Alexandr Soljenitin

Expedierea în lagăr. „Căsuţa” de la gara Kazan cunoscută deţinuţilor, izolată, fireşte, ferită de ochii lumii. Deţinuţii aduşi cu dubele, încărcaţi în vagon-zakuri, înainte ca acestea să fie cuplate la trenuri. Soldaţii din escortă, încordaţi, înşiruiţi de o parte şi de alta. Crinii care se smulg să sară la beregată. Comanda: „Escortă – gata de luptă!” – şi clănţănitul ce dă fiori de moarte al închizătoarelor. Aici nu se glumeşte. Peste linii sunt duşi tot cu câinii. Să fugi? Câinele te ajunge.

Dar un evadat convins, aruncat mereu pentru evadări din lagăr în lagăr, din puşcărie în puşcărie, va avea parte de multe asemenea gări şi de escortări peste linii ferate. Va fi escortat şi fără crini. Dacă te prefaci şchiop, bolnav, de-abia te târăşti, de-abia îţi târăşti săculeţul cu merinde, scurta – escorta va fi liniştită. Şi dacă pe linii vor fi multe garnituri de trenuri, poţi uşor să-ţi pierzi urma printre ele! Aşadar: să-ţi arunci lucrurile, să te apleci şi s-o zbugheşti pe sub vagoane! Însă când te apleci, acolo, dincolo de garnitură, zăreşti cizmele în mişcare ale escortei de rezervă… Totul este prevăzut Şi nu-ţi mai rămâne decât să te prefaci că ai căzut din pricina slăbiciunii şi ai scăpat lucrurile pe jos. Ce bine ar fi dacă ai avea norocul ca pe alături să treacă un alt tren în viteză! Să traversezi linia chiar pe sub nasul locomotivei: nici o escortă nu va alerga după tine! Tu rişti pentru libertate, dar el? Şi până trece trenul, tu ai dispărut! Insa pentru asta îţi trebuie un noroc dublu: un tren la momentul potrivit şi să nu-ţi rămână picioarele sub roţi.

De la „tranzitul” din Kuibâş^ev, deţinuţii sunt duşi la gară cu camioanele: se formează un eşalon „roşu”. În tranzit, de la un borfaş de prin partea locului, „cu mare respect pentru cei care evadează”, Tenno primeşte două adrese la care poate apela pentru prim ajutor. El comunică aceste adrese celor doi amatori de evadare şi se înţelege cu ei: toţi să se străduiască şi să se aşeze în ultimul rând, iar când maşina va micşora viteza la cotitură (şi coastele lui Tenno n-au călătorit degeaba aici de la gară în duba întunecoasă, ele au marcat această cotitură, deşi, cu ochii, el n-ar recunoaşte-o), să sară toţi trei deodată! – La dreapta, la stânga şi îndărăt! Pe lângă soldaţii din escortă, chiar doborâhdu-i! Vor trage, dar nu-i vor nimeri pe toţi trei. Şi nu se ştie dacă vor trage, căci pe străzi sunt oameni. O să-i urmărească? Nu, nu-i pot părăsi pe cei din maşină. Deci vor striga, vor trage în aer. Cine ar putea să-i oprească? Oamenii, trecătorii, poporul nostru sovietic. Ar trebui speriaţi, să creadă că avem un cuţit în mână! (N-aveau nici un cuţit.)

La percheziţie, cei trei fac manevre şi fac în aşa fel să nu urce în maşină înainte de a se însera, ca să poată urca în ultima. Vine şi ultima, dar nu este un camion de trei tone cu marginile joase, ca şi celelalte, ci un Studebaker cu borduri înalte. Chiar şi Tenno, aşezat, este cu o jumătate de cap mai jos. Studebakerul merge repede. Cortina! Tenno se uită la tovarăşii lui – feţele lor sunt îngrozite. Nu, ei nu vor sări. Nu, ăştia nu sunt fugari convinşi. (Dar tu însuţi ai devenit convins…?)

În bezna nopţii, la lumina lanternelor, într-un amestec de lătrături, urlete, înjurături şi zăngănit de arme, are loc îmbarcarea în vagoanele de vite. Acum, Tenno nu-şi poate ţine cuvântul: nu izbuteşte să cerceteze exteriorul vagonului său (un fugar convins trebuie să vadă totul la timp, uu-i este permis să scape ceva!).

În timpul opririlor escorta „ascultă” vagoanele, lovindu-le cu ciocanele de lemn. Ascultă fiecare scândură. Înseamnă că se tem de ceva? Să nu taie scândurile cu ferăstrăul. Deci – trebuie să tăiem!

S-a găsit (la hoţi) o bucăţică de ferăstrău de mână. Au hotărât să taie o scândură din fundul vagonului de sub priciul de jos. Când trenul o să încetinească, se vor strecura prin gaură, îşi vor da dramul pe şine şi vor rămâne întinşi până va trece şi ultimul vagon. Este adevărat, cunoscătorii spun că la sfârşitul trenului, de obicei, este ataşată o dragă – un fel de râzătoare metalică, ai cărei dinţi coboară până deasupra traverselor, agaţă corpul evadatului, îl târăşte pe traverse, şi, curând, evadatul moare.-

Toată noaptea, vârându-se pe rând sub prici, ţinând acea bucăţică de ferăstrău de câţiva centimetri, învelită într-o cârpă, taie tenace scândura. E greu. Totuşi s-a făcut prima crăpătură. Scândura începe să se mişte încetişor. Când au dat-o la o parte. – Se făcuse deja dimineaţă – au văzut în spatele vagonului nişte scânduri albe, nerindeluite. De unde? A, da! Asta înseamnă că la vagonul lor au construit o platformă suplimentară pentru escortă. Aici, deasupra tăieturii se află o santinelă. Scândura nu poate fi tăiată până la capăt.

Evadările captivilor, ca şi oricare altă activitate omenească, au o istorie a lor, precum şi o teorie a lor. Nu e rău să le cunoşti înainte de a încerca tu însuţi.

Istoria – reprezintă evadările care au avut loc. Despre tehnologia lor, cekiştii de la secţia operativă nu editează broşuri de popularizare, acumulează experienţă doar pentru ei. Istoria o poţi învăţa de la alţi evadaţi, care au fost prinşi. Experienţa lor este foarte valoroasă, a fost dobândită cu sânge, cu suferinţe, uneori cu riscul vieţii. Dar să descoşi un evadat, trei, cinci, să-i pui să-ţi relateze amănunţit, pas cu pas, evadările lor. – Acesta nu-i un lucru nevinovat, este deosebit de primejdios. Nu este mai puţin periculos decât a întreba: care ştie prin cine se poate intra într-o organizaţie clandestină? Povestirile voastre îndelungi le pot asculta şi denunţătorii. Şi, lucru nu lipsit de importanţă – povestitorii înşişi, când au fost schingiuiţi după evadare şi au fost puşi să aleagă: moartea ori viaţa, puteau să cedeze, să se lase recrutaţi, şi acum să fie momeală, şi nu complice. Una dintre principalele sarcini ale cumetrilor era să stabilească dinainte cine priveşte cu simpatie evadările, cine se interesează de ele şi, devansându-l pe prezumtivul fugar, să-l noteze în dosar, ajungând astfel într-o brigadă disciplinară, de unde îi va fi cu mult mai greu să evadeze.

Însă din puşcărie în puşcărie, din lagăr în lagăr, Tenno îi chestionează cu ardoare pe evadaţi. El însuşi săvârşeşte evadări, este prins, iar în puşcăriile din lagăr este închis împreună cu alţi fugari, pe care poate să-i iscodească în voie. (Nu însă fără erori. Stepan*, un erou al evadărilor, îl vinde oper-ului Beliaev, agentul operativ din Kenghir, care îi repetă lui Tenno toate întrebările puse de el.)

Cât despre teoria evadărilor – este foarte simplă: cum te pricepi. Ai evadat – înseamnă că ştii teoria. Ai fost prins – înseamnă că nu ţi-ai însuşit-o îndeajuns. Iar principiile de bază sunt următoarele: se poate evada de la locul de muncă şi se poate evada din zona locativă. De la locul de muncă este mai uşor: sunt multe, iar garda nu este prea sigură de ea, şi cel care evadează dispune de o unealtă. Poţi să evadezi de unul singur: este mai greu, dar nu te vinde nimeni. Se poate evada în grup, e mai uşor, dar totul depinde dacă vă potriviţi unul cu altul, în teorie mai există un principiu: trebuie să cunoşti geografia în aşa fel, încât harta să-ţi lumineze permanent dinaintea ochilor. Insă nici o hartă n-o sa vezi în lagăr. (Fiindcă veni vorba, hoţii habar n-au de geografie, ei socotesc că nordul este ultima închisoare de tranzit unde au suferit de frig.) Şi încă un principiu: să cunoşti oamenii de pe traseul evadării. Mai există şi o indicaţie metodologică: trebuie, clipă de clipă, să pregăteşti Evadarea după un plan, dar în orice moment să fii gata să evadezi când s-a ivit prilejul.

Iată, de pildă, ce înseamnă când s-a ivit prilejul, într-o zi toţi deţinuţii aflaţi la închisoarea din Kenghir au fost scoşi la făcut chirpici. Brusc s-a stâr-nit o furtună de praf, cum se întâmplă adesea în Kazahstan: totul se întunecă, soarele dispare, valuri de praf şi pietricele mărunte îţi biciuiesc dureros faţa, şi nu poţi să ţii ochii deschişi. Nimeni nu era pregătit să evadeze atât de neprevăzut, însă Nikolai Krâkov a fugit înspre zonă, a aruncat pufoaica peste sârma ghimpată, a sărit, zgâriindu-se tot, de partea cealaltă şi dus a fost. Furtuna a trecut. După pufoaica rămasă în sârma ghimpată şi-au dat seama că a evadat. Au trimis o poteră călare: călăreţii aveau şi câini în zgardă. Insă furtuna rece a spulberat orice urmă. Cât timp a fost căutat de poteră, Krâkov s-a ascuns într-o grămadă de gunoi, însă a doua zi trebuia să plece! L-au prins maşinile împrăştiate prin stepă.

Cel dintâi lagăr al lui Tenno a fost Novorudnoe, lângă Djezkazgan. Aici era principalul loc unde erai hărăzit pieirii. Tocmai de aici trebuia să fugi! Jur-îm-prejur deşert, când terenuri saline şi dune de nisip, când iarbă sălbatică şi ciulini. Prin unele locuri din această stepă pribegesc kazahii cu turmele lor, prin altele nu trece nimeni. Râuri nu există, şi este aproape imposibil să dai peste o fuitână. Perioada cea mai bună pentru evadări este aprilie şi mai, pe ici, pe colo se mai întâlnesc bălţi de la zăpada topită. Dar acest lucru îl ştiu foarte bine şi paznicii. În această perioadă se înăspresc percheziţiile celor care ies la lucru, şi nu te lasă să iei cu tine nici o bucăţică şi nici o cârpă în Plu5’

În toamna anului 1949, trei evadaţi – Slobodianiuk, Bazicenko şi Kojin – au riscat s-o apuce spre sud: credeau că vor putea merge de-a lungul râului Sarî-Su spre Kzâl-Orda. Dar râul secase definitiv. I-au prins aproape morţi de sete.

Ţinând seama de experienţa lor, Tenno a hotărât că nu va evada toamna. El frecventează cu regularitate KVC, căci el nu este fugar, nu este rebel, el face parte dintre acei deţinuţi cu judecată, care nădăjduiesc că spre sfârşitul condamnării lor de douăzeci şi cinci de ani se vor îndrepta. Ajută cu ce poate, promite să participe la spectacolele de amatori cu acrobaţii, mnemotehnică, dar până una-alta, răsfoind tot ce exista în KVC, dă peste o hartă prăpădită a Kazahstanului, pe care cumătrul o scăpase din vedere. Bun. Există un drum vechi de caravane spre Djusalî, trei sute cincizeci de kilometri, s-ar putea să întâlueşti şi vreo fântână. La nod, spre I ş im – patru sute, e posibil să întâlneşti lunci. Iar spre lacul Balhaş – cinci sute de kilometri de pustiu-pustiu, Bet-Pak-Dala. Dar în această direcţie este puţin probabil să trimită potere.

Acestea sunt distanţele. Acestea alternativele…

Câte nu-i pot trece prin cap unui fugar iscoditor! Uneori, în lagăr, îşi face apariţia o cisternă de vidanjare cu tulumbă. Orificiul tulumbei este foarte gros, Tenno ar putea foarte bine să intre prin el în cisternă şi să stea încovoiat, şi după asta şoferul poate să adune murdării lichide, numai să nu umple cisterna până sus. Vei fi cufundat în necurăţenii, pe drum se poate întâmpla să şi înghiţi, să te îneci, să te sufoci, dar toate astea nu i se par lui Tenno a fi atât de dezgustătoare, precum ispăşirea pedepsei în robie. Se verifică pe sine: oare este pregătit? Este pregătit. Dar şoferul? Acesta e unul de drept comun, pe termen scurt, cu permis de liberă trecere. Tenno fumează cu el, îl studiază. Nu, nu este omul potrivit. El nu-şi va risca permisul ca să ajute pe altul. Are psihologia celor din lagărele de reeducare prin muncă: cine ajută pe alţii este un prost.

În iama asta, Tenno elaborează planul şi totodată îşi alege patru tovarăşi. Dar în vreme ce, conform teoriei, se desfăşoară cu răbdare pregătirile după plan, într-o zi, cu totul întâmplător este dus la un loc de lucru care doar ce fusese deschis: cariera de piatră. Cariera se afla într-un loc deluros, nu se vedea din lagăr. Acolo nu sunt încă nici turnuri de pază, nici zonă: doar nişte pari înfipţi şi câteva rânduri de sârmă ghimpată, într-un loc, sârma este întreruptă, aici este „poarta”. Şase soldaţi din escortă stau în afara acestei zone mici, dar pe nici o ridicătură.

Dincolo de ei, mai departe – stepa de aprilie, îmbrăcată încă în iarbă verde şi incendiată de lalele, puzderie de lalele! Inima unui fugar nu poate să suporte aceste lalele şi aerul de aprilie! Poate că acesta e Prilejul? Câtă vreme încă nu eşti suspectat, câtă vreme nu eşti la rejimka – poate acum este momentul să evadezi!

În această perioadă, Tenno a cunoscut mulţi oameni din lagăr, şi acum formează repede o echipă din patru: Misa Haidarov (a fost în infanteria marină sovietică din Coreea de Nord; ca să scape de tribunalul militar a trecut de partea cealaltă a paralelei 38; dorind să-şi păstreze relaţiile bune, trainice, în Coreea, americanii l-au trimis înapoi – douăzeci şi cinci de ani); Jazdik, un şofer polonez din armata lui Anders (îşi expune biografia în mod sugestiv, arătându-şi cele două cizme desperecheate: „cizmele mele – una de la Hitler, una de la Stalin”) şi Serghei, muncitor la căile ferate din Kuibâşev.

Tocmai atunci a sosit un camion cu stâlpi adevăraţi şi bobine de sârmă ghimpată pentru viitoarea zonă, exact la începutul pauzei de masă. Echipa lui Tenno, mare amatoare de muncă silnică, şi, mai ales, nerăbdătoare să consolideze zona, s-a oferit voluntară să descarce maşina în pauză. Au urcat în benă. Cum însă era totuşi vremea prânzului, de-abia se mişcau şi discutau între ei. Şoferul se îndepărtase. Toţi deţinuţii erau întinşi care şi pe unde, se încălzeau la soare.

Evadăm sau nu? N-aveau nimic cu ei: nici cuţit, nici echipament, nici hrană, nici plan. De altfel, din moment ce vor merge cu maşina, Tenno ştie, după harta cea mică: trebuie să meargă spre Djezdî, apoi spre Ulutau. Băieţii s-au înflăcărat: e un prilej! Un prilej!

De aici spre „poartă”, spre santinelă, terenul coboară în pantă. Curând dramul o coteşte după o colină. Dacă merg cu viteză, n-o să-i nimerească gloanţele. Iar santinele n-o să-şi părăsească postul!

Au descărcat, pauza încă nu se terminase. Camionul o să-l conducă Jazdik. A sărit jos şi a început să se plimbe pe lângă maşină, în vremea asta, cei trei s-au lăsat alene pe fundul benei, nu se mai vedeau, poate că nu toate santinelele au băgat de seamă unde au dispărut. Jazdik s-a întors cu şoferul: nu Te-am întâfziat cu descărcatul, poţi să-mi dai şi mie o ţigară. Şi-au aprins câte o ţigară. Porneşte motorul. Şoferul a urcat în maşină, dar motorul, parcă înadins, nu vrea să pornească. (Cei trei din camion nu ştiu planul lui Jazdik şi cred că totul a eşuat.) Jazdik s-a apucat să dea la manivelă. Nici aşa nu porneşte. Jazdik a obosit şi îi propune şoferului să facă schimb. Acum Jazdik este în cabină. Şi, brusc, motorul a început să huruie! Şi camionul a pornit pe pantă spre santinela de la poartă! (Mai târziu, Jazdik povestea că a întrerupt alimentarea cu benzină cât timp a fost el la manivelă) Şoferul nu s-a grăbit să urce în cabină, credea că Jazdik va opri. Dar maşina a trecut de „poartă” în viteză.

De două ori „stai”! Maşina nu se opreşte. Santinelele trag – mai întâi în aer, prea seamănă a greşeală. Poate şi în maşină – fugarii nu ştiu, ei stăteau culcaţi. Cotitură. După colină au scăpat de tirul santinelelor! Cei trei de sus nu se ridică în picioare. Camionul mergea cu viteză îi zdruncina puternic. Şi, brusc, se opreşte – Jazdik scoate un strigăt de disprerare. N-a nimerit dramul! S-au trezit la poarta minei, unde era zona lor, cu turnurile ei de pază.

Împuşcături. Soldaţii din escortă vin în goană. Fugarii se rostogolesc la pămâut, cu faţa în jos, şi îşi acoperă capul cu mâinile. Escorta îi loveşte cu piciorul, străduindu-se înadins să nimerească în cap, în ureche, în tâmplă şi, deasupra, în şira spinării.

Regula general umană de slavare – „nu loveşti în cel căzut la pământ” -nu este valabilă în ocnele staliniste! La noi tocmai pe cel căzut îl lovesc. Iar pe cel care stă în picioare îl împuşcă.

Dar la interogatoriu s-a dovedit ca n-a avut loc nici o evadare! Da! Băieţii susţin într-un glas că aţipiseră în maşină, maşina a pornit şi, deodată, au început să răsune împuşcături, era prea târziu să mai sară jos, puteau fi nimeriţi de gloanţe. Dar Jazdik? Lipsit de experienţă, a scăpat maşina de sub control. Şi doar n-a condus înspre stepă, ci spre mina vecină.; Aşa au scăpat numai cu bătaia!

Misa Haidarov va mai săvârşi multe evadări. Chiar în perioada cea niai blândă a lui Hruşciov, când cei ce vor să evadeze stau în banca lor, aşteptând să fie eliberaţi legal, el şi amicii lui (care nu mai sperau să fie iertaţi) au încercat să evadeze din lagărul disciplinar unional Andzioba-307: complicii lor aruncă grenade artizanale sub turnurile de pază, pentru a distrage atenţia. Până ce fugarii vor tăia cu topoarele sârma ghimpată de la. Zona interzisă. Vor fi însă opriţi de tirul automatelor.

O evadare după plan se pregăteşte de la sine. Se confecţionează o busolă: o cutie de plastic, pe care se pun carturile. O bucăţică de andrea magnetizată se fixează pe un flotor de lemn. Apoi se toarnă apă. Asta-i busola. Apa de băut va fi mai comod să fie turnată într-o cameră de roată de automobil, în timpul evadării poate fi cărată ca mantaua în bandulieră. Toate aceste lucruri (şi alimentele, şi îmbrăcămintea) sunt cărate treptat la DOK (Combinatul de prelucrare a lemnului), de unde au de gând să fugă, şi acolo sunt ascunse într-o groapă de lângă joagăr. Un şofer dintre angajaţii liberi le vinde o cameră de cauciuc. Plină cu apă, se află şi ea în groapă. Uneori, noaptea,

Soseşte câte o garnitură de tren, pentru descărcat lasă în zona de lucra deţinuţi pe timpul nopţii. Acesta este momentul când trebuie să evadezi! Unul dintre angajaţii liberi, pentru un cearşaf adus din lagăr (preţurile noastre!), a tăiat deja două fire de sârmă ghimpată vizavi de joagăr, şi era foarte aproape noaptea cu descărcatul buştenilor! S-a găsit însă un deţinut kazah, care le-a descoperit groapa-ascunzătoare şi i-a denunţat.

Arestare, bătăi, interogatorii. Pentru Tenno prea multe coincidenţe semă-nând a evadare. Când i-au expediat la închisoarea din Kenghir, şi Tenno stătea cu faţa la perete şi cu mâinile la spate, a trecut pe acolo şeful KVC, un căpitan, în dreptul lui Tenno s-a oprit, exclamând:

— Grozav, n-am ce zice! Ba ai mai făcut parte şi din echipa artistică de amatori!

Cel mai mult îl miră faptul că un răspânditor de cultură s-a dovedit a fi un fugar! În ziua spectacolului a primit o porţie suplimentară de casă, iar el a evadat! Ce le-o mai fi trebuind…?

La 9 mai 1950, la cea de a cincea aniversare a Victoriei, Tenno, marinar combatant, a intrat într-o celulă din faimoasa puşcărie a Kenghiralui. În această încăpere aproape întunecată, cu o mică ferestruică în partea de sus, nu era aer, dar mişunau ploşniţele, toţi pereţii erau mânjiţi de sângele celor strivite, în această vară s-a instalat o arşiţă de 40-50 de grade, toţi stau întinşi despuiaţi. Sub prici e mai răcoare, dar, într-o noapte, doi au sărit de acolo, ţipând: fuseseră invadaţi de păianjeni.

În puşcăria din Kenghir se strânsese o societate aleasă, colectată din felurite lagăre, în toate celulele – evadaţi cu experienţă, o colecţie rară de vulturi, în sfârşit, Tenno a nimerit printre evadaţi convinşi.

Se afla aici şi Ivan Vorobiov, căpitan, Erou al Uniunii Sovietice, în timpul războiului a luptat ca partizan în regiunea Pskov. Om hotărât, fire independentă. Are la activ câteva evadări neizbutite, şi va mai avea. Spre nenorocirea lui, uu poate deprinde culoarea puşcăriaşului, felul de a fi, limbajul, legile şi tradiţiile celor condamnaţi pentru hoţie şi banditism, care ajută mult unui evadat. El şi-a păstrat simplitatea omului de pe front, are un şef de stat-major, împreună schiţează planul terenului şi se consfătuiesc, stând întinşi pe prici. Nu este în stare să se adapteze la specificul lagărului: disimularea şi perfidia, şi este mereu vândut de turnători.

Le-a trecut prin cap ideea: să-l imobilizeze pe gardianul care distribuie mâncarea de seară, dacă va fi singur. Cu cheile lui să deschidă toate celulele. Să năvălească la ieşireea din închisoare şi să pună stăpânire pe ea. Apoi, deschizând uşa închisorii, să se repeadă ca o avalanşă spre postul de gardă al lagărului. Să atace prin surprindere santinele şi să iasă în afara zonei când se lasă întunericul.

Când i-au scos să lucreze la construcţii de locuinţe, a apărut planul să evadeze prin tuburile de canalizare.

Dar planurile n-au ajuns să fie înfăptuite, în aceeaşi vară, toată această societate aleasă a fost încătuşată şi dusă, Dumnezeu ştie de ce, în Spassk. Acolo au fost instalaţi într-o baracă separată, bine păzită, în cea de a patra noapte, evadaţii convinşi au scos grilajul de la fereastră, au ieşit în curtea cu materiale, acolo au ucis fără zgomot un câine şi de aci, pe acoperiş, trebuiau să treacă în imensa zonă comună, însă acoperişul de tablă se îndoia sub tălpile lor, şi, în liniştea nopţii, a început să bubuie ca tunetul. Supraveghetorii au dat alarma. Insă când au venit în baracă, toţi dormeau liniştiţi, şi grilajul era la locul său. Supraveghetorilor li s-a năzărit, pur şi simplu!

Nu le-a fost sortit, nu le-a fost sortit să stea prea mult pe loc! Evadaţii convinşi, ca şi olandezii zburători, sunt minaţi mai departe de ursita lor zbuciumată. Şi dacă n-au evadat, atunci sunt transferaţi. Acum, întreagă această companie sfredelitoare este transferată, cu cătuşe la mâini, la închisoarea lagărului din Ekibastuz. Aici le sunt alăturaţi evadaţii ghinionişti locali -Briuhin şi Mutianov.

Ca vinovaţi, ca beneficiari ai regimului disciplinar, ei sunt scoşi să lucreze la vărărie. Varul nestins îl descarcă din camioane pe vânt, şi vămi se stinge în ochii lor, în gură, în trahee. La descărcatul cuptoarelor, trupurile lor goale, transpirate sunt îmbibate cu pulbere de var stins. Această otrăvire zilnică, inventată pentru îndreptarea lor, îi determină doar să dea zor cu evadarea.

Planul se impunea de la sine: varul este cărat cu camioanele, vor evada cu un camion. Vor străpunge zona, aici este făcută numai din sârmă ghimpată. Trebuie să ia o maşină cu rezervorul de benzină cât mai plin. Printre fugari se află un şofer de elită – Kolia Jdanok, partenerul lui Tenno în evadarea eşuată de la joagăr. S-a convenit că va conduce maşina S-a convenit, dar Vorobiov este un tip prea hotărât, este tot numai acţiune, ca să se lase pe mâua altuia. Şi când au făcut rost de maşină (în cabină, din ambele părţi, urcă doi fugari cu cuţite, şoferul, palid de spaimă, rămâne între ei participant involuntar la evadare). – Locul şoferului îl ocupă Vorobiov.

Minutele sunt numărate! Trebuie să sară toţi în camion şi să pornească. Tenuo îl roagă: „Ivan, cedează!” Dar Ivan Vorobiov nu poate să cedeze! Neavând încredere în priceperea lui, Tenno şi Jdanok rămân. Acum sunt doar trei evadaţi: Vorobiov, Salopaev şi Martirosov. Deodată, ca din pământ, vine în goană Redkin, matematician, intelectual, un om ciudat, el nu era un evadat, a ajuns la rejimka pentru altceva. Acum însă era pe aproape, a observat, şi-a dat seama şi, ţinând în mână o bucată de săpun, nu de pâine, sare în camion:

— Spre libertate? Merg şi eu cu voi!

(Ca şi cum ar fi sărit într-un autobuz: „Ăsta merge la Razguliai?”)

Virând, maşina a pornit cu viteză mică pentru ca primele fire de sârmă să le rupă cu bara de protecţie, următoarele revenind motorului şi cabinei, în zona interzisă va trece printre stâlpi, dar pe linia principală a zonei va trebui să doboare stâlpii pentru că sunt aşezaţi în forma tablei de şah. Şi camionul, în viteza întâi, doboară un stâlp!

Santinelele din turnurile de pază au încremenit: cu câteva zile mai înainte s-a îutâmplat că pe un alt şantier, un şofer beat a doborât un stâlp din zona interzisă. Poate şi ăsta o fi beat?… Santinelele gândesc astfel cincisprezece secunde. Dar în vremea asta a fost doborât stâlpul, camionul a intrat în viteza a doua şi, fără să-şi înţepe cauciucurile, a pornit peste sârma ghimpată. Acum trebuie să tragă! Dar n-au în ce să tragă: protejând santinelele de vuiturile din Kazahstan, turnurile de pază au fost bătute în scânduri dinspre exterior.

Soldaţii nu pot să tragă decât în direcţia zonei sau oblic. Camionul nu se mai vede, a ieşit în stepă, ridicând nori de praf. Turnurile de pază trag neputincioase în aer.

Drumurile sunt toate libere, stepa este întinsă, peste cinci minute camionul lui Vorobiov ar fi ajuns la orizont! – Dar absolut întâmplător trece pe aici duba divizionului de escortă, în drum spre autobază, pentru reparaţii. Soldaţii sunt îmbarcaţi numaidecât, şi duba porneşte în urmărirea lui Vorobiov. Şi evadarea a luat sfârşit… La capătul a douăzeci de minute. Fugarii, bătuţi, printre ei şi matematicianul Redkin, simţind cu toată gura însângerată această umiditate cu gust sărat a libertăţii, se îndreaptă, clătinându-se, spre închisoarea lagărului.