Alexandr Soljenitin

Nimeni nu putea să prevadă ce vor face stăpâuii. Se aşteptau să tragă din nou cu mitralierele din turnuri asupra barăcilor. Ne aşteptam cel mai puţin la concesii. Niciodată n-am obţinut nimic de la ei, şi dinspre greva noastră adia amărăciunea disperării.

Dar în această disperare era şi o mulţumire. Da, au făcut un pas inutil, disperat, el nu se va sfârşi bine – perfect! Burta noastră a flămânzit, inimile ne-au durut, dar ne-am satisfăcut o altă necesitate, o necesitate superioară, în aceste lungi zile, şi seri, şi nopţi de foame, trei mii de oameni meditau la cele trei mii de condamnări ale lor, la cele trei mii de familii, ori nefamilii – cei care nu aveau, la tot ce s-a întâmplat cu fiecare, ce se va mai întâmpla; şi cu toate că în această multitudine de cutii toracice, sentimentele circulau în direcţii diferite – unii regretau deschis, alţii erau chiar disperaţi –, totuşi, marea majoritate gândea: aşa trebuie! Să le facem în ciudă! Este rău – foarte bine că e rău!

Iată încă o lege nestudiată, legea elanului comun al unui sentiment de masă, în pofida a ceea ce dictează raţiunea. Acest elan l-am trăit foarte clar pe pielea mea. Îmi mai rămăsese doar un an de pedeapsă. Ar fi trebuit să-mi pară rău, să sufăr că m-am băgat în această ciorbă din care îmi va fi greu să ies fără o nouă condamnare. Şi totuşi nu-mi părea rău de nimic. Degeaba, n-aveţi decât să-mi mai daţi o condamnare…!

A doua zi am văzut pe fereastră cum un grup de ofiţeri trece de la o baracă la alta. Mai mulţi supraveghetori au deschis uşa, au pornit pe coridor şi, băgând capul pe uşa camerei chemau (dar într-un fel nou, nu ca înainte, când parcă se adresau unor dobitoace): „Brigadierii la raport!”

Au început discuţiile. Nu hotărau brigadierii, ci brigăzile. Mergeau din cameră în cameră şi se sfătuiau. Poziţia tuturor era dublă: turnătorii fuseseră stârpiţi din mediul nostru, însă unii mai erau bănuiţi, alţii erau cu siguranţă, ca de pildă alunecosul Mihail Gheneralov, brigadierul reparatorilor auto, care se ţinea foarte semeţ. Simpla experienţă de viaţă ne sugera că mulţi dintre greviştii de astăzi, care făceau foamea în numele libertăţii, mâine se vor Scinda în numele răposatei robii. De aceea, cei care dirijau greva (ei existau, bineînţeles), nu s-au deconspirat, n-au ieşit din clandestinitate. Ei nu luau puterea în mod deschis, dar brigadierii renunţau pe faţă la a lor. În felul acesta părea că greva noastră pluteşte dusă de valuri, necondusă de nimeni.

În sfârşit, undeva, în mod invizibil, s-a elaborat o hotărâre. Noi, brigadierii, vreo şase-şapte oameni, am ieşit în tindă la şefii care ne aşteptau răbdători (era tinda chiar acelei barăci nr. 2, până de curând rejimka, de unde a început săparea tunelului-metrou, a cănii gură începea la câţiva metri de locul întâlnrii noastre de acum). Ne-am rezemat de pereţi, am lăsat ochii în jos şi am încremenit, parcă eram de piatră. Am lăsat ochii în jos pentru că nimeni nu mai voia să-i privească slugarnic pe stăpâni, iar să-i priveşti ca un răzvrătit, ar fi fost o nesocotinţă. Stăteam ca nişte şcolari-huligani inveteraţi, convocaţi la consiliul pedagogic: ţinută degajată, mâinile în buzunare, capetele aplecate într-o parte – needucabili, impenetrabili, irecuperabili.

Iu schimb din ambele coridoare, spre tindă, a dat năvală mulţimea zekilor, şi ascunzându-se după cei din faţă, cei din spate strigau tot ce voiau: şi revendicările noastre, şi răspunsurile noastre.

Ofiţerii cu găitane albastre la epoleţi (printre cei cunoscuţi – şi alţii noi, pe care nu-i mai văzuserăm) formal nu-i vedeau decât pe brigadieri şi nu le vorbeau decât lor. Se adresau reţinut. Nu ne ameninţau, dar nici nu adoptau un ton de egalitate. Ziceau că este în interesul nostru, chipurile, să încetăm cele două greve, în acest caz ni se va da nu doar raţia de astăzi, ci şi – lucru nemaipomenit în GULAG – cea de ieri. (Cât erau de obişnuiţi că pe cei flămânzi îi poţi cumpăra!) Nu se spunea nimic nici de pedepse, nici de revendicările noastre, ca şi când n-ar fi existat.

Supraveghetorii stăteau pe margine, ţinând mâna dreaptă în buzunar.

Din coridor strigau:

— Să fie judecaţi cei vinovaţi că s-a tras!

— Jos lacătele de la barăci!

— Jos numerele!

În alte barăci au mai cerut şi revizuirea proceselor judecate de OSO în procese publice.

Iar noi stăteam precum şcolarii-huligani în faţa directorului – oare când o să ne lase în pace?

Stăpânii au plecat, şi baraca a fost din nou încuiată.

Deşi foamea îi istovise pe mulţi, capetele erau tulburi, grele, în baracă însă n-a crâcnit nici un glas că ar trebui să cedăm. Nimeni nu şi-a exprimat regretul cu voce tare.

Se făceau presupuneri cât de sus va ajunge ştirea despre rebeliunea noastră. Ministerul Afacerilor Interne, fireşte, ştia ori va afla astăzi, dar Mustafă57 Căci acest măcelar nu se va da înapoi să ne împuşte pe toţi, cinci mii.

Spre seară, undeva în apropiere, s-a auzit vuietul unui avion, deşi era vreme noroasă, timpul nu era bun de zbor. Presupuneam că a venit cineva şi mai de sus.

Un zek cu experienţă, fiu al GULAG-ului, pe nume Nikolai Hlebunov, amic al brigăzilor noastre, care acum, după nouăsprezece ani ispăşiţi, se aranjase undeva la bucătărie, trecea în ziua aceea prin zonă şi a izbutit (nu s-a temut să ne aducă şi să ne arunce pe fereastră o jumătate de pud de crupe de mei. L-am împărţit între cele şapte brigăzi şi, pe urmă, l-am fiert noaptea, ca să nu ne surprindă supraveghetorii.

Hlebunov ne-a transmis şi o veste cumplită: dincolo de zidul chinezesc, filiala nr. 2 a lagărului, ucrainenii, nu ne-au susţinut. Şi ieri, şi astăzi, ucrainenii au ieşit la lucra ca şi cum nu se întâmplase nimic. Nu există nici o îndoială că primiseră bileţelele noastre şi auziseră tăcerea noastră de două zile, iar din macaraua-turn de pe şantier pot să vadă pustietatea care domneşte în zona noastrtă de două zile, după tirul mitralierelor din noaptea trecută, au văzut că n-au întâlnit în câmp coloanele noastre. Şi cu toate acestea – nu ne-au susţinut… (Cum am aflat pe urmă, căpeteniile lor – băieţi tineri, care încă nu erau iniţiaţi în politica adevărată – au considerat că Ucraina are soarta ei, alta decât a muscalilor. Ei, care începuseră atât de aprig, acum se dădeau la o parte, ne lăsau singuri.) Prin urmare – nu eram cinci mii, ci doar trei.

Şi în a doua noapte, a treia dimineaţă şi a treia zi, foamea ne sfâşia stomacul cu ghearele.

Când însă a treia zi de dimineaţă cekiştii, şi mai numeroşi, i-au chemat din nou pe brigadieri în tindă, şi noi ne-am dus din nou fără tragere de inimă şi impenetrabili, strâmbând din nas. – Hotărârea comună era: nu cedăm! Îşi făcuse apariţia inerţia luptei.

Şi stăpânii n-au făcut decât să ne sporească forţele. Gradul nou venit ne-a spus aşa:

— Direcţiunea Lagărului Nisipurilor îi roagă pe deţinuţi să accepte mâncarea. Direcţia va primi toate plângerile. Ea va analiza şi va înlătura cauzele conflictului dintre administraţie şi deţinuţi.

Oare n-am auzit bine? Ne roagă să acceptăm mâncarea! Şi despre lucru nici măcar o vorbă? Noi am atacat închisoarea, am spart geamurile şi felinarele, am alergat după supraveghetori cu cuţitele şi asta se pare că u-a fost câtuşi de puţin rebeliune, ci un conflict între! Între părţi egale: administraţie şi deţinuţi!

A fost de ajuns să ne unim doar două zile şi două nopţi pentru ca proprietarii sufletelor noastre să schimbe tonul! Niciodată, îu toată viaţa, nu numai ca deţinuţi, dar ca oameni liberi, ca membri de sindicat, n-am auzit din partea stăpânilor atâtea vorbe de tămâiere!

Însă, fără să scoatem o vorbă, am început să ne împrăştiem, căci nimeni nu putea hotărî aici. Şi nu putea nici măcar să promită că va hotărî. Brigadierii au plecat fără să ridice capetele, fără să se uite înapoi, deşi şeful OLP-ului ne spunea la toţi pe nume.

Acesta a fost răspunsul nostru.

Şi baraca a fost încuiată.

Din afară, ea părea stăpânilor la fel de mută şi inaccesibilă. Dar înăuntru, în camere, au început discuţii aprinse. Ispita era prea mare! Blândeţea tonului i-a înduioşat pe zekii nepretenţios i mai mult decât orice ameninţare. Au Răsunat voci – să cedăm. La urma urmelor – mai mult ce voiam să obţinem…?

Eram obosiţi! Ne era foame! Acea lege misterioasă care sudase simţămintele noastre şi ne purtase în sus, acum începuse să bată încet din aripi şi să se lase în jos.

S-au deschis însă nişte guri care au stat închise decenii întregi, care au tăcut toată viaţa, şi, poate, ar fi tăcut piuă la moarte. Ele sunt, de bună seamă, ascultate şi de către turnătorii care scăpaseră teferi. Aceste apeluri ale gurii care îşi recăpătase graiul pentru câteva minute (în camera noastră – Dmitri Panin) vor trebui plătite pe urmă cu o nouă condamnare, cu un laţ de gâtul care a tremurat de libertate. N-are importanţă, coardele gâtului şi-au îndeplinit pentru prima oară misiunea pentru care au fost create.

Să cedăm acum? Asta înseamnă să ne predăm pe cuvânt de onoare. Pe al cui cuvânt de onoare? Al temnicerilor, al haitei de câini a lagărului? Câte puşcării există şi câte lagăre există, oare când şi-au ţinut – măcar o dată – cuvântul?!

S-a ridicat pâcla veche a suferinţelor, obidirilor, batjocurilor. Pentru prima dată am păşit pe calea cea dreaptă şi acum să şi cedăm? Pentru prima oară ne-am simţit oameni şi trebuie să capitulăm atât de repede? Un vârtej zglobiu şi răutăcios a suflat peste noi şi ne-a înfiorat: să continuăm! Să continuăm! Or să stea altfel de vorbă cu noi! Or să cedeze! (Dar când şi cum vom putea avea încredere în ei? Asta, oricum rămânea neclar. Asta-i soarta celor oropsiţi: este inevitabil să avem încredere şi să cedăm…)

Şi din nou, se pare, au fâlfâit aripile vulturului – vulturul a două sute de sentimente contopite într-unul! Şi a zburat i Ne-am culcat, ca să ne păstrăm foiţele, încercând să ne mişcăm cât mai puţin şi să nu discutăm despre fleacuri. Ne rămăsese destulă treabă – să ne gâudim.

Nu mai aveam de mult nicio^fărâmă de mâncare. Nimeni nu mai fierbea nimic şi nu mai împărţea nimic, în tăcerea şi nemişcarea generală se auzeau doar vocile tinerilor observatori, care se lipiseră de ferestre: ei ne relatau tot ce se petrecea prin zonă. Noi admiram acest tineret de douăzeci de ani, elanul lui aprig, luminos, hotărârea lui de a muri în pragul unei vieţi încă neîncepute – dar să nu se predea! Ne era ciudă că adevărul intrase cu întârziere în capetele noastre, iar coloana noastră vertebrală începuse să se anchilozeze într-o atitudine arcuită.

Cred că acum pot să-i numesc pe lanek Baranovski, pe Volodia Trofimov.

Şi, deodată, când începea amurgul zilei a treia, când soarele asfinţea pe cerul senin, observatorii au strigat cu necaz:

— Baraca a noua!… A noua s-a predat!… A noua se duce la cantină!

Am sărit cu toţii. Locatarii camerelor de pe partea cealaltă au venit în fugă la noi. Prin zăbrele, de pe paturile de jos şi de sus ale vagonaşelor. În patru labe, peste umerii celorlalţi priveau încremeniţi această procesiune dezolantă.

Două sute cincizeci de figuri jalnice, şi aşa întunecate, dar acum şi mai negre în lumina apusului de soare, se târau de-a curmezişul zonei într-un şir lung, supus, umilit. Mergeau, luminaţi de soare, în lanţ întins, şovăitor,

Nesfârşit, ca şi când cei din urmă regretau că primii, din faţă, au pornit, de parcă n-ar fi vrut să-i urmeze. Pe unii, pe cei mai slăbiţi, îi susţineau de braţ sau îi ţineau de mmă, şi cum mergeau aşa, clătinându-se, aveai impresia că multe călăuze conduc mulţi orbi. Un mare număr dintre ei aveau în mâiiii gamele sau căni, şi aceste vase de lagăr mizerabile aduse în speranţa unei cine prea îmbelşugate pentru a încăpea în stomacul lor contractat, aceste vase întinse înainte, cum fac cerşetorii când cer de pomană, erau ceva deosebit de jignitor, deosebit de umil şi deosebit de înduioşător.

Am simţit că mă podideşte plânsul. Ştergându-mi lacrimile, m-am uitat în jur: tovarăşii mei plângeau.

Cuvântul barăcii nr. 9 era hotărâtor. La ei zăceau cadavrele celor ucişi, de patru zile, din seara zilei de marţi.

Mergeau la cantină, şi prin asta parcă voiau să spună că pentru raţia de pâine şi casă au hotărât să-i ierte pe asasini.

Baraca nr. 9 era o baracă înfometată în ea erau numai brigăzi de salahori, rareori când cineva dintre ei primea vreun pachet. Erau şi mulţi dintre cei socotiţi că se aflau cu un picior în groapă. Poate că au cedat tocmai pentru a nu mai avea şi alte cadavre…?

Am plecat de la ferestre tăcuţi.

Şi atunci am înţeles eu ce înseamnă mândria poloneză şi în ce a constat esenţa răscoalelor pline de abnegaţie ale polonezilor. Inginerul acela polonez, Jerzy Wiengierski, era acum în brigada noastră, îşi executa ultimul an, al zecelea. Chiar şi când era şef de şantier, nimeni nu l-a auzit să ridice vocea vreodată, întotdeauna era liniştit, politicos şi blând.

Acum faţa lui era schimonosită. A întors capul cu mânie, cu dispreţ, cu durere, să nu mai vadă acest cortegiu de cerşetori, s-a îndreptat şi cu voce rea şi răsunătoare a strigat:

— Brigadiere! Să nu mă treziţi la cină! Eu nu merg!

S-a căţărat pe patul de sus al vagonasului, s-a întors cu faţa la perete şi – nu s-a sculat! El nu primea pachete, el era singur, întotdeauna flămând – şi nu s-a sculat. Vederea casei aburinde nu putea să-i ecraneze imateriala Libertate!

Dacă toţi am fi fost la fel de mândri şi de fermi – care tiran ar fi rezistat?

Ziua următoare, 27 ianuarie, era duminică. Dar nu iie-au scos la lucru – să recuperăm (cu toate că şefii erau îngrijoraţi pentru realizarea planului), ci doar ne-au dat să mâncăm, ne-au dat pâinea pentru zilele din urmă şi ne-au lăsat să hoinărim prin zonă. Ne-am dus cu toţii de la o baracă la alta, ne-am povestit cum au trecut aceste zile, şi la unii, şi la alţii, şi toţi aveam o dispoziţie sărbătorească de parcă noi câştigaserăm, nu pierduserăm. („Ospăţul învingătorilor”, a glumit Paiiin, care cunoştea piesa mea.) Iar blânzii stăpâni ne-au făgăduit încă o dată că toate cererile legitime (dar: cine ştia şi determina ce este legitim…?) vor fi satisfăcute.

Şi cu toate acestea – un amănunt fatal: un anume Volodka Ponomariov, un câine, care în toate zilele grevei a fost cu noi, a ascultat multe discuţii şi a Văzut mulţi ochi. – A fugit la postul de gardă. Asta înseamnă că a fugit să trădeze şi să scape de cuţit dincolo de zonă.

Această fugă a lui Ponomariov exprimă esenţa lumii hoţilor şi bandiţilor. Aparenta lor nobleţe a sufletului nu este decât o obligaţie a unuia faţă de celălalt în interiorul casei lor. Dar, nimerind în vârtejul revoluţiei, ei se vor comporta negreşit ca nişte ticăloşi. Ei nu sunt în stare să înţeleagă nici un fel de principiu, numai foita.

Era neîndoios că vor pregăti arestarea instigatorilor. Ne-au anunţat însă că, dimpotrivă, au sosit comisii din Karaganda, din Alma-Ata, din Moscova şi vor analiza situaţia. Pe un ger puternic, au pus o masă în mijlocul lagărului, pe locul de adunare. La masă s-au aşezat nişte ofiţeri în scurte îmblănite, albe, şi cu pâslari şi au propus să vină deţinuţii cu plângerile. Mulţi s-au dus, au vorbit. Au notat.

Marţi, după stingere, i-au adunat pe brigadieri „pentru prezentarea plângerilor”. În realitate această consfătuire a fost încă o ticăloşie, o formă de anchetare: ştiau că deţinuţii aveau multe pe suflet şi i-au lăsat să-şi spună păsul, ca apoi să-i aresteze cu mai multă siguranţă.

Asta a fost ultima mea zi de brigadier: aveam o tumoare neglijată care se dezvolta cu repeziciune; amânasem operaţia pentru un moment, cum se spune în lagăr, „favorabil”, în ianuarie şi mai ales în zilele fatale ale grevei foamei tumoarea a hotărât în locul meu că acum este momentul favorabil şi creştea văzând cu ochii, îndată ce au deschis barăcile, am fost la doctor, care m-a programat pentru operaţie. Acum m-am târât la această ultimă adunare.

O convocaseră în vestiarul băii, o încăpere spaţioasă. De-a lungul scaunelor de frizerie au aşezat o masă încăpătoare pentru prezidiu. La ea s-au aşezat un colonel de la MVD, câţiva locotenenţi-colonei, ceilalţi mai mărunţi, iar şefii lagărului nostru se pierdeau undeva în rândul al doilea, în spatele lor. Tot acolo, în spatele lor, şedeau cei ce notau – tot timpul adunării ei au scris fără întrerupere, iar cei din primul rând le repetau numele celor care luau cuvântul.

Se evidenţia un locotenent-colonel de la secţia specială sau din partea Organelor – un nelegiuit sprinten, inteligent, ager, cu cap prelung şi îngust, şi cu agerimea gândirii, şi cu îngustimea feţei parcă nu aparţinea tagmei obtuze a funcţionarilor.

Brigadierii luau cuvântul în silă, aproape că trebuiau extraşi dintre rândurile strânse ca să se ridice. Nici nu începeau bine să vorbească, că numaidecât erau întrerupţi şi invitaţi să explice: de ce sunt înjunghiaţi oamenii! Ce scopuri urmărea greva? Şi dacă nefericitul brigadier încerca să răspundă cumva la aceste întrebări de ce sunt înjunghiaţi unii şi care sunt revendicările, asupra lui se năpustea haita întreagă: de unde aveţi cunoştinţă de asta? Înseamnă că aveţi legături cu bandiţii? Atunci spuneţi-le numele!

Ca să vedeţi cu câtă eleganţă şi în ce condiţii de egalitate elucidau ei „legitimitatea” revendicărilor noastre…

Se străduia în mod deosebit să-i întrerupă pe cei care vorbeau nelegiuitul locotenent-colonel cu capul prelung, era foarte bun de gură şi, faţa de noi, avea avantajul că el nu putea fi sancţionat. Cu întreruperile lui categorice i-a Dat gata pe toţi vorbitorii şi începea să se creeze impresia că pe noi ne învinuiau de toate, iar noi ne justificam.

Simţeam cum se ridică în mine dorinţa de a răsturna toate acestea. Am cerut cuvântul, mi-am spus numele (ca un ecou, l-au repetat pentru cel care scria). M-am ridicat de pe bancă, ştiind că, dintre oamenii strmşi aici, nu există, cu siguranţă, altul capabil să scoată repede din gură o frază încheiată din punct de vedere gramatical. Un singur lucru mă neliniştea: nu aveam habar despre ce aş putea să le vorbesc. Să le povestesc tot ce am consemnat în aceste pagini, tot ce am trăit şi am gândit în toţi anii de ocnă şi în zilele grevei foamei – ar fi fost ca şi cum aş fi vorbit unor urangutani. Ei se socoteau încă ruşi şi încă mai puteau înţelege unele fraze mai simple, ca, de pildă, „permiteţi să intru!”, „permiteţi să vă întreb!” Insă când şedeau uite-aşa, la o masă lungă, unul lângă altul, expunându-şi fizionomiile uniforme, albe, prospere, pe care nu puteai citi vreodată expresia vreunui gând, devenea atât de clar că degeneraseră demult într-un alt tip biologic, şi ultima legătură verbală dintre noi se rupe definitiv şi nu rămâne decât cea a gloanţelor.

Numai cap-lung nu se transformase încă în urangutan, el auzea şi înţelegea perfect. Chiar de la primele vorbe a încercat să mă întrerupă, începuse, în liniştea generală, un schimb de replici fulgerătoare:

— Da unde lucraţi?. -; (Te întrebi: are vreo importanţă unde lucrez?)

— La atelierele mecanice! Îi arunc eu peste umăr şi-mi continuu cu şi mai mare viteză fraza principală.

— Acolo unde se fac cuţitele! Mă pocneşte el direct.

— Nu, i-o retez eu din voleu, acolo unde se repară escavatoarele mobile! (Nu-mi dau seama de unde-mi vine ideea atât de limpede şi atât de clară.)

Şi-i dau drumul mai departe, mai departe, ca să se înveţe să tacă şi să asculte.

Dar limbutul se pitise la masa lui şi, deodată, ca dintr-un salt, muşcă de jos în sus:

— Ai venit aici delegat de bandiţii

— Nu, invitat de dumneavoastră l i-o retez eu triumfător, peste umăr, şi îmi continuu discursul.

Mai sare în sus de vreo două ori şi amuţeşte definitiv, respins de fiecare dată. Am învins.

Am învins, dar pentru ce! Un au! Un an mi-a mai rămas şi mă apasă. Şi limba mea nu cutează să le spună ce ar merita. Puteam să rostesc azi un discurs nemuritor, şi să fiu împuşcat mâine. Şi l-aş fi rostit oricum dacă ar fi fost transmis în toată lumea! Nu, auditoriul era prea mic.

Şi nu le spun că lagărele noastre sunt lagăre de tip fascist, ba chiar le întrec în unele privinţe. Mă mulţumesc să le trec pe la nasurile etalate miros de gaz. Aflasem că se află aici, la masă, şeful trupelor de escortă, şi, iată, eu deplâng comportarea soldaţilor din escortă, care şi-au pierdut ţinuta de ostaşi sovietici, care sunt complici la furturile din producţie şi pe deasupra bădărani şi asasini. Apoi îi prezint pe supraveghetori: o şleahtă de profitori hrăpăreţi, care îi silesc pe zeki să fure pentru ei de pe şantierele de construcţii (aşa este,

Doar că trebuia început cu ofiţerii care şed aici, la masă). Şi ce acţiune educativă poate avea asta asupra deţinuţilor care doresc să se îndrepte?

Nu-mi place deloc discursul meu, întregul lui avantaj constă în câştigarea ritmului.

În liniştea instalată se ridică brigadierul T. Şi rar, aproape ca un bâlbâit (din pricina emoţiei puternice sau din născare), începe să vorbească:

— Înainte… Când au vorbit ceilalţi deţinuţi… Am fost de acord că noi trăim ca nişte crini…

Limbutul din prezidiu a ciulit urechile. T. Îşi frământă căciula în mâini, un ocnaş tuns, urât, cu faţa înăsprită, strâmbă, îi este tare greu să găsească vorbele potrivite…

— Dar acum observ că n-am avut dreptate., -. Limbutul se înseninează.

— Noi trăim mult mai rău decât câinii! O întoarce T. Cu vigoare şi repeziciune, şi toţi brigadierii din sală îşi încordează atenţia. Clinele are uu singur număr pe zgardă, noi avem patru. Clinele este hrănit cu came, noi cu oase de peşte. Clinele nu este băgat la carceră! În câine nu trage nimeni din turn! Clinele nu încasează douăzeci şi cinci de ani!

Acum n-au decât să-l întrerupă, ce era important a spus.

Se ridică Ciomogorov, se recomandă ca fost erou al Uniunii Sovietice, se mai ridică un brigadier, vorbeşte cu îndrăzneală şi înflăcărare, în prezidiu este repetat insistent şi apăsat numele lor.

Poate că asta va însemna pieirea noastră, băieţi… Poate că numai aceste lovituri cu capul vor dărâma zidul blestemat.

Adunarea se termină remiză.

Câteva zile este linişte. Comisia n-a mai fost văzută, şi în lagăr totul este atât de liniştit, de parcă nu se întâmplase nimic.

Sunt condus sub escortă la spital, în filiala ucraineană a îigărului. Eu sunt primul dus acolo după greva foamei, primul mesager. Chirurgul lancenko, care trebuie să mă opereze, mă cheamă la consultaţie, dar întrebările lui şi răspunsurile mele nu se referă la tumoare. El nu dă atenţie tumorii mele şi eu sunt bucuros că o să am un medic atât de destoinic. El mă chestionează întruna. Suferinţa noastră comună îi întunecă faţa.

O, cum unul şi acelaşi lucru, în alte vieţi însă, le percepeam la dimensiuni diferite! Iată, de pildă, tumoarea asta, probabil canceroasă. – Ce lovitură ar fi însemnat ea în libertate, cât zbucium, lacrimi din partea celor apropiaţi. Aici însă, când capetele sunt despărţire atât de uşor de trunchiuri, această tumoare nu este decât un prilej de a sta culcat, mă gândesc foarte puţin la ea.

În spital, eu zac alături de cei răniţi şi schilodiţi în noaptea aceea sânge-roasă. Unii deţinuţi au fost bătuţi cu atâta sălbăticie de către supraveghetori, încât trupul lor este tot numai rană, ei n-au pe ce să se aşeze, totul e făcut ferfeniţă. A bătut cu deosebită sălbăticie un supraveghetor înalt şi voinic, lovea cu o ţeava de fier (ah, memoria! Nu-mi mai amintesc numele). Unul a murit din pricina rănilor.

Noutăţile vin una după alta: în filiala,. Rusească” a lagărului a început răfuiala. Au fost arestaţi patruzeci de oameni. Temându-se de o nouă rebeliune,

Au procedat astfel: până în ultima zi totul a fost blând ca şi mai înainte, asta trebuia să dea de gândit că stăpânii analizează să vadă cine sunt vinovaţii, în ziua fixată, când brigăzile trecuseră de poartă, au băgat de seamă că sunt preluaţi de escorte duble şi triple. A fost gândit ca victimele să fie luate astfel încât nimic să nu le poată ajuta, să nu se poată ajuta unul pe celălalt şi nici pereţii barăcilor sau ai altor construcţii să nu le fie de vreun ajutor. Scoţând brigăzile din lagăr şi conducându-le în stepă, înainte de a ajunge la locul de muncă, şefii escortelor au dat comanda: „Stai! De luptă pregătiţi arm! Deţinuţi – aşezat! Număr până la trei, apoi deschid focul! Jos! Toată lumea!”