Alexandr Soljenitin

Dar zekul s-a uitat la băieţi şi a zis:

— Nu merg!

Şi într-adevăr, în această simplă, obişnuită ridicare sau arestare, la care nu ne împotriveam niciodată şi pe care ne obişnuiserăm s-o acceptăm ca pe voia soartei, în ea, deci, există şi această posibilitate: nu merg! Capetele noastre eliberate acum înţelegeau asta!

— Cum nu mergi? L-au asaltat supraveghetorii.

— Uite-aşa, nu merg! A răspuns zekul ferm. Mi-e bine şi aici.

— Da unde trebuie să meargă?… Şi de ce trebuie să meargă?… Noi nu-l lăsăm să plece!… Nu vi-l dăm!… Plecaţi! Au început să strige din toate părţile.

Supraveghetorii s-au sucit, s-au răsucit, şi au plecat.

Au încercat în altă baracă, şi tot aşa.

Şi au înţeles lupii că noi nu mai suntem oile dinainte. Că de acum pot să te aresteze ori prin înşelăciune, ori la postul de control, ori de unul singur cu un detaşament întreg. Din mulţime, acum nu mai iei pe nimeni.

Eliberaţi de scama, izbăviţi de ochii care ne supravegheau şi de urechile care ne ascultau, ne-am întors şi am văzut că noi suntem mii! Că noi suntem politici! Că noi putem să ne împotrivim!

Cât de bine a fost aleasă veriga de care trebuie să tragi lanţul ca să se rupă. – Turnătorii! Pâiltorii şi trădătorii! Fraţii noştri şi nu ne lăsau să trăim! Şi, precum pe altarele antichităţii, sângele lor a fost vărsat ca să ne elibereze de blestemul care apăsa greu asupra noastră.

Revoluţia se intensifica. Briza ei, care parcă încetase să mai adie, acum a năvălit ca un uragan în plămânii noştri!

Capitolul 11

LANŢURILE NI LE RUPEM PE DIBUITE ACUM, când şănţuleţul care ne despărţea de supraveghetori s-a prăvălit şi a devenit ditamai şanţul, şi ei, şi noi stăteam pe cele două margini abrupte şi ne măsurăm din priviri: ce va fi mai departe…?

Fireşte, „stăteam” este o imagine. Căci noi mergeam zilnic la lucru cu brigadierii cei noi (fie cu cei aleşi în secret, convinşi să lucreze pentru cauza comună, fie cu aceiaşi, dinainte, dar care deveniseră de nerecunoscuţ: săritori, binevoitori, grijulii), nu întârziam dimineaţa la adunare, nu ne trăgeam pe sfoară unii pe alţii, nu aveam recalcitranţi care refuzau să meargă la lucru şi aduceam de la locul de producţie mărturii că s-a muncit destul de bine – şi, pare-se şefii lagărului puteau să fie pe deplin mulţumiţi de noi. Noi, de asemenea, puteam fi mulţumiţi de ei: se dezvăţaseră de tot să mai strige, să ameninţe, nu ne mai băgau la carceră pentru nimicuri şi nu observau că noi încetaserăm să mai scoatem căciulile în faţa lor. Dimineaţa, maiorul Maximenko dormea când noi ne adunam pentru plecare, dar seara îi plăcea să întâmpine coloanele la postul de gardă şi, cM vreme zăboveau aci, să spună câte o glumă. Ne privea cu bunăvoinţă de om ghiftuit, precum, odinioară, un moşier ucrainean de prin Taurida putea să-şi privească turmele-i nenumărate’ întorcându-se din stepă, în câte o duminică ne aduceau şi filme. Şi doar ca înainte – ne mâncau zilele cu construcţia „marelui zid chinezesc”.

Cu toate acestea, şi noi, şi ei ne gândeam cu încordare: ce va fi mai departe? Căci nu se putea să rămână aşa: ar fi fost insuficient şi pentru noi, şi pentru ei. Cineva trebuia să dea lovitura.

Dar ce puteam noi să obţinem? Acum vorbeam în gura mare, fără să privim în jur, tot ce voiam, tot ce ne stătea pe suflet (să experimentezi libertatea cuvântului chiar şi numai în această zonă, chiar şi atât de târziu în viaţă -era un lucru plăcut!) Puteam însă noi să sperăm să răspândim această libertate dincolo de zona noastră sau să ne ducem noi cu ea acolo? Nu, desigur. Ce revendicări politice am fi putut să prezentăm? Nici măcar nu puteam sa le imaginăm. Fără să mai spunem că n-avea nici un rost, că totul era fără speranţă. – Nici măcar nu puteam să le imaginăm! Nu puteam cere în lagărul nostru nici ca ţara să se schimbe, nici ca ea să renunţe la lagăre: ar fi aruncat cu bombe din avioane peste noi.

Ar fi fost firesc să cerem să ni se revizuiască dosarele, cazurile noastre, sa ne scape de povara pedepselor date pe nedrept. Dar şi asta părea fără nici o speranţă, în acea miasmă de teroare care plutea densă deasupra ţării, majoritatea cazurilor şi sentinţelor noastre părea pe deplin justă în ochii Judecătorilor, dar se pare că şi pe noi ne convinseseră de acest lucru! Şi, apoi, revizuirea cazurilor nu este ceva material, palpabil, pentru mulţime, la revizuire putem fi cel mai uşor înşelaţi: făgăduieli, amânări, anchete reluate -toate astea pot dura ani de zile. Şi chiar dacă pe careva l-au declarat eliberat şi l-au dus, de unde putem noi să ştim că nu l-au dus în faţa plutonului de execuţie, în altă puşcărie, să-i dea o altă condamnare?

Oare spectacolul Comisiei nu ne-a arătat cum toate aceste lucruri pot fi montate şi jucate ca pe scenă? Şi fără revizuire se pregătesc să ne dea drumul acasă…

Cu ce au căzut toţi de acord şi nu puteau exista dubii – a fost să înlăture lucrurile cele mai umilitoare: să nu ne mai încuie noaptea în barăci şi să ne lipsească de hârdaie; să nu ne mai oblige să purtăm numerele; munca noastră să nu fie total neplătită; să ni se permită să scriem douăsprezece scrisori pe an. (Dar toate astea, toate astea, şi chiar douăzeci şi patru de scrisori pe an le-am avut în ITL. – Dar parcă acolo se putea trăi?)

Iar în privinţa obţinerii zilei de lucru de opt ore, aici nici măcar n-am avut unanimitate… Atât ne-am dezobişnuit de libertate, încât parcă nici nu mai năzuim la ea…

Am chibzuit şi la mijloacele care trebuie adoptate: cum să procedăm? Ce să facem? Era limpede că numai cu mâiiule goale nu avem nici o şansă împotriva unei armate modeme, astfel încât calea noastră nu este insurecţia armată, ci greva, în timpul grevei am putea de pildă să ne smulgem singuri numerele.

Şi totuşi în noi încă mai curgea sânge de rob. Smulgerea generală a acestor numere mizerabile ni se părea un pas la fel de cutezător, de irevocabil, cum ar fi, să zicem, ieşirea cu mitraliera în stradă. Iar cuvântul „grevă” suna atât de cumplit în urechile noastre, încât ne căutam sprijin în greva foamei: dacă începeam greva generală o dată cu greva foamei, asta parcă ne ridica drepturile morale de a intra. În grevă. S-ar părea că pentru greva foamei avem ceva drepturi, dar pentru o grevă obişnuită, de lucru? Generaţie după generaţie noi am crescut cu conştiinţa că acest cuvânt teribil de primejdios şi, desigur, contrarevoluţionar: „grevă”, la noi se află în acelaşi rând cu „Antanta, Denikin, sabotaj chiaburesc, Hitler”.

Astfel, acceptând de bunăvoie greva foamei absolut inutilă, noi acceptam dinainte subminarea de bunăvoie a propriilor forţe fizice în luptă. (Din fericire, după noi, se pare, nici un alt lagăr n-a repetat greşeala celor din Ekibastuz.)

Ne-am gândit şi la detaliile acestei asocieri posibile a grevei obişnuite cu greva foamei. Regimul disciplinar general, care nu se aplicase recent, ne învăţase ca drept răspuns, de bună seamă ne vor încuia în barăci. Cum o să mai comunicăm între noi? Cum o să ne transmitem hotărârile privind cursul ulterior al grevei? Cineva trebuie să inventeze şi să pună de acord între barăci un sistem de semnalizare, şi de la care anume ferestre vor fi date şi receptate semnalele.

Despre toate acestea se vorbea ba ici, ba colo, într-un grup sau în altul, ceea ce puneam la cale ni se părea inevitabil şi de dorit, dar totodată, din Neobişnuinţă, şi întrucâtva imposibil. Nu ne puteam închipui ziua aceea când, pe neaşteptate, ne vom strânge, vom cădea de acord, ne vom hotărî şi…

Însă paznicii noştri, organizaţi deschis îutr-o ierarhie militară, obişnuiţi mai mult să acţioneze şi riscând mai puţin să piardă în acţiune decât în inacţiune, deci paznicii au dat cei dintâi lovitura.

Apoi totul a pornit de la sine.

Am întâmpiiiat în pace şi destul de plăcut, pe vagonaşele noastre obişnuite, în brigăzile, barăcile, secţiile şi colţişoarele noastre obişnuite, anul nou 1952. Iar pe 6 ianuarie, în ajunul Crăciunului ortodox1, când ucrainenii din Ucraina de Vest se pregăteau să-l sărbătorească toţi cât mai plăcut, să fiarbă kutiia2, să postească pâuă la răsăritul stelelor şi pe urmă să cânte colinde. – Dimineaţa, după apel ne-au încuiat şi apoi n-au mai deschis uşile barăcilor.

Nimeni nu se aştepta! Totul fusese pregătit în secret, cu perfidie! De la fereastră am văzut că din baraca vecină au scos vreo sută de zeki şi îi mână, cu lucruri cu tot, spre postul de gardă.

Un transfer…?

Lată-i că vin şi la noi. Supraveghetorii. Ofiţerii cu fişele personale. Şi după fişe încep să strige… Afară cu lucruri cu tot… Şi cu saltelele, aşa cum sunt, umplute!

A, deci asta era! O nouă sortare! La gaura din zidul chinezesc au pus o santinelă. Mâine va fi zidită. Pe noi ne scot dincolo de postul de gardă şi ne mână cu sutele – cu saci şi cu saltele, ca pe nişte sinistraţi, în jurul lagărului şi prin celălalt post de gardă – în zona cealaltă. Iar din zona cealaltă veneau alţii în întâmpinarea noastră.

Toate minţile încep cu presupunerile: pe cine au luat? Pe cine au lăsat, ce rost are această redistribuire? Şi intenţia patronilor se lămureşte foarte repede: într-o jumătate (filiala nr. 2^ a lagărului) au rămas doar ucrainenii get-beget, vreo două mii de oameni, în jumătatea unde ne-au băgat pe noi şi care se va numi filiala nr. L a lagărului, erau vreo trei mii din celelalte naţiuni: ruşi, estonieni, lituanieni, letoni, tătari, caucazieni, georgieni, armeni, evrei, polonezi, moldoveni, nemţi şi câteva exemplare din alte popoare, capturate de pe câinpurile de luptă din Europa şi Asia. Într-un cuvânt: „Unică şi indivizibilă”. (Curios. Ideea MVD-ului, care trebuia să fie luminată de învăţătura socialistă şi extranaţională, urmează aceeaşi veche cale: divizarea naţiunilor.)

Vechile brigăzi au fost dezmembrate, se formează altele, ele vor merge pe alte şantiere de lucru, vor locui în barăci noi – un adevărat cadril! Ca să te descurci îţi trebuie nu o duminică, ci o săptămână întreagă. Multe legături au fost rupte. Oamenii au fost amestecaţi, şi greva, care, pare-se, era coaptă a fost zădărnicită… Bine lucrat!

În lagărul ucrainenilor a rămas spitalul, cantina şi clubul. Nouă, în loc de toate astea, ne-a rămas BUR-ul. Ucrainenii, banderoviştii, cei mai periculoşi rebeli să fie izolaţi de BUR, cât mai departe. Dar de ce?

Curând vom afla de ce. Prin lagăr circulă un zvon demn de crezare (transmis de lucrătorii care transportă zămârca la BUR), că turnătorii, în „camera lor de bagaje’”, se obrăzniciseră: împreună cu ei sunt băgaţi şi cei bănuiţi a fi Dintre răzbunători (au ridicat doi-trei de ici-de colo), şi turnătorii îi torturează în celula lor, îi strangulează, îi bat, îi silesc să mărturisească, să dezvăluie nume: cine sunt spintecătorii? Iată când intenţia a ieşit întreagă la iveală: torturează! Nu torturează haita dinilor de pază (probabil, n-au aprobare, ar putea să aibă neplăceri), au încredinţat această misiune turnătorilor: căutaţi-vă singuri asasinii! Nu este nevoie să le injectezi zel. Şi, astfel, trântorii îşi justifică pâinea. Iar pe banderovişti tocmai de aceea i-au depărtat de BUR, ca nu cumva să se strecoare în puşcărie, în noi au mai multă încredere: noi suntem oameni supuşi, din neamuri diferite, nu ne vom putea înţelege. Iar rebelii sunt acolo. Şi între cele două filiale de lagăr se înalţă zidul de patru metri.

Există mulţi istorici serioşi, multe cărţi inteligente, dar această aprindere misterioasă a sufletelor oamenilor, această zămislire misterioasă a exploziilor sociale nimeni nu poate să le prezică, nici măcar să le explice ulterior.

Uneori sub o stivă de lemne vâri o grămadă de câlţi aprinşi; vâri întruna, dar stiva nu ia foc. Alteori, o singură seratele zboară din horn spre cer şi un sat întreg arde până la temelii.

Cele trei mii de oameni diii lagărul nostru nu se pregătiseră de nimic, nu erau pregătiţi pentru nimic, dar, seara, când au venit de la muncă, brusc, în baraca de lângă BUR, deţinuţii au început să-şi demonteze vagonaşele, au luat stinghiile mai lungi şi elementele în cruce şi, în semiîntuneric (dintr-o parte a BUR-ului, locul este în penumbră) au fugit şi au început să izbească în gardul solid dimprejurul puşcăriei cu stinghiile şi crucile aduse cu ei. Nu aveau nici topoare, nici răngi, pentru că nu se găsesc în zonă.

Loviturile semănau cu cele care se aud când lucrează o brigadă de dulgheri, scândurile au cedat cele dinţii, atunci au început să tragă de ele – şi toată zona a început să răsune de scârţâitul cuielor de doisprezece centimetri. Normal nu prea era ora de lucru a dulgherilor, dar zgomotele păreau zgomote de lucru şi nu le-au acordat numaidecât atenţie nici santinelele din turnuri, nici supraveghetorii şi nici deţinuţii din alte barăci. Activitatea de seară îşi urma cursul: unele brigăzi mergeau la cină, altele ieşeau de la cină, răspândindu-se care la infirmerie, care la magazie, care să-şi ridice pachetul.

Totuşi, supraveghetorii s-au alarmat, au dat fuga spre BUR, spre zidul aflat în penumbră, au văzut ce se petrece şi au rupt-o la fugă spre baraca şefilor. Un deţinut s-a luat cu o bâtă după un supraveghetor. Numaidecât, ca să fie tacârnul complet, cineva a început să azvârle cu pietre ori să dea cu bâtele în geamurile de la baraca şefilor. Geamurile se spărgeau zăngănind vesel şi totodată ameninţător!

Intenţia băieţilor nu era să dezlănţuie o rebeliune şi nici să cucerească BUR-ul, asta nu era lucru uşor, ei nu voiau decât să toarne benzină pe fereastră în celula turnătorilor şi să dea foc: atenţie, ăştia suntem noi, lăsaţi-o mai încet! O duzină de oameni pătrunseseră prin gaura din gardul BUR-ului. Au început să se agite: care celulă o fi, or fi nimerit fereastra, trebuie să dea jos botniţa, să se aşeze în scară, să dea căldarea din muia în mâuă, dar au început să latre mitralierele din tuni, aşa că n-au izbutit să dea foc,

Supraveghetorii din lagăr şi şeful regimului disciplinar Macehovski (şi după el au alergat cu cuţitul în mină, dar a fugit pe acoperişul magaziei de materiale spre tumul din colţ strigând: „Turnul! Nu trageţi! Prieteni!” – şi a urcat prin antezonă) au alarmat divizionul de escortă. Iar divizionul (unde să aflăm acum numele comandanţilor?!) a ordonat prin telefon turnurilor din colţuri să deschidă foc de mitralieră asupra celor trei mii de oameni neînarmaţi, care nu ştiau nimic de cele petrecute. (Brigada noastră, de pildă, era la cantină, şi aceste rafale le-am auzit de acolo complet nedumeriţi.)

Ironia soartei a făcut că toate acestea să se petreacă pe data de 22 ianuarie stil nou, care pe stil vechi corespundea cu 9 ianuarie-^, zi în care încă înainte de anul acela era marcată în calendarul aniversărilor funebre ca duminica sângeroasă. La noi a ieşit marţea sângeroasă, şi a fost mult mai spaţioasă pentru călăi decât la Petersburg: aici nu era o piaţă, ci stepa largă, şi fără martori, fără ziarişti, fără străini.

În beznă, la nimereală, mitralierele au început să tragă în direcţia zonei. E drept că n-au tras multă vreme, o mare parte din gloanţe poate că au trecut pe deasupra, însă au trecut destule şi pe jos, şi câte trebuie pentru un om? Gloanţele au străpuns pereţii subtili ai barăcilor şi au rănit, cum se întâmpla întotdeauna, nu pe cei care au asaltat puşcăria, ci pe cei care n-au avut nici un amestec, dar acum ei trebuiau să-şi ascundă rănile, să nu meargă la infirmerie, ci să se vindece precum câinii: după răni, puteau fi luaţi drept participanţi la rebeliune, căci pe cineva trebuiau să reţină din această masă uniformă! În baraca nr. 9 a fost ucis pe patul său un bătrân paşnic, care tocmai îşi încheiase condamnarea de zece aiii: peste o lună trebuia să se elibereze; fiii lui mai mari serveau în aceeaşi armată care ne împroşca din turnuri cu gloanţe.

Atacatorii au părăsit curticica închisorii şi s-au împrăştiat pe la barăcile lor (trebuiau să monteze la loc vagonaşele, ca să nu ofere nici un indiciu). Mulţi alţii, auzind împuşcăturile, au socotit că trebuie să stea în baracă. O a treia categorie, dimpotrivă, s-au năpustit afară agitaţi, umblând de colo-colo prin zonă, căutând să înţeleagă ce s-a întâmplat.

În acest timp nu mai rămăsese nici un supraveghetor îu zonă. Baraca în care se afla sediul conducerii rânjea înfricoşător cu geamurile sparte, părăsită de ofiţeri. Turnurile amuţiseră. Prin zonă bântuiau curioşii şi căutătorii de adevăr.

Şi numaidecât s-au deschis cât erau de largi porţile lagărului nostru şi puşcaşii din escortă au intrat, un pluton întreg, cu automatele în cumpănire, trăgând rafale la nimereală. S-au desfăşurat în evantai, iar în urma lor veneau supraveghetorii înfuriaţi, cu ţevi de fier în mână, cu bâte, cu ce nimeriseră.

Se apropiau în valuri de toate barăcile scotocind zona. Pe urmă, automatele au tăcut, pistolarii s-au oprit, iar supraveghetorii au ţâşnit înainte, prinzându-i pe cei care se ascundeau, răniţi sau încă teferi, izbindu-i fără milă.

Toate acestea s-au limpezit pe urmă, dar la început am auzit doar rafalele dese din zonă, dar în semiîntuneric nu vedeam şi nu înţelegeam nimic.

La intrarea în baraca noastră s-a format o busculadă periculoasă: zekii voiau să intre cât mai repede şi din pricina asta nu putea să intre nimeni (nu pentru că scâhdurile subţiri ale barăcii ne-ar fi salvat de gloanţe, ci pentru că înăuntru omul înceta să mai fie rebel). Eram şi eu acolo, lângă pridvor. Ţin bine minte starea mea de spirit: o nepăsare greţoasă faţă de soarta mea, o nepăsare momentană privind salvarea sau pieirea mea. Blestemaţi să fiţi, de ce v-aţi legat de noi. De ce suntem ivnti-atâx de vinovaţi îa\u259? De voi că ne-am născut pe acest pământ nenorocit şi trebuie să stăm veşnic în puşcăriile voastre? Toată greaţa acestei ocne îmi invadase pieptul cu linişte şi cu dezgust. Nici măcar frica mea permanentă pentru poemul şi piesa ce le purtam în mine, nescrise încă nicăieri, nici măcar pe ea u-o mai simţeam. Şi în faţa morţii, a acelei morţi care se apropia de noi în mantale, au m-am înghesuit câtuşi de puţin la uşă. Iată dar care era starea de spirit dominantă a ocnaşului la care ne aduseseră.

Uşa s-a eliberat, am intrat printre ultimii. Şi uumaidecât, amplificate de rezonanţa încăperii, au bubuit câteva împuşcături. Au tras trei gloanţe pe uşă în urma noastră, şi ele s-au înfipt unul lângă altul în tocul uşii. Cel de al patrulea a nimerit mai sus şi a lăsat în geamul uşii o gaură mică, rotundă, îutr-uu nimb de fisuri mărunte.

Urmăritorii n-au năvălit peste noi în barăci, îi prindeau şi îi băteau pe cei ce nu izbutiseră să fugă în baracă. Răniţi şi bătuţi erau vreo douăzeci, unii au izbutit să se ascundă şi să-şi camufleze rănile, alţii au fost trimişi deocamdată la infirmerie, iar mai departe îi aştepta închisoarea şi ancheta pentru participare la rebeliune.

Toate acestea însă au fost aflate pe urmă. Noaptea barăcile au fost încuiate, în dimineaţa următoare, pe 23 ianuarie, n-au lăsat ca diferite barăci să se întâlnească la cantină şi să se lămurească în privinţa celor întâmplate. Şi unele barăci înşelate, în care nimeni n-a avut de suferit în mod vizibil, fără să ştie nimic de cei ucişi, au ieşit la lucru. Inclusiv a noastră.

Noi am ieşit, dar după noi n-au mai scos pe nimeni pe poarta lagărului: linia era pustie, nici urmă de adunare. Ne-au înşelat!

A fost mizerabil în ziua aceea la lucru, în atelierele noastre mecanice. Băieţii mergeau de la o maşină la alta, şedeau şi discutau: ce s-a întâmplat ieri? Şi până când ne vom speti muncind şi vom suporta? Dar oare se poate să nu suportăm’? Obiectau deţinuţii cu vechime în lagăr, care fuseseră înfrânţi pe vecie. Oare cândva a scăpat cineva să nu fie înfrânt? (Asta era filosofia contingentului 1937^.)

Când ne-am întors de la lucru pe întuneric, zona lagărului nostru era pustie. Dar mesagerii au dat fuga la ferestrele celorlalte barăci. Şi am aflat că baraca nr. 9, în care se aflau doi ucişi şi trei răniţi, şi cele vecine cu ea astăzi n-au ieşit la lucru. Stăpânii le-au vorbit despre noi şi sperau că mâine îi vor scoate şi pe ei. Dar acum totul era clar: mâine nu vom ieşi nici noi.

În legătură cu asta au fost aruncate câteva bileţele peste zid. Ia ucraineni, ca să ne susţină. /:. -,.-

Greva, asociată cu greva foamei, nepregătită, nici măcar în proiect definitivată cum trebuie, a început, acum la un semn din cap, fără un comitet, fără un sistem de semnalizare.

Ulterior, în alte lagăre, unde au pus stăpânire pe depozitele de alimente, dar n-au ieşit la lucru, au procedat, fireşte, mai inteligent. La noi, deşi n-a fost prea înţelept, a fost mai impresionant: trei mii de oameni au refuzat dintr-o dată să mănânce şi să lucreze.

Dimineaţa, nici o brigadă n-a trimis om să ridice raţia de pâine. Nici o brigadă n-a mers la cantină să mănânce zămârca şi casa deja pregătite. Supraveghetorii nu înţelegeau nimic: au intrat a doua, a treia, a patra oară plini de însufleţire în barăci să ne cheme, apoi să ne ameninţe, apoi să ne invite cu blândeţe: deocamdată la cantină să ridicăm pâinea, de adunare pentru a pleca la lucru – nici vorbă.

Dar nimeni nu s-a dus. Toţi stăteau tolăniţi, îmbrăcaţi, încălţaţi, fără să scoată o vorbă. Doar noi, brigadierii (în acest an fierbinte, devenisem brigadier), le mai răspundeam câte ceva, pentru că ni se adresau numai nouă. Şi noi stăteam tolăniţi şi, momiăiain morocănoşi:

— Geaba, şefule, 11-0 să iasă nimic…

Şi această paşnică şi unanimă nesupunere faţă de putere, puterea care niciodată n-a iertat nimănui nimic, nesupunere îndărătnică, prelungită în timp, părea mai cumplită decât să fugi şi să strigi cât te ţine gura sub gloanţe.

În sfâfşit, au încetat să ne mai convingă şi au încuiat barăcile.

În zilele care au urmat din barăci n-au ieşit decât plantoanele: scoteau hârdaiele, aduceau apă de băut şi cărbuni. Doar celor care erau internaţi la infirmerie obştea le-a îngăduit să nu participe la greva foamei. Şi doar medicilor şi infirmierilor – să lucreze. Bucătăria a gătit o zi – a aruncat, a gătit încă o dată şi iar a aruncat, apoi a încetat să mai gătească. „Oploşiţii”, în prima zi, s-au prezentat şefilor, au explicat că ei n-au cum să lucreze şi au plecat Şi mai mult stăpânii n-au putut să ne mai vadă, să privească în sufletele noastre, între supraveghetori şi robi s-a aşternut o prăpastie.

Niciunul dintre participanţi n-o să uite niciodată aceste trei zile şi trei nopţi din viaţa noastră. Nu i-am văzut pe tovarăşii noştri din celelalte barăci şi n-am văzut nici cadavrele care zăceau acolo neîngropate, însă toţi eram uniţi priutr-o legătură de oţel care trecea prin zona pustie a lagărului.

Greva foamei n-o declaraseră nişte oameni sătui cu rezerve de grăsime sub piele, ci nişte oameni slabi, vlăguiţi, ani de-a rândul chinuiţi de foame, care cu mare greutate au realizat un oarecare echilibru în corpul lor, şi dacă le lipsea chiar şi numai o sută de grame de pâine se simţeau deranjaţi. Intraseră în greva foamei, la rând cu toţi, şi cei ajunşi la limita puterilor, cei cu un picior în groapă, deşi trei zile de foame puteau să le grăbească iremediabil moartea. Mâncarea pe care acum o refuzaserăm, pe care o socoteam întotdeauna de mizerie, acum, în visele noastre aţâţate de foame, ni se părea mai mult decât îndestulătoare.

Declaraseră greva foamei oameni care decenii întregi fuseseră educaţi în legea lupească: „Mori tu astăzi, eu o să mor mâine!” Dar iată că au renăscut, au ieşit din mlaştina lor împuţită şi au acceptat să moară mai bine cu toţii azi, decât să trăiască şi mâine tot aşa.

În camerele barăcilor, între deţinuţi se instauraseră nişte relaţii solemne, afectuoase. Dacă vreunuia îi rămânea ceva de mâncare, mai ales celor care primeau pachete, duceau totul într-un loc comun, pe o bucată de pânză, iar pe urmă, prin hotărârea colectivă a camerei, o parte de hrană se împăiţea, alta se punea deoparte pentru a doua zi. (La magazia cu alimente personale, cei care primeau pachete poate că mai aveau încă destulă mâncare, dar, în primul rând, la magazie nu se putea ajunge prin zonă, iar, în al doilea rând, nu toţi erau dispuşi să-şi aducă aici rezervele: fiecare dintre ei conta să se restabilească după greva foamei. Iată de ce greva foamei era o încercare inegală, ca de altfel orice puşcărie, şi de adevărată bravură dădeau dovadă cei care nu aveau nimic în rezervă şi nici o speranţă să se întremeze pe urmă.) Dacă aveau crape, le fierbeau la gura sobei şi le împărţeau cu lingura. Pentru ca focul să fie mai iute băgau în sobă bucăţi de scânduri de la vagonaşe. N-o să le pară rău de patul lagărului, când nu se ştie dacă vor mai fi în viaţă până mâine!