Alexandr Soljenitin

*Prevăd îngrijorarea cititorului şi mă grăbesc să-l încredinţez: toţi aceşti Cecev, şi Mişin, şi Vorobiov, şi supraveghetorul Novgorodov trătesc bine. Cecev – la Karaganda, general în retragere. Niciunul dintre ei nu a fost judecat şi nu va fi. De ce să fie judecaţi? Ei doar n-au făcut altceva decât pur şi simplu să îndeplinească ordinele. Ei nu pot fi comparaţi cu na/iştii care au îndeplinit ordinele pur şi simplu. Iar dacă au făcut ceva care a depăşit, ordinele, asta numai din puritate ideologică, din sinceritate, pur şi simplu fiindcă n-au ştiut că Beria. „tovarăş credincios al marelui Stalin”, a fost şi agent al imperialismului internaţional.

Ai hârtie albă mai mult decât un caiet de şcoală. În sfârşit – să nu ai cărţi, (În Spassk, cărţile proprii erau confiscate încă de la sosirea deţinutului în lagăr. La început, nouă ni s-a permis să avem una, rareori două, dar, îutr-o zi, a apărut un ordin înţelept: toate cărţile personale să fie înregistrate la KVC, pe foaia de titlul să li se aplice: „Steplag. Lagărul Nr…” Toate cărţile fără ştampilă, de acum înainte, vor fi confiscate ca ilegale, iar cărţile cu ştampilă vor fi considerate ale bibliotecii şi nu mai aparţineau posesorului.)

Şi ne-am mai putea aminti că în Lagărele speciale se efectuau, mult mai stăruitor şi mai des decât în ITL, percheziţii (zilnice, amănunţite, la plecare şi la sosire; percheziţiile planificate ale barăcilor, cu scoaterea pardoselii şi a grătarelor de la sobe, a scândurilor din cerdac; apoi percheziţiile generale, ca la închisoare, cu dezbrăcare, pipăire, descoaserea căptuşelilor şi a pingelelor). Că mai târziu au început să dea foc la iarba din zonă, lăsând pământul gol („să nu ascundă arme în iarbă”). Că zilele libere erau ocupate cu lucrări gospodăreşti în zonă.

Amintindu-ţi de toate acestea poate nu te vei mai mira că purtarea numerelor nu era nici pe departe mijlocul cel mai sensibil ori cel mai batjocoritor fel de a leza demnitatea deţinutului. Când Ivan Denisovici spune că „numerele n-au nici o greutate”, asta nu înseamnă nicidecum că şi-a pierdut simţul demnităţii, cum au reproşat nişte critici făloşi (care nu purtaseră numere şi nici nu suferiseră de foame), este doar o chestiune de bun-simţ. Necazul pe care ni-l pricinuiau numerele nu era de ordin psihologic ori moral (cum scontau stăpânii GULAG-ului), era doar un necaz de ordin practic, că de groaza carcerei trebuia să-ţi cheltuieşti timpul liber ca să-ţi coşi o margine descusută, să-ţi reîunoieşţi cifrele la pictori, iar peticele rupte în timpul lucrului să le înlocuieşti pe de-a-ntregul, să găseşti de unde-i şti altele noi.

Pentru unii, numerele erau, într-adevăr, cea mai diavolească invenţie de aici. Aceştia erau credincioşii cei mai zeloşi, femeile care se aflau în lagărul de femei din apropierea gării Suslovo (Kamâşlag): femeile condamnate pentru religie, aici, constituiau o treime din întreg efectivul. Căci totul era prezis în Apocalips: Să primească un semii pe mâna dreaptă sau pe frunte”.

Şi aceste femei au refuzat să poarte numere, fiindcă socoteau că sunt semnul Satanei! Refuzau de asemena să dea semnătură (tot Satanei) pentru echipamentul statului. Administraţia lagărului (şeful Direcţiei – generalul Grigoriev, şeful OLP-ului – maiorul Boguş) a dat dovadă de cea mai vrednică demnitate: a ordonat ca aceste femei să fie dezbrăcate, pmă la bluze, şi descălţare (supraveghetoarele-comsomoliste au făcut întocmai), pentru ca iarna să le ajute pe aceste fanatice absurde, obligându-le să accepte uniforma lagărului şi să-şi coasă numerele. Dar şi în ger femeile mergeau desculţe prin zonă şi doar în bluze, dar nu s-au învoit să-şi dea sufletul Satanei!

Şi în faţa acestui spirit (fireşte, reacţionar, căci noi, oameni luminaţi, u-am fi obiectat atâta împotriva numerelor) administraţia a cedat, a înapoiat femeilor lucrurile lor de purtare, şi ele le-au îmbrăcat fără numere! (Elena Ivanovna Usova n-a purtat timp de zece ani decât lucrurile ei, hainele şi lenjeria putreziseră, îi cădeau de pe umeri, dar contabilitatea nu-i putea elibera nimic fără semnătură.)

Aceste numere ne mai deranjau şi prin faptul că, mari fiind, puteau fi distinse uşor, de departe, de către soldatul din escortă. Escorta nu ne vedea, altfel, decât de la distanţa posibilă pentru a trage o rafală de automat, pe niciunul dintre noi nu ne ştia, fireşte, după nume şi, fiind îmbrăcaţi la fel, nu ne-ar fi deosebit fără numerele noastre. Acum, însă, oamenii din escortă, observau cine vorbea în coloană, sau cine încurcase rândurile de cinci, sau nu ţinea manile la spate, sau lua ceva de jos. – Şi era de ajuns raportul şefului de escortă ca vinovatul să ajungă la carceră.

Escorta era încă o foiţă care se străduia ca viaţa noastră să fie un infern. Aceşti „epoleţi roşii”, soldaţi din armata regulată, aceşti băieţandri cu automate erau o foită obscură, care nu judeca, care nu ştia nimic despre noi, care nu accepta niciodată explicaţii. De la noi spre ei nimic nu putea trece, de la ei spre noi – strigătele de apostrofare, lătratul clinilor, zgomotul închizătoarelor de la automat şi gloanţele. Şi întotdeauna aveau dreptate ei, nu noi.

În Ekibastuz, la rambleierea unui terasament de cale ferată, unde nu exista zonă, dar exista cordonul escortei, un zek a făcut câţiva paşi în perimetrul îngăduit ca să-şi ia pâinea din scurta aruncată la o parte, dar un soldat a ridicat arma, a tras şi l-a ucis. Şi, bineînţeles, el a avut dreptate. Şi nu putea primi decât mulţumiri. Şi, de bună seamă, nu se căieşte iiici în ziua de azi. Iar noi nu ne-ani exprimat prin nimic indignarea. Şi, fireşte, n-am scris nicăieri (oricum, nimeni n-ar fi expediat plângerea noastră).

La 19 ianuarie 1951, coloana noastră de cinci sute de oameni se apropia de obiectivul de muncă, ARM. În partea cealaltă se afla zona, acolo nu erau soldaţi. Dintr-o clipă într-alta trebuia să se deschidă porţile, să intrăm. Brusc, deţinutul Maloi [Micuţul] (în realitate – un zdrahon de flăcău lat în umeri), aşa, nitam-nisam a ieşit din formaţie şi parcă dus pe gânduri s-a îndreptat spre şeful escortei. Făcea impresia că nu era în apele lui, că nu-şi dă seama ce face. N-a ridicat mâinile, n-a schiţat nici un gest ameninţător, mergea pur şi simplu înainte gânditor. Şeful escortei, un nemernic de ofiţer cu aspect de filfizon, s-a speriat şi a început să fugă cu spatele înainte din faţa lui Maloi, strigând ceva cu voce piţigăiată, neputând în nici un chip să-şi scoată pistolul, înspre Maloi s-a repezit un sergent cu automat şi de la câţiva paşi l-a secerat cu o rafală peste piept, retrăgându-se şi el încet-încet. Iar Maloi, înainte de a cădea, şi-a continuat mişcarea înceată încă vreo doi paşi; din spatele lui, din pufoaică, pe urmele gloanţelor nevăzute, ieşiră smocuri de vată. Dar cu toate că Maloi căzuse, iar noi, tot restul coloanei, nici nu ne mişcaserăm, şeful escortei era atât de speriat, încât a strigat soldaţilor o comandă de luptă, şi din toate părţile au început să păcănească automatele, trăgând un pic mai sus de capetele noastre; s-a pornit să latre şi o mitralieră, instalată dinainte pe poziţie, şi pe mai multe glasuri, care mai de care mai isteric, ni se striga: „Culcat! Culcat! Culcat!” Şi gloanţele zburau mai jos şi mai jos, spre sârma ghimpată a zonei. Noi, cinci sute de oameni, nu ne-am aruncat asupra trăgătorilor, nu i-am dat peste cap. Cu toţi ne-am întins la pământ, cu faţa în Zăpadă, rămânând în această poziţie ruşinoasă, neajutorată, în această dimineaţă de Bobotează, mai bine de un sfert de oră, ca oile: pe toţi ar fi putut să ne împuşte, glumind, fără să dea socoteală – doar a fost o încercare de revoltă!

Iată ce robi mişei eram noi în primul şi în cel de-al doilea an de Lagăre speciale. Despre această perioadă s-a spus destul în Ivan Denisovici.

Cum s-a putut întâmpla una ca asta? De ce multele mii de dobitoace ale acestui scârnav Cincizeci şi Opt, totuşi politici, fir-ar să fie, iar acum separaţi din grămadă şi reuniţi la un loc, s-ar putea spune adevăraţi politici, de ce dar s-au comportat atât de mizerabil, atât de obedient?

Aceste lagăre nici nu puteau începe altfel. Şi asupriţii şi asupritorii proveneau din lagărele ITL, şi zeci de ani de tradiţie atât a robilor, cât şi a stăpânilor îi apăsau şi pe unii şi pe alţii. Felul de viaţă şi felul de a gândi s-a transmis o dată cu oamenii vii, ei îl încălzeau şi îl întreţineau unii în ceilalţi, deoarece din aceeaşi secţie de lagăr plecau împreună câteva sute de oameni, în locul cel nou ei aduceau cu sine convingerea generală, care li se insuflase, că în lumea lagărelor omul este pentru om şobolan şi canibal, şi altcumva nu poate fi. Ei au adus cu sine doar interesul pentru destinul lor şi o totală indiferenţă faţă de soarta comună. Ei veneau pregătiţi să dea o luptă necruţătoare pentru cucerirea funcţiilor de brigadieri, a locurilor călduţe, de „oploşiţi”, la bucătărie, la tăiat de pâine, la contabilitate şi KVC.

Câiid însă într-un loc nou pleacă un solitar, în calculele sale de a se aranja acolo se poate bizui numai pe şansa şi pe lipsa lui de scrupule. Când faci parte dintr-un transport de lungă durată, călătoreşti două-trei-patru săptămâni în acelaşi vagon, te speli în aceleaşi îuschisori de tranzit, mergi în aceeaşi formaţie cu oameni care s-au frecat destul unii de alţii, care au apreciat bine, unul la altul, de multă vreme, pumnul de brigadier, ştiinţa de a intra în voile şefilor, de a o coti „la stânga”, păcăliiidu-i pe truditorii de la muncile comune, aşa-zişii „pălmaşi”, când în acelaşi convoi se află o şleahtă de oploşiţi, vâuători de locuri călduţe, privilegiate, care au şi devenit complici. – Este firesc ca ei să nu se lase furaţi de visuri de libertate, ci să preia împreună ştafeta robiei, să se înţeleagă cum vor pune mâna pe posturile-cheie din noul lagăr, înlăturându-i pe oploşiţii din alte lagăre. Cât despre bieţii pălmaşi de la „comune”, care s-au împăcat cu soarta lor neagră, nenorocită, se înţeleg între ei cum să alcătuiască la noul loc o brigadă mai bună şi să nimerească la un brigadier suportabil.

Toţi aceşti oameni au uitat cu desăvârşire nu doar că fiecare dintre ei este om şi poarta în sine focul divin, şi este capabil de un destin mai înalt, dar au uitat piuă şi faptul că spinarea se poate îndrepta, că libertatea simplă constituie un drept al omului la fel ca aerul, că ei toţi sunt aşa-numiţii politici şi, iată, acum rămân între ei.

Este adevărat că printre ei se mai afla, totuşi, o părticică de hoţi şi de bandiţi: neştiind ce să mai facă pentru a-i reţine pe favoriţii lor de la desele evadări (articolul 82 al Codului penal dădea pentru evadare doar doi ani, iar hoţii acumulaseră deja zeci şi sute, de ce să nu evadeze, dacă nu avea cine Să-i oprească?), autorităţile s-au hotărât să-i blagoslovescă pentru evadare cu 58-14, adică sabotaj economic.

Astfel de bandiţi, care să meargă în Lagărele speciale, în general erau foarte puţini în fiecare convoi – o mâhă, dar, după codul lor, prea destui ca să se comporte cu insolenţă, să ocupe posturile de comandanţi cu bâte (precum acei azerbaidjeni din Spassk, care pe urmă au fost măcelăriţi) şi să ajute oploşiţilor să instaureze în noile insule ale Arhipelagului drapelul negru, dezgustător, al mârşavelor lagăre de exterminare prin muncă^.

Lagărul din Ekibastuz a fost creat cu un an înainte de sosirea noastră, în 1949, şi totul aici s-a constituit după modelul a ceea ce a fost înainte, aşa cum a fost adus în minţile, deţinuţilor şi ale şefilor. Exista un comandant, un comandant adjunct şi responsabilii de barăci, care îi brutalizau pe subordonaţii lor fie cu pumnii, fie cu denunţurile. Exista o baracă separată a oploşiţilor, unde, pe vagonaşe, la un pahar de ceai, se hotăra, prieteneşte, soarta unor obiective de lucru şi a unor brigăzi întregi. În fiecare baracă existau (mulţumită construcţiei speciale a barăcilor finlandeze) nişte „cabine” separate, care erau ocupate, după rang, de unul sau doi zeki privilegiaţi. Şi dispecerii care te pocneau după ceafă, şi brigadierii care te plesneau peste faţă, iar supraveghetorii îţi administrau lovituri cu gârbaciul. Şi fuseseră aleşi nişte bucătari botoşi şi obraznici. Şi toate magaziile de alimente au intrat în stăpânirea caucazienilor iubitori de libertate. Iar funcţiile de şefi de lucrări ori şantiere le-a acaparat o clică de escroci care se dădeau, toţi, drept ingineri. Iar turnătorii îşi duceau conştiincioşi denunţurile la secţia operativă, fără să fie pedepsiţi de nimeni. Şi, cu un an în urmă, început cu nişte corturi, lagărul avea acum şi o închisoare de piatră. – Neisprăvită însă, şi din pricina asta -arhiplină: pentru carceră – cu ordin în regulă – trebuia să stai la rând câte o lună sau chiar două! Asta-i ilegalitate, nici mai mult, nici mai puţin: să stai la coadă pentru carceră! (Şi eu am fost osândit la carceră, dar n-am mai apucat să-nii vină rândul.)

Este drept că în acest an au mai scăzut acţiunile hoţilor (mai exact ale acelora numiţi dini, în măsura în care nu desconsiderau posturile din lagăr). Se simţea că nu le mai mergea ca altădată, că treburile lor nu mai aveau anvergura de odinioară: le lipsea tineretul, nu mai aveau rezerve, nimeni nu le mai sărea înainte să-i linguşească. Ceva nu mai mergea. Comandantul Măgheran, când şeful regimentului disciplinar l-a prezentat deţinuţilor din lagăr aliniaţi în front, încă mai încerca să lase impresia că ne priveşte cu o vioiciune sumbră; dar era stăpânit de nesiguranţă, şi curând steaua lui a apus îu mod ruşinos.

Convoiul nostru, ca orice convoi nou, a fost supus presiunii încă de la baia de sosire. Băieşii, frizerii şi dispecerii erau încordaţi şi se aruncau grămadă asupra tuturor celor care încercau să aducă o sfioasă obiecţie referitoare la lenjeria ruptă, sau apa rece, sau la sistemul de dezinfecţie. De-abia aşteptau astfel de obiecţii şi se repezeau numaidecât câţiva, ca o haită de crini, intenţionat, şi strigau cât îi ţinea gura: „Aici nu sunteţi la tranzitul din Kuibâşev!”, şi îţi vârau sub nas pumnii de oameni bine hrăniţi. (Din punct de vedere psihologic avea efect. Un om despuiat este de zece ori mai vulnerabil în faţa Celor îmbrăcaţi. Şi dacă un convoi nou va fi speriat încă de la prima baie, acest lucra îl va marca pentru tot restul vieţii din lagăr.)

Volodia Gherşuni, şcolarul acela care îşi propunea ca odată ajuns în lagăr, după ce va vedea ce şi cum, să decidă „cu cine să meargă”, a fost pus chiar din prima zi să consolideze lagărul: să sape o groapă pentru stâlpii de iluminat Dar era slab, nu şi-a făcut norma. Baturin, adjunctul cu materialele, care provenea dintre câini, şi el iii curs de potolire, dar fără să se fi potolit pe de-a-n-tregul, l-a numit „pirat” şi la pălmuit. Gherşuni a azvârlit ranga şi a ieşit din groapă. S-a dus la comandament şi le-a zis: „Băgaţi-mă la carceră, eu nu mai lucrez câtă vreme” piraţii „voştri lovesc oamenii” (nefiind obişnuit, cuvântul „pirat” l-a ofensat în mod deosebit). Nu au refuzat să-l bage la carceră, şi a făcut, în două reprize, optsprezece zile (iată cum se procedează: mai întâi prescriu cinci sau zece zile, dar, când termenul a expirat, deţinutul nu este eliberat, se aşteaptă ca el să înceapă să protesteze şi să înjure, după care, „în mod legal”, îi altoiesc o nouă repriză de carceră). După carceră, pentru scandal, i-au mai dat încă două luni de BUR, adică să stea în aceeaşi închisoare, să primească hrană caldă, raţia de pâine în funcţie de randament şi să meargă la lucru la cuptoarele de var. Văzâud că se scufundă tot mai adânc, Gherşuni a încercat acum să se salveze prin infirmerie, el încă nu ştia câte parale face şefa ei, madam Dubinskaia. Credea că le va arăta platfusul lui şi îl vor scuti de drumurile lungi la cuptoarele de var. Însă au refuzat să-l ducă la infirmerie, BUR-ul din Ekibastuz nu avea nevoie de consultaţii la dispensar. Totuşi, ca să ajungă acolo, Gherşuni, ascultând o mulţime de sfaturi despre cum trebuie să protesteze, la apelul dinainte de plecarea la lucra, a rămas întins pe prici, numai în izmene. Supraveghetorii „Păzea” (un fost marinar, cam ţicnit) şi Konentov l-au tras de picioare de pe prici, şi aşa, în izmene, l-au târât la apel. Ei îl târau, iar el se agăţa cu mâinile de pietrele depozitate pentru construcţia unui zid. Gherşuni era acum de acord să meargă la cuptoare şi striga: „Lăsaţi-mă să-mi îmbrac pantalonii!”, dar ei îl târau mai departe. La postul de gardă, întârziind plecarea la muncă a patru mii de oameni, acest băieţel slab striga: „Gestapoviştilor! Fasciştilor!” şi se zbătea, şi nu se lăsa să-i pună cătuşele. Totuşi Păzea şi Koiieuţov i-au apăsat capul până la pământ şi i-au pus cătuşele, iar acum îl împingeau să meargă. Ei şi şeful regimului disciplinar Macehovski nu erau câtuşi de puţin tulburaţi, tulburat era, nu ştiu de ce, tot Gherşuiii: cum să meargă el prin localitate numai în izmene? Şi a refuzat să meargă. Alături stătea un soldat din escortă cu nasul cam, care ţinea în lesă un câine. Volodia îşi aminteşte că l-a auzit cum i-a spus în şoaptă: „De ce faci atâta zarvă? Intră în coloană. O să stai lângă foc, crezi că o să munceşti?” Şi a tras zdravăn de lesă, câinele se smucea din mâinile lui spre gâtul lui Volodia, căci văzuse cum acest puştan se împotrivea epoleţilor albaştri! Volodia a fost luat şi dus îndărăt la BUR. Cătuşele care-i strângeau mâinile la spate îi provocau o durere atroce, iar gardianul, un kazah, îl apucase de beregată şi îl izbea cu genunchiul în foaie. Pe urmă l-au trântit pe pardoseală, cineva a spus pe un ton practic, de profesionist: „Să-l bateţi până se caca pe el!” Şi au început să-l buşească pe unde nimereau (l-au nimerit şi în tâmplă) cu cizmele până şi-a pierdut cunoştinţa. A doua zi l-au chemat la oper, la agentul operativ, care i-a pus pe rol un dosar penal pentru încercare de terorism: când l-au tâfât, s-a agăţat cu mâinile de pietre! De ce?

La un alt apel de dimineaţă, tot aşa s-a împotrivit să meargă la muncă şi Tviordohleb, ba a declarat şi greva foamei: el nu va lucra pentru Satana! Greva lui fiind tratată cu dispreţ, a fost scos cu forţa, numai că dintr-o baracă simplă, şi Tviordohleb putea ajunge să spargă geamurile. Zăugănitul geamurilor sparte răsuna strident peste locul de adunare, acompaniind sumbru numărătoarea dispecerilor şi supraveghetorilor.

Acompaniind zvonul monoton al zilelor, săptămmilor, lunilor noastre, al anilor noştri.

Şi nu se întrevedea nici o geană de lumină. Nu fusese prevăzută în planul MVD-ului când au fost create aceste lagăre.

Noi, cei douăzeci şi cinci de nou-veniţi, în cea mai mare parte ucraineni din Ucraina de Vest, ne-am strâns într-o singură brigadă şi am izbutit să ne înţelegem cu dispecerii să ne aprobe un brigadier dintre ai noştrii, pe acelaşi Pavel Baraniuk. Eram o brigadă liniştită, muncitoare (pe ucrainenii din vest, luaţi de curând de lângă pământul încă necolectivizat, nu era nevoie să-i îndemni cu biciul, ci, poate, mai degrabă, să-i struneşti. Vreo câteva zile am fost socotiţi muncitori necalificaţi, dar, curând, printre noi s-au descoperit meşteri zidari, ceilalţi s-au angajat să înveţe această meserie, şi astfel am devenit brigadă de zidari. Din muia noastră ieşea lucru bun. Şefii au observat asta şi de pe un şantier de construcţii de locuinţe pentru cetăţenii liberi ne-a mutat în zonă. I-au arătat brigadierului o grămadă de pietre lângă BUR – exact acelea de care se agăţase Gherşuni, şi au promis că vor aduce zilnic de la carieră. Apoi au explicat că acel BUR ce se vede este doar o jumătate de BUR, şi acum trebuie construită cea de a doua jumătate, şi asta o va face brigada zidarilor.

Astfel, spre ruşinea noastră, am început să ne construim propria închisoare!

Era o toamnă lungă, secetoasă. Toată luna septembrie şi jumătate din octombrie n-a picat nici un strop de ploaie. Dimineaţa vremea era calmă, pe urmă se pornea vântul, spre amiază se înteţea, spre seară se liniştea din nou. Uneori, acest vâht bătea necontenit, bătea subţire, apăsător şi te făcea mai ales să simţi această stepă apăsătoare, monotonă, care ui se deschidea chiar de pe schelele BUR-ului – nici orăşelul cu cele dintâi clădiri ale cuptoarelor de var, nici cartierul de locuinţe al militarilor din escortă, nici, cu atât mai mult, zona noastră împrejmuită de sârmă ghimpată nu ascundea de noi imensitatea, nemărginirea, uniformitatea perfectă şi disperarea acestei stepe, prin care doar primul rând al stâlpilor de telegraf abia cojiţi a pornit spre nord-est, spre Pavlodar. Uneori, vântul bătea aprig, într-o oră aducea frigul din Siberia, te silea să îmbraci pufoaica, şi bătea, bătea întruna, biciuindu-te cu nisip şi pietricele mărunte, măturate din stepă. Dar cred că este mai simplu să reproduc poezia pe care am scris-o în acele zile la zidirea BUR-ului.

ZIDARUL Şi iată-mă zidar! De la poet citire7, Din piatră dură clădesc o închisoare.

Nu vreun oraş, căci totu-i îngrădire.

Pe cer, atent, un uliu se roteşte.

Şuieră vântu-n stepă! Şi nici un trecător Ca să mă-ntrebe ce-i cu edificiul?

— Sârmă ghimpată, câini şi puşcă, biciul -

Da-i prea puţin! În puşcărie, una mai nouă vor…

Şi folosesc mistria, domol, adormitor.

Şi lucrul merge parcă de la sine.

Vine ăl mare. Zidul creşte-ncet!. -

Ni se promite Că vom fi primii locatari în ţintirim.

De-ar fi doar asta! Dar din limbuţia sa Aflu că sunt bifat într-un dosar.

După denunţul unui anonim Numele meu, precum şi-al altuia Sunt prinse-n acoladă, înlănţuiţi să fim.

Ciocanele se-ntrec, sfărâmă, taie, Zid după zid se-nalţă, şi-ntre pereţi – pereţi…

Glumim, fumăm – mortaru-şi face cale -

Prinos de pâine vom primi şi terci.

Celulă de celulă-şi arată groapa sa, Adâncul mut al suferinţei tale.

Singur, automobilul de lume ne mai leagă Şi sârmele pe stâlpi, zbârnâitoare.

În noi e, Doamne, neputinţa-ntreagă!

Robi şi nevolnici suntem, târâtoare!

Robi! Nu pentru că ne era frică de ameninţările maiorului Maximenko ne căzneam să zidim pietrele cât mai bine şi să nu facem economie de ciment, ca viitorii captivi să nu poată prea uşor să dărâme acest zid. Ci pentru că, într-adevăr, deşi nu îndeplineam norma sută la sută, brigada care clădea închisoarea primea supliment de hrană, iar noi u-o azvârleam maiorului în faţă, ci o mâncam. Şi tovarăşul nostru Volodia Gherşuni zăcea în aripa deja construită a BUR-ului. Iar Ivan Spasski, fără să fi săvârşit vreo abatere, Dumnezeu ştie pentru ce, zăcea la rejimka. Şi mulţi dintre noi aveau să stea în acest BUR, în aceste celule pe care noi le construiam atât de trainic şi conştiincios. Iată că într-o zi, chiar în timpul lucrului, când noi îi dădeam zor cu mortarul şi cu pietrele, pe neaşteptate în stepă au răsunat nişte împuşcături.

Curând, la postul de gardă al lagărului, aproape de noi, a oprit o dubă (dintre cele adevărate, aşa cum erau cele de la oraş, făcea parte din dotarea unităţii de escortă, doar că nu avea scris pe laturi, pentru proşti, „Beţi şampanie sovietică!”). Din dubă au aruncat afară patra inşi – bătuţi, însângeraţi; doi se poticneau, unul era târât; doar primul, I van Vorobiov, mergea mândru şi furios.

Astfel i-au condus pe fugari pe sub picioarele noastre, pe sub schelele noastre, şi i-au dus în aripa terminată a BUR-ului.

Iar noi zideam, punând piatră peste piatră…

O evadare! Ce îndrăzneală disperată! Fără veşminte civile, fără hrană, cu mâinile goale, să traversezi zona sub gloanţe şi să fugi în stepa deschisă, nesfârşită, goală, fără un strop de apă! Asta nici măcar nu se poate numi un proiect, asta e sfidare, un mijloc orgolios de sinucidere. Iată numai de ce împotrivire sunt capabili cei mai puternici şi cei mai curajoşi dintre noi.

Iar noi… Punem piatră peste piatră.

Şi discutăm. Asta-i a doua evadare într-o lună. Nici prima n-a izbutit, dar aceea a fost o încercare prostească. Vasili Briuhin (poreclit „Bliiher” ^), inginerul Mutianov şi încă un fost ofiţer polonez au săpat în atelierele mecanice, sub încăperea în care lucrau, o groapă de un metru cub, unde s-au ascuns, asigurâiidu-şi o rezervă de hrană. Naivi, credeau că seara, ca de obicei, din zona de lucra, garda va fi ridicată, apoi, ei vor ieşi din groapă şi vor pleca. Dar la încetarea lucrului, trei au fost lipsă la apel, iar sânna ghimpată din jur era neatinsă, aşa că au pus pază câteva zile şi nopţi, în vremea asta, sus, veneau şi plecau oameni, au adus şi un câiiie, dar cei ascunşi în groapă au pus în crăpături vată cu benzină şi au derutat câinele. Trei zile şi trei nopţi au stat acolo fără să discute, fără să se mişte, înghesuiţi, ca vai de lume, căci trei inşi într-un metru cub… Până la urmă n-au mai rezistat şi au ieşit.