dificil şi prea periculos ca să îndrăzneşti să amesteci în el o femeie. Ca să arunci cu praf în ochii altora, poate. Mai mult, nu! Mergi pe un tăiş de sabie, Ioannis Anghelos. Fii atent să nu faci un pas greşit!

— Poate că tu, megaduce, ştii multe lucruri despre mine, am admis eu. Dar de cunoscut, nu mă cunoşti.

— Ştiu multe, a spus el. Mai multe decât bănuieşti că ştiu. Nici chiar cortul sultanului nu este întotdeauna un loc sigur. Există urechi în toate părţile. Ştiu că nu într-o clipă de furie l-ai părăsit pe sultanul Mehmet. Ştiu că la despărţire ţi-a dăruit un săculeţ cu pietre preţioase. Din păcate, atât basileul, cât şi păstrătorul sigiliului, Phrantzes, ştiu asta. De aceea, de când ai ajuns în Constantinopol, fiecare pas pe care-l faci este supravegheat. Nu ţin să ştiu cât îi vei fi plătit lui Giustiniani ca să te înroleze în armata sa. Toţi latinii sunt coruptibili. Dar, de vei comite o greşeală cât de mică, Giustiniani nu va putea face nimic pentru tine.

Şi din nou a făcut un gest cu mâna.

— E absurd, a rostit el. Doar favoarea sultanului Mehmet te protejează. Aici. La Constantinopol. În oraşul sfânt. Atât de mult a decăzut ultima Romă! Ei nici nu îndrăznesc să te atingă, fiindcă nu ţi-au desluşit încă intenţiile.

— Ai dreptate, am spus. Este, într-adevăr, absurd. Chiar şi acum, după ce am fugit de la sultan, după ce l-am trădat, puterea lui încă mă protejează. Am simţit acest lucru în fiece clipă. Adevărul e că trăim într-o lume absurdă.

— Eu nu sunt atât de naiv, a spus el surâzând uşor, încât să-mi imaginez că, de pe poziţia în care te afli, ai îndrăzni să-mi dezvălui planurile tale. Eu sunt grec. Poate că nici nu trebuie să-mi povesteşti nimic. Bunul meu simţ îmi spune că, după cucerirea oraşului, vei avea o poziţie şi mai înaltă decât aceea pe care ai avut-o până acum ca slujitor al sultanului. Dacă nu publică, cel puţin secretă. De aceea, cred că o înţelegere reciprocă, chiar o colaborare, în anumite limite, bineînţeles, ne-ar putea fi de folos amândurora.

Mi-a aruncat apoi o privire întrebătoare.

— Tu ai spus-o, i-am răspuns eu evaziv.

— Împărăţia Bizanţului s-a şi prăbuşit, a rostit el. Larvele i-au ros măduva. N-a mai rămas din Bizanţ decât o crustă, care trebuie spartă. Fiinţa Constantinopolului nu mai poate exista de una singură.

— Dar ai lăsat să-ţi scape din mână momentul oportun, i-am atras eu atenţia. De ce n-ai strâns poporul în jurul tău şi nu l-ai condus la revoltă, îndată după ce a fost proclamată Uniunea?

Pentru sultan, ar fi fost o promisiune că oraşul i se va supune de bunăvoie.

A clătinat din cap şi a spus:

— Nu. Poporul este încet şi nici nu poate privi atât de departe. În patima credinţei lui, poporul îşi pune speranţa în Panaghia. Şi fără ajutorul latinilor, chiar de s-ar îneca în sânge, poporul tot nu i-ar deschide sultanului porţile. Şi mai simplu i-ar fi lui Mehmet să-l măcelărească. Revolta ar fi fost, prin urmare, o eroare politică de neiertat.

A continuat:

— Cedarea de bunăvoie a oraşului depinde de înţelegerea cu el şi de condiţiile legatului întocmit, în afara cazului în care sultanul vrea cu tot dinadinsul să treacă oraşul prin foc şi sabie. Constantin ar fi fost dispus să-i fie vasal şi să-i plătească biruri. Dar despre o astfel de rezolvare a conflictului, Mehmet nici n-a dorit să audă. Am dreptate?

Cum nu i-am răspuns, şi-a încrucişat degetele şi a spus hotărât:

— Nu există decât două posibilităţi. Fie asediul reuşeşte, şi sultanul cucereşte Constantinopolul, fie nu reuşeşte, şi oraşul devine pentru totdeauna o colonie a latinilor.

S-a ridicat apoi în picioare, şi-a făcut curaj şi a rostit pe un ton mai ridicat:

— Am cunoscut o dată dominaţia latinilor. A durat o generaţie, dar nici acum, după trei sute de ani, Constantinopolul nu şi-a revenit, iar stricăciunile de atunci nu au fost îndreptate. Latinii sunt nişte tâlhari şi mai neruşinaţi decât turcii, latinii sunt falsificatori ai credinţei. Turcii ne vor îngădui, cel puţin, să ne păstrăm credinţa şi obiceiurile strămoşeşti. De aceea, de data aceasta, chiar dacă varsă lacrimi de sânge pentru neputinţa noastră, Sfânta Panaghia este de partea turcilor.

— Nu uita că nu ţii un discurs mulţimii! I-am atras eu atenţia.

Mi-a spus pe un ton grav:

— Nu mă înţelege greşit! Mai înainte de orice, nu mă înţelege greşit! Eu sunt grec şi voi lupta pentru oraşul meu atât timp cât va mai avea o şansă de independenţă. Dar nu vreau să-l văd căzut în mâinile latinilor, fără alt folos decât de a duce în contul lui, de la un deceniu la altul, o luptă epuizantă, ucigătoare, pentru ca Europa să fie în siguranţă. Suntem obosiţi de Europa, suntem sătui de latini. Dacă-i compari cu barbarii de latini, poţi afirma că turcii, cu tradiţiile lor culturale arabe şi persane, sunt un popor civilizat. Puterea sultanului va face să reînflorească oraşul. La hotarul dintre Occident şi Orient, Constantinopolul va domina lumea din nou. Sultanul nu pretinde să ne abandonăm credinţa, ci doar să trăim în înţelegere şi prietenie cu turcii. De ce să nu cucerim împreună cu ei întreaga lume? De ce n-ar putea fi vechea noastră cultură şi civilizaţie greacă fermentul viguroasei lor civilizaţii? Să se nască aşadar cea de-a treia Romă! Sultanul va guverna noua Romă, în care grecii şi turcii vor trăi împreună, respectându-şi credinţa reciproc.

— Visul tău este, fără îndoială, măreţ, am rostit eu. Nu vreau să torn apă rece peste inima ta înflăcărată, dar visurile nu sunt decât visuri. Să rămânem în limitele realului! Tu nu-l cunoşti pe Mehmet, dar doreşti căderea oraşului tău în mâinile lui.

— N-o doresc, a spus el. Ştiu doar că ultima cetate a Bizanţului, Constantinopolul, va cădea. Doar nu degeaba sunt strateg.

A spus în continuare:

— Mai bine un câine viu decât un leu mort! Împăratul Constantin şi-a ales destinul, fiindcă altceva nu poate. Când va vedea cu ochii lui că totul este pierdut, îşi va căuta singur moartea undeva, sub zidurile Constantinopolului. Dar eu prefer să rămân în viaţă, pentru a-i fi de ajutor poporului meu. Timpul Paleologilor a trecut. Sultanul va fi singurul nostru împărat. Dar, pentru a-i guverna pe greci, va avea nevoie de greci. După ce va cuceri oraşul, va trebui fără doar şi poate să numească în funcţii importante bărbaţi care cunosc ceremonialul de la Curte şi problemele administrative. De aceea, Constantinopolul are nevoie de bărbaţi care iubesc neamul şi tradiţiile vechii Grecii mai mult decât propria lor glorie.

Decât să mor ca un leu, prefer să slujesc poporul meu ca un câine. Trebuie doar să-l conving pe sultan de bunele mele intenţii. Când de pe ziduri se va vesti Oraşul este pierdut! Atunci va fi clipa favorabilă ca să iau în mâini destinul poporului meu şi să acţionez cât mai bine în interesul lui.

A tăcut apoi şi m-a privit atent.

— Discursul tău a fost lung, frumos, impresionant şi onorabil, i-am spus eu. Este adevărat că această moştenire a Greciei antice, pe care tu vrei s-o salvezi, cuprinde şi exemplul lui Leonida şi al bătăliei de la Termopile, dar ţi-am înţeles intenţia. Vrei să-l convingi pe sultan de buna-ţi credinţă. Oare nu l-ai convins destul? Ai fost comandantul politic al adversarilor Uniunii. Ura pe care ai semănat-o împotriva latinilor a generat în oraş conflicte interne şi a slăbit capacitatea de apărare. Cât despre expediţia piraterească pe mare, i-a oferit sultanului cel mai bun pretext pe care l-ar fi putut spera. Bun! De ce nu-i scrii direct sultanului că eşti dispus să-ţi oferi serviciile?

El mi-a răspuns:

— Tu ştii prea bine că poziţia pe care o ocup mă împiedică s-o fac. Mai mult, sunt grec. Eu trebuie să lupt pentru oraşul meu, chiar dacă ştiu că lupta este zadarnică. Dar îmi rezerv dreptul de a acţiona în funcţie de împrejurări pentru binele poporului meu. Oare de ce-ar trebui ca poporul grec să piară sau să devină un popor de sclavi, dacă se poate evita acest lucru? De aceea, atât pentru mine, cât şi pentru toţi ceilalţi care au încredere în mine şi-mi cunosc intenţiile, cel mai important ar fi dacă, în timpul asediului, sultanul, chiar şi în taină, i-ar asigura pe greci că admite autoguvernarea poporului grec alături de turci şi independenţa Bisericii creştine subordonate doar patriarhului. Asta ar uşura mult reorganizarea oraşului şi i-ar asigura liniştea.

— Ia te uită! Am rostit eu. Te-ai şi gândit la noul patriarh. Lasă-mă să ghicesc singur despre cine-i vorba. Călugărul Ghenadios, nu-i aşa?

— Poate că anticipezi prea curând, a spus el. Dar ce-i drept, călugărul Ghenadios, fost discipol al lui Markos Evghenikos, este cel mai de neîmpăcat adversar al Uniunii şi gata oricând să-şi zdrobească singur mâna dreaptă cu care a semnat proclamaţia de la Florenţa. E şeful spiritual al adversarilor Uniunii, iar eu sunt cel politic.

L-am întrebat:

— Dacă ţi-ar promite sultanul Mehmet tot ceea ce doreşti, te-ai putea încrede în vorbele lui?

— Politica este un joc periculos, mi-a răspuns megaducele. Bănuiesc că sultanul are o gândire matură. Dar, fie cum o fi! Trebuie să am încredere. Altfel nu se poate.

Şi-a cântărit bine cuvintele mai înainte de a le rosti:

— Înţelege-mă, n-am nimic de pierdut; în această problemă avantajul meu este la fel de mare ca şi al sultanului. Ca împărat al grecilor, el va avea nevoie de greci. Rezolvarea problemelor guvernării şi autonomiei Bisericii greceşti fără prea mult timp pierdut şi fără discordii este o garanţie atât pentru stabilitatea Imperiului Otoman, cât şi pentru atenuarea conflictelor interne din Constantinopol. Nu uita că, după ce va cuceri Constantinopolul, el nu va întârzia să pregătească atacul împotriva Occidentului. Avantajul comun este o garanţie mai sigură decât sărutarea crucii sau hotărârile secrete.

— Într-adevăr, nu-l cunoşti pe Mehmet, am repetat eu.

Fermitatea mea l-a deranjat.

— Dar eu nu sunt un trădător! A spus megaducele. Sunt doar un om politic. Acest lucru vreau să-l înţelegeţi, atât tu, cât şi sultanul Mehmet. În faţa poporului meu, în faţa conştiinţei mele, în faţa lui Dumnezeu în ziua Judecăţii de Apoi, singur voi da socoteală pentru faptele şi gândurile mele, fără a-mi fi teamă de calomniatori. Raţiunea politică spune că, la momentul potrivit, de oameni ca mine este nevoie. Motivele care mă îndeamnă să acţionez astfel sunt curate. Eu nu sunt un ipocrit. E mai bine dacă poporul va continua să trăiască, într-un fel sau altul, n-are importanţă cum. Spiritul grec, civilizaţia greacă, credinţa acestui popor nu înseamnă doar zidurile Constantinopolului, palatul imperial, forumul, senatul, adunarea arhonţilor. Acestea sunt doar forme exterioare, care se schimbă de la un timp la altul, cu condiţia ca viaţa să continue.

Eu i-am spus:

— Raţiunea divină şi raţiunea politică sunt două lucruri diferite.

Iar el m-a corectat:

— Dacă Dumnezeu a dat omului capacitatea de a gândi politic, probabil că în intenţia Lui a fost ca omul să se folosească de această capacitate.

— Ai vorbit foarte clar, megaduce! Am rostit eu cu amărăciune. Oameni ca tine vor guverna lumea după căderea Constantinopolului. Te pot asigura că sultanul Mehmet cunoaşte planurile tale şi va şti să aprecieze la adevărata lor valoare intenţiile tale dezinteresate. Fără îndoială, la momentul potrivit, într-un fel sau altul, îţi va face cunoscută voinţa sa şi îţi va spune în ce fel îi vei putea fi de folos în timpul asediului.

Şi-a înclinat uşor capul ca şi cum ar fi recunoscut în mine mesagerul ce i-a transmis vorbele rostite direct de sultan. Atât de mult poate fi un om sclavul propriilor sale dorinţe!

Era calm şi a făcut un gest prietenos cu amândouă mâinile când a văzut că mă ridic să plec.

— Nu, nu pleca încă, a spus el. Discuţia de până acum a fost prea oficială. Aş dori să-ţi câştig prietenia. Slujeşti unui stăpân care, în ciuda faptului că este atât de tânăr, are o energie, o putere de decizie şi o perspicacitate pe care i le respect din toată inima.

A mers apoi în grabă spre o masă de serviciu, a turnat vin în două cupe şi mi-a întins una dintre ele. Dar l-am refuzat. I-am spus:

— Eu am gustat din vinul tău. Frumoasa ta fiică mi-a oferit o cupă de vin aici, în casa ta. Dar acum îngăduie-mi să am capul limpede! Nu sunt obişnuit să beau vin.

A înţeles greşit răspunsul meu, a zâmbit şi mi-a spus:

— Poruncile şi interdicţiile Coranului au şi părţile lor bune. Nu încape îndoială că Mahomed a fost un mare profet. În vremea noastră, orice om înţelept ştie să aprecieze meritele altor religii, chiar dacă-şi păstrează credinţa în care s-a născut. Dar îi pot înţelege şi pe creştinii care, din proprie dorinţă, s-au convertit la Islam. În ceea ce priveşte credinţa, îi respect pe oamenii cu convingeri sincere.

I-am spus:

— Eu nu m-am convertit la Islam. Cu tăişul săbiei pe grumaz, şi tot nu mi-am lepădat credinţa creştină. Nici circumcis nu sunt. Cu toate acestea, prefer să-mi păstrez capul limpede.

Chipul i s-a întunecat din nou. În numele prieteniei pe care a dorit să mi-o arate, a încercat să mă înţeleagă şi să mă accepte, consimţind să-şi uite stirpea nobilă şi rangul. Din greşeală, m-a jignit apărând presupusa-mi renunţare la credinţă. Am continuat calm:

— Am mai spus-o, dar o mai spun o dată: eu l-am părăsit pe sultan. Am venit la Constantinopol doar pentru a lupta şi a muri lângă zidurile oraşului. Nu urmăresc nimic altceva. Oricum, îţi mulţumesc pentru încrederea pe care mi-ai arătat-o şi te asigur ca nu voi abuza niciodată de vorbele pe care le-ai rostit. Orice om are dreptul să gândească şi să plănuiască ce doreşte. Nu-i o crimă. Singur eşti răspunzător de ceea ce se întâmplă în capul tău. Şi nimeni nu te poate învinui. Însă, atât împăratul Constantin, cât şi consilierii săi au gândit, probabil, la posibilitatea materializării unor astfel de planuri. Fii prudent, la fel de prudent ca şi până acum!

Şi-a pus deoparte cupa cu vin, fără să fi gustat din ea, şi mi-a spus cu o nuanţă de reproş:

— N-ai încredere în mine. Fără îndoială, ai misiunea ta, care nu mă priveşte. Fii atunci şi tu prudent! Nădăjduiesc că, la timpul potrivit, vei lua legătura cu mine. Îmi cunoşti ideile. Ştii ce pot face. Ştii şi ce nu pot face. Dar, înainte de orice, sunt grec şi voi lupta pentru oraşul meu.

— Şi eu. Din acest punct de vedere, s-ar părea că suntem de aceeaşi părere. Chiar dacă ştim că oraşul este pierdut, chiar dacă nu credem în miracole, amândoi vrem să apărăm zidurile Constantinopolului.

— Timpul a îmbătrânit, a rostit el. Nu se mai întâmplă minuni în zilele noastre. Dumnezeu nu se mai amestecă. Este doar martor al gândurilor şi faptelor noastre.

S-a întors apoi spre icoana celor trei sfinţi cavaleri şi spre candela cu ulei parfumat, a ridicat braţul şi a jurat:

— În faţa lui Dumnezeu şi a unicului Său Fiu, în numele Sfântului Duh, a Sfintei Fecioare şi a tuturor sfinţilor, jur că intenţiile mele sunt curate şi că nu doresc altceva decât binele poporului meu! Nu din dorinţa de putere, ci pentru viitorul familiei mele, neamului meu, oraşului meu trebuie să acţionez aşa după cum am hotărât. Ştiu că mă aşteaptă încercări îngrozitoare.

A jurat cu atâta sinceritate, încât am fost nevoit să-l cred. El nu-i doar un simplu politician. El crede sincer că ceea ce a hotărât este bine. Este un bărbat care a fost jignit, sensibila lui mândrie i-a fost rănită, îi urăşte pe latini, a fost dat la o parte. De aceea şi-a făurit un vis în care crede. Atât de pătimaş, atât de orb, atât de înflăcărat în credinţă, la fel ca acea călugăriţă simplă care crede din tot sufletul că a văzut-o pe Sfânta Panaghia din icoană vărsând lacrimi de sânge.

— Pe fiica ta, am spus eu, pe Anna Notaras îmi vei îngădui oare s-o mai revăd?

— La ce bun? M-a întrebat el surprins. Dacă tot nu mai este nevoie. Doar ca să atragi atenţia? Şi apoi, cum ar putea ea să se arate împreună cu un bărbat pe care toată lumea îl suspectează că ar fi iscoada sultanului?

— Încă nu m-au închis în Turnul de Marmură, i-am răspuns eu. Dacă Giustiniani se distrează în compania frumoaselor doamne de la Blaherne, de ce n-aş avea voie să-i aduc omagii fiicei megaducelui?

— Fiica mea trebuie să-şi păzească buna reputaţie.

Vocea îi devenise îngheţată şi duşmănoasă. I-am spus:

— Vremurile s-au schimbat. O dată cu latinii, au sosit din Occident alte obiceiuri, mai libere. Fiica ta este matură şi ştie singură ce vrea şi ce nu vrea. De ce nu i-aş aduce cântăreţi şi muzicanţi care s-o înveselească? De ce n-aş putea s-o însoţesc călare când se duce cu litiera la biserică? Palatul tău este întunecat. De ce să-i refuzi dreptul de a zâmbi şi de a se simţi bine până când nu începe vremea suferinţelor? Oare ce ai împotriva mea, megaduce?

Şi-a mişcat nervos mâinile şi a spus:

— Prea târziu! Fiica mea va părăsi oraşul.

Mi-am lăsat capul în jos pentru a-mi ascunde disperarea. Presimţisem. Nu era ceva la care să nu mă fi putut aştepta. Cu toate acestea, clocotea amarul în mine.

— Facă-se voia ta! Am spus eu. Totuşi, aş vrea s-o mai văd o dată înainte de a pleca.

M-a privit atent şi în ochii lui mari şi strălucitori a apărut pentru o clipă o expresie distrată, de parcă ar fi examinat o posibilitate de care nu ţinuse seama până atunci. Apoi şi-a legănat mâinile şi s-a uitat spre fereastră ca şi cum ar fi putut vedea marea dincolo de sticla întunecată de furtuna de afară.

— Prea târziu, a repetat el. Regret, dar cred că acum corabia a părăsit portul. Vântul este prielnic şi noaptea favorabilă; în seara aceasta, am condus-o pe ascuns până la corabie. A plecat cu lucrurile şi cu servitorii ei.

I-am întors spatele şi am plecat. De pe coridor mi-am luat torţa, am deschis pe bâjbâite poarta şi am ieşit din casa lui învăluit în întunericul nopţii. Vântul urla. Talazurile mării se spărgeau cu mare vuiet de zidul maritim. Furtuna îmi înfăşură strâns veşmintele în jurul trupului şi, de atâta vânt îngheţat, mi se tăia respiraţia. Mi-am pierdut capacitatea de control a mişcărilor, de aceea am aruncat torţa, care, după ce a zburat în întuneric, a căzut, s-a sfărâmat şi s-a stins.