Mika Waltari

2 ianuarie 1453

Ea a venit, în sfârşit, a venit. Un mantou castaniu-deschis, încălţăminte uşoară de aceeaşi culoare. A crezut, probabil, că înveşmântată astfel, nimeni n-o va putea deosebi de o femeie obişnuită. Cusătura veşmintelor, coafura, chiar şi felul în care era prins voalul ce-i acoperea parţial chipul, nu puteau disimula rangul şi educaţia.

— Slăvit fie numele Domnului şi bine ai venit! I-am spus eu şi n-am fost în stare să-mi reţin lacrimile de bucurie.

Iar câinele galben, în cinstea sosirii ei, a dat respectuos din coadă.

— Este o nebunie, a spus ea. Nebunie şi magie, în acelaşi timp. Voi fi descoperită, o ştiu, dar nu m-am putut împiedica. O vrajă, mai puternică decât voinţa mea, m-a împins încoace.

— Dar cum ai intrat în casă? Am întrebat-o eu precipitat.

Şi-a acoperit şi mai mult chipul cu voalul. A spus:

— Am bătut în poartă. Un bărbat mic de statură, care tuşea, a deschis-o. Ascultă, ar trebui să-i cumperi nişte straie noi bietului om şi să-i porunceşti să-şi îngrijească părul şi barba. Îi era ruşine de propria-i înfăţişare, de aceea nici n-a îndrăznit să mă privească. S-a întors cu spatele la mine, ca şi cum nici n-aş fi existat. Chiar şi încăperea aceasta, a adăugat ea după ce şi-a rotit privirea prin cameră, ar putea avea o înfăţişare mai civilizată.

Şi-a întors brusc privirea după ce a văzut colţul în care se află patul meu. L-am acoperit în grabă cu un covor, pentru a ascunde veşmintele de noapte. Apoi am ieşit. Servitorul meu era în curte şi adulmeca văzduhul.

— Frumoasă vreme, a spus el, însoţindu-şi constatarea cu un surâs ipocrit.

— Minunată, i-am răspuns eu şi mi-am făcut cruce cum îşi fac grecii. Cea mai bună zi din viaţa mea, am adăugat eu şi i-am poruncit: Du-te repede în piaţă şi cumpără vin, carne friptă, baclavale, stafide, nuci. Cumpără de toate! Cumpără ce-ţi place ţie mai mult! Umple coşul cel mare! Pentru mine, pentru tine, pentru toţi verii tăi, pentru toate mătuşile tale. Iar dacă întâlneşti pe drum cerşetori, omeneşte-i şi pe ei!

— Doar n-o fi tocmai astăzi ziua ta de naştere, stăpâne! A rostit el, cu vizibilă falsă inocenţă.

— Nu, nu, l-am asigurat eu. Dar am pe cineva în vizită. O femeie săracă, care a venit să-mi ţină de urât.

— În vizită? M-a întrebat el, cu cea mai autentică mirare în glas. Dar nu am văzut să fi intrat cineva în casa aceasta. Ce-i drept, ceva mai înainte, mi s-a părut că bate cineva la poartă, dar când am deschis, nu era nimeni pe stradă. Sau poate că vrei să glumeşti cu mine, nu-i aşa?

— Fă degrabă ce ţi-am poruncit! I-am spus eu. Dar ascultă! De vei sufla vreo vorbă despre femeia care a venit la mine, jur că te voi apuca de barbă şi, cu mâna mea, îţi voi tăia beregata.

În timp ce-i dădeam coşul, i-am spus:

— Nu te-am întrebat niciodată care-ţi este numele.

Mi-a răspuns bucuros:

— Este o mare cinste pentru mine că mă întrebi. Mă numesc Manuil. Tatăl meu a slujit la Palatul Blahernelor în timpul împăratului Manuil, de aceea mi-a dat acest nume.

— Manuil! Am strigat eu. Ce nume frumos! Manuil, astăzi este cea mai fericită zi din viaţa mea. O, Doamne!

Apoi l-am prins de urechi, l-am sărutat pe amândoi obrajii şi l-am împins spre poartă.

M-am întors; îşi scosese mantoul şi îşi dezvelise faţa. Nu mă săturam s-o privesc, nu puteam rosti o vorbă, genunchii îmi tremurau. Am căzut la picioarele ei şi faţa mea i-a atins genunchii. Am plâns. De fericire şi de extaz. Mi-a atins cu sfială obrajii, mi-a mângâiat părul.

Am ridicat privirea spre ea. I-am văzut zâmbetul ca un soare, ochii ca două flori de aramă şi aur, sprâncenele albastre arcuite înalt ca bolta catedralelor, obrajii ca lalelele, buzele moi ca petalele de trandafiri, dinţii ca perlele. Cu cât o priveam, cu atât mai mult doream s-o privesc. Şi am rostit, dintr-o suflare, tot ceea ce era în sufletul meu:

— Inima mea are, încă o dată, şaptesprezece ani. Aş vorbi ca un poet, de mi-ar ajunge cuvintele. Frumuseţea ta… Fiinţa ta mă-mbată. De parcă n-aş fi cunoscut niciodată o femeie. Şi, în acelaşi timp, ca şi cum te-aş cunoaşte dintotdeauna.

I-am spus:

— Tu eşti tot Bizanţul. Eşti regina cetăţilor lumii, tu eşti Cnstantinopolul, iubirea mea. Când le-am văzut prima dată ţâşnind din mare, purtate de corăbii, am recunoscut cupolele scânteietoare ale oraşului tău. Am recunoscut străzile, coloanele de marmură, aurul şi porfirul, de parcă aş fi trăit în Constantinopol în alte timpuri. Le-am recunoscut cu ochii sufletului meu. N-am nevoie să întreb pe nimeni care-i drumul ce duce la tine, l-am regăsit, dragostea mea.

I-am spus:

— Pentru că tu erai aici, de aceea mi-a fost dor toată viaţa de aceste locuri. Pe tine te-am visat când visam oraşul tău, Constantinopolul s-a dovedit a fi de o mie de ori mai minunat decât mi l-am imaginat eu. Tot aşa, eşti de o mie de ori mai minunată, aici, înaintea ochilor mei, decât în visele în care te-am văzut. Mai frumoasă, mai încântătoare decât în toate amintirile. Dar două săptămâni! Îngrozitor de multă vreme. Două săptămâni lungi cât o eternitate în infern. De ce n-ai venit aşa cum mi-ai promis? De ce m-ai părăsit? Credeam că voi muri.

M-a privit, a închis uşor ochii, mi-a mângâiat fruntea, obrajii, buzele. Apoi a deschis din nou căprui-i ochi surâzători, strălucitori, ameţitori, şi a spus:

— Mai spune-mi! Vorbele tale sunt atât de frumoase. E o plăcere să le ascult, deşi nu mă îndoiesc că minţi. Pentru că m-ai şi uitat. Ai fost uimit când m-ai revăzut. Din fericire, m-ai putut recunoaşte.

Am încercat s-o îmbrăţişez.

— Nu, nu, a protestat ea şi mi-a împins pieptul cu mâinile.

Dar refuzul ei a fost ca o chemare. Am îmbrăţişat-o şi ea nu s-a opus; trupul ei s-a pierdut în braţele mele. Dar, deodată, s-a smuls din îmbrăţişare şi s-a apucat cu amândouă mâinile de cap.

— Ce faci? A întrebat ea şi a izbucnit în plâns. Nu pentru asta am venit la tine. Mă doare îngrozitor de tare capul.

Nu cunoscuse încă atingerea unui bărbat. Trupul ei îi povestise trupului meu. Orgolioasă? Poate. Plină de pasiune. Capricioasă. Geloasă. Fără îndoială. Dar păcatul nu-l încercase încă. Cu trupul, nu. Poate cu gândul.

Suferea. I-am prins capul între mâinile mele şi am început să-i mângâi uşor fruntea.

— Iartă-mă! A rostit ea suspinând. Probabil sunt prea sălbatică. Parcă mi-ar fi capul înţepat cu ace de foc. Mi-a fost atât de teamă când m-ai strâns în braţe.

Apoi puterea i-a alunecat prin mâinile mele. A respirat profund şi trupul ei încordat s-a destins.

— Mâinile tale sunt liniştitoare, a spus ea, întorcându-şi capul să le sărute. Ai mâini de tămăduitor.

Mi-am privit mâinile şi am spus cu un glas aspru:

— Mâini care tămăduiesc, mâini care distrug. Dar ai încredere în mine! Nu-ţi doresc răul. Nu ţi l-am dorit nici atunci când te-am îmbrăţişat, ar fi trebuit s-o simţi.

M-a privit. Cu ochi atât de curaţi, atât de cunoscuţi. Şi m-am pierdut în privirea ei. În jurul meu totul s-a destrămat spre ireal.

— M-am înşelat, a spus ea. Fără a-l fi dorit cu adevărat, mi-am dorit răul pe care tu nu mi l-ai dorit. Dar acum mă simt bine. Alături de tine mă simt ca niciunde. Chiar şi casa în care locuiesc mi-a devenit străină, respingătoare. O forţă magică mă cheamă la tine, traversând zidurile, pereţii, oraşul. M-ai vrăjit într-adevăr.

— Dragostea în sine este o vrăjitorie, i-am spus eu. Dragostea este cea mai teribilă magie. Şi tu m-ai vrăjit când te-ai uitat în ochii mei, acolo, în faţa portalului Catedralei Înţelepciunii.

— Dar este o nebunie! A spus ea cu o voce stinsă şi tristă. Tatăl meu nu va fi niciodată de acord să mă dea unui latin. Tu nici nu ştii din ce familie fac parte. Tu eşti un pribeag prin lumea asta, un aventurier. O, Doamne! Dacă tatăl meu ar şti, ar porunci de îndată să fii ucis.

Am simţit cum îmi îngheaţă inima. Ca să câştig timp, m-am grozăvit în faţa ei cu vorbe umflate:

— Nobila-mi origine se poate citi pe chipul meu. Tatăl meu este paloşul, mama mea este pană de scris, fraţii mei sunt stelele gânditoare, îngerii şi demonii îmi sunt veri. Aceasta-mi este familia.

S-a uitat cu sinceritate în ochii mei şi a rostit:

— N-am vrut să te jignesc. Am spus doar adevărul.

Pretenţioasele mele vorbe îmi zgâriaseră gâtul pe când le rosteam. Adevărul meu era mult mai simplu.

— Sunt căsătorit, am recunoscut eu. În curând se împlinesc nouă ani de când n-am mai văzut-o pe femeia mea, dar după cum am aflat, este încă în viaţă. Băiatul nostru are doisprezece ani. M-am alăturat cruciaţilor, şi pentru că nu mai puteam să trăiesc împreună cu ei. Ea crede că am murit în luptele de la Varna. Şi poate că-i mai bine aşa.

După ce am rostit primele cuvinte, ea a tresărit. Nu ne-am mai uitat unul la altul. Şi-a aranjat gulerul, şi-a îndreptat medalionul de pe piept. Avea un gât atât de alb.

— N-are nici o importanţă, a spus ea cu o voce îngheţată. Oricum, această aventură n-ar fi putut duce la nimic bun.

Şi-a pipăit din nou medalionul şi, privindu-şi mâinile, a spus:

— Trebuie să plec. Vrei să mă ajuţi să mă îmbrac?

Dar n-aş fi vrut să plece. În inima ei, nici ea nu voia. Îmi vorbise aşa ca să mă umilească.

— Dar noi suntem oameni în toată firea, am spus eu şi am constatat cu regret că vocea îmi devenise răutăcioasă. N-are nici un rost să te joci cu sentimentele ca un copil. Tu ştii foarte bine ce faci. Ai venit aici cu ochii larg deschişi. Eu nu dau nici doi bani pe sacramentele Bisericii. Căsătoria n-are importanţă. Când tu exişti, când te-am găsit, ce rost ar mai avea să-mi pese de paradis sau de infern? Nici paradisul, nici infernul nu sunt ceea ce credem noi, nu sunt ce ni s-a povestit. Tu eşti a mea, o ştii prea bine. Şi încă o dată îţi spun, eu nu-ţi doresc nici un rău.

N-a spus nimic. Privea consecvent spre podea. De aceea am continuat:

— Oare te-ai întrebat ce se va întâmpla cu noi? Sau vom muri, sau vom fi sclavi la turci. Nu poţi alege altceva. Ne-au mai rămas doar câteva luni, în cel mai bun caz o jumătate de an. Până la urmă, turcii tot vor veni… Şi atunci, ce importanţă mai au toate legăturile binecuvântate de Biserică? Am răcnit eu şi am lovit cu atâta putere în spătarul unui scaun, încât, de durere, mi s-a întunecat vederea. Un om se poate gândi la căsătorie, la casă şi la copii doar dacă are viaţa în faţa lui. Pentru mine şi pentru tine nu mai există nimic. Din clipa în care s-a născut, dragostea noastră a fost osândită să se prefacă repede în cenuşă. Iar tu vrei să te îmbraci şi să pleci, pentru că, odinioară, o judecată a lui Dumnezeu m-a silit să mă căsătoresc cu o femeie mai bătrână decât mine, căreia, din milă, i-am dăruit trupul meu. Inima mea, ea n-a încercat s-o aibă niciodată.

— Ce să fac cu inima ta? A strigat ea şi obrajii i s-au împurpurat. Inima ta este latină. Vorbele pe care le rosteşti o dovedesc. Constantinopolul nu va muri niciodată! Fiecare generaţie a trăit asediul, dar turcii n-au reuşit să cucerească oraşul. Dacă Maica Domnului este protectoarea zidurilor Constantinopolului, cum poate să le forţeze un oarecare tânăr, acest Mehmet, pe care chiar şi turcii îl dispreţuiesc?

Nebuneasca ei încredere în zidurile oraşului era absolută, oare ce rost au mai avut vorbele pe care le-a spus?

Apoi, evitându-mi privirea, m-a întrebat cu o voce stinsă:

— Care-i înţelesul Judecăţii lui Dumnezeu, despre care ai pomenit? Soţia ta este, într-adevăr, mai în vârstă decât tine?

Întrebarea ei mi-a înveselit inima. Era o dovadă că mai mare-i era curiozitatea decât gelozia. Dar, chiar în aceeaşi clipă, am înţeles, după zgomotul cu care a trântit poarta şi după paşii apăsaţi cu care a urcat scara, că servitorul meu se şi întorsese. I-am ieşit în întâmpinare şi i-am luat coşul. I-am spus în grabă:

— N-am nevoie de tine astăzi, Manuil.

— Bine, stăpâne, a răspuns el. Voi supraveghea casa din cârciuma de peste drum. Crede-mă, aşa este mai bine.

Apoi, cu mult zel, m-a apucat de mânecă şi mi-a şoptit la ureche:

— Pentru numele lui Dumnezeu, stăpâne! Spune-i să se îmbrace altfel! Cu veşmintele ei scumpe, atrage privirea tuturor şi stârneşte mult mai multă curiozitate în jur decât dacă ar umbla cu faţa neacoperită şi boită precum târfele din port.

— Manuil! I-am atras eu atenţia. Pumnalul meu nu prea stă bine în teacă.

Dar el şi-a frecat fericit mâinile şi a râs de vorbele mele de parcă i-aş fi spus o glumă bună.

— Tu ai o mentalitate de proxenet, ca bărbierii, i-am spus eu şi i-am tras un picior în fund ca să plece. Dezonorant!

Dar am fost atent să nu-l lovesc prea tare; el a interpretat gestul meu ca pe o favoare şi a plecat zâmbind.

Apoi am intrat cu coşul în cameră, am suflat în jarul din vatră şi am mai pus cărbuni pe foc. Am turnat vin în două cupe de argint, am frânt pâinea de grâu, am pus dulciurile în vasul chinezesc.

Ea a spus:

— Nu mi-e foame.

Dar a făcut semnul crucii, a gustat din vin şi a mâncat o bucăţică de pâine. Apoi, cu vârful unui beţişor, a gustat din dulciurile păstoase cu miere. Nici mie nu-mi era foame, dar am gustat din toate, ca şi ea.

— Noi am băut vin împreună, am frânt împreună pâinea, i-am spus eu. Acum ştii că nu-ţi voi face nici un rău. Tu îmi eşti oaspete, de aceea, tot ce este al meu este şi al tău.

A zâmbit şi a spus:

— Chiar şi împăratul Constantin, în această vară, i-a trimis cele mai bune bucate sultanului Mehmet, în timp ce acesta-şi construia fortăreaţa pentru a distruge Constantinopolul. Ce-ai zice dacă aş da crezare vorbelor tale şi aş începe să fur din casa ta, la fel ca sultanul, care fură de la cel care l-a ospătat?

Surâsul meu a fost forţat.

— Sultanul a fost prea neîncrezător ca să guste vreo bucăţică din bunătăţile pe care i le-a oferit împăratul, i-am povestit eu. Le-a împărţit sclavilor lui. Dar, spre marea-i mirare, nici un sclav n-a fost otrăvit. I-am spus că se înşală când îi apreciază pe toţi oamenii după firea pe care el însuşi o are. Poate că împăratul Constantin e mai mult soldat decât suveran, dar dreptatea şi sinceritatea nu-i pot fi puse la îndoială. Nu-i vina lui că s-a născut sub un semn nefericit al stelelor.

— Constantin este un trădător şi un contestatar al credinţei, a spus ea cu furie. Când a schimbat pâinea dospită cu azima, a lovit în credinţa noastră străbună. Ce câştig avem dacă am acceptat ajutorul latinilor, când Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi?

— Dospită, nedospită, este acelaşi lucru, am strigat eu enervat de absurda ei prejudecată. Voi, grecii, nici n-aţi ascultat proclamaţia Uniunii atunci când a fost citită. Doar purificarea sufletului vă interesează, fie ea cum o fi, prin foc, prin întuneric şi furtună, n-are importanţă. Dar proclamaţia nu schimbă nimic din ceea ce a fost. Patriarhii Răsăritului pot păstra bunele tradiţii. Bineînţeles, şi tu ţi-ai astupat urechile, la fel cum au făcut şi ceilalţi greci.

Era palidă.

— Şi Fiului, a spus ea în şoaptă. Un adaos inutil la Crez. O învăţătură falsă.

— Pe Sfânta Treime! Am ţipat eu. Nu mai vorbi despre lucruri pe care nici cei mai inteligenţi oameni nu le pot înţelege! Doi ani şi-au spart capetele cei mai înţelepţi şi mai cultivaţi bărbaţi ai Occidentului şi ai Orientului ca să se încreadă unul în altul şi să hotărască, să clarifice şi să găsească adevărul în această problema. Până la urmă, au ajuns la un consens, dar nu cred că tu ai competenţa să le judeci hotărârea şi să negi totul atât de radical.

— Aha! A rostit ea. Tu însuţi te îndoieşti de adevărul latinilor, altfel n-ai urla ca să le iei apărarea.

M-am străduit să vorbesc calm. Am spus:

— La Florenţa, patriarhul vostru şi-a folosit ultimele puteri şi s-a ridicat de pe patul de moarte ca să-şi facă testamentul. El l-a recunoscut pe papă drept capul Bisericii. El a recunoscut că Sfântul Duh purcede din Tatăl şi din Fiul. De smerenia lui, niciunul dintre ai voştri nu se îndoieşte, aşa cred. Înainte de a muri, el a recunoscut Uniunea. Oare nici asta nu te poate convinge?

— Minciuni de-ale latinilor, a rostit ea cu răceală. Le cunosc prea bine. În plus, nu toţi au semnat. Markos Evghenikos, Demetrios, fratele împăratului, chiar şi bătrânul filosof Ghemisthos Plethon au preferat să fugă de acolo decât să semneze. Uniunea n-a fost niciodată validată.

— Vorbe goale, am spus eu, agitându-mi braţele. Vorbe goale.

S-a uitat fix la mine cu ochii ei mari şi m-a întrebat:

— Dar tu? Tu crezi în Uniune?

Această întrebare directă m-a făcut să mă liniştesc şi, totodată, să mă amărăsc pentru furia mea nejustificată. Ce m-a determinat să iau, cu atâta ardoare, apărarea Uniunii? Amintirile s-au întors vii în cugetul meu şi am văzut încă o dată Ferrara umedă şi mocirloasă după ce apele care o inundaseră se retrăseseră, broaştele orăcăiau îngrozitor prin toate bălţile, crucile negre de gudron de porţile caselor în timpul ciumei, felinarele ce se clătinau şi căruţele hurducăite cu care erau transportate cadavrele noaptea când era întuneric, chipurile însetate de putere ale asceţilor călugări flămânzi ai papei Eugen, aurul coroanei panaşate a împăratului Ioan pe când traversa călare Florenţa pe spatele unui cal alb ca să se bucure mulţimea, trupul zdravăn al lui Bessarion cel cu capul rotund, ochii scăpărând de inteligenţă şi gesturile rapide ale mitropolitului Isidor, veşmintele ciudate ale grecilor, adoptate în mare grabă de femeile din Italia.

Şi vorbele, vorbele, neîntreruptele discuţii zumzăitoare, scrâşnetul penelor de scris pe hârtie, hârtiile, hârtiile, interminabilele maldăre de hârtii. Disputele invariabile despre scriere. Codexul gros, îngălbenit, din care lipseau litere, fiindcă fuseseră şterse pe ascuns. I-am văzut pe cei mai mari cărturari ai timpului meu şi am înţeles ce inutile erau discuţiile lor, fiindcă niciunul nu se putea opri din încercarea permanentă de a destabiliza convingerile altora. Am învăţat atunci doar să scriu rapid.

— Biserica, am rostit eu şi am ridicat neputincios braţul. Probabil Biserica lui Hristos trăieşte în inima oamenilor, iar Biserica pământească este doar în suprafeţe, veşminte şi simboluri. Femeile din Ferrara se înveşmântează ca grecoaicele şi, în dimineaţa Paştelui, cu lumânările aprinse în mână, mulţimea se revarsă în grupuri impresionante spre biserica grecească să asculte slujba. Oameni străini se sărută între ei după obiceiul grecilor, iar în parcuri se repetă ospeţele lui Platon, amestecându-se vinul cu apa în timp ce cântă muzica. Dar toate sunt trecătoare. Oamenii împătimiţi de schimbare sunt uimiţi întotdeauna de tot ce-i nou. Femeile din Florenţa şi Ferrara sunt înnebunite după călugării greci şi după bărbile erudiţilor. Mai pe urmă, ele se dezvinovăţesc pretinzând că n-au ştiut cum se spune în greceşte: nu se poate… Ca nebunia modei, capriciul, nevoia de schimbare, am continuat eu. Latina este limba judecătorilor, greaca este limba filosofilor şi poeţilor. Nici nu-i de mirare că latinii şi grecii nu se pot înţelege, când e vorba de un pact terestru, un judecător îl învinge întotdeauna pe un filosof. De aceea, în Florenţa, grecii sunt nevoiţi să se încline în faţa latinilor. Dar ţie, doar ţie îţi pot mărturisi că, în inima mea, Biserica ta este Biserica cea adevărată, Biserica autentică a lui Hristos, nu falsa Biserică ce-şi schimbă obiceiurile după cum bate vântul. Acest lucru l-am învăţat la Florenţa.

I-am mângâiat mâinile şi am continuat:

— În tinereţe am avut un vis. La Ferrara şi la Florenţa, în calitate de caligraf şi de traducător la cancelaria papei, credeam că slujesc problemele întregii Europe, pentru binele umanităţii. Pe atunci, nu mă gândeam că ar putea exista în lume ceva mai măreţ şi mai ambiţios decât unirea Bisericilor creştine ale Occidentului şi Orientului. Credeam că Uniunea va fi primul pas important pentru ca popoarele să se înţeleagă în continuare între ele şi pe pământ să domnească pacea. M-am înşelat. Visul meu s-a năruit. Îl urăsc. Mă îndoiesc de acest acord. Uniunea identificându-se cu Hristos aşezat pe tronul papal, încurajând întoarcerea la Biserica originară, în acord cu regii şi principii. Ideal inaccesibil!

Am continuat:

— Da, într-o zi mi s-au deschis ochii. Am înţeles că slujesc doar unor interese politice, unor inşi avizi de putere, cu sângele îngheţat. După ce s-a citit în catedrala Florenţei proclamaţia Uniunii în greceşte şi în latineşte, când clopotele băteau în tot oraşul şi torţe de sărbătoare ardeau în toate pieţele, mi-am vândut cărţile şi veşmintele şi le-am dat săracilor toţi banii mei. În inima mea, ştiam că totul este zadarnic, că Uniunea nu este decât un maldăr uriaş de hârtii. N-am mai vrut să-i urmez drumul.

— Atunci de ce m-ai contrazis şi ai urlat la mine? M-a întrebat ea. Din cauza acestei Uniuni blestemate, m-ai ofensat şi mi-ai adresat atâtea vorbe răutăcioase!

— Nu din cauza Uniunii, am spus eu oftând. Doar din cauza îngrozitoarei mele decepţii, îmi fusese drag visul acesta.

Apoi am tăcut amândoi. După un timp, ea a spus:

— Tu trebuia să-mi povesteşti despre acea Judecată a lui Dumnezeu.

— Am vorbit şi aşa prea mult, i-am răspuns eu. Când eşti lângă mine, de ce să povestesc oare despre acele vremuri? Folosind aceleaşi cuvinte, oamenii vorbesc despre lucruri diferite. Dar, odată rostite, vorbele seamănă în juru-le neînţelegeri şi neîncredere. Nu mai am nevoie de cuvinte când eşti lângă mine.

În apropierea focului, i-am încălzit mâinile între ale mele. Deşi obrajii îi ardeau, avea degetele reci. I-am şoptit:

— Dragostea mea, dragostea mea dintotdeauna… Credeam că sunt în toamna vieţii, dar nu este adevărat. Îţi mulţumesc că exişti.

Mi-a povestit că a vegheat-o pe mama ei bolnavă, de aceea n-a putut să vină după cum mi-a făgăduit. Am simţit că ar fi dorit să spună cine este. Dar nu i-am dat voie. Nu vreau să ştiu. Cu cât ştii mai mult, cu atât suferi mai mult. E vreme pentru toate lucrurile sub soare. Îmi este de ajuns că a venit.

Era gata de plecare. M-a întrebat:

— Eşti sigur că în primăvară turcii vor asedia Constantinopolul?

Nu mi-am putut stăpâni furia şi i-am spus sarcastic:

— Oare voi, toţi grecii, sunteţi nebuni? Ulemanii şi dervişii umblă din sat în sat prin Asia. Trupele din provinciile europene supuse turcilor şi-au început şi marşul spre Constantinopol. La Adrianopol se făuresc tunuri. Sultanul şi-a propus să strângă o armată mult mai numeroasă decât cea a străbunilor lui, pentru a începe asediul. Iar tu mă întrebi smerită dacă, într-adevăr, ei vor veni. Bineînţeles că vor veni, am strigat eu. Şi o vor face degrabă. Pentru că acum, când Uniunea a fost proclamată, poate că papa va reuşi să-i convingă pe principii Europei să renunţe la certurile şi la războaiele dintre ei, pentru a face o nouă cruciadă. Dacă Mehmed este pentru voi un pericol de moarte, Constantinopolul, care se află în inima Imperiului Otoman, înseamnă o permanentă ameninţare pentru sultan. Tu nu-i cunoşti dorinţa nebunească de măreţie. El se crede Alexandru cel Mare al vremurilor noastre.

— Gata, gata, ajunge! Mi-a spus ea şi a afişat un surâs neîncrezător. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că nu ne vom mai vedea de prea multe ori.

— Ce vrei să spui? Am întrebat-o şi i-am strâns mâinile.

— Dacă, într-adevăr, sultanul părăseşte Adrianopolul şi-şi începe marşul spre Constantinopol, împăratul Constantin va trimite la Moreea, cu o corabie rapidă, toate femeile din familia regală. Şi eu am un loc pe corabia aceea.

M-a privit cu ochii ei mari şi căprui, şi-a muşcat buzele şi a spus:

— N-ar fi trebuit să-ţi povestesc despre asta.

— Nu, am spus, şi gura îmi era uscată. Pentru că eu aş putea fi o iscoadă a sultanului. Aşa ai gândit, nu-i aşa? Ca toată lumea! Nici nu-i de mirare.

— Eu am încredere în tine, a rostit ea. Ştiu că nu te vei folosi de imprudenta mea confesiune. Dar spune-mi, oare, să fug?

— Fără îndoială, i-am răspuns eu. Trebuie să pleci. De ce să nu-ţi salvezi viaţa şi onoarea, din moment ce ai şansa s-o faci? Tu nu-l cunoşti pe sultanul Mehmet. Eu îl cunosc. Oraşul tău va fi distrus. Din toată frumuseţea, din tot luxul ce vă înconjoară, din toată puterea şi bogăţia familiilor nobile nu vor mai rămâne nici umbrele.