Alexandr Soljenitin

— A-a-a, pui de lele, dar pe asta n-o vrei tu? Şi a schiţat spre difuzor un gest grosolan, îndrăgit de ruşi, constând în îndoirea braţului din cot şi mişcarea lui în sus şi în jos.

Şi ţăranii s-au prăpădit de râs.

Dacă am colinda prin sate şi i-am chestiona pe toţi martorii, am afla zeci de mii de astfel de cazuri, poate şi mai usturătoare.

Aceasta era starea de spirit a satului rus la începutul războiului şi, prin urmare, a acelor rezervişti, care au băut ultima lor jumătate de litru la haltă şi au dansat în ţarină cu cei dragi, în plus, ne-am pricopsit şi cu această înfrângere cum ruşii nu-şi aduc aminte să mai fi avut vreuna, şi uriaşele întinderi săteşti, până la ambele capitale şi până la Volga, şi multe milioane de ţărani au ieşit într-o clipă de sub puterea colhozurilor, şi s-a dovedit – destul cu minciunile şi cu fardarea istoriei! – Că Republicile nu vor decât independenţă! Satele – să fie eliberate de colhozuri! Muncitorii să scape de Decretele înrobitoare! Şi dacă veneticii n-ar fi fost atât de iremediabil mărginiţi şi înfumuraţi şi n-ar fi păstrat pentru Germania Mare comoda administraţie de stat a colhozurilor, n-ar fi plănuit mârşăvia de a transforma Rusia într-o colonie. – Atunci, ideea naţională nu s-ar fi întors acolo unde fusese veşnic înăbuşită, şi este puţin probabil că am mai fi avut prilejul să sărbătorim cea de a douăzeci şi cincea aniversare a comunismului rus. (Şi cineva, vreodată,

Va trebui să povestească şi despre partizani, cum ţăranii din teritoriile ocupate nu s-au dus la ei de bunăvoie. Cum, la început, ei s-au înarmat împotriva partizanilor, ca să nu le dea grânele şi vitele.)

Cine îşi aminteşte marele exod al populaţiei din Caucazul de Nord din ianuarie 1943 şi cine poate să ne ofere ceva analog în istoria universală? Ca populaţia, îndeosebi cea sătească, să plece în masă cu inamicul înfrânt, cu străinii, numai să nu rămână cu ai lor, care erau învingători! Convoaie, convoaie nesfârşite prin gerurile şi viscolele năprasnice din ianuarie!

Aici se află rădăcinile sociale ale acelor sute de mii de voluntari, care, în ciuda monstruozităţii hitlerismului, au ajuns la disperare şi au îmbrăcat uniforma duşmanului. Şi aici avem prilejul să venim din nou cu lămuriri despre vlasovişti.

În Partea Întâi a acestei cărţi, cititorul nu era pregătit să accepte tot adevărul (nici eu nu-l stăpâuesc în întregime, se vor scrie studii speciale, pentru mine tema aceasta este colaterală). Acolo, la început, până când cititorul nu a parcurs, alături de noi, întregul itinerar al lagărelor, i-a fost prezentată doar o punere în gardă, o invitaţie la reflectare. Acum, după toate etapele, după toate puşcăriile de tranzit, după doborâtul copacilor şi lăturile lagărelor, poate că cititorul a devenit mai îngăduitor, în Partea întâi am vorbit despre acei vlasovişti, care au pus mâna pe armă din disperare, ca să scape de foamea din lagărele de prizonieri, să găsească o ieşire din impas. (De altfel, şi aici ar trebui să ne gândim: dacă nemţii au început să-i folosească pe prizonierii naşi numai ca necombatanţi, pentru serviciile auxiliare ale armatei, în spatele frontului, şi pare-se că aceasta era cea mai bună soluţie pentru cei ce căutau să se salveze, atunci de ce aceştia au luat armele şi au pornit frontal contra Armatei Roşii?)

Acum însă nu mai putem amâna, trebuie să vorbim şi despre aceia care încă înainte de 1941 nu visau nimic altceva decât să pună mâna pe armă şi să-i bată pe aceşti comisari roşii, cekişti şi colectivizatori! Vă amintiţi ce spunea Lenin: „O clasă asuprită care nu aspiră să deprindă mânuirea armelor, să aibă arme, nu merită decât să fie tratată aşa cum sunt trataţi robii” *. Iată însă că, spre fala noastră, războiul sovieto-german a arătat că noi nu suntem deloc acei robi împroşcaţi cu dispreţ în toate studiile istorice liberale: nu robii au pus mâna pe sabie ca să reteze capul tătucului Stalin. (Nu erau robi nici cei din partea aceasta, care şi-au îndreptat ţinuta în mantaua lor de oşteni ai armatei roşii. – Această formă complexă de libertate efemeră era imposibil de prevăzut din punct de vedere sociologic.)

Aceşti oameni, care au îndurat pe pielea lor douăzeci şi patra de ani de fericire comunistă, ştiau încă din 1941 ceea ce nu ştia nimeni în lume: că pe toată planeta şi pe tot parcursul istoriei n-a existat regim mai rău, mai sângeros şi, totodată, mai perfid şi abil, decât cel bolşevic, care s-a autointitulat „sovietic”. Nici prin numărul celor martirizaţi, nici prin înrădăcinare în numărul mare al anilor, nici prin perspectiva proiectelor, nici prin totalitarismul complex şi unificat, nu se poate asemui cu nici un alt regim de pe De bună seamă, frica şi impasul au fost însoţitorii lui (lor). Defileul şi-a schimbat locul şi rămăsese doar o ieşire: moartea ori condamnarea la ocnă.

Fireşte, nu toţi acolo erau Broneviţki. Fireşte, la acest scurt ospăţ în timpul ciumei s-au adunat mulţi corbi, ahtiaţi după putere şi sânge. Dar unde nu se adună ăştia! Ei s-au potrivit grozav şi la NKVD. Aşa e şi Mamulov, şi Antonov din Dudinka, şi alde Poisuişapka32 – nu poţi să-ţi închipui călăi mai detestabili! Şi domnesc zeci de ani, şi chinuiesc însutit poporul. Vă mai amintiţi de supraveghetorul Tkaci (Partea a Treia, cap. 20)? Asta s-a aranjat bine şi într-o parte, şi în cealaltă.

Fiindcă am vorbit despre oraş, să nu uităm să pomenim şi de sat Mulţi dintre liberalii de astăzi obişnuiesc să învinuiască satul de obtuzitate politică şi conservatorism. Dar satul dinainte de război, în totalitatea lui, în majoritatea lui covârşitoare, era lucid, incomparabil mai lucid decât oraşul, el nu împărtăşea câtuşi de puţin divinizarea tătucului Stalin (şi nici ideea revoluţiei mondiale). El judeca pur şi simplu normal şi nu uitase cum i-au făgăduit pământ şi cum i l-au luat; cum a trăit, cum a mâncat şi s-a îmbrăcat înainte de colhozuri şi în timpul colhozurilor; cum îi luau viţelul, oaia, ba chiar şi găina din curte; cum au pâhgărit şi batjocorit bisericile, în vremea aceea la sate nu prea se pomenise de radio, şi nu în fiecare sat era un ştiutor de carte ca să citească ziarele, şi toţi aceşti Ceang-Tzo-lin33, Macdonald34 ori Hitler nu erau pentru satul rus decât nişte imbecili străini şi inutili.

Într-un sat din regiunea Riazan, la 3 iulie 1941, nişte ţăranii se adunaseră lângă fierărie şi ascultau la difuzor discursul lui Stalin35. Şi numai ce tătucul, până atunci atât de dur şi neînduplecat la lacrimile ţăranilor ruşi, a început cu voce pierită şi plângăreaţă: „Fraţi şi surori!” – un ţăran a replicat gâtlejului negru de hârtie:

— A-a-a, pui de lele, dar pe asta n-o vrei tu? Şi a schiţat spre difuzor un gest grosolan, îndrăgit de ruşi, constând în îndoirea braţului din cot şi mişcarea lui în sus şi în jos.

Şi ţăranii s-au prăpădit de râs.

Dacă am colinda prin sate şi i-am chestiona pe toţi martorii, am afla zeci de mii de astfel de cazuri, poate şi mai usturătoare.

Aceasta era starea de spirit a satului rus la începutul războiului şi, prin urmare, a acelor rezervişti, care au băut ultima lor jumătate de litru la haltă şi au dansat în ţărână cu cei dragi, în plus, ne-am pricopsit şi cu această înfrângere cum ruşii nu-şi aduc aminte să mai fi avut vreuna, şi uriaşele întinderi săteşti, până la ambele capitale şi până la Volga, şi multe milioane de ţărani au ieşit într-o clipă de sub puterea colhozurilor, şi s-a dovedit – destul cu minciunile şi cu fardarea istoriei! – Că Republicile nu vor decât independenţă! Satele – să fie eliberate de colhozuri! Muncitorii să scape de Decretele înrobitoare! Şi dacă veneticii n-ar fi fost atât de iremediabil mărginiţi şi înfumuraţi şi n-ar fi păstrat pentru Germania Mare comoda administraţie de stat a colhozurilor, n-ar fi plănuit mârşăvia de a transforma Rusia într-o colonie. – Atunci, ideea naţională nu s-ar fi întors acolo unde fusese veşnic înăbuşită, şi este puţiii probabil că am mai fi avut prilejul să sărbătorim cea de a douăzeci şi cincea aniversare a comunismului rus. (Şi cineva, vreodată,

Va trebui să povestească şi despre partizani, cum ţăranii din teritoriile ocupate nu s-au dus la ei de bunăvoie. Cum, la început, ei s-au înarmat împotriva partizanilor, ca să nu le dea grânele şi vitele.)

Cine îşi aminteşte marele exod al populaţiei din Caucazul de Nord din ianuarie 1943 şi cine poate să ne ofere ceva analog în istoria universală? Ca populaţia, îndeosebi cea sătească, să plece în masă cu inamicul înfrânt, cu străinii, numai să nu rămână cu ai lor, care erau învingători! Convoaie, convoaie nesfârşite prin gerurile şi viscolele năprasnice din ianuarie!

Aici se află rădăcinile sociale ale acelor sute de mii de voluntari, care, în ciuda monstruozităţii hitlerismului, au ajuns la disperare şi au îmbrăcat uniforma duşmanului. Şi aici avem prilejul să venim din nou cu lămuriri despre vlasovişti.

Iu Partea întâi a acestei cărţi, cititorul nu era pregătit să accepte tot adevărul (nici eu nu-l stăpânesc în întregime, se vor scrie studii speciale, pentru mine tema aceasta este colaterală). Acolo, la început, până când cititorul nu a parcurs, alături de noi, întregul itinerar al lagărelor, i-a fost prezentată doar o punere în gardă, o invitaţie la reflectare. Acum, după toate etapele, după toate puşcăriile de tranzit, după doborâtul copacilor şi lăturile lagărelor, poate că cititorul a devenit mai îngăduitor, în Partea întâi am vorbit despre acei vlasovişti, care au pus mâna pe armă din disperare, ca să scape de foamea din lagărele de prizonieri, să găsească o ieşire din impas. (De altfel, şi aici ar trebui să ne gândim: dacă nemţii au început să-i folosească pe prizonierii ruşi numai ca necombatanţi, pentru serviciile auxiliare ale armatei, în spatele frontului, şi pare-se că aceasta era cea mai bună soluţie pentru cei ce căutau să se salveze, atunci de ce aceştia au luat annele şi au pornit frontal contra Armatei Roşii?)

Acum însă nu mai putem amâna, trebuie să vorbim şi despre aceia care încă înainte de 1941 nu visau nimic altceva decât să pună mâna pe armă şi să-i bată pe aceşti comisari roşii, cekişti şi colectivizatori! Vă amintiţi ce spunea Lenin: „O clasă asuprită care nu aspiră să deprindă mânuirea armelor, să aibă arme, nu merită decât să fie tratată aşa cum sunt trataţi robii” *. Iată însă că, spre fala noastră, războiul sovieto-german a arătat că noi nu suntem deloc acei robi împroşcaţi cu dispreţ în toate studiile istorice liberale: nu robii au pus mâna pe sabie ca să reteze capul tătucului Stalin. (Nu erau robi nici cei din partea aceasta, care şi-au îndreptat ţinuta în mantaua lor de oşteni ai armatei roşii. – Această formă complexă de libertate efemeră era imposibil de prevăzut din punct de vedere sociologic.)

Aceşti oameni, care au îndurat pe pielea lor douăzeci şi patra de ani de fericire comunistă, ştiau încă din 1941 ceea ce nu ştia nimeni în lume: că pe toată planeta şi pe tot parcursul istoriei n-a existat regim mai rău, mai sângeros şi, totodată, mai perfid şi abil, decât cel bolşevic, care s-a autointitulat „sovietic”. Nici prin numărul celor martirizaţi, nici prin înrădăcinare în numărul mare al anilor, nici prin perspectiva proiectelor, nici prin totalitarismul complex şi unificat, nu se poate asemui cu nici un alt regim de pe Lenin, Sobranie socinenii (Opere), ed. A 5-a, voi. 30, p. 153.

Pământ, nici chiar cu cel al ucenicului de Hitler, care în acea epocă a întunecat ochii întregului Occident. Şi iată că a venit vremea când aceşti oameni au intrat în posesia unei arme, şi oare, acum, ei trebuiau să se stăpâhească, să lase bolşevismul să supravieţuiască, să se consolideze din nou în cruda opresiune, şi de-abia atunci să înceapă lupta cu el (care nici până astăzi n-a început aproape nicăieri în lume)? Nu, firesc era să adopte metoda bolşevismului însuşi: aşa cum acesta şi-a înfipt colţii în trupul Rusiei, slăbită de Primul război mondial, tot aşa să fie lovit şi el, într-un moment identic, în Cel^de al Doilea!

Încă din timpul războiului sovieto-finlandez din 1939 s-a manifestat ne-dorinţa noastră de a lupta. Această stare de spirit a încercat s-o folosească B. G. Bajanov, unul dintre adjuncţii apropiaţi ai lui Stalin: să-i întoarcă pe prizonierii din Armata Roşie, sub comanda ofiţerilor ruşi emigranţi împotriva frontului sovietic, nu pentru a lupta, ci pentru a convinge. Experimentul a eşuat din pricina capitulării neaşteptate a Finlandei.

Când a început războiul sovieto-german – la zece ani după nimicitoarea colectivizare, la opt ani după marea molimă ucraineană (şase milioane de morţi, nici măcar observaţi de Europa vecină), la patru ani după dezlănţuirea demonică a NKVD-ului, la un an după legile înrobitoare privind producţia36, şi toate acestea când existau lagăre cu cincisprezece milioane de oameni în ţară şi amintirea clară încă a populaţiei vârstnice despre viaţa dinainte de revoluţie, impulsul firesc al poporului a fost să răsufle şi să se elibereze, simţământul firesc – dezgustul faţă de propria putere. Şi nu „i-a luat prin surprindere”, şi nu „superioritatea numerică a aviaţiei şi tancurilor” 3^ (fiindcă veni vorba – toate superiorităţile numerice aparţineau RKKA) explică atât de uşor încercuilile catastrofale – câte trei sute de mii (Bialystok, Smolensk) şi şase sute cincizeci de mii de bărbaţi înarmaţi (Briansk, Kiev), distrugerea unor fronturi întregi şi retragerea armatelor atât de nestăvilit şi atât de adâiic spre interior cum n-a cunoscut Rusia în toţi cei 1000 de ani şi, probabil, nici o altă ţară în nici un război, ci paralizia neaşteptată a puterii incapabile, de care supuşii au fugit, ca dinaintea unui cadavru atâfnat (Raikom-unle, gorko-murile au fost spulberate în cinci minute, şi Stalin a simţit că i se taie răsuflarea.) în 1941, această zguduire putea să meargă până la capăt în decembrie 1941, şaizeci de milioane din populaţia sovietică de o sută cincizeci de milioane nu se mai afla sub puterea lui Stalin! Nu degeaba ordinul lui Stalin (0019, 16 iulie 1941) bătea alarma: „Pe toate (!) fronturile există numeroase (!) elemente, care chiar aleargă în întâmpinarea inamicului şi la cel dintâi contact cu el aruncă armele”, (în încercuirea de la Bialystok, la începutul lui iulie 1941, din trei sute patruzeci de mii de prizonieri, douăzeci de mii erau dezertori!) Situaţia i se părea lui Stalin atât de disperată, îhcât în octombrie 1941 i-a propus telegrafic lui Churchill să debarce pe teritoriul sovietic douăzeci şi cinci-treizeci de divizii englezeşti. Ce comunist putea fi mai descurajat?

Iată starea de spirit din vremea aceea: la 22 august 1941, comandantul regimentului 436 infanterie, maiorul Kononov a declarat deschis regimentului său că trece la nemţi, ca să intre în Armata de Eliberare, care trebuia să-l răstoarne pe Stalin, şi a invitat cu el pe toţi cei doritori. Nu numai că nu a întâmpinat nici o împotrivire, dar întregul regiment a plecat împreună cu el!

Peste trei săptămâni, Kononov a creat în partea cealaltă un regiment de cazaci voluntari (el însuşi era cazac de pe Don). Când a sosit în lagărul de prizonieri de lângă Moghiliov pentru recrutarea celor amatori, din cinci mii de prizonieri patru mii şi-au exprimat pe loc dorinţa să meargă cu el, dar n-a putut să-i ia.

— În lagărul de la Tilsit, în acelaşi an, jumătate din prizonierii de război sovietici – douăsprezece mii de oameni – au semnat o declaraţie că a venit timpul să transforme războiul în război civil.

N-am uitat nici mişcarea populară din Lokot, regiunea Briansk^; crearea unei administraţii autonome ruseşti încă înainte de venirea nemţilor şi independent de ei, o regiune stabilă şi înfloritoare alcătuită din opt raioane, cu peste un milion de locuitori. Revendicările lokotenilor erau foarte clare: guvern naţional rus, administraţie rusă în toate regiunile ocupate, declaraţia de independenţă a Rusiei în frontierele din anul 193839 şi crearea armatei de eliberare sub comandă rusească.

Cu pâine şi sare i-au întâmpinat pe germani şi staniţele40 cazacilor de pe Don. Căci ele nu uitaseră cum le-au măcelărit comuniştii: toţi bărbaţii de la şaisprezece la şaizeci şi cinci de ani.

În august 1941, lângă Luga, Martânovski, student medicinist din Leningrad, a creat un detaşament de partizani, mai ales din studenţi sovietici, care îşi propuseseră să se elibereze de comunism, în septembrie 1941, lângă Porhov, un detaşament anticomunist identic, din studenţi leningrădeni (din zona insulei Vasilievski) şi soldaţi care au nimerit în încercuire, a format locotenentul Rutceiiko, până nu demult doctorand din Leningrad. Insă nemţii au trimis acest detaşament să îndeplinească servicii auxiliare pentru unităţile lor militare, înainte de 1941, populaţia URSS concepea, fireşte, lucrurile astfel: venirea unei armate străine înseamnă răsturnarea regimului comunist, nici un alt tâlc pentru noi nu putea fi în această venire. Era aşteptat un program politic vizând eliberarea de sub bolşevism.

Oare de aici, de la noi – prin sihla propagandei sovietice, prin desimea armatei hitleriste – era uşor să crezi că aliaţii occidentali n-au intrat în acest război pentru libertate în general, ci doar pentru libertatea lor vest-europeană, doar împotriva naţional-socialismului, folosind cât mai bine armatele sovietice, şi cu asta, basta? Oare nu era mai firesc să credem că aliaţii noştri erau fideli principiului libertăţii şi nu ne vor abandona sub o tiranie şi mai cruntă. Este adevărat că tot aceşti aliaţi, pentru care noi ne-am dat viaţa şi în primul război mondial, şi atunci au abandonat armata noastră în dezastru, grăbindu-se să se întoarcă la bunăstarea lor. Dar experienţa este prea dură ca să goaţa fi asimilată de inimă.

Învăţând, pe bună dreptate, să nu credem nimic din propaganda sovietică, în mod firesc nu credeam nici scornelile despre dorinţa naziştilor de a face din Rusia o colonie, iar pe noi – robi ai nemţilor, o asemenea prostie nu era de conceput în creierele secolului al XX-lea, era imposibil să crezi aşa ceva până n-ai încercat pe pielea ta. Încă din 1942, formaţiunea rusă din Osintorf a atras mai mulţi voluntari decât putea să primească unitatea în curs de organizare în ţinutul Smolenskului şi în Bielorasia pentru protecţia locuitorilor de la sate împotriva partizanilor dirijaţi de la Moscova, şi astfel a fost creată „miliţia populară” voluntară, alcătuită din o sută de mii de oameni (de teamă, nemţii au interzis-o). Chiar şi în primăvara anului 1943, Vlasov a fost Întâmpinat cu însufleţire generală în cele două călătorii de propagandă – cea din Smolensk şi cea din Pskov. Încă şi atunci populaţia aştepta: câud vom avea guvernul nostru independent şi armata noastră independentă? Am o mărturie din raionul Pojereviţki, regiunea Pskov, care atestă că populaţia ţărănească avea o atitudine prietenoasă faţă de unitatea vlasovistă din zona aceea: această unitate nu jefuia, nu se ţinea de scandaluri, purta vechea uniformă roşească, ajuta la strângerea recoltei, era privită ca autoritate roşească necolhoznică. Veneau să se înscrie în ea voluntari din populaţia civilă (cum se înscriau şi în Lokot la Voskoboinikov). Trebuie să ne gândim: ce nevoie îi mâna? Căci nu veneau din lagăre de prizonieri! Nemţii însă interziceau vlasoviştilor să primească întăriri (n-au decât să se înscrie la poliţai), încă din martie 1943, iii lagărul de lângă Harkov, prizonierii au citit manifestele despre mişcarea vlasovistă (atunci imaginară), şi 730 de ofiţeri au semnat cereri de aderare la armata rusă de eliberare. – Şi asta după experienţa a doi ani întregi de război, mulţi dintre ei – eroi ai bătăliei de la Stalingrad: comandanţi de divizii, comisari de regimente! Şi trebuie să ţinem seama că era un lagăr unde se dădea hrană bună, nu disperarea flămândului i-a determinat să semneze. (Notaţi ceva caracteristic pentru obtuzitatea germană: dintre cei 730 de semnatari, 722 nici până la sfârşitul războiului nu au fost eliberaţi din lagăr şi antrenaţi în activitate.) Şi în 1943 – suntem martorii acelor convoaie ce veneau în urma alinatei germane, şiruri de zeci de mii de refugiaţi din regiuni sovietice. – Numai să nu rămână sub comunism.

Iau asupra mea şi voi spune că poporul nostru n-ar fi valorat nimic, ar fi fost un popor de robi incurabili dacă în acest război ar fi scăpat prilejul ca măcar de departe să ameninţe cu arma guvernul stalinist, ar fi scăpat prilejul să-şi agite arma şi să adreseze o ploaie de înjurături Părintelui drag. Nemţii au avut complotul generalilor^, dar noi? Generalii noştri superiori au fost (şi au rămas până în ziua de azi) nişte nulităţi, stricaţi moraliceşte de ideologia partidului şi de propria cupiditate, n-au păstrat în ei spiritul naţional, cum se obişnuieşte în alte ţări. Şi numai oamenii de rând – soldaţii – ţăranii -cazacii – s-au ridicat şi au lovit. Erau fără excepţie oameni de rând, participarea fostei nobilimi din emigraţie ori a fostelor pături bogate, ori a intelectualităţii a fost infimă, aproape inexistentă. Şi dacă această mişcare ar fi avut posibilitatea să se desfăşoare liber, să ia amploare, aşa cum pornise încă din primele săptămâni ale războiului, am fi avut de-a face cu o nouă răscoală de tipul celei a lui Pugaciov: prin anvergura şi nivelul straturilor sociale antrenate, prin sprijinul acordat populaţiei, prin participarea cazacilor, prin spirit -să se răfuiască pe drept cu răufăcătorii potentaţi – prin caracterul stihinic al a vuitului şi dârzeuiei şi prin slăbiciunea conducerii, în orice caz, mişcarea aceasta a fost mult mai populară – a poporului simplu – decât toată „mişcarea eliberatoare a intelectualităţii de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi până în februarie 1917, cu obiectivele ei pseudo-populare şi cu roadele ei din februarie şi octombrie. Dar nu i-a fost dat să se manifeste în toată amploarea, ci să piară ruşinos, cu stigmatul: trădare a Patriei noastre sfinte!

Noi am pierdut gustul de a conferi evenimentelor explicaţii sociale, această practică la noi poate fi asemuită cu o tumbă: în momentul cel mai favorabil, în modul cel mai avantajos. Şi pactul stalinist de prietenie cu Ribbentrop şi Hitler? Dar fanfaronada lui Molotov şi Voroşilov din ajunul războiului? Şi, pe urmă, incapacitatea, lipsa de pregătire, incompetenţa năucitoare (şi fuga laşă din Moscova a guvernului), şi trapele însumând jumătate de milion abandonate în încercuire. – Asta uu e trădare de Patrie? Cu consecinţe uriaşe? Atunci de ce pe aceşti trădători îi menajăm atât în locuinţele lor de pe strada Granovski?

O-o, cât de lungă! Ce lungă! Nespus de lungă ar fi acea bancă pe care s-ar aşeza toţi călăii şi toţi trădătorii poporului nostru, dacă ar fi aşezaţi de la cei mai… Până la cei mai…

La întrebările incomode, la noi nu se răspunde. Se tace. În loc de răspuns, iată ce ni se strigă:

— Dar principiul?! Principiul în sine?! Are oare rasul dreptul, pentru a-şi atinge obiectivele politice. – Care i se par juste, să admitem – să se sprijine de braţul imperialismului german…?! Şi încă în momentul când se află într-un război necruţător cu el?

Iată care este cu adevărat întrebarea-cheie: pentru obiective care ţi se par nobile, oare este posibil să te foloseşti de sprijinul imperialismului german, care se află în război cu Rusia?

Astăzi toţi vor răspunde în unanimitate: nu! Nu! Nu!

Dar atunci de unde provine vagonul german exteritorial Elveţia-Suedia42, care a făcut un ocol pe la Berlin (cum am aflat în prezent)? Toată presa, de la menşevici la cădeţi, a strigat tot aşa: nu! Nu! Însă bolşevicii au explicat că aşa ceva este posibil, că este chiar ridicol să li se reproşeze asta. Şi n-a fost doar un vagon. Şi în vara lui 1918 câte vagoane au expediat bolşevicii din Rusia – fie cu alimente, fie cu aur – şi toate în gura nesăţioasă a lui Wilhelm! Să transformăm războiul în război civil, asta a propus-o Lenin înaintea vlasoviştilor.

— Dar obiectivele? Care erau obiectivele?! Da, care? Şi unde sunt acele obiective?

— Păi, era vorba de Wilhelm! Kaiseral! Micuţul kaiser! Care nu avea nimic de-a face cu Hitler! Şi, apoi, în Rusia exista sau nu un guvern? Provizoriu, de fapt…

De altfel, furaţi de agresivitatea războinică, noi şi despre kaiser, cândva, nu scriam altceva decât „fiară”, „sângerosul”, despre soldaţii kaiserului strigam neprevăzători că ^sfărâmă capetele pruncilor, izbindu-le de pietre. Da, bine, kaiseral, să zicem, însă mai este şi Provizoriul43: acest guvern care nu avea CEKA, nu trăgea cu revolverul în ceafă, nu trimitea în lagăre şi nu băga pe nimeni cu forţa în colhoz. Provizoriul n-avea nici el nimic de-a face cu Stalin.