Camelian Propinatiu

Camelian Propinaţiu

LA UN COLŢ DE COTITURĂ

CUPRINS:

1Întruparea din cuvânt3

2Băiatul şi fata31

3Tratatul despre jeg54

4Cele trei hanorace84

5La priveghi110

6La un colţ de cotitură139

7Apocalipsă într-un punct atomic172

1. Întruparea din cuvânt.

Văzută pe cât decupa din cerul albastru gura rotundă a canalului de la colţul cotiturii, Prepeliţa, cu părul fâlfâind în vântul de toamnă, părea zugrăvită de un ucenic stângaci, dar ambiţios, pe cupola unei turle foarte strâmte şi dureros alungite, de biserică a amărâţilor.

„Gujghile, ce faci mamă acolo? Te-am trezit din somn cumva? Or, Doamne fereşte, oi fi bolnăvior şi nu mai poţi urca pe scară! Dă un semn de viaţă, puiuţule! Hai, te roagă mămuţa frumos!”

Nici un răspuns, deşi jos de tot, la firicelul de apă, un adidas înnoroiat scarpină pe altul. Prepeliţa îşi şterge o lacrimă. Scoate din buzunarul cel adânc al şorţului cenuşiu frânghia de rufe cu care de atâtea ori a voit să se spânzure. Gândeşte. Mai are nişte datorii, nu poate părăsi municipiul aşa, să râdă lumea prin bloc şi să se afle pe urmă în satul natal, de pe valea Călmăţuiului ce rău a ajuns. Acţionează. Dă din mâini. La capătul frânghiei e un cârlig improvizat dintr-un cui îndoit. De el e agăţată, ca o momeală pentru peştoii din canal, o pungă de plastic pe care scrie ce partid să votăm. În ea sunt: două pâini, o juma de chil de salam feliat, o cutie cartonată de brânză topită, o alta metalică de pateu, un flacon de vitamina C-200, un plic cu antinevralgice, un pacheţel ascunzând prezervative şi câteva bancnote, un pix ceramic cu pastă roşie şi un caiet studenţesc dictando pentru poezii lungi, cu hârtia de bună calitate, luat de la o gheretă UNESCO.

Frânghia coboară lent în timp ce pe betonul fumuriu de jeg răpăie scurt o ploaie caldă de lacrimi materne.

„Dă-te-n durerea mea! Lasă-mă dracu’ în durerea mea!” -mormăi sadic de jos, ceva confuz despre suferinţă la om, o voce îngroşată de aurolac, profund nemulţumită de deranj, ca a unui sacerdot scos de la vreun ritual că a venit camionul cu lemne.

Punga foşni ca o albă frunză uscată. Frânghia se întoarse sus cu mişcări mai repezi decât la coborâre. Femeia cea fără de culoare o înfăşură cu grijă, tot aşteptând ca cei de jos sau cel de jos să se atingă de merindele livrate sau să spună măcar un bogdaproste, deşi învăţase demult că mila de altul nu presupune întotdeauna reciprocitate, dacă ai devenit dependentă şi o practici cu plăcere.

La celălalt colţ al cotiturii, o femeiuşcă blondă şi cu ochi jucăuşi de pupăză se oprise în loc odată cu bondocul, macrocefalul ei soţ, dar aceasta, jenat de ceva, prefera să se uite lacom în cu totul altă parte, la un băiat creţ şi naiv, care se preumbla graţios pe trotuar, făcut sandviş de o reclamă de megashow.

Câteva clipe soarele străbătu prin pâcla gălbuie, arătându-se orăşenilor ca o prozaică şi dulceagă tabletă de mentosan, cu sugestie mai degrabă răcoritoare decât ca să tragi speranţă că iarna va fi scurtă şi tocmai acum Prepeliţa surâse sfidător de pe colţul mic al cotiturii către colţul mare, silindu-şi sora, căci soră îi era pupăza aia, să-şi care furioasă bărbatul cu capul mare prin gang, spre piaţa decorată cu apetisante, portocalii felii de dovleac de plăcintă de sezon, parcă băgase nea Vodă cuţitul în lună, să şi le procure.

„Nenorocita! Dacă tot le dă, măcar să le dea mâncare caldă, nu la pungă! Dumnezeule, ce căliţi sunt! Dacă rezistă ei în mizeria aia fără să se spele şi numai cu hrană rece. Toată viaţa te-am aşteptat cu masa gata gătită, ursuleţule şi tu tot ai făcut ulcer!”

„Mai mănâncă şi hrană caldă, dă-i în mă-sa, iubito! Se mai şi spală din când în când. Şi se îmbolnăvesc şi ei. Să nu exagerăm, că ajungem săi invidiem! Hă-hă-hă-hă!”

„Da’ nişte plăcintă de dovleac caldă tot te trimit să le duci şi tu, ursică! Nu ştiu ce m-a apucat, e un mister, o fi râvnit vreunul din morţii noştri. Poate chiar Gujghilan al ei, sărmana!”

„De ce, băi Gujghile, eşti aşa respingător cu ea?” – se miră cu reproş Picior-de-Porc, scotocind prin pachete cu ghearele nespălate şi muşcând lacom din pâinea proaspătă şi turcească. „Taci în sângele mă-tii, aia de la Coîntâm!

— Scrâşni din măsele Dinţişor, rumegând cu gropiţe în ovalul oblong şi arătând cu privirea spre contorsiunile spasmodice ale adidaşilor. Nu vezi că Răţoiul se inspiră?” „Ce să mă mai inspir, că m-aţi tot întrerupt şi m-aţi deziluminat de tot!” – se ridică totuşi vesel de jos Gujghil, tuşind să-şi dreagă vocea puternică, de bas bulgar şi scuturându-şi pletele cu putere, ca să nu mai rămână nici o urmă de praf, de paie sau de cenuşă în sârma lor ca de aur. Carnivor, nu ascet ca ceilalţi doi colocatari, el nu se înfipse la pâinea cea îmbietor mirositoare, ci direct la salamul de bună calitate, feliat, pe care cu sacrificii miloasa femeie li-l furnizase, gest pe care îl aprecie fără întârziere, cu buzele unse şi cu gura plină de carne plăcut condimentată: „Doamna Prepeliţă, o fraţi ai mei întru contemplaţie şi flagelare, este cum-necum întruparea pentru noi a căldurii, a dragostei, a grijii celei materne, singura formă de asistenţă tolerabilă în sihăstrie celui plecat de acasă prin catacombele umilinţei, câtre eliberarea spirituală din adevărata sclavie!” „Pe vremuri – îşi aminti cu lacrimi în ochii fumurii filiformul domn Dinţişor, preluând ca la un joc cu mărgele motivul mamei şi improvizând – partidul unic punea o mare bază pe maternitate, băieţi! De aceea şi în scopul acela, oraşul poseda o amplă reţea de magazine Materna, concepută să bage, Gujghile şi să dea, Râtane, în principiu toată trusa de scule ca om crescător de copii: cărucior mai întâi, pătucel şi salteluţă, păturele, scutecele, cearşafuri albe mici, biberonaş, tetinuţă, glicerină boraxată dacă apar crăpăturele la sânişori, jucărele de plastic plăcut sunătoare.” „Glicerină boraxată – îi dădu Picior-de-Porc una după ceafă lui Dinţişor lipindu-şi slinul de ea -nu se da la Materna, băi ţărane, ci la farmacii de sector, unde găseai toate leacurile pentru ăia micii, iar care n-avea nevasta lapte-n ţâţe sau frunze-n buze, îi dădea să bage la copil în alimentaţie praf cu arome sintetice identice cu cele naturale, unguresc sau chiar elveţian, dar trebuia şi tu ca soţ consort să te simţi să dai dreptul şi la doctoriţă să-ţi facă reţeta şi la farmacistă să te servească, să nu zică una că nu mai poate cere, iar ailaltă că n-are ce da.” „Dar nu în absolut toate cazurile, alchimistule!

— Îl corectă Răţoiul pe Râtan, strâmbând din ciocul lat că puţea. Exagerezi, absolutizezi impardonabil, culpabilizezi întregi categorii socioprofesionale, iar la întrebarea ta că de ce, băi Gujghile, eşti aşa respingător cu ea, eu ca poet orfic în acest orificiu al cotiturii, nu prea am ce să-ţi răspund ţie ca savant prozaic, nici asistentului tău prea şmecher în ocultismele lui, pentru că şi voi sunteţi de piatră şi sadici de vă place să chinuiţi pe biata concetăţeană, deşi manifestă o marcată simpatie faţă de valorile noastre idealiste, simte, da, simte cu intuiţia specifică sexului ei, că este ea însăşi făcută din acelaşi aluat spiritual superior ca mine şi ca voi doi, fraţi ai mei de suferinţă şi de înluminare în aceste străinătăţuri, unde de-ai dracu’, să-mi faceţi rău de nostalgie, aduceţi voi unui veşnic surghiunit vorba de natalitate, ciuguli-mi-aţi placenta de pe colţii abisului ontologic!

Ah, satul meu Copeica Mare, sătucul meu, sătuceanul meu iubit şi mămiţica mea din curte, din curticea, din curticică! Ai, daolică dodă, ea era o imagine vie a maternităţii precum e în nemurire şi capra cu trei iezi, mânca-ţi-aş, cum venea ea la copii încărcată de bunătăţi materiale şi spirituale!

Iar în antiteză, folosind personificarea, zic şi de înstrăinarea ca atare, băieţi! I-auzi ia! Ah oraş, oraş, oraş! O, tentacularule! O, ştrengarule! O, şmenarule! Blestem, imprecaţie, greu blestem asupra ta, cuib de corupţie şi ghinion! Numai Prepeliţa, draga de ea, draga noastră ca o mamă mai are milă de noi, ca de nişte câini sau mâţi ogârjiţi, în acest mediu citadin, unde o să ajungă treaba de să se mănânce om pă om, de parcă la ţară ar fi altfel, dar aici resimţi mai puternic o ţâră, însă dacă ea cu adevărat, când ne dă potolul ăsta ca pe un regal baroc, împărtăşeşte din tabula noastră de valori imemorială, mătuşă-nemătuşă, cu capul zdrobit-nezdrobit când i s-a înecat Gujghilan, n-are contează! Logica cere să binevoiască să coboare pe scăriţă până aicea jos la rigolă, în mijlocul maselor largi populare şi să achiezeze la că dacă mie îmi dă haleală, corect e să vă dea şi vouă ceva, deci să ducă devoţiunea până la capăt cu voi! Este, Dentistule? Este!” Nu te grăbi aşa cu răspunsul în locul meu – mârâi jignit cel apelat ca fiind de aceeaşi părere greşită. Ca analist subţire, dacă la atât se reduce, ca poem, recolta a cât morţii mă-tii declari că te-ai inspirat, atunci nota care ţi-o dau e că ai prăpădit aurolacul degeaba: te porţi ca o fiinţă cu echitate, însă neştiutoare de principiile eticii. Şi care totuşi lucră, se canoneşte în sudoare. M-ai dezamăgit complet!”

Slăbănogul Dinţişor chiar se uita cu tristeţe analitică primară la sticla de vodcă din care ultimii centilitri Gujghil îi dăduse pe gât fără să lase şi la alţii pe motiv că tocmai îl arde o inspiraţie.

Picior-de-Porc era nu mai puţin şucărit de cele întâmplate. Jegul lui verzui se făcuse ca tăciunele. El considera că Satana are mare plăcere din a-l batjocori pe omul setos, făcându-l să-şi închipuie că bea ca să se slobozească din neant inspiraţia. Or, după cum e şi evident, există spirite pozitive şi spirite negative. Inspiraţia mesianică nu poate fi diavolească. Iar divinitatea benefică nu te pune să consumi toată rezerva de vodcă a congregaţiei. Ea îţi trimite idei nemuritoare pe de-a moaca dacă te-a angajat cu carismă în regulă.

De afară, având densitate mai mare, adică fiind mai greu, coborî peste cei trei prieteni mâhniţi un aer cu miros de liliac. Se însera şi cânta câte o privighetoare în fiecare tufiş, ca o sfidare a doamnei curcubitaceelor.

Gujghil nu voia să devină obiectul cine ştie căror pofte de răzbunare ale prietenilor săi. Avea o mare dorinţă să doarmă liniştit şi să viseze universul copilăriei pierdute la Copeica Mare, evocat în manieră cinematografică: cum vii de la gara 30 Decembrie 1947, treci de viile care sfinţesc locul, vin întâi gardurile vecinilor, de după care te latră dulăi antropofagi dar simpatici, apoi dai de raiul tău, iată scârţâie poarta de tablă verde, calci cu emoţie pe cimentul tăiat în pătrate ca o integramă, revezi bolta cu viţă, şopronul cu presa de tescuit struguri, veranda plină de lemne tăiate cu motorul şi puse la uscat, în fine ajungi la bucătăria de vară, unde pârleşte mama năduşită un pui la aragaz, cu o aureolă de geniu bun, sacramental şi tutelar al căminului părăsit cu o inconştienţă crasă, pe care pubertatea ca atare este o ipoteză prea săracă să o explice, băieţi, mai adaug fascinaţia Capitalei cu oferta ei de cultură şi severitatea de strigoi dintr-un timp revolut, cât a fost director la noi, a domnului diriginte pedofil.

O alarmă auto se porni să ţipe sus şi micul poet opri depănarea amintirilor, ginind cu maturitate că ori dă dovadă de inspiraţie, recitând un poem genial, ori trebuie să se demaşte că are bani şi să urce pe pământ pentru alt alcool, ca să nu mai fie iar o ţintă pentru pofte colaterale, pe care biserica şi armata le combat, şcoala le ignoră, iar justiţia nu ştie de unde să le apuce, neputincioasă.

„Cine te-a făcut pe tine, Prepeliţo nene, din safire şi rubine, parcă m-a-ntrebat pe mine, pe Tellur, pe Diogene, dac-avem porniri obscene, când în lume pe mari scene, topmodele fără jene, dau din craci, din ţâţi, din gene, făr’ să vază negre semne, la bărbaţi că ne e lene, ne e lene, zău! Ni-e lele, lele, lele şi iar lele!”

Câtă vreme sonetul shakespearian încălzi şi parfumă celula, o tăcere aurie şi cu ochi de peruzea trecu lent şi chiar solemn prin întreg cartierul nostru. Ca de la Orfeu, Ovidiu şi Sfântul Andrei pe-acest meleag, harul de a ritma, a rima şi a recita sau pleda patetic impuse profund, ca dar zeiesc, creînd o senzaţie catarctică explozivă, ca după numărul unui avocat de geniu, când tu însuţi nu mai înţelegi motivaţia că de ce ţi-ai violat toate colegele de serviciu şi apoi le-ai jefuit şi le-ai ucis cu sânge rece.

„Ia mai zi-o, băi, o dată!” – izbucni Picior-de-Porc într-un entuziasm murdar, cam perfid, cam veninos, cam cum ţi-ar zice partenerul de table, după ce ai dat un şase-şase, să-ţi repeţi norocul, periculoasă aberaţie, căci poţi stârni mânia duhurilor tutelare din firide, de te lasă pradă tuturor ghelelor care bat aici din veac.

Pizmaş poate în şi mai mare măsură, firavul Dinţişor nu zise nimic. Ba pentru a ocoli orice luare de poziţie, se făcu în grabă că tocmai şi-a amintit de Tellurus şi de Diogene, unul zeu al humusului, altul un fel de cincizecist american, ce dormea într-un butoi din piaţa Atenei, când nu şi-l rostogolea pe unde găsea amatori de înţelepciune. Începu a le da de mâncare în firidele lor.

Faptul că ascetul Dinţişor aducea sacrificii unui zeu roman şi unui cetăţean grec apoteozat ad hoc era de natură a irita pe Gujghil Răţoiul, poet român care, la aurolac, trăia ardent teleportări în care coborârea iniţiatică, prin căminul de vizitare al canalului, era ca o îmbibare cu profunda înţelepciune a lui Zalmoxe, divinitatea prezentă mai mereu în vârful topului personal. Straniu fiind că acelaşi fapt îl lăsa indiferent şi cu un rol de factor mediator pe domnul savant Picior-de-Porc, căruia i se părea bună şi chiar foarte bună orice divinitate htonică, de umblă pe sub pământ dar se ţine de cuvânt, fie infernală, fie pe probleme cu agricultura, putea fi şi metroul modern şi iluminat, cu puternica lui structură sindicală, important era ca omul să se smerească, să-şi înţeleagă nimicnicia şi să se închine cuiva, de aici rezultând şi o conduită civilizată.

În zidul din paralelipipezi de beton celular autoclavizat la cald, Dinţişor a pus să-i sape două firide pe nişte şobolani meseriaşi căzuţi în robia lui şi ansamblul de găuri combinat cu mulura de sub ele, ieşită cam cât să-ţi pui acolo gamela, a devenit ca un fel de altar, unde aduc ei sacrificii din ce beau sau depun ofrande din ce mănâncă.

Domnul Gujghil aşteptă, oarecum abia stăpânit de iritat ce era, să depună mult palidul la faţă Dinţişor. Câte un triunghiuleţ de brânză topită, de la o vacă veselă ca o văduvă, la cele două divinităţi dintre care de fapt doar una era htonică total. „Ai terminat?” se interesă el provocator, dar filiformul dresor de animale mici nu răspunse decât printr-o calmantă de spirite încinse, plecăciune orientală, cu lăbuţele împreunate la piept ca un popândău. Era cum-necum o atitudine mizericordioasă şi poeţelul cel bălai putea cu adevărat s-o mai zică o dată, la cererea expresă, rapidă şi personală a lui Picior-de-Porc, care poate că pregătea o cursă, vom vedea cu ce succes.

„Cine te-a urcat pe schele, Prepeliţo lele, să mişti luna ş’ alte stele cu cearşafuri mult rebele, mi-a creat numai belele într-o lume de lichele, căci uitându-mă la ele, am călcat nişte căţele, m-au muşcat de toate cele, am rămas doar cu sechele, de mi-e numai dor şi jele, jele, jele şi iar jele!”

Câtă vreme poemul înnobilă şi tămâie celula, o pace străvezie şi cu puţine şanse de a fi stabilă se roti prin cartier şi prin lume.

Deşi între prima şi a doua versiune a produsului competenţa nu, dar performanţa lirică a furnizorului s-a mai ameliorat, lui Picior-de-Porc, în calitate de principal beneficiar al rimelor, îi sări ţandăra integral.

„Băi Guadalquivire – i se adresă el fără pic de respect celui ce consumase de unul singur toată vodca – am impresia şi bag de seamă că trebuie să ţinem seama de-acum înainte de un singur lucru: că de la un timp ne tratezi, nu zic că ca cum ne-ai lua de la spaţii verzi, fiindcă oarecum lucrez acolo, dar mă pronunţ că cam cum de parcă ţi-am fi alegători şi ai ajuns să te uiţi la noi ca de pe Casa Poporului la nişte flegme, îngheţate pe trotuar, ca ţânţarii din jurasic în chihlimbar! De la o vreme aşa, dai în noi, tu-ţi gâţii mă-tii, cu tot ce-ţi vine ţie prin cap, fără de nici o ruşine! Altfel zis, tu nu răspunzi satisfăcător exigenţelor momentului de tragism pe care-l străbate ţara asta, republica, neamul, chiar structurile regionale îl penetrează cu greutate, iară eu consider de a mea datorie ca să-ţi reiterez în memoria ta de nesimţit că pomul cela ce nu dă roadă îl taie primarul de pe colţul cotiturii şi îl dă ca lemn de foc pentru iarnă la cine ştie el că a contribuit în persoană mai mult şi mai mult să se facă pomană la martiri!”

Faţa cea ciupită de vărsat negru a lui Picior-de-Porc era pe alocuri netedă, soioasă şi neclintită ca o piatră dintr-un zid de care se sprijină toţi cu mâinile, fiindcă n-au pe unde trece din cauza maşinilor parcate de-a curmezişul trotuarului de cine îşi permite. Nenorocitul de Gujghil sta nemişcat pe spate, lângă rigolă, cu pumnii înfundaţi homeric în orbitele oedipiene, de parcă o mare ruşine l-ar fi făcut nedemn de a mai vedea miracolul firii în forma incintei subterane şi a celor doi apologeţi ai echilibrului terorii şi ai apocalipsului limitat.

Numai Dinţişor gândea, deşi nu prea avea cu ce în aparenţă, fiindcă dacă te uitai bine la el, aveai impresia că abia a ieşit dintr-o carte mare unde a fost puternic presat din părţi, încât are umerii apropiaţi şi ochii fumurii la fel şi tâmplele.

„Mistreţe, mucles! Pauză publicitară!

— Luă el cu veşnic răguşita-i voce apărarea poetului. E adevărat că frăţiorul Gujghil e ca un Guadalquivir sau ca un Guadalcanal, el e de fapt ca un regişor sau mal bine zis ca un cum ar veni un ex-rege Midas, care tot ce atinge transformă nu în aur, ci astăzi în poezioare. Eu sunt convins că în constelaţia lirismului naţional el este deja un stăruleţ care suie şi mă concentrez adesea întru aceasta, după cum şi tu ar trebui să te preocupi de el în rugăciunile şi calculele tale cosmogonice. Aşa că orice ar da el umanităţii este compatibil esteticeşte, dacă-i vip deja şi a-i reproşa acum că se comportă ca un ales care şi-a încălcat promisiunile e o gravă inadecvare, o lipsă de înfiorare metafizică şi ontologică în faţa lumii, a existenţei ei, nu cu mult mai puţin condamnabilă decât atitudinea domnului Pedofil, care n-a înţeles niciodată profunda originalitate a geniului elevului supradotat Gujghil şi a intervenit la ai lui naivi şi primitivi părinţi, fiara de mă-sa nici haleală să nu-i mai dea, bunică-su la pescuit să nu-l mai ia, mă-sa mare naraţiuni şi cântece din vechime să nu-i mai zică, iar barbarul de Luca Amărăşteanu, nemuritorul de taică-su, să-l scarpine cu parul, dacă nu învaţă pe de rost sute, sute, poate mii de pagini de comentariu!”

Aluzia la atitudinea profului poreclit Pedofil, avut de Gujghil şi la Copeica Mare şi la Bucureşti, îl făcu pe bietul Picior-de-Porc, care în ciuda masivităţii sale era slab de inimă, să răsufle de câteva ori greu şi zgomotos ca un leu care îşi apără prada, numai că ce era în joc era propria sa autoritate.

Se înroşi sub jeg la faţă şi la ceafă, se calmă cu greu şi când redeveni stăpân absolut pe toate forţele sale mai mult sau mai puţin oculte, el îşi apropie încet-încet, dar încordat, palmele rotunjite una de alta, ca şi cum ar fi probat un pepene să decidă cu auzul dacă-i copt şi merită să dai banii pe el în loc să te afunzi în pântecul pieţei, să mai cauţi.

Pârâitul se auzi clar în celulă.

„Sunetul acesta ciudat – explică el cu vocea-i călduţă şi feminină, vine de la capul unui manager de întreprindere care se chinuieşte să găsească nişte soluţii. Sau de la capul de obicei mai arătos al unui ministru care nu se mai ajunge cu banii de la o lună la alta.

Toate aceste pârâituri se repercutează până în liniştea căminului oricărui cetăţean. Şi tocmai acest lucru reproşez eu lui Gujghil, că se încrede că-şi pune punga eterică într-un turn de fildeş izolat fonic faţă de pârţâielile efortului de tranziţie, când el e într-un templu subteran plasat la intersecţia marilor magistrale de căcat ale oraşului. Şi nu mai vede nici sus că n-are lumea ce da la copii, nici nu mai aude gemetele pensionarilor, care moare cu zile, unii nu-şi mai permite nici televizor, îşi târâie zilele ca sălbaticii! Şi că, în genere, intelectualul bugetar, ca să mai fie recunoscut de societate ca fiinţă umană cu drept de a exista, n-are de ales decât una din două strategii: or se face cloşard blestemat ca noi pe-acilea, or se face marxist, ca-n vest, să mai bage spaima-n burgheji! Totul conform unui scenariu de gâtuire care ne ia începând de la vârstele extreme! Cetatea, polisul, târgul, municipiul, cum vreţi să-i spuneţi, trece prin grele încercări, verificări, iar dumnealui, orb ca marele şi nemuritorul Homer, însă nu şi tot atât de avizat, singura problemă care-l preocupă e cum să facă s-o convingă liric pe mult prea milostiva mătuşă Prepeliţă să înnopteze cu noi, că şi-aşa o vorbeşte lumea şi dacă se compromite de tot, adio potol la pungă! Nu vezi, băi ţărane, că n-ai minte nici cât o mămăligă?”

Poetul zăcea pe spate jucându-şi inelarul în firicelul de apă călâie ce se prelingea necontenit prin rigolă, neavând de stricat vreo replică pe şoriciul acestui dogmatic cincizecist, care credea că e teza artiştilor nu răspunderea cu lagărul a politicienilor cum o duce amărâţii. Dinţişor sta între firidele cu divinităţi, palid ca moartea, cu faţa spre buric şi cu picioarele încrucişate la maxim. Picior-de-Porc vorbise rezemat de tabla galvanizată şi caldă a conductei, cu tălpile bocancilor, pe care rareori şi-i scotea, aruncate leneş tot înainte.

Dinspre stelele de seară, prin gura canalului pătrunse o zburătoare până la ei şi, zăpăcită de lumina gălbuie a becului pătat de muşte, se izbi de mai multe ori de pereţi înainte de a regăsi drumul spre raiul vegetal dintre blocuri, constituit dincolo de gărduleţul de fier-beton de la colţul cotiturii, din plopi, mesteceni, sălcii pletoase şi diferite tufişuri mai atractive pentru câini.

Gujghil holbă larg ochişorii săi de culoarea grâului treierat la lumina lunii şi atrase atenţia partenerilor săi intelectuali că păsărica rătăcită este chiar o prepeliţă, adusă la oraş probabil de pescarii care, peştele nemuşcând, se ţin din plictis de prostii.

„Dacă e prepeliţă, atunci e bună de mâncat!” – observă ca în transă yoghinul cel slăbănog şi dinţişorii lui enormi avură luciri de baterie da cuţite alimentare oferită prin teleshopping.

„Mmmm! Mor de poftă! O, tu zglobie zeiţă de vânătoare, măcar vreun miligram de prepeliţă la grătar să gust şi aş mai trăi o viaţă!” – făcu invocaţie în somn Picior-de-Porc.

De pe la şase, chiar de la blocul la al cărui picior se afla peştera. se auzi gâlgâitul vesel şi totuşi cam sinistru al closetului cu apă. Iar după vreo trei-patru secunde, ceva făcu plici! În mica rigolă de lângă poeticul Gujghil. El se ridică în capul oaselor şi nu fără o mare uimire ridică de jos, caldă, cu inima încă palpitând, micuţa zburătoare cu capul strivit şi sângerând.

Nici dacă ar fi câştigat la vreunul din cele câteva sute de tipuri de jocuri de noroc mai mult sau mai puţin sau mai deloc impozitate, o sumă suficientă să-şi petreacă în condiţii decente restul vieţii în rugăciune şi contemplaţie, nu s-ar fi bucurat cu atâta fervoare Picior-de-Porc cât s-a bucurat de cărniţa căzută din cer.

Într-un timp record el a jumulit păsărica, a curăţat-o pe dinăuntru cu briceagul şi a spălat-o la apă călâie unde picura ea în rigolă la racord. Şi nu peste multă vreme, nişte câini melancolici priveau cu jind în jos pe gura de canal, atraşi de dumnezeiescul miros de grătar ce combina neobişnuitul pentru ei aer de pasăre de lan mănos cu exoticul fum de surcele de lădiţe pentru citrice.

O emanaţie ca de tămâie chinuia şi nările trecătorilor prin cotitură, numai că ei nu ştiau de unde vine şi oricum borta spre cei trei tâlhari le era inaccesibilă atât din pricina gardului viu ce separa de trotuar peretele orb al blocului, cât şi din lipsă de har.

În peşteră, domnea un entuziasm ca de tineri ingineri NASA când le-a ieşit vreo jonglerie tehnică şi îi aplaudă contribuabilul deoarece le înţelege puternicele emoţii.