Paisprezece ani

Teologie de jurnal
Dragoş Samoilă

Am intrat pe poarta liceului cu sentimentul celui care reuşise să treacă de un prag important şi încă mai savura victoria. Priveam cu interes în jur de parcă tot nu mă puteam obişnui cu ideea că următorii patru ani o să-i petrec, în mare parte, în acea clădire ce se încadra perfect în stilul cubist ce predomina în zonă. Îi priveam pe toţi cei care treceau pe lângă mine şi vroim să ghicesc care dintre ei îmi va fi coleg, eram chiar nerăbdător să-i descopăr, să-i ghicesc, să intuiesc viitorii amici. Este drept că mai reţineam câteva chipuri de potenţiali colegi, din timpul examenului de admitere, dar erau aşa vagi încât nu mă oboseam să îi caut cu privirea. Erau uşor de recunoscut elevii din clasele mai mari, care veneau bucuroşi şă-şi întâlnească camarazii de suferinţă de pe băncile liceului, plictisiţi de atâta vacanţă.

După emoţiile prin care trecusem la examenul de admitere, acum mi se părea un adevărat privilegiu să mă confund cu elevii gălăgioşi din curte, de acum eram de-ai lor. Iar asta s-a întâmplat imediat ce am trecut de poarta de tablă, pe care se vedeau urmele furiei multor generaţii, şi pe care nici măcar stratul gros de vopsea nu reuşea să le ascundă. M-am trezit brusc în curtea care devenise neincăpătoare pentru mulţimea de elevi agitaţi şi puşi pe glume care nu puteau fi catalogate întotdeauna ca fiind decente. Mulţimea dezordonată, care se împotrivea instinctiv încercărilor disperate ale profesorilor de a face cât de cât ordine şi linişte, a început să se liniştească atunci când un zgomot asurzitor a acoperit ţipetele din curte. Începuse discursul inaugural ţinut de directorul liceului care vădit emoţionat, cu toate că nu era la prima încercare de a ţine un discurs în faţa unui liceu întreg, făcea prezentările profesorilor şi ura tuturor un an cât mai bun la învăţătură, folosind formulări clasice atât de demodate şi lipsite de rezonanţă pentru majoritatea auditoriului încât în scurt timp se trecu de la grimase sugestive la vociferări anonime. A fost deajuns micul moment de acalmie provocat de zgomotul îngrozitor al microfonului, pentru ca diriginţii să poată să îi stăpânească şi să facă puţină ordine în rândul liceenilor, conştienţi că mai mult de atât nu se putea.

Eu rămăsesem dezorientat în acest peisaj, dar cel puţin nu eram singurul care stătea şi se uita uimit la cele ce se intâmplau pe platoul din faţa liceului, asta puteam să observ uşor. Deja mi se strecurase în minte ideea că voi întârzia la prima ora ca elev de liceu, ceea ce era inadmisibil. Enervat de această perspectivă mă razbunam pe singurul caiet pe care-l aveam la mine răsucindu-l şi făcândul un cilindru ce contiuna să-şi micşoreze diametrul cu cât trecea timpul, fără să mă mai intereseze că nu va mai reveni niciodată la forma iniţială. Când deja discursul se terminase şi se formaseră grupuri de elevi în jurul diriginţilor, care se îndreptau spre liceu, iar eu mă şi vedeam rămânănd singur în curte, a apărut din senin Ştefan, colegul meu de bancă din generală, de care eram nedespărţit, şi împreună cu care făceam parte din echipa de volei a clubului din Galaţi. El mă văzuse de departe şi se pare că se enervase deja de câte semne îmi făcuse fără ca eu să îl bag în semă, aşa că atunci când a ajuns lângă mine m-a salutat cu o palmă peste umăr dată cu toată forţa care m-a trezit instantaneu.

- Salutare Radule! Ce faci măi băiatule, te-ai trezit cu noaptea în cap? Sau poate tu ai vrut să nu scapi nimic din discursul inaugural? Spunând acestea arbora un zâmbet larg ce nu mai lăsa loc la interpretări.

- Ce crezi ca am putut să scap de ai mei? Pănă nu m-au văzut plecat de acasă nu s-au lăsat, aşa că a trebuit să vin încoace, şi la urma urmei nici nu îmi pare rău pentru că am venit pe faleză, şi nu am simţit când a trecut timpul. În realitate nimeni nu mă gonise de acasă. Părinţii erau plecaţi de mult la serviciu, dar eu nu mai aveam stare, aşa că am plecat să-mi cunosc noii colegi, acesta era adevărul. Venisem pe faleză, este adevărat, dar drumul nu fusese atât de scurt cum părea, iar această impresie a fost accentuată de frigul care mă cuprinsese pentru că plecasem de acasă doar cu o cămaşa pe mine, iar dimineţile începuseră să fie cam răcoroase, era totuşi început de septembrie.

Liceul era situat lângă turnul de televiziune, pe cel mai înalt punct al falezei din Galaţi, sau cel puţin aşa mi se părea mie. Era un loc privilegiat, de unde se vedea Dunărea pe o distanţă destul de mare pentru a-ţi captiva atenţia şi a-ţi induce o stare plăcută de meditaţie melancolică. De multe ori am simţit această stare în timpul orelor interminabile la care lipseam fiind totuşi în bancă. Liceul acela pătrăţos, fără a induce totuşi rigurozitate, avea farmecul lui aparte pe care l-am simţit din prima zi, pe care aveam să-l întâlnesc cu plăcere de fiecare dată când intram pe poarta lui, şi care avea să-mi rămână puternic întipărit în memorie. Privit de jos, de pe faleză, era ca o mică fortăreaţă în vârful unui munte, străjuit de turnul de televiziune care era şi un punct de reper atunci când vroiam să arăt cuiva, de la depărtare, unde învăt. Dacă veneai pe faleza Dunării, trebuia să urci pe un drum abrupt pavat cu granit care se agăţa de acel deal cu o încăpăţanare, ce îşi pune amprenta pe ritmul bătăilor inimii şi al respiraţie, şi asta făcea ca atunci când ajungeai în faţa liceului să-ţi promiţi că nu o vei mai lua altă dată pe acolo. Dacă mergeai cele câteva zeci de metri până la turnul de televiziune, te trezeai la o înălţime nebănuită faţă de Dunăre, iar malul abrupt accentua senzaţia de înălţime, lasându-te să priveşti în gol. De acolo puteai privi în voie vapoarele care alunecau pe fluviu, sau care încercau din răsputeri să urce contra curentului. Se vedeau barjele enorme părăsite în mijlocul Dunării, convoaie lungi conduse de împingătoare ruginite ce încercau să ajungă în portul mineralier care apărea la orizont cu braţele macaralelor răsfirate, pregătite să descarce tot ce le ieşea în cale. Dacă te uitai în partea opusă, puteai vedea o parte din oraşul vechi, care se înşira până la şantierul naval ce putea fi distins cu uşurinţa după macaraua imensă, care de fapt nu semăna cu o macara clasică, dar de a carei existenta ştiam şi puteam s-o indentific şi să dau şi explicatii, nu degeaba aveam un unchi care lucra în şantierul naval. Se vedeau şi vapoarele albe de pasageri ce făceau curse între Galaţi şi Tulcea, se vedea clădirea căpităniei portului, care amintea de vremurile de mult apuse, când în faţa ei ancorau vapoarele cu aburi venite din Turcia sau Grecia, dar si de celebra carte a lui.........,Toate panzele sus. Dacă priveai peste Dunăre, treceai într-o altă lume, o lume în care omul nu apucase să-şi facă simţită prezenţa. Acolo sălciile scorburoase însoţeau Dunărea pe tot drumul ei, se mai puteau vedea bălţi şi mici canale, peisaj care te pregătea pentru deltă, fapt ce contrasta vizibil cu celălat mal al Dunării.

Cam aceasta era imaginea pe care o puteai vedea ieşind pe poarta liceului. În acea zi însă nu aveam ochi pentru Dunăre, eram mult prea curios să văd ce va urma în acea învălmăşeală confuză. Aşa că, susţinut moral de Ştefan, am început să întreb pe cei care îi vedeam dezorientaţi ca şi noi, ce clasă sunt, în speranţa că vom putea să ne lipim şi noi de un grup, să ne găsim colegii. Eram destul de panicaţi şi poate de aceea Ştefan a început să glumească ca să nu lase să se vadă acest lucru. După ce a întrebat câţiva rătăciţi şi a primit numai răspunsuri negative, Ştefan s-a întors spre mine şi fără să mai zâmbească, de data asta a început.

- Tu eşti sigur că am nimerit la liceul care trebuia?

Am ridicat din umeri în semn ca habar nu am, era cel mai uşor gest pe care puteam să-l fac, oricum nu îmi ardea de glume, dar Ştefan s-a făcut că nu observă şi a continuat în stilul caracteristic.

- Crezi că au şi săli de clasă, în liceul ăsta, sau o să învăţăm pe afară cu tăbliţa în mână?

- Mai taci măi individule odată, şi hai să căutăm prin liceu, văd că pe aici nu avem nici o şansă!

- Ştii că este o idee bună, nu de alta, dar în curând o să rămânem singurii bezmetici din curte, şi atunci chiar putem pleca relaxaţi acasă.

Am grăbit pasul şi am intrat în liceu. Mai intrasem în liceu pentru examenul de admitere, dar atunci o făcusem pe altă uşă, aşa că acum eram complet dezorientaţi. Nu a mai trecut mult, şi în timp ce colindam culoarele, pentru noi întortochiate, am observat că începea să se facă linişte, culoarele să se golescă, uşile de la clasă să se închidă, iar noi să fim din ce în ce mai singuri pe acolo. Într-un final am ajuns şi la ultimul etaj, unde spre surprinderea noastră am văzut o mână de indivizi care stăteau încă pe caloriferele de pe culoar. Erau suspect de liniştiţi, chiar retraşi unii de alţii, iar asta ne-a dat curaj. Cum nu mai aveam pe cine să întrebăm, am mers şi noi acolo ca să întrebăm dacă nu ştiu nimic de clasa a 9-a C, chimie-biologie. Cel mai aproape de noi era un băiat blond, cu o constituţie atletică, îmbrăcat sport, dar cu mult bun gust şi care arbora o plictiseală infinită. Cum nu mă mai aşteptam la un răspuns pozitiv, l-am întrebat mai mult din obligaţie faţa de Ştefan, care îmi făcuse semn că este rândul meu să întreb, şi am făcut-o repede, pentru că dacă îl lăsam pe Ştefan să întrebe riscam să nu primim nici un răspuns, şi dacă cumva cel întrebat avea şi prieteni mai mari prin liceu, cine ştie cum ajungeam acasă, chiar din prima zi.

- Nu te supăra, ştii cumva unde a ar trebui să fie a 9-a C?.

- Aici, la sala 220 s-au adunat toţi din a 9-a C. Şi voi sunteţi de la celebra clasă de chimie-biologie?

M-am înviorat brusc şi am început să-mi cercetez colegii cu aviditate. Ştiam deja din clasele anterioare că vrând, nevrând ne vom lega unii de alţii, şi după cum povesteau cei mai mari, vom plânge când ne vom despărţi la terminarea clasei a XII-a. Am început să-i analizez cu un ochi critic pe toţi cei care erau în faţa sălii 220, singurii de altfel care mai erau pe culoar. Am observat că şi ceilalţi priveau la noii veniţi cu interes şi am început să ne salutăm de la distanţă, de parcă ne-am fi cunoscut de multă vreme, având totuşi anumite rezerve. Văzând că nu mai spun nimic, băiatul care ne dăduse prima informaţie utilă, îmi întinse mâna şi-mi spuse:

- Eu sunt Ovidiu, şi dacă nu mă înşel, vom fi colegi cel puţin patru ani de zile, dacă nu rămânem cumva repetenţi. Din atitudinea lui dispăruse toată plictiseala, iar acum ne privea cu interes şi cu o umbră de superioritate, care nu mi s-a părut prea inspirată pentru momentele acelea. Totuşi, nu era o superioritate care să te enerveze, ci mai degrabă una asumată, şi avea toate motivele după cum aveam să-mi dau seama în scurt timp.

- Eu sunt Radu, iar el este Ştefan. În felul ăsta l-am făcut pe Ştefan să vină mai aproape şi să intre în vorbă. Observasem că rămăsese puţin în spatele meu şi parcă avea o reţinere în a intra în conversaţia stângace ce se legase.

- Tu eşti cel care a intrat primul pe listă? Ştefan a pus întrebarea pe un ton ce putea fi interpretată, iar expresia feţei nu te ajuta să înţelgi ce era în mintea lui. Ovidiu a ezitat un moment în a-i răspunde dar până la urmă i-a întins mâna.

- Da eu am avut cea mai mare medie, dar asta cu ceva noroc. Nu am învăţat nimic toată vara, dar mi-au picat subiecte pe care le învăţasem mai bine.

- Felicitări! Eu am avut a treia medie. Pe mine m-a încurcat problema a doua la geometrie şi dacă nu m-aş fi grăbit, aş fi luat notă mai mare.

- La geometrie a fost uşor, ce nu ai ştiut să faci? Era cea mai simplă problemă...

Eram consternat şi enervat în acelaşi timp. De mine uitaseră cu desăvârşire, nici nu mă mai băgau în seama. Au început să-şi explice ce au făcut, şi ce nu, la examenul de admitere, ce formule au aplicat şi cum de le-a venit ideea genială. Desenau cu degetul figuri geometrice prin aer şi erau aşa absorbiţi de cât de bine făcuseră la examen, de ce note mari luaseră, cu toate că nu învăţaseră nimic, fireşte, că uitaseră de toată lumea care mai era în jurul lor, şi mai ales de mine, care începusem să mă enervez progresiv. Nu mai suportam. Eu mă grăbisem să uit tot ce ţinea de examenul care îmi cauza coşmaruri, şi ei făcuseră din el cel mai captivant subiect de conversaţie. Nici măcar nu puteam să mă bag şi eu în vorbă, pentru că ar fi trebuit să spun cu ce medie intrasem şi asta m-ar fi marginalizat şi mai rău, aşa că am preferat să iau o figură interesată şi să ascult explicaţiile spuse pe un aer doct de cei doi colegi, deja. După o jumătate de oră, cât mi s-a părut mie că a trecut, când mă gândeam sa plec cât mai departe, să nu le mai simt entuziasmul care le anima discuţia pe tema problemelor de matematică, a venit şi salvarea. De după colţ a apărut o doamnă trecută de prima tinereţe, îmbrăcată mult prea festiv, care a început să fluture un catalog încercând să ne facă pe toţi să intrăm repede în clasă. În primul moment am avut pornirea să alerg spre sala de clasă, având în minte foarte clar faptul că nu trebuia să stau pe culoar după ce se sunase, dar în secunda cu numărul doi am realizat că nu am de ce să-mi fie teamă, catalogul nu era făcut, nu erau lecţii predate din care să poţi fi ascultat şi să încasezi un trei, nici măcar nu ne cunoşteam profesorii sau dirigintele pe de altă parte, trebuia să faci o impresie bună în faţa noilor colegi, trebuia să arăţi tărie de caracter. Aşa că, fără să mă grăbesc am intrat în clasă în faţa uşii căreia stătusem până atunci. Fără să stau pe gânduri am ocupat ultima bancă din colţul cel mai retras, calculând unghiul în funcţie de poziţia catedrei. Ştefan a venit imediat pe celălat loc din bancă, spre surprinderea mea, care credeam că îşi va continua discuţia începută cu noul nostru coleg. Ovidiu ocupă şi el, împreună cu un alt coleg, ultima bancă de pe rândul alăturat, fiind tot lângă Ştefan, şi după cum era normal discutau în continuare, după ce făcuseră o mică pauză, ignorând vocea destul de puternică dar răguşită a doamnei profesoare care începea să-şi piardă timbrul cald, încercând din răsputeri să facă linişte în clasă. Se pare că resursele de bunăvoinţă erau destul de mari, judecând după eforturile evidente pe care le făcea, diriginta noastă, pentru a-şi păstra calmul şi pentru a nu ţipa la noi din prima oră. Într-un final, majoritatea celor din clasă au înţeles că trebuiau să se supună şi să lase conversaţiile cu ceilalţi colegi din jur. Nu asta au înţeles, însă, Ştefan şi Ovidiu, care erau prea absorbiţi de discuţia lor pentru a observa ce se petrece în jur. Am avut o satisfacţie nesperată atunci când am văzut că diriginta, a început să vină spre cei doi, pentru a risipi ultimul focar de poluare fonică. Văzând cum înaintează printre rânduri, m-am depărtat puţin de Ştefan, arătând prin asta că nu particip la acea discuţie, şi am adoptat o mimică dezaprobatoare faţă de atitudinea nepotrivită a colegului meu de bancă. Asta era răzbunarea mea pe care o găseam absolut justificată. Am privit cu satisfacţie cum diriginta se apropia de cei doi şi nu i-am atenţionat deloc, ba mai