Alexandr Soljenitin

Strigând încă o dată apelul după dosare – „. Martie o mie nouă sute şaptezeci şi cinci!” – pentru sferturile de secol care au mai rămas, ne-au introdus înăuntru printr-o poartă dublă, înaltă.

Lagărul dormea, dar ferestrele tuturor barăcilor erau viu luminate, de parcă totul clocotea de viaţă. Lumină noaptea este egal regim de închisoare. Uşile barăcilor erau încuiate pe dinafară cu lacăte grele. În dreptunghiurile ferestrelor luminate se zăreau zăbrelele negre.

Adjunctul însărcinat cu materialele, care ne-a ieşit înainte, aproape că nu se mai vedea de sub o grămadă de petice de pânză numerotate.

Spune-mi, tu ai citit în ziare că în lagărele fasciştilor oamenii poartă numere?

Capitolul 3

LANŢURI, LANŢURI.

Însă ÎNFLĂCĂRAREA noastră, speranţele noastre anticipatoare au fost foarte repede spulberate. Zefirul schimbărilor adia doar acolo unde era curent

— În puşcăriile de tranzit. Aici, dincolo de gardurile înalte ale Lagărelor speciale, el nu se făcea deloc simţit. Şi cu toate că în aceste lagăre nu se aflau decât politici, nici un manifest cu conţinut rebel nu fusese lipit pe stâlpi.

Se zice că în Minlag fierarii au refuzat să confecţioneze zăbrele pentru ferestrele barăcilor. Slavă lor, celor deocamdată anonimi! Aşa oameni mai zic şi eu. Au fost închişi în BUR. Zăbrelele pentru Minlag au fost făcute la Kotlas. Şi nimeni nu i-a susţinut pe fierari.

Lagărele speciale au debutat cu aceeaşi supuşenie mută şi chiar servilă, rodul a trei decenii de educaţie în ITL.

Convoaiele mânate încoace din Nordul polar nici nu s-au putut bucura de soarele Kazahstanului. În gara Novorudnoe au sărit din vagoane pe un pământ roşcat. Acesta era acel cupru din Djezkazgan, la a cărui extragere plămânii nimănui nu rezistau mai mult de patru luni. Şi aci, pe cei dintâi deţinuţi care au săvârşit vreo abatere, gardienii şi-au inaugurat voioşi noua lor armă: cătuşele, care nu se mai folosiseră în ITL, cătuşe nichelate, strălucitoare, a căror fabricaţie în serie a fost începută în Uniunea Sovietică o dată cu cea de a treizecea aniversare a revoluţiei din octombrie (erau făcute la nu ştiu ce uzină de către muncitori cu mustăţi cărunte, proletarii exemplari ai literaturii noastre, că doar nu le făceau Stalin şi Beria?). Aceste cătuşe erau cu atât mai grozave, cu cât puteau fi strânse mai mult sau mai puţin: erau prevăzute cu o lamă metalică dinţată, şi, după ce le puneau, le apăsau pe genunchii soldatului din escortă ca să intre cât mai mulţi dinţi în încuietoare şi să producă, astfel, dureri insuportabile, în felul acesta, cătuşele, din dispozitiv de siguranţă, care imobilizează mişcările, s-au transformat într-un instrument de tortură: ele presau palmele, producând o durere ascuţită continuă, şi erau ţinute aşa ore în şir, bineînţeles mâinile fiind răsucite la spate, în mod special a fost elaborat un procedeu de a prinde în cătuşe cele patru degete, ceea ce producea o durere atroce la încheieturile degetelor.

În Berlag, cătuşele erau folosite cu mult zel. Pentru orice nimicuri, pentru că nu ţi-ai scos căciula în faţa supraveghetorului, de pildă, îţi puneau cătuşele (mâinile la spate) şi te plantau lângă postul de gardă. Mâinile îţi amorţeau, înţepeneau, şi bărbaţi în toată firea izbucneau ui plâns: „Cetăţene şef, nu mai fac! Scoateţi-mi cătuşele!” (în Berlag existau nişte rânduieli renumite, totul se făcea la comandă: fireşte, la comandă mergeau la cantină, dar tot la comandă intrau la masă, la comandă se aşezau, la comandă băgau lingura în zămârcă, la comandă se ridicau şi plecau.)

E uşor pentru cineva să ordone dintr-o trăsătură de condei: „Să fie create Lagărele speciale. Să mi se înainteze proiectul de regim disciplinar până la data de”. Şi nişte lucrători-carcerologi (şi cunoscători ai sufletelor şi ai vieţii de lagăr) trebuiau să chibzuiască punct cu punct: unde ar mai putea strânge şurubul ca să fie şi mai dezagreabil? Cu ce corvezi mai istovitoare să-i mai încarce? Cum să facă şi mai amară viaţa zekilor băştinaşi, despre care şi aşa uu se putea spune că este în vreun fel favorizată? Trecând de la 1TL în Lagărele speciale, aceste dobitoace trebuiau să simtă dintr-o dată duritatea şi urgisirea, dar, mai înainte, cineva trebuie să născocească totul punct cu punct.

Fireşte, au intensificat măsurile de pază. În toate lagărele speciale au fost întărite suplimentar fâşiile zonale, au fost întinse, suplimentar, fire de sârmă ghimpată şi răspândite spirale de sârmă ghimpată pe terenul din jurul zonelor. Pe traseul urmat de coloanele muncitorilor, la toate intersecţiile şi cotiturile importante erau dinainte instalate mitraliere.

În fiecare lagăr exista o închisoare de piatră – BUR*. Cei băgaţi la BUR erau, negreşit, dezbrăcaţi de pufoaice: tortura prin frig era una dintre particularităţile importante ale acestei închisori, însă şi fiecare baracă era o închisoare, pentru că ferestrele erau toate zăbrelite, noaptea erau introduse hârdaiele şi se încuiau uşile. Apoi, în fiecare zonă existau una-două barăci disciplinare, care dispuneau de pază întărită şi de o mică zonă specială înlăuntrul zonei principale, ele se încuiau îndată după venirea deţinuţilor de la lucru, aşa cum se proceda în ocnele timpurii. (Acestea erau de fapt BUR-urile, dar la noi se numeau rejimkfi).

Apoi, cu totul făţiş, au preluat valoroasa experienţă hitleristă cu numerele: să înlocuiască numele deţinutului, „eul” deţinutului, personalitatea deţinutului cu un număr, astfel încât să nu se mai deosebească unii de alţii prin particularităţile lor umane, ci doar printr-o unitate în plus sau în minus într-un şir uniform. Această măsură poate deveni o măsură de opresiune, însă numai dacă este aplicată cu consecvenţă, până la sfârşit. Au încercat să facă asta. Fiecare nou-venit, după ce „cânta la pian” la secţia specială a lagărului (adică după ce îşi lăsa amprentele degetelor, cum se obişnuia în puşcării; în ITL nu se luau amprentele), i se trecea pe după gât o sfoară de care era agăţată o scândurică. Pe scândurică era alcătuit numărul lui, de pildă Şci-262 (în Oziorlag ajunseseră acum la/; ce scurt este alfabetul!”-) şi sub această înfăţişare era fotografiat de fotograful secţiei speciale. (Aceste fotografii se mai păstrează undeva. Câudva tot o să le vedem!)

Scândurică era scoasă de la gâtul deţinutului (căci doar nu e un câine), dar i se dădeau în schimb patru (în alte lagăre – trei) petice albe de 8x15 centimetri. El trebuia să-şi coase aceste cârpe în locurile stabilite, nu în toate lagărele la fel, dar de obicei pe spate, pe piept, deasupra frunţii – pe căciulă,

Şi încă pe picior sau pe mână, cum se vede într-o fotografie a mea. Hainele vătuite erau deteriorate dinainte în acele locuri prestabilite: în atelierele lagărelor, anumiţi croitori erau specializaţi în deteriorarea hainelor noi: din materialul original era tăiat un pătrat mic, atât cât să descopere vata din interior. Se proceda astfel pentru ca, în caz de evadare, zekul să nu poată să-^şi desprindă numărul şi să se dea drept lucrător angajat dintre oamenii liberi, în alte lagăre – şi mai simplu: numărul era gravat pe îmbrăcăminte cu clorură de var.

Supraveghetorii au primit ordin să-i strige pe deţinuţi numai pe numere, iar numele să nu-l ştie şi să nu-l ţină minte. Ar fi fost groaznic dacă izbuteau să respecte ordinul, dar n-au izbutit (rusul iiu e ca neamţul), şi chiar din primul an au început să se încurce şi pe unii să-i strige pe nume, şi pe urmă din ce în ce mai mult. Pentru a le fi mai uşor supraveghetorilor, pe vagonaşe, în dreptul fiecărui loc de dormit, era fixată p tăbliţă de placaj, pe care scria numărul şi numele celui ce dormea acolo. În felul acesta, supraveghetorul, chiar dacă nu vedea numerele de pe îmbrăcăminte, putea întotdeauna să-l strige, iar dacă lipsea – să ştie al cui era patul celui indiscipliiiat. Supraveghetorii aveau posibilitatea să mai desfăşoare şi altă activitate utilă: să descuie încet lacătul şi să intre pe nesimţite în baracă înainte de a suna deşteptarea şi să noteze numerele celor care s-au sculat înainte de vreme, ori să dea năvală în baracă o dată cu semnalul deşteptării şi să-i noteze pe cei care nu s-au sculat. În ambele cazuri putea să trimită numaidecât la carceră, dar de cele mai multe ori în Lagărele speciale erau utilizate notele explicative, şi asta când tocul şi cerneala erau interzise, iar hârtia – greu de procurat Sistemul notelor explicative – greoi, plicticos, detestabil, nu era o invenţie proastă, cu atât mai mult, cu cât regimul de lagăr nu ducea lipsă de trântori şi de timp pentru examinare. Nu te pedepseau, pur şi simplu, uumaidecât, ci îţi cereau să explici în scris: de ce pe patul tău nu este bine întins aşternutul; cum de ţi-ai permis ca tăbliţa cu numărul tău să atâme strâmb în cui; de ce este murdar numărul de pe pufoaica ta şi de ce nu ai luat măsuri la vreme; de ce ai intrat cu ţigara aprinsă în secţie; de ce nu ţi-ai scos căciula în faţa supraveghetorului *. Profunzimea acestor întrebări făcea ca răspunsul în scris să fie mai chinuitor pentru cei cu ştiinţă de carte decât pentru cei analfabeţi, însă refuzul de a scrie ducea la agravarea pedepsei. Din respect pentru Lucrătorii Regimului Disciplinar, nota trebuia să fie scrisă ordonat şi clar, ea era adresată supraveghetorului de baracă, apoi era examinată de Subşeful Regimului Disciplinar sau de Şeful Regimului Disciplinar, care scriau pe ea pedeapsa stabilită.

*Această fotografie a fost făcută când eram deja în exil. Dar şi pufoaica, şi numerele sunt autentice, din lagăr, precum şi procedeele de fixare. Aproape tot timpul cât ani stat la Ekibastuz ani purtat numărul Şci-232, dar în ultimele luni mi-au ordonat să-l schimb cu Şci-262. Aceste numere le-am scos în secret din Ekibastuz, le mai păstrez şi astăzi.

La fel şi în tabelele brigăzii, numerele erau scrise înaintea numelor – ori în locul numelor? Dar nu îndrăzneau să renunţe la nume! Oricum, numele era o coadă sigură, omul este legat pe veci de numele său, pe când numărul este ca o adiere de vânt, ai suflat şi s-a dus. Ei, dacă numerele ar putea fi înfierate ori crestate cu pumnalul în piele! Însă n-au izbutit să ajungă până acolo. Dar, în glumă, ar fi putut, nu mai rămăsese mult.

Jugul numerelor nu era atât de apăsător şi pentru că nu eram închişi în celule individuale şi nu-i auzeam doar pe supraveghetori, căci discutam şi între noi. Deţinuţii nu se adresau unul altuia pe numere, dar nu doar atât -nici nu le observau (deşi se pare că n-ai cum să nu observi aceste cârpe albe, stridente, pe fond negru; când ne adunam mulţi la un loc – ca să plecăm la lucru, pentru inspecţie, abundenţa de numere sărea în ochi ca o tablă de logaritmi, dar numai pentru un ochi nou), nu le observau nici măcar pe cele ale prietenilor apropiaţi ori ale tovarăşilor de brigadă, niciodată, îl ştia fiecare pe al lui. (Printre „oploşiţi”, se aflau unii din categoria filfizonilor, care ţineau foarte mult ca numerele lor să fie cusute îngrijit, ba chiar cochet, cu marginile răsfrânte înăuntru şi cu tighel mărunt, să fie mai frumos. Eternul servilism! Eu şi prietenii mei, dimpotrivă, ne căzneam ca numerele noastre să arate cât mai hâd.)

Regimul Lagărelor speciale a fost calculat pentru izolare totală: de aici, nimeni nu se va plânge nimănui, nimeni nu va fi eliberat niciodată, nimeni nu va scăpa încotrova. (Nici Auschwitzul, nici Katynul nu i-au învăţat nimic pe stăpâni.) Iată de ce Lagărele speciale timpurii erau lagăre în care funcţiona bătaia cu bâtele. Cel mai adesea nu supraveghetorii purtau bâtele (ei aveau cătuşele), ci zekii de încredere: comandanţi^ şi brigadieri, dar de bătut băteau cu plăcere şi cu aprobarea deplină a conducerii, în Djezkazgan, înainte de plecarea la lucru, lângă uşile barăcilor se aşezau dispecerii cu bâtele în mână şi strigau ca şi odinioară: „Afară toată lumea, cu excepţia ultimului! (Cititorul a înţeles demult de ce ultimul, presupunând că exista vreunul, numaidecât era ca şi cum n-ar fi fost.)* Iată de ce conducerea nu s-ar supăra prea tare dacă, să zicem, iama, un convoi de la Karabas la Spassk – două sute de oameni – ar îngheţa pe drum, iar cei scăpaţi teferi ar umple până la refuz toate sălile şi coridoarele secţiei sanitare, ar putrezi de vii, emanând o duhoare infectă, şi doctorul Kolesnikov ar amputa zeci de mâini, picioare şi nasuri*. Izolarea ar fi atât de garantată, încât faimosul şef de regim disciplinar, căpitanul Vorobiov, şi acoliţii lui mai întâi” au pedepsit-o” pe balerina maghiară cu carcera, apoi cu cătuşele, după care, încătuşată, au violat-o.

*Acest doctor Kolesnikov a făcut parte dintre „experţii” care cu puţin înainte de asta semnaseră concluziile mincinoase ale Comisiei Katynului (cum că nu noi i-am ucis acolo pe ofiţerii polonezi). Pentru asta a fost trimis aici de Providenţa cea dreaptă. Dar de ce l-o fi trimis puterea? Ca să nu trăncănească. Mai departe, Maurul devenise inutil.

Regimul disciplinar fusese conceput pe îndelete ca să poată pătrunde în cele mai mici amănunte. Aşa, de pildă, era interzis să ai vreo fotografie, nici a ta proprie (evadare!), nici a celor dragi. Toate erau luate şi distruse. Starostele barăcii feminine din Spassk, o femeie în vârstă, învăţătoare, a aşezat pe o măsuţă un mic portret al lui Ceaikovski, supraveghetorul i l-a confiscat şi i-a dat trei zile şi trei nopţi de carceră. „Dar ăsta-i portretul lui Ceaikovski!” „Nu ştiu al cui este, dar femeile din lagăr uu au voie să ţină portrete de bărbaţi.” – în Kenghir era permis să primeşti arpacaş în pachete (de ce să nu primeşti?), dar la fel de strict era interzis să-l fierbi, şi dacă zekul aţâţa undeva un foc pe două cărămizi, supraveghetorul îi răsturna căldăruşa cu piciorul, iar pe vinovat îl punea să stingă focul cu mâinile. (Este adevărat că pe urmă au construit un mic şopron pentru gătit, dar peste două luni soba de gătit a fost damnată şi acolo au băgat porcii ofiţerilor şi calul agentului operativ Beliaev.)

Totuşi, introducând felurite noutăţi, responsabilii regimului disciplinar nu uitau nici experienţa valoroasă a ITL. În Oziorlag, căpitanul Mişin, şeful unui lagăr mai mic, pe cei care refuzau să meargă la lucru îi lega de o sanie şi aşa îi târa până la locul de muncă.

În general, regimul disciplinar s-a dovedit într-atât de mulţumitor, încât ocnaşii mai vechi, cei de la început, erau ţinuţi acum în Lagărele speciale, avâud aceleaşi drepturi cu toţi ceilalţi, în zonele comune, şi se deosebeau de aceştia numai pentru că aveau alte litere pe cârpele cu numere. (Da, poate cu deosebirea că atunci când nu le ajungeau barăcile, precum în Spassk, le repartizau, pentru locuinţe, şoproaue şi grajduri.)

Astfel, Lagărele speciale, care uu purtau oficial denumirea de ocnă, deveniseră succesorul şi moştenitorul ei de drept, s-au contopit cu ea.

Dar pentru ca regimul disciplinar să fie bine asimilat de puşcăriaşi, trebuie susţinut şi printr-o muncă corectă şi o hrană corectă.

Munca pentru lagărele speciale era aleasă dintre cele mai grele care existau în împrejurimile respective. Cum bine a remarcat Cehov: „în societate şi, parţial, în literatură s-a instaurat părerea că adevărata ocnă, cea mai grea şi cea mai dezonorantă, poate fi doar în mine. Dacă în poemul lui Nekrasov Femeile ruse5, eroul… Ar pescui şi ar doborî copaci pentru închisoare, mulţi dintre cititori ar rămâne nemulţumiţi. (Numai că, Anton Pavlovici, de ce vă exprimaţi atât de dispreţuitor despre doborâtul copacilor? Este o treabă bună, se potriveşte.) Primele secţii al Steplag-ului, cu care el a început, au fost toate la extracţia de cupru (secţia întâi şi a doua – Rudnik, a treia – Kenghir, a patra – Djezkazgan). Forarea se făcea uscată, praful sterilului provoca silicoză galopantă şi tuberculoză*. Deţinuţii care se îmbolnăveau erau expediaţi să moară în faimosul Spassk (lângă Karaganda), la” azilul unional al invalizilor” din Lagărele speciale.

Despre Spassk s-ar putea spune şi ceva special.

În Spassk erau trimişi invalizi, invalizi terminaţi, pe care refuzau să-i mai utilizeze în lagărele lor. Dar, uimitor, păşind în zona terapeutică din Spassk, invalizii se transformau dintr-o dată în muncitori de valoare deplină, precum cei de la muncile comune. Colonelului Cecev, şeful întregului Steplag, lagărul-secţie din Spassk îi era cel mai drag. Venind cu avionul din Karaganda, punând să i se lustmiască cizmele la postul de gardă, acest om rău, robust, umbla prin zonă şi cerceta atent să vadă cine nu munceşte, îi plăcea să spună: „îu tot Spasskul, invalid nu este decât cel fără două picioare. Dar şi el poate face o muncă uşoară – munca de curier. Cei ologi de un picior erau folosiţi la munci care puteau fi executate şezând: sfărâmat de piatră, sortarea aşchiilor. Nici cârjele, nici faptul că erai ciung de o mână nu te împiedicau să munceşti în Spassk. Iată ce a născocit Cecev: să pună la targa patra ciungi de o mână (doi de muia stângă, doi de mâna dreaptă). Tot el i-a pus pe muncitori să învârtă cu mâua strungurile din ateliere când nu este energie electrică. Lui Cecev i-a plăcut să aibă” profesorul lui „şi i-a îngăduit biofizicianului Cijevski să instaleze în Spassk un” laborator” (cu mese goale). Când însă Cijevski, din materiale neutilizabile, a confecţionat o mască antisilicoză pentru muncitorii minelor din Djezkazgan, Cecev nu a îngăduit să fie pusă în fabricaţie. Lucrează şi fără mască, n-are rost să ne complicăm. Căci trebuie să ne reînoim contingentul.

La sfârşitul anului 1948, în Spassk se aflau cincisprezece mii de zeki de ambele sexe. Era o zonă uriaşă, stâlpii ei când se ridicau pe coline, când se coborau în văi, şi turnuleţele triunghiulare ale posturilor de observaţie nu se vedeau între ele. Treptat-treptat se desfăşura munca de auto izolare: zekii construiau ziduri interioare pentru despărţirea zonei femeilor, a zonei de munci şi a zonei invalizilor (aşa era mai stânjeaitor pentru relaţiile din interiorul lagărului şi mai comod pentru stăpâni). Şase mii de oameni lucrau la construcţia unui dig aflat la doisprezece kilometri. Cum toţi erau totuşi invalizi, făceau peste două ore la dus şi peste două ore la întoarcere. La asta trebuie să mai adăugăm cele unsprezece ore ale zilei de muncă. (Rar cine rezista două luni la această muncă.) Următoarea muncă importantă era la cariere, ele se aflau chiar în interiorul zonelor (pe insulă existau propriile zăcăminte!), şi în cea a femeilor şi în cea a bărbaţilor, în zona bărbaţilor, cariera se afla pe un munte. Acolo, după ora stingerii, dinamitau piatra cu amonal, iar în timpul zilei invalizii spărgeau blocurile cu ciocanele, în zona femeilor nu se folosea amoualul, femeile săpau cu tâmăcoapele până ajungeau la straturi, pe urmă sfărâmau piatra cu nişte ciocane mari. Ciocanele scăpau din mână, bineînţeles, cozile li se rupeau, iar pentru a le monta altele trebuiau duse în altă zonă. Cu toate acestea, fiecare femeie trebuia să realizeze o normă de 0,9 metri cubi pe zi şi, întrucât nu puteau s-o îndeplinească, primeau multă vreme o raţie de pedeaspă – patra sute de grame, pâuă când bărbaţii le-au învăţat ca, înainte de recepţie, să care piatra din stivele vechi, în cele noi. Să nu uităm că toată munca asta nu numai că era făcută doar de invalizi şi fără nici cel mai rudimentar mecanism, dar şi în condiţiile cumplitelor ierni de stepă (până la minus 30-35° cu vânt), şi, îu plus, purtâud îmbrăcămintrc de vară, pentru că acelora care nu munceau (adică invalizilor) nu li se cuvenea îmbrăcăminte călduroasă pe timpul iernii. Estoniana P-r îşi aminteşte cum pe un astfel de ger, aproape despuiată, sfărâma piatra cu un ciocan uriaş.

— Câştigul pe care această muncă îl aducea în folosul Patriei se va vedea în mod clar mai ales dacă vom spune că piatra din cariera femeilor, nu se ştie de ce. S-a dovedit a nu fi bună pentru construcţii, şi în nu ştiu ce zi, un nu ştiu ce şef a dat ordin ca femeile să ducă acum înapoi în carieră piatra scoasă de ele în decurs de un an, să o acopere cu pământ şi să amenajeze un parc (la parc, fireşte, nu au ajuns). – În zona bărbaţilor, piatra era bună, iar transportul la locul construcţiei se realiza astfel: după apel, întreaga formaţie (dintr-o dată vreo opt mii de oameni, care mai erau vii în ziua aceea) era minată în munte, şi nu aveau voie să se întoarcă decât cei cu pietre în spinare, în zilele libere, invalizii făceau această plimbare de două ori – dimineaţa şi seara După asta urmau şi astfel de lucrări: consolidarea zonei; construirea orăşelului pentru conducerea lagărului, pentru supraveghetori şi soldaţii diii escortă (case de locuit, club, saună, şcoală); lucrul la câmp şi în grădinile de zarzavat Recolta din acele grădini revenea tot celor liberi, iar zekii se alegeau cu franzele de sfeclă: le cărau cu căruţele şi camioanele, le descărcau în grămezi lângă bucătărie, acolo se înmuiau şi putrezeau, şi de acolo le luau muncitorii de la bucătărie cu furcile şi le cărau la cazane. (Seamănă întrucâtva cu hră-nirea vitelor domestice?)

Din aceste frunze de sfeclă era fiartă neschimbata zămârcă, la care se mai adăuga şi un polonic de casă, o dată pe zi. Iată o scenă dintr-o grădină de zarzavat din Spassk: vreo sută cincizeci de ieki, înţelegându-se între ei, au năvălit toţi deodată într-o astfel de grădină, s-au culcat la pământ şi au început să ronţăie legume din straturi. Paznicii sosesc în fugă, îi lovesc cu bâtele, dar ei stau lungiţi şi mănâncă mai departe.

Invalizii care nu lucrau primeau 550 grame de pune, cei care lucrau – 650.

În plus, Spasskul nu ştia ce sunt acelea medicamente (de unde să procuri pentru atâta mulţime de oameni? Şi oricum vor crăpa) şi lenjerie de pat. În unele barăci se alăturau vagonaşele şi pe scuturile alipite se culcau nu câte doi, ci câte patru, strânşi unul într-altul.

Şi mai era o muncă: în fiecare zi, o sută zece, o sută douăzeci de oameni ieşeau la săpat de morminte. Două Studebakere transportau cadavrele în nişte lădoaie, din care atâmau mâinile şi picioarele. Chiar şi în lunile fericite din vara lui 1949 mureau câte şaizeci-şaptezeci de oameni pe zi, iama – câte o sută (au numărat estonienii care lucrau la morgă).

(în alte Lagăre speciale mortalitatea nu era atât de mare, şi hrana era mai bună, dar se şi muncea vârtos, căci nu erau invalizi, cititorul poate să aprecieze singur.)

Toate acestea se petreceau în anul 1949 (o mie nouă sute patruzeci şi nouă), în cel de al treizeci şi doilea an al revoluţiei din octombrie, la patru ani după ce s-a sfârşit războiul şi necesităţile lui crunte, la trei ani după ce a Luat sfârşit procesul de la Numberg, şi întreaga omenire a aflat de grozăviile lagărelor fasciste şi a răsuflat uşurată: „Asta nu se va repeta…!”.

Dacă la tot acest regim disciplinar mai adăugăm şi faptul că, o dată cu transferarea în-Lagărul special, aproape s-au întrerupt legăturile tale cu cei din libertate, cu soţia care te aşteaptă, şi pe tine, şi scrisorile tale. Cu copiii, pentru care te-ai transformat într-un mit (Două scrisori pe an, dar nici acestea nu erau expediate, în care ai pus tot ce ai strâns mai bun, mai important, în decurs de luni întregi. Cine îndrăzneşte să le controleze pe cenzoriţele de la MGB? Deseori, ele îşi uşurau munca arzând o parte din scrisori, ca să nu le mai controleze. Iar faptul că scrisoarea ta ii-a ajuns poate fi trecut întotdeauna pe seama poştei, în Spassk au chemat într-o zi nişte deţinuţi să repare soba la serviciul de cenzură. Aceştia au găsit acolo sute de scrisori neexpediate, dar nici arse: uitaseră cenzorii să le dea foc. Să vă daţi seama care era atmosfera într-un Lagăr special: sobarii s-au temut să povestească despre asta prietenilor! Ghebiştii puteau să se răfuiască una-două cu ei. Oare aceste cenzoriţe de la MGB, care pentru comoditatea lor ardeau sufletul captivilor, oare erau ele mai umane decât acele SS-iste care colecţionau pielea şi părul celor ucişi?) Cât despre vizitele rudelor în Lagărele speciale nici nu se pomenea, adresa lagărului era cifrată şi nimeni iiu primea aprobare să vină în lagăr.

Se mai poate adăuga că întrebarea lui Hemingway a avea sau a’ nu avea aproape că nici nu se punea în Lagărele speciale, încă de la începuturile lor ea a fost rezolvată în favoarea lui a nu avea. Să nu ai bani şi să nu primeşti salariu (în 1TL încă mai puteai câştiga câteva parale, aici – nici o copeică). Să nu ai încălţăminte ori haine de schimb, nimic să îmbraci pe dedesubt, ca să ţină cald sau uscat. Lenjeria de coip (şi ce mai lenjerie! Mă îndoiesc că vreunul dintre calicii lui Hemingway ar consimţi să îmbrace aşa ceva) se schimba de două ori pe lună, hainele şi încălţările – de două ori pe an, limpede ca cristalul! (Nu în primele luni de lagăr, dar mai târziu au amenajat camera „veşnică” de păstrare a bagajelor – până în ziua „eliberării”, era o abatere gravă să nu predai vreunul dintre lucrurile ce le puteai purta asupra ta: asta ţi se imputa ca pregătire de evadare, şi te alegeai cu carceră, cu anchetă.) Să nu ai nici un fel de alimente în noptieră (iar dimineaţa să stai la coadă la magazia de alimente ca să le predai, seara să le primeşti, şi în felul acesta erau folosite cu succes jumătatea de oră de dimineaţă şi cea de seară, singurele care mai rămâneau libere pentru minte şi suflet). Să nu ai nimic scris pe mână, să nu ai cerneală, să nu ai creioane chimice ori colorate, să nu