Să iie imaginăm că ar fi vrut să-şi arate îngăduinţa faţă de deţinuţi un ofiţer de escortă. El însă n-ar fi putut face asta decât numai de faţă cu soldaţii şi prin intennediul soldaţilor. Deci, dată fiind înrăirea şi ura reciprocă, acest lucru i-ar fi fost imposibil, ba chiar şi „penibil”. Apoi, cineva l-ar fi denunţat numaidecât Acesta era sistemul!
Capitolul 10
Când în zonă arde pământul Nu, nu TREBUIE să ne mirăm că în lagăre n-au fost revolte şi răzmeriţe, ci, dimpotrivă, că totuşi ele au avut loc.
Ca tot ce este indezirabil în istoria noastră, adică trei sferturi din ceea ce s-a petrecut cu adevărat, aceste revolte au fost decupate cu grijă, cusute cu tiv dublu şi netezite, participanţii lor nimiciţi, martorii depărtaţi speriaţi, rapoartele celor ce au condus represaliile au fost arse ori ascunse în seifuri cu douăzeci de pereţi, şi ele, toate aceste mişcări, chiar de acum s-au transformat în mituri, când n-au trecut de la unele decât cincisprezece, iar de la altele doar zece ani. (Oare mai trebuie să ne mirăm când se spune: nici Hristos, nici Buddha, nici Mahomed n-au existat? De atunci au trecut milenii…)
Câiid asta nu va mai deranja pe nimeni dintre cei vii, istoricii vor avea acces la restul de hâiţii, arheologii vor scormoni pe undeva cu lopata, vor arde ceva în laborator, şi se vor preciza date, locuri, contururile acestor răscoale şi numele căpeteniilor.
Atunci vor apărea şi cele dintâi răbufniri, cum este cea a lui Retiunin, din ianuarie 1942, de la misiunea Oş-Kuria, lângă Ust-Usa. Se spune că Retiunin era un angajat liber, poate chiar şeful acestei misiuni. El a lansat un apel Cincizeci şi Opţilor şi celor socialmente dăunători (7-35), a strâns vreo două sute de voluntari, au dezarmat escorta formată din delincvenţi de drept comun şi membri ai formaţiunilor de autoapărare şi, încălecând pe cai, s-au retras în pădure să lupte ca partizani. Au fost nimiciţi treptat, în primăvara lui 1945 încă mai arestau pentru „cazul Retiunin” oameni care nu fuseseră amestecaţi Poate atunci vom afla – nu, nu vom fi noi aceia – despre legendara răscoală din anul 1948 de pe şantierul 501 de construcţie a căii ferate Sivaia Maska-Salehard. Legendară pentru că în lagăre toţi şuşotesc despre ea fără să ştie cineva ceva sigur. Legendară pentru că nu a izbucnit în Lagărele speciale, unde terenul şi starea de spirit erau pregătite, ci în lagărele 1TL, unde oamenii sunt învrăjbiţi de turnători, sunt striviţi de hoţi şi de bandiţi, unde le este batjocorit până şi dreptul de a se numi politici. Şi unde nici prin cap nu i-ar fi putut trece cuiva că ar fi posibilă o revoltă a deţinuţilor.
După zvonuri, totul a fost opera foştilor (recenţi!) militari. Nici nu putea fi altfel. Fără ei, beneficiarii articolului Cincizeci şi Opt n-ar fi fost decât o turmă fără nici un adăpost şi fără nici o speranţă, însă aceşti băieţi (aproape niciunul nu era trecut de treizeci de ani), ofiţeri şi soldaţi din armata noastră combatantă; şi tot ei, dar în chip de foşti prizonieri de război; şi încă din Aceia care au fost la Vlasov ori Krasnov, sau în detaşamentele naţionale ^; care, acolo, au luptat unul împotriva altuia, dar aici erau uniţi de oropsirea comună; acest tineret, care a trecut prin toate fronturile războiului mondial, care stăpânea la perfecţie tehnica luptei moderne de infanterie, a camuflajului şi a capturării patrulelor. – Acest tineret, acolo unde nu fusese împrăştiat, în jurul anului 1948 îşi mai păstra încă inerţia războiului şi încrederea în sine, şi în pieptul lui nu putea să încapă gândul pentru care aceşti băieţi, batalioane întregi, trebuie să moară fără să crâcnească? Chiar evadarea era pentru ei o jalnică jumătate de măsură, precum dezertarea solitară, în loc să accepte lupta toţi laolaltă.
Totul a fost pus la cale şi s-a dezlănţuit într-una dintre brigăzi. Se spune că în fruntea lor era fostul colonel Voronin (sau Voronov), care îşi pierduse un ochi. Mai este pomenit şi locotenentul-major Sakurenko de la trupele blindate. Brigada a ucis escorta (pe atunci escorta, spre deosebire de mai târziu, era formată din rezervişti). Pe urmă s-au dus şi au mai eliberat o brigadă, apoi încă una. Au atacat locuinţele gărzii, apoi, din exterior, propriul lagăr: au capturat santinelele din turnurile de pază şi au deschis zona. (Aici, numaidecât, s-a produs dezbinarea obligatorie: porţile erau deschise, dar majoritatea zekilor n-au vrut să iasă. Aici erau condamnaţii pe termene scurte, care nu intenţionau să se revolte. Aici se aflau şi condamnaţi la zece şi la cincisprezece ani în virtutea decretelor „şapte pe opt” şi „patru pe şase” ^, dar ei nu intenţionau să primească articolul 58. Aici se aflau şi Cincizeci şi Opţi, dar dintre aceia care preferau să moară ca supuşi, în genunchi, numai nu în picioare! Cât despre cei care au dat năvală pe poartă, nu era deloc obligatoriu să meargă şi să-i ajute pe răsculaţi: au fugit dincolo de zoiiă şi hoţii, ca să jefuiască aşezările libere.) însuşindu-şi armamentul celor din gardă (înmormântaţi pe urmă în cimitirul din Kocimas), insurgenţii s-au dus şi au ocupat lagărul vecin. Cu forte reunite au hotărât să pornească asupra oraşului Vorkuta! Se afla doar la 60 kilometri distanţă. Dar n-a fost să fie! Din avioane s-a paraşutat desant care le-a barat calea spre Vorkuta. Pe urmă au fost împrăştiaţi şi împuşcaţi din avioanele de vânătoare în zbor razant.
Pe urmă i-au judecat, au mai împuşcat dintre ei, i-au condamnat la câte douăzeci şi cinci şi la câte zece ani. (Totodată au mai „împrospătat” condamnările multora care n-au participat la operaţie, ci au rămas în zonă.)
Revolta lor nu avea. Evident, nici o şansă din punct de vedere militar. Dar cine va spune că ai mai multe şanse aşteptând să te sfârşeşti puţin câte puţin?
Curând după aceea au fost create Lagărele speciale şi au fost umplute cu cea mai mare parte dintre Cincizeci şi Opţi. Şi?
În 1949, în Berlag, în secţia Nijni Aturiah, a început aproape la fel: au dezarmat escorta, au pus mâna pe şase-opt automate; au atacat lagărul din exterior, au anihilat garda, au tăiat firele de telefon; au deschis lagărul. Acum, în lagăr erau numai oameni cu numere, stigmatizaţi, hărăziţi morţii, care nu mai trăgeau nici o nădejde.
Şi?, Zekii n-au ieşit în poartă… „
Cei care au început totul şi nu aveau ce pierde, au tranformat răzmeriţa în evadare: s-au îndreptat în grup spre Mâlga. La Elghen-Toskan, drumul le-a fost barat de trupe cu tanchete (operaţia a fost condusă de generalul Semionov).
Toţi au fost ucişi*. =
Ce este cel mai iute pe lume? Întreabă o ghicitoare. Răspuns: gândul!
Este şi nu este aşa. Căci gândul este şi încet, ah ce încet! Cu greu şi târziu omul, oamenii, societatea îşi dau seama ce s-a mtâmplat cu ei. Care este situaţia lor adevărată.
Adumndu-i pe Cincizeci şi Opţi în Lagărele speciale, Stalin aproape că se amuza cu puterea lui. Şi fără asta erau ţinuţi în destulă siguranţă, dar el a vrut să se întreacă pe sine, ca totul să fie şi mai bine. Credea că astfel o să fie şi mai de temut. Dar a ieşit tocmai pe dos.
Întregul sistem de reprimare elaborat în timpul lui se baza pe despărţirea, pe izolarea celor nemulţumiţi; trebuia ca ei să nu se privească unul pe celălalt în ochi, să nu se poată număra, să ştie câţi sunt; trebuia să li se insufle tuturor, chiar şi celor nemulţumiţi, că nemulţumiţi nu există de nici un fel, că există doar puţini furioşi izolaţi sortiţi pierzaniei, cu sufletul pustiu.
Dar în Lagărele speciale nemulţumiţii se întâlneau cu miile. Şi s-au numărat. Apoi şi-au dat seama că sufletul lor nu este deloc pustiu, ci e plin de concepţii despre viaţă mult mai înalte decât ale temnicerilor; ale trădătorilor; ale teoreticienilor care veneau să le explice de ce trebuie să putrezească în lagăr.
La început, aproape nimeni n-a observat această noutate a Lagărului special. Aparent, totul mergea astfel, îiicât puteai zice că este o continuare a ITL. Doar că foarte repede şi-au pierdut curajul hoţii şi bandiţii, stâlpii regimului disciplinar şi ai conducerii lagărului. Insă cruzimea supraveghetorilor şi suprafaţa sporită a BUR-ului au înlocuit, se pare, această pierdere.
Dar să vedeţi: hoţii s-au dezumflat, iar în lagăr a dispărut hoţia. Acum puteai să-ţi laşi în noptieră raţia de pâine. Puteai să nu-ţi mai pui ghetele sub căpătâi pe timpul nopţii, puteai să le arunci pe duşumea, şi dimineaţa le găseai acolo. Puteai să laşi peste noapte punga cu tutun în noptieră, să n-o mai freci toată noaptea în buzunar.
Toate astea par mărunţişuri? Nu, dimpotrivă! A dispărut hoţia, şi oamenii au început să-şi privească vecinii cu simpatie, fără suspiciune. Auziţi, băieţi, poate că, într-adevăr, noi suntem din ăştia… Politicii…
Păi, dacă suntem politici, atunci putem să vorbim ceva mai liber între două vagonaşe şi lingă focul de brigadă. Să ne uităm şi să vedem cine se află alături. Căci, la urma urmelor, u-au decât să ne deschidă alte dosare, sfertul îl avem, ce pot să ne mai facă?
Începe să dispară şi psihologia de lagăr dinainte: „astăzi mori tu, mâine e râudul meu”; oricum, nu ţi se va face niciodată dreptate; aşa a fost, aşa va fi. „Dar de ce să nu ţi se facă?… Dar de ce” va fi…”?
În brigadă încep să se audă discuţii domoale nu despre raţia de pâine, nu despre casă, nicidecum, ci despre nişte treburi despre care nici în libertate nu auzi – şi din ce în ce mai liber, tot mai liber, mai liber! Şi brusc, brigadierul încetează să mai simtă omnipotenţa pumnului său. Pumnul unor brigadieri încetează să se mai ridice, al altora se ridică mai rar şi este mai uşor. Brigadierul însuşi, în loc să se ridice în ochii celorlalţi, se aşază să asculte, să discute. Şi membrii brigăzii încep să-l privească altfel, ca pe un camarad: e şi el tot de-al nostru.
Brigadierii vin la PPCE, la contabilitate, cu tot felul de probleme mărunte – cui să-i reducă raţia de pâine şi cui nu, pe cine să excludă şi unde să-l trimită – „oploşiţii”, de asemenea, preiau de la ei această atmosferă nouă, acest spirit de seriozitate, de răspundere, de nu ştiu ce semnificaţie nouă.
Totul se transmite şi „oploşiţilor”, deocamdată doar unora dintre ei. Au venit aici ahtiaţi de dorinţa de a ocupa posturi şi, iată, le-au ocupat, şi de ce să nu trăiască la fel de bine ca în ITL: să se încuie în cabina lor, să prăjească în tigaie cartofi cu slănină, să trăiască între ei, separându-se de „pălmaşi”? Nu! Se pare că nu ăsta e lucrul principal. Cum, dar ce este principal?… Devine indecent să te lauzi că trăieşti pe seama altora, ca vampirii, cum era în ITL. Şi „oploşiţii” îşi găsesc prieteni printre lucrătorii de rând şi, aştemând pe pământ pufoaicele lor noi alături de cele murdare ale acestora, stau cu ei şi discută cu plăcere toată duminica.
Şi împărţirea principală a oamenilor nu mai este atât de grosolană cum era în ITL: „oploşiţii” – „pălmaşi”, cei de drept comun – Cincizeci şi Opţii, ci mai complexă şi mult mai interesantă: locul de baştină, grupuri religioase, oameni cu experienţă, oameni de ştiinţă.
Conducerea lagărului nu va observa şi nu va înţelege prea curând ceva din toate astea. Iar dispecerii nu mai poartă bâte şi nu mai răcnesc ca altădată. Se adresează amical brigadierilor: cred că e timpul să mergem la adunare, Komov. (Nu pentru că sufletul dispecerilor ar fi fost impresionat, ci fiindcă în aer se simţea ceva nou, neliniştitor.)
Toate astea se petrec însă încet. Luni, luni întregi trec până ce au loc aceste schimbări. Ele sunt mai lente decât schimbările anotimpurilor. Ele nu îi ating pe toţi brigadierii, nici pe toţi „oploşiţii”, doar pe aceia care în străfunduri, sub obroc şi cenunşă, mai păstrează nişte resturi de conştiinţă şi fraternitate. Iar cui îi place să rămâuă canalie poate să rămână cu deosebit succes. Dar o mutaţie adevărată de conştiinţă – mutaţie prin zdruncinare, mutaţie eroică – nu s-a produs încă. Şi, ca mai înainte, lagărul rămâne lagăr, şi noi suntem oropsiţi şi neputincioşi, şi nu ue rămâne altceva decât să ne tărâm, iată, pe sub sârma ghimpată şi să fugim în stepă, seceraţi de rafalele automatelor şi hăituiţi de câini.
Un gând cutezător, un gând disperat, un gând de alt grad: cum să facem ca nu noi să fugim de ei, ci ei să fugă de noi?
Ar fi de ajuns să pui această întrebare unui anumit număr de oameni ca să cugete, să ajungă la o concluzie şi să o pui unui anumit număr de oameni care să asculte răspunsul lor, şi în lagăr ar lua sfârşit epoca evadărilor. Şi ar începe epoca răscoalelor.
Dar cum s-o începi? De unde s-o începi. Căci noi suntem încătuşaţi, suntem imobilizaţi de tentacule, nu avem libertate de mişcare. – De unde să începem?
În viaţă lucrai cel mai simplu este departe de a fi simplu. Se pare că şi în ITL unii au ajuns la concluzia că trebuie ucişi turnătorii. Chiar şi acolo se putea aranja ca un buştean, rostogolindu-se din stivă, să doboare un turnător îu apele umflate ale râului. Nici aici nu e greu să ghiceşti care anume tentacule trebuie să le tai mai întâi. Se pare că era uşor de înţeles pentru toată lumea. Dar nimeni n-a înţeles.
Pe neaşteptate – o sinucidere. În baraca-rejimka nr. 2 au găsit un spânzurat. (Toate stadiile procesului le voi prezenta după exemplul Ekibastuzului. Dar, să luăm aminte: în alte Lagăre speciale toate stadiile erau identice!) Pentru şefi n-a fost mare nenorocire, l-au scos din ştreang şi l-au dus la groapa de gunoi.
Dar în brigadă a început să circule un zvon: ăsta era un turnător. Nu s-a spânzurat singur. A fost spânzurat De luat aminte!
În lagăr sunt mulţi ticăloşi, însă, dintre toţi, cel mai îmbuibat, cel mai brutal şi mai obraznic era şeful cantinei, Timofei S… (nu-i ascund numele, nu mi-l amintesc). Garda lui – bucătarii ghiftuiţi, cu mutre rotofeie, şi o haită de călăi-plantoane, ţinuţi pe mâncare. El însuşi, precum şi toţi aceşti slugoi îi lovesc pe zeki cu pumnii şi cu bâtele. Într-o zi, printre alţii, cu totul pe nedrept, l-a lovit pe un „băieţel” oacheş. Dar el nici nu se uita pe cine bate. Însă băieţelul ăsta, după rânduielile actuale din Lagărele speciale, nu era un băieţel pur şi simplu, ci un musulman. Şi în lagăr erau destui musulmani. Ei nu pot fi comparaţi cu hoţii şi bandiţii, înainte de asfinţit pot fi văzuţi, în partea de vest a zonei, cum se roagă (în ITL ar fi râs de ei, la noi – uu), ridicându-şi braţele sau atingând pământul cu fruntea. Ei au şefi, şi, în noua atmosferă, au şi un fel de sfat. Şi iată hotărârea lor: răzbunare!
Într-o duminică, dis-de-dimineaţă, victima şi un inguş3 mai în vârstă se strecoară în baraca „oploşiţilor” când aceia încă mai leneveau în pat, intră în camera în care se afla S…, şi din două lovituri de cuţit îi fac felul matahalei de şase puduri.
Dar câtă lipsă de maturitate! Ei nu încearcă deloc să-şi ascundă feţele şi iiici să fugă. De lângă cadavru, cu cuţitele însângerate, cu calmul datoriei împlinite, ei se duc direct la baraca supraveghetorilor şi se predau. Vor fi judecaţi.
Toate astea nu sunt decât căutări pe bâjbâite. Toate astea, probabil, se puteau întâmpla şi în ITL. Însă gândirea civică lucrează mai departe: oare nu aceasta este veriga principală prin care trebuie să rupem lanţul?
„Moarte turnătorilor!” – asta-i veriga. Cuţitul în pieptul turnătorului! Să facem cuţite şi să-i spintecăm pe turnători! Asta el Acum, câud scriu acest capitol, şiruri de cărţi umaniste atâmă deasupra mea pe poliţele bibliotecii, cu cotoarele lor vechi, care scânteiază palid, licăresc dojenitor ca stelele printre nori: nimic în lume nu se poate ţine prin violenţă. Luând în mână sabia, cuţitul, carabina, devenim egalii călăilor şi opresorilor noştri. Şi nu va mai fi sfârşit…
Nu va mai fi sfârşit… Aici, la masa de lucru, având tot confortul, simt întru totul de acord cu asta.
Dar trebuie să primeşti douăzeci şi cinci de ani pentru nimic, să prinzi pe hainele tale patru numere, să ţii mereu mâinile la spate, să fii percheziţionat dimineaţa şi seara, să fii epuizat de muncă, să fii târât la BUR în urma unui denunţ, să intri în pămâut definitiv, pentru ca de acolo, din această groapă, toate discursurile marilor umanişti să pară flecăreală de oameni liberi bine hrăniţi.
Nu va mai fi sfârşit!… Dar oare un început va mai fi? Va mai fi ori nu va mai fi o rază de lumină în viaţa noastră?
Şi a dedus poporul împilat: cu milostivire nu vii de hac silniciei.
Turnătorii sunt şi ei oameni?… Supraveghetorii merg din baracă în baracă şi ne aduc la cunoştinţă, pentru intimidarea noastră, un ordin dat pe întregul lagăr zis al Nisipurilor: într-unul din lagărele de femei, două fete (după anii de naştere se vede cât erau de tinere) au purtat discuţii antisovietice. Tribunalul compus din…
Oare pe aceste fete, care şuşoteau pe vagonaş şi care aveau condamnări de câte zece ani, ce scârbă, ce canalie le-a turnat, căci şi ea era tot o condamnată?! Vedeţi ce turnători sunt oamenii?!
Nu era nici o îndoială. Şi totuşi primele lovituri n-au fost uşoare.
Nu ştiu cum s-a petrecut în altă parte (înjunghierile au început să apară în toate Lagărele speciale, chiar şi în Spasskul invalizilor!), dar la noi a început după venirea unui convoi din Dubovka, în cea mai mare parte OUNovişti, ucraineni din vest. Pentru toată această mişcare, ei au făcut foarte mult, pretutindeni, ei au urnit căruţa din loc. Convoiul din Dubovka ne-a adus microbul răzvrătirii.
Băieţi tineri, puternici, luaţi direct de pe cărările războiului de partizani, ei au privit în jurul lor şi s-au înspăimântat de această amorţeală, de această robie, şi au pus mâna pe cuţit.
La Dubovka, totul s-a terminat repede: rebeliune, incendiu, dizolvare, însă patronii lagărului, încrezuţi şi plini de orbire (vreme de treizeci de ani nu întâmpinaseră nici o împotrivire, se dezobişnuiseră), nici măcar n-au avut grijă să-i izoleze de noi pe insurgenţii aduşi. I-au împrăştiat prin lagăr, prin brigăzi. Acesta era un procedeu folosit în ITL: acolo, împrăştierea înăbuşea protestele. Dar în mediul nostru purificat, împrăştierea nu făcea decât să ajute ca flacăra să cuprindă toată masa deţinuţilor.
Nou-veiiiţii ieşeau cu brigăzile la muncă, dar nu se atingeau de nimic, nici măcar nu se făceau că muncesc, ci stăteau tolăniţi la soare (era vară) şi discutau încet între ei. Din afară, în asemenea momente, ei semănau cu hoţii De mare autoritate, după lege4, cu atât mai mult, cu cât erau la fel de tineri, bine hrăniţi, laţi în spate.
Da, ieşise la iveală şi legea, dar o lege nouă, uimitoare: „în noaptea asta să moară cine nu are conştiinţa curată!”
Acum crimele au început să fie mai dese decât evadările în perioada lor cea mai bună. Ele erau săvârşite cu siguranţă şi autorii rămâneau anonimi: nimeni nu se ducea să se predea cu cuţitul msângerat; cuţitul şi stăpânul lui erau păstraţi pentru altă treabă, în momentul preferat – ora cinci dimineaţa, când barăcile erau descuiate de câte un singur supraveghetor, care mergea să descuie mai departe, iar deţinuţii, aproape toţi, încă mai dormeau. – Răzbunătorii, mascaţi, intrau încet în camera destinată, se apropiau de vagonasul destinat şi ucideau fără greş pe trădătorul care nu se trezise încă sau care se trezise şi ţipa ca din gură de şarpe. Verificând, ca să se convingă că a murit, ei se retrăgeau apoi cu îndemânare.
Erau mascaţi, şi numerele lor nu se vedeau, erau descusute sau acoperite, însă chiar dacă vecinii celui ucis îi recunoscusem după alură, aceştia nu numai că nu se grăbeau să raporteze ei înşişi, dar nici la interogatorii, nici dacă erau ameninţaţi de cumetri nu cedau, ci repetau: nu, nu, nu ştiu, n-am văzut. Şi acesta nu era pur şi simplu vechiul adevăr însuşit de toţi cei oprimaţi: „Cuie nu ştie nimic doarme liniştit, cine ştie prea multe nu sfârşeşte bine”, aceasta era propria salvare! Pentru că acela care vorbea era ucis la ora cinci în dimineaţa următoare, şi bunăvoinţa agentului operativ nu i-ar fi ajutat la nimic.
Iată că asasinatele (deşi deocamdată nu avuseseră loc nici zece) deveniseră o normă, un fenomen obişnuit. Când mergeau dimineaţa la spălat ori când îşi primeau raţia de pâine, deţinuţii întrebau: astăzi au mai ucis pe careva? În acest sport sinistru, urechile deţinuţilor surprindeau gongul subteran al dreptăţii.
Aceasta se făcea cu totul clandestin. Cineva (recunoscut ca autoritate), undeva, doar arăta cuiva: uite, pe acesta Nu era grija lui cine îl va ucide, la ce dată, de unde vor lua cuţitele. Iar executanţii, care aveau asta în grijă, nu-l cunoşteau pe judecătorul a cărui sentinţă trebuiau s-o execute.
Trebuie să recunoaştem, deşi ne lipseşte confirmarea documentară a turnătorilor, că acest tribunal neconstituit, ilegal şi invizibil, judeca mult mai precis şi cu mult mai puţine erori decât toate tribunalele, troicile, colegiile militare şi OSO pe care le cunoaştem.
Tocătoarea, cum era denumită la noi, care mergea fără cusur, a început să funcţioneze fără întrerupere, şi ziua, devenind aproape publică. Pe „responsabilul unei barăci”, mic şi pistruiat, un fost grangur enkavedist din Rostov, ticălos cunoscut, l-au ucis într-o duminică, ziua-n amiaza mare, în odaia cu hârdăul. Temperamentele deveniseră atât de aprige, încât toţi au dat năvală să privească cadavrul în sânge.
Altă dată, când au pornit vânătoarea trădătorului care i-a vândut pe săpătorii galeriei ce pornea pe sub zona de la baraca disciplinară nr. 8 (conducerea lagărului, dându-şi seama, i-a strâns acolo pe deţinuţii importanţi din Dubovka, dar tocătoarea funcţiona perfect şi fără ei), răzbunătorii l-au hăituit Cu cuţitele prin zonă în plină zi, turnătorul s-a refugiat în baraca şefilor, ei -după el, el în cabinetul şefului lagărului, grasul maior Maximenko – ei tot acolo. Tocmai atunci, frizerul lagărului îl bărbierea pe maior în fotoliul lui. Conform regulamentului, maiorul nu era înarmat, întrucât în zonă nu se cade să poarte armă. Zărindu-i pe asasini, maiorul, speriat, a sărit de sub briciul frizerului şi a început să-i implore, crezând că o să-l spintece numaidecât. Dar a constatat cu uşurare că sub ochii lui este spintecat un turnător. (De maior nu s-a atins nimeni. Directiva mişcării care începuse era: să-i taie numai pe turnători, de supraveghetori şi şefi să nu se atingă.) Totuşi maiorul a sărit pe fereastră, numai pe jumătate bărbierit, cu cearşaful la gât, a început să alerge spre postul de gardă, strigând ca disperatul: „Tumule, foc! Turnule, foc!” Dar turnurile de pază n-au tras nici un foc…
S-a întâmplat odată că turnătorul n-a murit, s-a smuls din mâinile lor şi, rănit, a fugit la spital. Acolo l-au operat şi l-au bandajat. Dar dacă maiorul s-a speriat de cuţite, putea oare să-l salveze pe turnător spitalul? Peste două-trei zile l-au tăiat definitiv pe patul de spital…
La cinci mii de oameni au fost ucişi cam o duzină, dar cu fiece lovitură de cuţit cădeau întruna tentaculele care ne copleşiseră din toate părţile. Adia un aer extraordinar! Aparent eram ca şi mai înainte deţinuţi şi continuam să trăim în interiorul zonei lagărului, dar în realitate eram liberi, liberi, fiindcă pentru prima oară în toată viaţa noastră, de când o ţineam minte, începuserăm să vorbim deschis, cu voce tare, tot ce gândeam! Cel care n-a trecut prin transformarea asta – acela nu-şi poate imagina! – V (.;: i, ; Iar turnătorii nu mai turnau…
Până nu demult, secţia operativă putea să oprească pe oricine, ziua, în zonă, să discute ore întregi cu el: să primească denunţuri? Să dea noi misiuni? Să afle numele unor deţinuţi ieşiţi din comun, care încă nu făcuseră nimic, dar puteau să facă? Sau să fie suspectaţi ca viitoare centre de rezistenţă?
Seara venea brigada şi îi punea colegului întrebarea: „De ce te-au chemat?” Şi întotdeauna, spunând adevărul sau ascunzându-se cu tupeu în spatele lui, acesta răspundea: „Mi-au arătat nişte fotografii…” într-adevăr, în anii postbelici, multor deţinuţi li se arătau fotografiile unor persoane pe care ei ar fi putut să le întâlnească în timpul războiului. Dar nu puteau, n-avea rost să le arate la toţi. Insă toţi apelau la ele – şi cei nevinovaţi şi trădătorii. Printre noi se insinuase suspiciunea şi ne obliga pe fiecare să ne închidem în noi.
Acum însă aerai era purificat de suspiciune. Acum, dacă cekiştii de la secţia operativă ordonau cuiva să rămână în zonă, să nu se prezinte la locul de adunare, acesta nu rămânea! De necrezut! Fără precedent în toţi aiiii de existenţă ai CEKA-GPU-MVD! Cel convocat de ei, în loc să se târască cu inima bătând, să dea fuga cu paşi mărunţi şi cu mutră servilă, a refuzat mândru să se ducă (căci toţi tovarăşii de brigadă se uitau la el)! O balanţă invizibilă se legăna în aer, deasupra locului de adunare. Pe unul dintre talere se îngrămădiseră fantomele cunoscute: cabinetele anchetatorilor, pumnii, bâtele, nopţile în picioare fără somn, boxele în picioare, carcerele umede şi reci, şobolanii, ploşniţele, tribunalele, a doua şi a treia condamnare. Dar toate astea Nu s-au petrecut momentan, totul a fost o moară care macină oasele, care nu putea să-i înghită dintr-o dată pe toţi şi să-i prelucreze într-o singură zi. Şi după această moară totuşi oamenii au continuat să trăiască, fiindcă toţi care sunt aici au trecut prin ea.
Dostları ilə paylaş: |