Alexandr Soljenitin

Abia în 1962 astrele se aşază şi pentru el într-o constelaţie fastă. Nu atât datorită „dezgheţului” de după Congresul al XXII-lea, anunţat de Ehrenburg în titlul unui roman şi confirmat de întoarcerea „moderaţilor” la vârful instituţiilor scriitoriceşti; deoarece el avea limitele comandate de partid, pe care numai inocenţii le puteau trece cu vederea: în timp ce apăreau, desigur, cărţi până atunci interzise, când Nathalie Sarraute vorbeşte la Moscova despre noul roman şi Tarkovski primeşte Leul de aur veneţian pentru Copilăria lui Ivan, Osipov -redactor la revista Samizdat „Bumerang” – e condamnat la cinci ani de muncă forţată. „Dezgheţul” hruşciovist era prea superficial ca să admită, fără condiţii, audienţă liberă unei voci ca aceea a lui Soljeniţân. Oportunitatea era cu totul alta: momentul avea nevoie de mărturia lui Soljeniţân, iar intuiţia lui s-a dovedit exactă.

Într-o seară din 1962, Tvardovski – noul director de la „Novâi mir” – scoate din teancul de manuscrise primite la redacţie romanul unui oarecare Alexandr Soljeniţân. Va dezvălui, mai târziu, entuziasmul care-l cuprinsese încă de la lectura primelor pagini. „Mi-am dat seama imediat că era vorba de ceva important şi că trebuie într-un anume fel să serbez evenimentul. M-am ridicat, m-am îmbrăcat în haine de gală şi m-am aşezat la birou, în noaptea aceea am citit un nou clasic al literaturii ruse.” Ceea ce era, bineînţeles, insuficient pentru a garanta apariţia cărţii. Dimpotrivă, Tvardovski observase, între atâtea alte calităţi ale cărţii, „disperata sinceritate” a adevărului rostit de Soljeniţm; nu găsea nici un exemplu care ar fi putut egala această evocare a lagărelor de muncă şi realiza, totodată, că o asemenea viziune era departe de a respecta dreptul de a şti decretat de uşa abia întredeschisă de Hruşciov înspre „cercurile” infernului. Nu mai avea nici o îndoială că publicarea cărţii nu va primi acceptul cenzorilor de rând, dar – chiar într-un caz fericit – aprobarea le depăşea competenţele. Ştia mai mult decât sigur că este nevoie de un verdict special şi de un noroc pe măsură. Îi trimite manuscrisul lui Hruşciov cu o prezentare învăluitoare, după toate regulile tacticii de partid. Hruşciov cade în capcana pe care el însuşi crede că o întinde altora; convins că romanul îi poate servi admirabil în disputa cu staliniştii ortodocşi şi cu duşmanii săi din nomenclatură, aduce cazul Soljeniţân în discuţia biroului politic, într-o şedinţă bine regizată, unde nimeni nu are curajul unui veto. Stratagema lui Tvardovski s-a dovedit câştigătoare. În noiembrie romanul apare în „Novâi mir”, iar în ianuarie 1963 în două ediţii de peste 800 000 de exemplare, fiind tradus, concomitent la Paris şi Roma, cu un ecou dincolo de orice aşteptări în Uniune şi în Europa, dar şi cu urmări încă neprevăzute în acel moment. Mai târziu, într-un interviu din 1976, Soljeniţân observa eroarea lui Hruşciov: el „n-a putut înţelege că până şi o singură picătură de adevăr e ca şi materia care pătrunde antimateria: explozia e inevitabilă”. Cu O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Soljeniţân devine martorul cel mai important în procesul sta-linismului.

Cu Arhipelagul GULAG ţinta este mult mai îndrăzneaţă; el aducea acum la bară adevărul despre sistemul comunist. Ceea ce era însă prea mult nu numai pentru diriguitorii de la Moscova, dar şi pentru conştiinţa Occidentului. Soljeniţân s-a propus singur – fără să fie nici chemat, nici aşteptat – ca martor în procesul comunismului. Din păcate, la acest proces nu s-a întrunit Curtea; iar momentul sentinţei e încă şi mai îndepărtat.

Expulzarea din 1974 a fost epilogul aşteptat (sau una din variantele lui) al debutului răsunător din 1962. Apărut pe scena literară printr-un joc de interese politice, el nu ar fi putut să o părăsească decât în acelaşi mod. Soljeniţân nu e un caz literar, ci politic. Intuiţia lui Tvardovski după prima lectură a lui Ivan Denisovici nu numai că s-a adeverit, dar s-a confirmat cu fiecare nouă carte a scriitorului. Soljeniţân nu este doar un clasic al literaturii ruse moderne, dar este – cu siguranţă – una din marile voci ale literaturii din ultimul secol al mileniului doi. Dacă noi ne-am derobat aici de o exegeză literară, am făcut-o şi pentru că temeiul ei nu era în discuţie, în ultimă instanţă, oricât ar părea de paradoxal, scriitorul (în ipostaza sa de creator de opere literare) a fost determinant şi pentru apariţia, şi pentru acutizarea cazului Soljeniţân. El este un caz politic deoarece astfel a fost perceput de structurile de putere din regimul sovietic (deci, tratat în consecinţă) şi pentru că dintr-un asemenea unghi a fost receptat şi folosit de polemicile ideologice din Europa. Dar şi puterea, şi ideologiile au reacţionat Astfel obligate nu de un impact politic explicit, ci de conotaţia politică a rezonanţei literare, în ce fel ne putem susţine o asemenea afirmaţie?

Valoarea scriitorului (noutatea şi originalitatea discursului său literar, densitatea lui semnificativă, capacitatea de a implica elevaţia poetică într-o tensiune existenţială cu reverberaţii înalt umane) are deopotrivă rolul de impuls şi de canonizare a cazului. Demonstraţia e aproape superfluă. Fără dovezile propriei valori, manuscrisul lui Ivan Denisovici s-ar fi prăfuit în redacţia revistei şi numai pe ele s-a clădit motivaţia lui Tvardovski de a-l impune publicării. Dacă succesul editorial s-ar fi datorat (numai) conjuncturii politice, o dată cu realizarea efectului resursele operei s-ar fi epuizat, fiind marginalizată sau uitată. Totodată, fără confirmările ulterioare, scriitorul însuşi ar fi împărtăşit în timp aceeaşi soartă. Propaganda politică poate inventa un caz, dar nu-l poate ţine în viaţă dincolo de momentul conjunctural care l-a făcut necesar. Literatura şi politica ultimilor ani oferă suficiente exemple; ca să rămânem în spaţiul sovietic, cazul Daniel-Si-niavski poate fi relevant.

De data aceasta apare însă un element în plus, mai semnificativ şi mai convingător prin individualitatea lui. Soljeniţân propune un model de literatură singular. Asumându-şi ca scriitor ipostaza de martor, el face din adevăr (ca substanţă a lumii fictive) şi din morală (ca motivaţie a gestului creator) două din trăsăturile fundamentale ale operei literare, în termenii generali ai ontologiei literare, niciunul nu reprezintă o noutate în sine: triada bine, adevăr, frumos şi-a găsit o fundamentare filosofică încă din antichitate. Nu există literatură care să excludă întru totul convergenţa acestor valori. Coborând la nivelul evoluţiei concrete a literaturii, Soljeniţân se aşază în posteritatea marelui realism rus (Tolstoi şi Dostoievski înainte de toate), a spiritului întregii literaturi ruse, deschisă spre social şi spre meditaţia existenţială. Scriitorul însuşi îşi recunoaşte o asemenea apartenenţă: „în tradiţia literară rusă” un narator pur „aproape că nu există. Toţi autorii secolului XIX şi chiar ai secolului XX (dacă nu toţi, aproape toţi sau în orice caz, să zicem, principalele curente literare) au fost mereu strâns legaţi de viaţa socială a ţării, în Rusia, mai întâi, în Uniunea Sovietică, azi, un scriitor nu putea şi nu poate sa închidă ochii în faţa realităţii şi să fie un” scriitor pur”. Soljeniţân se regăseşte între coordonatele unei asemenea literaturi, dar se individualizează totodată printr-o regândire proprie a structurilor şi a viziunii ce îi sunt ei caracteristice. Noutatea literaturii sale vine dintr-o radicalizare a acestor elemente fundamentale ale tradiţiei în care se integrează.

În primul rând, adevărul, ca element al universului artistic, încetează să mai fie doar rezultatul unei evaluării în raport cu referentul real. Acesta intră în operă efectiv, prin intermediul faptului concret, impus în interiorul operei în concreta sa fenomenalitate. Pentru perceperea adevărului nu mai e nevoie de un demers comparativ; adevărul nu mai e recunoscut în urma unei raportări la ceva, fiind descoperit în mod direct, prin el însuşi. Lumea naraţiunii este adevărată fiind un ansamblu de fapte adevărate. Semnificativă nu în ultimul rând e proporţia acestui tip de prezenţă; dacă în tradiţia literară se regăsea ca intarsii ale realităţii fictive, acum ficţiunea e invadată de realul adevărat până la punctul de a fi pusă sub semnul întrebării. Moto-ul care, spuneam, ar putea însoţi Arhipelagul GULAG -

Nu ficţiune, ci mărturie – poate fi citit nu ca sugestie metaforică, ci în cel mai literal mod cu putinţă. O asemenea înţelegere, posibil de probat în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, apare fără dubii adecvată Arhipelagului, care constituie realizarea extrema a modelului literar al lui Soljeniţân.

Ce înseamnă aici mărturie? Un prim răspuns (care nu s-ar îndepărta de interpretările tradiţionale) pune în evidenţă, într-o viziune de ansamblu, semnificaţia acestei cărţi ca imagine a universului concentraţionar sovietic, atestare credibilă a umanităţii degradate de sistemul comunist. Un al doilea, el singur potrivit noului înţeles al cuvântului, dezvăluie că situaţia amintită e rezultanta unui cumul de dovezi valide prin autenticitatea lor intrinsecă, prin adevărul probat nemijlocit în urma convocării în cauză a realităţii însăşi. Oamenii, locurile, întâmplările sunt cele care au fost, nemodeiate în nici un fel, nealterate în particulara şi limitata lor existenţă, credibile – în afara oricărei contrarietăţi prezumate – prin simplul fapt că nu pot fi negate. Intraţi în lumea lui Soljeniţân suntem obligaţi să pipăim pe trupul răstignit rana rămasă de la lovitura suliţei, iar mâinile noastre o simt (retrăgându-se, speriate, de durerea celuilalt), îi prind contururile între degetele mânjite de sânge. Toma Necredinciosul e răzbunat de îndoielile lui. Lumea din Arhipelag se adevereşte în toate amănuntele ei.

O asemenea percepţie ne este nu doar indusă, ci oferită. Autorul se prezintă ca fiind „procuratorul multor istorisiri”, ca arhivarul balzacian al unei societăţi tangibile, trăite. Autorul omniscient se explică şi îşi motivează capacităţile: „în afară de tot ce ain scos din Arhipelag pe pielea mea şi mulţumită memoriei urechilor şi ochilor mei, materialul pentru carte mi-a fost pus la dispoziţie, sub formă de relatări, anunţuri şi scrisori” de 227 de martori direcţi. Nu în ultimul rând, subtitlul cărţii se vrea şi el definitoriu; se renunţă la tradiţionalele determinări de gen (roman, poveste), scriitorul optând pentru un nume ciudat şi original: „încercare de investigaţie literară”. E poate cea mai limpede indicaţie pentru înţelegerea modalităţii noi de zămislire a universului literar, masiv determinantă în structurarea acestuia. Mărturia, ca totalitate de întâmplări reale, nu doar se opune ficţiunii, dar o şi exclude.

În acest moment, suntem obligaţi sa ne întrebăm dacă ne mai găsim cu Arhipelagul GULAG în spaţiul literaturii, dacă noul „gen literar” îi mai aparţine, întrebarea e mai mult decât o provocare aruncată teoriei literaturii. Nu e aici locul să îi găsim cea mai argumentată rezolvare. Dar nici nu putem trece pe lângă ea. Problema distincţiei dintre literar şi non-literar este pe cât de veche, pe atât de complicată, aşteptând încă deciziile tranşante. E însă fără îndoială că criteriul ficţiunii are istoria cea mai îndelungată şi sufragiile cele mai multe; unii îl consideră insuficient, dar nimeni nu socoteşte posibilă renunţarea la el. Aristotel i-a dat celebritate în Poetica lui. După filosoful grec, identitatea literaturii poate fi definită în raport cu istoria: istoricul se deosebeşte de poet „pentru că unul înfăţişează fapte aievea întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla”. În literatură, deci, universul este imaginar, inventat. Graniţa despărţitoare dintre literar şi uon-literar se trasează între real şi posibil, între adevărat şi verosimil. Or, universul Arhipelagului GULAG se aşază în partea stingă a frontierei; oamenii lui au biografii certe, faptele lor s-au întâmplat, sunt reale şi adevărate Pentru că au fost, s-au consumat. Lumea Arhipelagului nu este inventată, ci reconstruită. Contrariaţi în fata unei asemenea evidenţe, comentatorii au vorbit despre o „carte-document”, de o „anchetă narativă”. Care ar fi unghiul just al interpretării?

Înainte de toate, nu poate fi trecută cu vederea opinia scriitorului şi, în acest caz, lucrurile sunt clare. Scriind Arhipelagul, Soljeniţân are conştiinţa că face literatură. Mai mult, ţine să se explice, ca şi când ar fi presupus că i se vor evoca argumentele lui Aristotel. „Eu nu voi cuteza să scriu istoria Arhipelagului: nu mi-a fost cu putinţă să cercetez documentele”, notează în avertismentul cărţii, revenind cu alte detalii într-un interviu ulterior: scriind Arhipelagul „am definit genul literar al acestei opere o investigaţie literară” pentru că astăzi „toate, sau în orice caz marea majoritate a documentelor au fost distruse şi marea parte a martorilor au fost eliminaţi”, ceea ce face pentru totdeauna imposibil „un studiu complet, făcut pe criterii ştiinţifice riguroase şi completat cu toate datele statistice”. Pentru Soljeniţân, deci, frontiera dintre literar şi non-literar trebuie să răspundă şi altor exigenţe. El păstrează disocierea real/posibil, dar dă realului -cât şi adevărului care îl confirmă – un înţeles mai cuprinzător. Pentru a-l defini, certitudinea întâmplării e necesară, dar nu suficientă; îi lipseşte completitudinea, totalitatea. Adevărul realului e definit nu doar de ce s-a întâmplat, ci de tot ce s-a întâmplat. Universul poetic, ca şi lumea reală, stă sub semnul totalităţii. Senzaţia de viaţă, de viu – în ambele cazuri – e dată nu doar de percepţia senzorială nemijlocită, dar fatal fragmentară, ci şi de sentimentul totalităţii ca desăvârşire ontologică, în romanul-investigaţie invazia debordantă a realului întâmplat nu poate substitui totalitatea; absentă, ea rămâne să fie inventată. Mărturia, ca ansamblu de fapte genuine, nu exclude deci ficţiunea, ci o face chiar necesară, tocmai spre a da faptelor smulse din conţinutul istoriei şansa de a-şi câştiga o autenticitate pierdută. Cu Arhipelagul GULAG rămânem în spaţiul literaturii, fiind într-un univers imaginar adevărat, închipuit ca o realitate certă. „Polifonia” romanesca (despre care şi scriitorul şi comentatorii au vorbit deseori), realizată cu subtile şi interesante modalităţi narative, are efectul coral al unei simfonii, dând sentimentul vieţii trăită în deplinătatea ei; adică înlăuntrul adevărului şi în spiritul lui.

În fapt, provocarea teoriei literare şi-a asumat-o scriitorul însuşi. El este câştigătorul unui pariu doar la îndemâna marilor creatori. Confruntat cu realitatea traumatizantă a secolului nostru devastată de iraţionalitatea dezumanizantă a nazismului şi comunismului (în faţa căreia mari dezertări ca cele ale lui A. Gâde, R. Rolland, Heinrich Mann, M. Gorki sunt doar vârful strălucitor al unui aisberg), Soljeniţân l-a salvat pe scriitor dovedindu-i curajul şi responsabilitatea; iar literaturii, copleşită de tragicul existenţei, i-a oferit şansa (ce părea pierdută) de a concura viaţa şi de a o domina. Nu prin gestul laş al retragerii iluzorii în spaţiul pur al unui frumos însingurat, ci prin orgoliul creatorului în stare să înfrunte viaţa, oricât de potrivnică, descoperind-o prin înţelegere şi stăpânind-o prin asumare.

În acest efort de regăsire a Totalităţii prin creaţie, condiţie de a rămâne umani prin accesul la adevăr, întâlnim o remarcabilă tensiune etică, întâi de toate,

Orgoliul creator îşi refuză vanitatea de a depăşi condiţia umană printr-o întreprindere ce ar trece dincolo de puterile unui „geniu muritor”; prin operă scriitorul nu vrea să se substituie lui Dumnezeu şi îşi recunoaşte umilinţa de a nu fi el cel ce dă înţeles lumii, în schimb îşi arogă puterea de a descoperi lumea ce ne este dată şi responsabilitatea de a transmite semenilor săi bucuria de a o trăi ca oameni: „Artistul are doar harul de a pătrunde cât mai adânc armonia lumii, frumuseţea ei şi josniciile cu care omul o pătează: el simte datoria să o traducă în forme şi să o comunice, între înfrângeri, în abisul prăpastiei, în mizeria închisorilor şi a bolilor el nu va rătăci niciodată sentimentul acestei suverane armonii.” Sunt cuvintele lui Soljeniţân din discursul, niciodată rostit, pregătit pentru ceremonia decernării premiului Nobel. În Arhipelagul GULAG, mai mult decât oriunde, Soljeniţân face dovada stăruinţei cu care a urmat comandamentele acestei credinţe, într-o lume a răului şi urâtului, lovită de suferinţe inimaginabile, el s-a încăpăţânat să caute binele şi seninătatea care îl pot salva pe om, convins că „elevaţia spirituală” (un capitol se intitulează astfel) nu poate lipsi nici din gulag. Asumarea şi înţelegerea vieţii nu consonează deloc, în viziunea lui Soljeniţân, cu adecvarea pasivă a omului la mişcările ei necontrolate, implacabile, întâmplătoare. Omul nu vieţuieşte oricum şi cu orice preţ, ci trăieşte, adică se confruntă afinnându-se prin puterea spiritului său. În aceasta stă forţa care îl face pe om imun la dezumanizare chiar şi în bolgiile infernului. Mărturisirea aproape stranie a scriitorului, îmbrăcat în haine de ţek – „binecuvântată fii, puşcărie, pentru prinosul adus în viaţa mea” – poate fi motoul comentariului la una din temele cele mai generoase ale literaturii lui Soljeniţân, tema fericirii. Ea răspunde nu doar întrebării noastre („de ce merită să trăieşti”), ci şi interogaţiei scriitorului asupra menirii sale.

Conştiinţa morală (vie în toate universurile romaneşti soljeniţâniene, asemeni larilor veneraţi de comunităţile antice) determină şi motivează întreaga viziune artistică a scriitorului rus. Spiritului ei i se datorează, fundamental, asumarea ipostazei de martor, pe care şi-o revendică şi s-ar fi simţit dator să o spună, cu voce tare, şi pe scena unde i se consfinţea gloria şi fauna de scriitor: „lată-mă azi în faţa voastră, cu capul plecat, însoţit de urmele celor morţi şi care mai mult decât mine ar fi trebuit să se găsească aici: cum să ghicesc, cum să exprim ceea ce ei ar fi vrut să zică? Târându-ne epuizaţi de la un lagăr la altul…, de câte ori n-am simţit ca un nod în gât ceea ce voiam să strigăm lumii întregi, dacă această lume ne-ar fi putut auzi.” în Arhipelagul GULAG el a făcut să se audă ţipătul acelei umanităţi umilite şi condamnate la tăcere, încredinţat că vocea artei o poate salva şi răzbuna: „Orice capodoperă autentică are o forţă de convingere absolut irezistibilă şi sfârşeşte prin a subjuga sufletele cele mai rebele”; numai „artiştii au mijloacele de a învinge minciuna”. O asemenea forţă, ca şi mijloacele cele mai subtile, rămân însă moarte în afara unei legitimităţi morale a capodoperei. Soljeniţân face parte însă din rasa acelor mari creatori pentru care binele şi adevărul sunt, cum spunea T. S. Eliot, raţiunea de a fi a frumosului, implicit a literaturii.

Până şi erorile lui Soljeniţân găsesc o explicaţie tot în convingerile lui morale. Certitudinea sa că o dată dezvăluit gulagul, conştiinţa întregii lumi – oripilată de Ororile lui – se va cutremura n-a fost decât iluzia, poate visul, unui inocent. Ştia, neîndoielnic, că răul arhipelagului a fost contagios (scrisese despre aceasta în roman), îşi putea închipui că viruşii şi toxinele lui au trecut şi de Urali, până dincolo de cortina de fier. Dar spera. Spera fiindcă era convins că crimele nepedepsite, răul uitat în tăcere, se va semăna înlăuntrul sufletului nostru şi „va răsări înmiit în viitor”. A continuat să spere, chiar să lupte cu aceleaşi cuvinte din care închipuise Arhipelagul, şi după ce – exilat în „lumea liberă” – a putut afla, în mod direct, că este trădător, fascist, reacţionar şi a putut citi cu ochii lui, în 1976, într-un ziar spaniol că „atâta timp cât în lume sunt oameni ca Soljeniţân, lagărele trebuie să rămână în funcţiune”. A sperat mai mult după ce zidul Berlinului s-a prăbuşit în 1989, în ciuda scepticismului adunat în sufletul lui, zi de zi şi pe bună dreptate. Mă aflam în primăvara lui 1992 în Piaţa Domului din Milano, lângă domul în care – mă gândeam – ar trebui să se celebreze în fiecare zi o liturghie în memoria tuturor gulagurilor comuniste şi pentru trezia conştiinţelor noastre. Trecuseră aproape douăzeci de ani de la apariţia, chiar aici la Milano, a Arhipelagului GULAG. Piaţa era plină de lume; erau zeci, sute de mii fluturând steaguri roşii şi purtând portretele lui Lenin, Che Guevara, Fidel Castro. Auzeam, aproape urlat, cântecul Bandiera rossa şi mi se părea că el acoperă, inconştient sau cu bună ştiinţă, strigătele de durere şi speranţă, încă vii, ale nefericiţilor din gulag. Şi am înţeles tristeţea cu care Soljeniţân s-a întors în 1994 în Rusia lui, lăsând – după douăzeci de ani de exil occidental – casa ţărănească din îndepărtatul Vermont american. Aşteptase mult prea mult ca în Europa acestui sfârşit de mileniu conştiinţele să se cutremure cu adevărat.

Speranţa, însă, trebuie să rămână vie. E lecţia extraordinară a acestei teribile cărţi; pentru că la sfârşitul lecturii ei ne putem spune amândoi, cititorule, fiecare în singurătatea lui, cuvintele apostolului Luca, aşezate de Soljeniţân ca moto la una din dramele sale: „Ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”.

Bucureşti, februarie 1998

(ION VASILE ŞERBAN)

SFÂRŞIT