Alexandr Soljenitin

Încă din primele zile, în barăcile de carantină, contingentul sănătos şi-a marcat mutarea în locuinţă nouă, făcând focuri pe pardoseala de ciment cu scânduri din noptiere şi vagoiiase; fumul ieşea pe fereastră. Iar dezacordul cu încuierea barăcilor şi l-au exprimat astupând cu aşchii orificiile încuietorilor.

Două săptămâni hoţii s-au comportat de parcă se aflau într-o staţiune balneară: ieşeau la lucru, se bronzau, nu lucrau nimic. Fireşte, stăpânii nu se gândeau să le introducă raţia disciplinară, dar, în pofida speranţelor ce şi le puseseră în ei, nu aveau din ce să le asigure salariile. Cu toate acestea, hoţii îşi procuraseră bonuri, veneau la chioşc şi făceau cumpărături. Şefii au început să tragă nădejde că hoţii vor începe totuşi să fure. Dar, fiind prost informaţi, ei greşeau: politicii au făcut o chetă pentru întrajutorarea hoţilor (asta era, probabil, o parte din convenţie, altfel pentru ei nu era interesant), de unde şi bonurile. Era un caz nemaiîntâlnit pentru ca stăpânii să-şi poată da seama!

Pesemne că noutatea şi caracterul neobişnuit al jocului îi amuza mult pe bandiţi, mai ales pe minori: aşa, pe neaşteptate, să fie politicoşi cu „fasciştii”, să nu intre fără permisiune în camerele lor, să nu se aşeze pe vagonaşe fără a fi invitaţi.

Parisul din secolul trecut îi numea pe hoţii lui (şi, probabil, avea destui). – Reuniţi într-o gardă. – Mobili. Foarte potrivit! Această naţie este atât de mobilă, încât rupe învelişul searbăd al vieţii de zi cu zi, ea nu poate să se integreze în această viaţă în linişte. S-a stabilit să nu mai fure, să muncească scrupulos pentru lagăr – nu era etic, totuşi ceva trebuiau să facă! Tineretul hoţilor se distra smulguid chipiele supraveghetorilor în timpul apelului de seară, făceau acrobaţii pe acoperişurile barăcilor şi peste zidul înalt din filiala 3 în 2, încurcau numărătoarea, fluierau, huiduiau, noaptea speriau santinelele din turnuri. Ar fi trecut şi mai departe în lagărul femeilor, însă li se iiiter-puneau în cale clădirile intendenţei, care erau păzite.

Când ofiţerii regimului disciplinar, sau educatorii, sau agenţii operativi veneau în vizită în barăcile hoţilor pentru o convorbire prietenească, micii pungaşi îi jigneau în sentimentele lor cele mai bune, căci, profitând de Discuţii, le sustrăgeau din buzunare carneţelele de însemnări, portmoneele, ori, de pe paturile de sus, întorceau chipiul cumătrului cu cozorocul la ceafă – atitudine nemaiîutâlnită în GULAG! – Dar şi conjunctura era neobişnuită. Şi înainte hoţii îi socoteau pe părinţii lor din GULAG idioţi, întotdeauna îi dispreţuiau cu atât mai mult, cu cât aceştia credeau cu tărie în succesele reeducării, îi dispreţuiau până la bătaie de joc când ieşeau la o tribună sau luau microfonul închipuit şi începeau să povestească despre începutul unei vieţi noi cu roaba în mâini. Însă până acum nu trebuiau să se certe cu ei. Acum, convenţia cu politicii orienta foiţele eliberate ale hoţilor împotriva stăpânilor.

Astfel, înzestraţi cu slabă judecată administrativă şi lipsiţi de raţiune umană superioară, autorităţile gulagoviste au pregătit ele însele explozia din Kenghir: mai îiitâi, prin faptul că au pus să se tragă fără nici un sens în deţinuţi, apoi prin vărsarea gazului hoţilor în această atmosferă supraîncinsă.

Evenimentele se apropiau inevitabil. Politicii nu puteau să nu propună hoţilor război sau alianţă. Hoţii nu puteau să refuze alianţa. Iar alianţa încheiată nu putea să stagneze – s-ar fi destrămat şi apoi s-ar fi dezlănţuit un război intestin.

Trebuia să înceapă ceva, dar să înceapă! Însă, întrucât iniţiatorii, dacă sunt Cincizeci şi Opţi, vor sfârşi pe urmă cu ştreangul de gât, iar dacă sunt hoţi -vor fi doar dojeniţi la discuţiile politice, hoţii au propus aşa: noi începem, iar voi ne susţineţi!

Să reţinem ca întregul lagăr din Kenghir reprezenta un dreptunghi unic cu zonă exterioară comună, înlăuntrul căreia, transversal, au fost parcelate zonele interioare: întâi filiala nr. L (lagărul pentru femei), pe urmă intendenţa (de puterea ei industrială am vorbit3), apoi filialele nr. 2 şi 3, iar la urmă -zona penitenciară, unde se aflau două închisori: cea veche şi cea nouă, care adăposteau nu numai deţinuţi din lagăr, dar şi oameni liberi din orăşel.

Primul obiectiv firesc era ocuparea intendenţei, unde se aflau toate magaziile de alimente ale lagărului. Operaţia a început ziua, în duminica nelucrătoare din 16 mai 1954. Mai întâi, toţi mobilii s-au căţărat pe acoperişurile barăcilor lor şi au umplut ziduldintre lagărele 3 şi 2. Pe urmă, la comanda vătafilor, care au rămas pe înălţimi, au sărit, cu bâte în mâini, în lagărul 2, acolo s-au încolonat şi astfel, în fonnaţie, au pornit în lungul liniei. Iar linia ducea prin axa lagărului 2 spre poarta de fier a intendenţei în care se sfârşea.

Toate aceste acţiuni, executate deschis, au luat ceva timp, în care supraveghetorii au izbutit să se organizeze şi să primească instrucţiuni. Şi iată lucrul cel mai interesant! Supraveghetorii au început să alerge prin barăcile politicilor cu Cincizeci şi Opt şi să-i implore pe ei, care de treizeci de ani erau striviţi ca cei din urmă oameni: „Băieţi! Priviţi! Hoţii se duc să atace zona femeilor! Se duc să violeze femeile şi fiicele voastre! Săriţi în ajutor! Să-i respingem!” Dar convenţia e convenţie, iar cei care s-au repezit, neştiind de ea, au fost opriţi. Deşi era destul de probabil că, la vederea cotletelor, cotoii nu vor mai respecta condiţiile convenţiei, supraveghetorii nu şi-au găsit susţinători la Cincizeci şi Opţi.

Nu se ştie cum ar fi apărat supraveghetorii zona femeilor, însă ei trebuiau să apere, în primul rând, de favoriţii lor depozitele intendentei. Şi poarta intendenţei s-a deschis, şi în întâmpinarea atacatorilor a ieşit un pluton de soldaţi fără arme, pe care-i comanda din spate Beliaev-Negel, care, fie din exces de zel, fie că era de serviciu, se nimerise să fie duminică în zonă. Soldaţii au început să-i împingă pe mobili, le-au stricat coloana. Fără să facă uz de bâte, hoţii au început să se retragă spre lagărul lor, nr. 3, şi să se caţere pe zid, iar de pe zid, rezervele lor azvârleau în soldaţi cu pietre şi chirpici, acoperindu-le retragerea.

Bineînţeles, în rândul hoţilor nu s-a operat nici o arestare. Continuând să vadă în asta doar o ştrengărie zburdalnică, şefii au lăsat duminica lagărului să curgă liniştită până la semnalul de stingere. Prânzul a fost distribuit fără peripeţii, iar seara, o dată cu întunericul, lângă cantina lagărului 2, ca într-o grădină de vară, au început să ruleze filmul Rimski-Korsakov^.

Însă bravul compozitor nici n-a izbutit să-şi dea demisia de la conservator, protestând împotriva prigonirii libertăţii, că au început să zăngăne felinarele din zonă: mobilii trăgeau în ele cu praştia, stingând lumina din zonă. Lagărul nr. 2 era plin de hoţi, ei forfoteau încolo şi-ncoace prin întuneric, şi fluierăturile lor mlădioase, şfichiuiau aerul necontenit. Cu o bamă, au forţat poarta intendenţei şi au năvălit cu toţii, iar de acolo, cu o şină de cale ferată au făcut o spărtură spre zona femeilor. (Se aflau cu ei şi tineri Cincizeci şi Opţi.)

La lumina rachetelor de luptă, lansate din turnurile de pază, acelaşi oper, căpitanul Beliaev, a pătruns la intendenţă din afară, pe la postul de gardă, cu un pluton de puşcaşi cu automate şi – pentru prima oară în istoria GULAG-ului! – A deschis focul asupra celor socialmente apropiaţi Au fost morţi şi câteva zeci de răniţi. Din spate veneau în fugă epoleţii roşii care îi terminau pe răniţi cu baionetele. Iar şi mai din urmă, conform metodei diviziunii muncii de pedepsire, aplicată la Ekibastuz, şi la Norilsk, şi la Vorkuta, veneau în fugă supraveghetorii cu răngi de fier lovindu-i mortal pe cei răniţi. (În noaptea aceea la spitalul lagărului 2 a ars tot timpul lumina în sala de operaţii, unde opera chirurgul-deţinut, spaniolul Fuster.)

Intendenţa era acum ocupată temeinic de foiţele de pedeapsă, mitralierii s-au instalat şi ei. Lagărul nr. 2 (mobilii şi-au cântat uvertura, acum intrau în scenă politicii) a ridicat spre intendenţă o baricadă. Lagărele 2 şi 3 comunică între ele printr-o spărtură îu zid, şi în ele nu mai existau supraveghetori, nu mai exista puterea MVD-ului.

Ce s-a întâmplat însă cu cei care au izbutit să se strecoare în lagărul femeilor şi acum se aflau izolaţi acolo? Evenimentele au aruncat peste margini acel dispreţ dezinvolt cu care hoţii tratează muierile. Când la intendenţă au răsunat împuşcăturile, cei care au răzbătut la femei nu mai erau vî-nători lacomi, ci tovarăşi de destin. Femeile i-au ascuns, în căutarea lor au venit soldaţi neînarmaţi, pe urmă şi cu arme. Femeile îi împiedicau să caute şi îi respingeau. Soldaţii le loveau pe femei cu pumnii şi cu patul armelor, le târau la închisoare (în zona femeilor exista, pentru orice eventualitate, o închisoare proprie), iar în unii bărbaţi trăgeau.

Simţind că efectivul de pedeapsă nu este suficient, comandamentul a introdus în zona femeilor, „epoleţii negri” – soldaţi din batalionul de construcţii, care staţiona în Keughir. Dar soldaţii de la construcţii au refuzat să îndeplinească o misiune nesoldăţească! Au trebuit să-i ducă de acolo.

Însă tocmai aici, în zona femeilor se găsea principala justificare politică, prin care pedepsitorii se puteau apăra în faţa superiorilor. Ei nu erau deloc nişte prostănaci. Fie că au citit undeva, fie că au născocit ei, dar luni au introdus în zona femeilor fotografi şi vreo două-trei namile dintre oamenii lor, deghizaţi în deţinuţi. Mutrele false au început să chinuie femeile, iar fotografii să fotografieze. Vedeţi la ce samavolnicii au fost supuse bietele femei? Noroc cu căpitanul Beliaev, care a fost nevoit să deschidă focul ca să le salveze!

În ceasurile dimineţii de luni deasupra baricadei şi deasupra porţii sparte a intendenţei tensiunea devenise foarte încordată. În curtea intendenţei zăceau cadavrele neridicate. Mitralierii stăteau lungiţi în spatele mitralierelor îndreptate spre aceeaşi poartă, în zonele eliberate ale bărbaţilor, deţinuţii rupeau vagonaşele ca să-şi facă arme, din scânduri şi din saltele confecţionau scuturi. Pe deasupra baricadei strigau către călăi, iar aceia răspundeau. Ceva trebuia să se urnească, situaţia era prea instabilă. Zekii de pe baricadă erau gata să pornească ei atacul. Câţiva slabi ca moartea şi-au scos cămăşile, s-au suit pe baricadă şi, arătâudu-se mitralierilor, strigau: „Hai, trageţi, ce mai staţi! Trageţi în părinţii voştri! Omorâţi-i!”

La un moment dat, un ostaş a adus ofiţerului de la intendenţă un bileţel. Ofiţerul a ordonat să fie ridicate cadavrele şi, o dată cu ele, epoleţii roşii au părăsit intendenţa.

Vreo cinci minute pe baricadă a domnit tăcerea şi neîncrederea. Pe urmă, lekii din faţă s-au ridicat şi, prudenţi, s-au uitat în curtea intendenţei. Era pustie, doar ici-colo se vedeau şepcile negre de lagăr ale celor ucişi, cu peticele numerelor.

(Mai târziu au aflat că ordinul să curate curtea intendenţei l-a dat ministrul afacerilor interne al Kazahstanului, care tocmai sosise cu avionul de la Alma-Ata. Cadavrele au fost duse în stepă şi îngropate, ca să înlăture posibilitatea unei expertize, dacă va cere cineva.)

Cu strigăte de „Ura-a-a!… Ura-a-a…” au dat năvală în zona intendenţei şi, mai departe, în zona femeilor. Au mărit spărtura. Acolo au eliberat închisoarea, şi totul a fost unit! Totul era liber în interiorul zonei principale! Numai filiala nr. 4, penitenciară, a lagărului a rămas închisoare.

În toate turnurile urcaseră câte patru soldaţi cu epoleţi roşii, avea acum cine să asculte insultele, în faţa turnurilor s-au strâns deţinuţi şi au început să strige (iar femeile mai abitir): „Sunteţi mai răi ca fasciştii!… Vampirilor!… Asasinilor…”

Fireşte, în lagăr a fost descoperit şi un preot, ba chiar vreo câţiva, şi la morgă au ţinut o slujbă de îngropăciune pentru cei ucişi şi pentru cei morţi din cauza rănilor.

Ce fel de sentimente pot să fie acelea care sfâşie pieptul a opt mii de oameni ce au fost robi despărţiţi dintotdeauna, până de curând şi, iată, acum s-au Unit şi s-au eliberat, chiar dacă nu de-adevăratelea, dar măcar în dreptunghiul acestor pereţi din privirile acestor santinele al căror număr s-a împătrit?! Chiar şi greva foamei din Ekibastuz, zăcând în barăcile încuiate, se simţea ca atingere a libertăţii. Dar aici era revoluţie în toată regula! Atât de mult reprimată, iată, fraternitatea oamenilor ţâşneşte! Şi noi îi iubim pe hoţi, şi hoţii ne iubesc pe noi! (Orice ai zice, alianţa au pecetluit-o cu sânge. Şi s-au abătut şi de la legea lor!) Dar şi mai mult le iubim pe femei, care, iată, sunt din nou alături de noi, aşa cum se cuvine în viaţă, şi surorile noastre întru ale destinului La cantină – proclamaţii: „înarniează-te cu ce poţi şi atacă cel dintâi trupele!” Pe bucăţi de ziare (altă hârtie nu există). Cu litere negre sau colorate, cei mai înfierbântaţi şi-au zugrăvit lozincile lor: „Băieţi, loviţi-i pe ce-kişti!”, „Moarte turnătorilor, slugoii cekiştilor!” într-un loc, două, trei din lagăr. – Încearcă să ajungi peste tot – se organizaseră mitinguri, apăruseră oratori! Şi fiecare vine cu propunerile sale! Gândeşte-te, acum îţi este permis să gândeşti – cu cine eşti? Ce revendicări să pretindem? Ce vrem noi? Beliaev să fie judecat! Fireşte. Ucigaşii să fie judecaţi! Bineînţeles. Dar mai departe?… Să nu se mai încuie barăcile, să fie scoase numerele! Şi mai departe?

Mai departe – cel mai cumplit: de ce au început toate astea şi ce vrem noi? Noi vrem, fireşte, libertate, doar libertate! Dar cine ne-o va da? Căci tribunalele care iie-au condamnat se află la Moscova. Şi câtă vreme suntem nemulţumiţi de Steplag ori de Karaganda, cu noi mai stau de vorbă, însă dacă vom spune că suntem nemulţumiţi de Moscova… Ne vor îngropa în stepa asta pe toţi.

Dar atunci ce vrem? Să dărâmăm zidurile? Să ne răspândim în stepă…?

Ore de libertate! Puduri de lanţuri au căzut de pe mâinile şi de pe umerii noştri. Nu, oricum, n-are de ce să-ţi pară rău! Ziua aceasta merita!

La sfârşitul zilei de luni, în lagărul dezlănţuit soseşte o delegaţie din partea conducerii. Delegaţia este foarte binevoitoare, membrii ei nu arată a fiare sălbatice, sunt fără automate, dar trebuie să spunem că ei nu mai sunt acoliţii sângerosului Beria. Aflăm că din Moscova au sosit cu avionul nişte generali: unul gulagovist – Bocikov, şi procurorul general adjunct Vavilov. (Ei fuseseră şi sub Beria, însă de ce să răscolim trecutul?) Acum consideră că revendicările noastre sunt pe deplin îndreptăţite. (Noi exclamăm surprinşi: îndreptăţite? Atunci nu suntem răzvrătiţi? Nu-nu, pe deplin îndreptăţite.) „Cei vinovaţi că s-a tras în deţinuţi vor fi traşi la răspundere.” „Dar de ce le-au bătut pe femei?” „Le-au bătut pe femei? Se arată uimită delegaţia. Asta nu se poate.” Ania Mihalevici aduce un şir de femei bătute. Comisia este impresionată: „Vom cerceta, vom clarifica”. „Fiarelor!” strigă către general Liuba Berşadskaia. Alţii strigă: „Să nu se mai încuie barăcile!” „N-o să le mai încuiem.” „Să fie scoase numerele!” „Le vom scoate negreşit”, ne încredinţează un general, pe care nu-l văzuserăm niciodată la faţă (şi nici nu-l vom mai vedea). „Spărturile dintre zone să rămâuă aşa! Ne obrăznicim noi. Avem nevoie de comunicare!” „Bine, bine, comunicaţi între voi! Consimte generalul. Spărturile să rămână aşa.” Aşadar, fraţilor, ce ne mai trebuie? Căci am…

Învins, nu-i aşa?! O singură zi ne-am dezlănţuit, ne-am bucurat, ne-am agitat

— Şi am învins! Şi cu toate că printre noi sunt unii care clatină din cap şi zic

— Minciună, minciună! – Noi credem, îi credem pe şefii noştri, care în general nu sunt răi. Credem, fiindcă astfel ne este mai uşor să ieşim din această situaţie.

Dar ce altceva le mai rămâne celor oropsiţi decât să creadă? Să fie înşelaţi şi apoi din nou să creadă.

Şi în ziua de marţi 18 mai toate filialele lagărului din Kenghir au ieşit la lucru, împăcându-se cu morţii lor.

Şi încă în dimineaţa asta totul se putea sfârşi în linişte. Dar importanţii generali, care s-au adunat în Kenghir, ar fi considerat acest sfârşit o înfrân-gere, căci nu puteau să recunoască în mod serios că deţinuţii aveau dreptate! Nu puteau în mod serios să-i pedepsească pe militarii MVD! Judecata lor de nivel inferior n-a tras din aceste evenimente decât o singură învăţătură: n-au fost îndeajuns de bine Consolidate zidurile dintre zone. Acolo trebuie instalate puncte de foc!

Şi în această zi, conducerea zeloasă a înhămat la muncă pe aceia care de ani şi zeci de ani se dezobişnuiseră să mai muncească: ofiţerii şi supraveghetorii şi-au pus şorţuri: cine ştia cum s-o facă a pus mâna pe mistrie; soldaţii eliberaţi din turnuri cărau cu roaba şi cu targa; invalizii rămaşi în zonă aduceau şi ridicau chirpici. Spre seară, spărturile au fost astupate, au fost reparate felinarele sparte, de-a lungul zidurilor ulterioare au fost trasate fâşii interzise şi la capete – puse santinele, care primiseră comanda să deschidă foc!

Şi seara, când coloanele deţinuţilor, care dăruiseră statului ziua lor de muncă, intrau din nou în lagăr, au fost trimişi degrabă la cină, ca să nu aibă timp să-şi dea seama şi să fie cât mai repede încuiaţi. Conform dispoziţiilor. Înalţilor generali, trebuia câştigată această primă seară – seara înşelăciunii prea evidente după promisiunile de ieri, apoi se vor obişnui cumva şi lucrurile vor intra pe făgaşul lor.

Dar înainte de a se însera, au început să răsune aceleaşi fluierături mlădioase, tâlhăreşti, ca şi duminică, erau semnalele de comunicare între zona 3 şi 2, parcă te aflai la o mare petrecere huligăuească (aceste fluierături au fost încă o contribuţie reuşită a hoţilor la cauza comuna). Şi supraveghetorii s-au înfiorat, nu şi-au mai isprăvit obligaţiile şi au fugit din zone. Un singur ofiţer a scrâutit-o (locotenentul-major de la serviciul de intendenţă – Medvejonok): reţinut de treburi, a fost luat prizonier până dimineaţă.

Lagărul era în mâinile zekilor, însă ei erau despărţiţi. Turnurile deschideau foc de mitralieră asupra celor care se apropiau de zidurile interioare. Pe câţiva i-au omorât, pe câţiva i-au rănit. Lampadarele au fost din nou sparte cu praştia, dar turnurile luminau cu rachetele. Aici, lagărului nr. 3 i-a prins bine ofiţerul de la intendenţă. Cu un epolet rupt, l-au legat de capătul unei mese şi l-au împins spre zid (dinspre latura lor nu făcuseră antezonă), şi el ţipa din întuneric către ai săi: „Nu trageţi, sunt eu, Medvejonok! Sunt eu, nu trageţi!” Cei din turnuri îi răspundeau cu înjurături: altă dată să nu mai cazi pe mâna duşmanilor. Pâuă la urmă, zekii s-au milostivit de el şi l-au slobozit, cu necaz.

Cu nişte mese lungi izbeau în sârma ghimpată, în ţăruşii proaspeţi ai aute-zonei. Dar sub tirul turnurilor nu puteau nici să dărâme zidul, nici să sară peste el: prin urmare trebuiau să sape pe dedesubt. Ca întotdeauna, în zonă nu existau lopeţi, în afară de cele de incendiu. Atunci au intrat în funcţiune cuţitele de bucătărie şi castroanele de metal.

În noaptea aceea de 18 spre 19 mai, oameni neînarmaţi, sub tirul mitralierelor, au străpuns cu galerii şi spărturi toate zidurile şi au reunit din nou toate filialele lagărului şi intendenţa. Acum turnurile încetaseră să mai tragă. La intendenţă aveau unelte din plin. De toată munca de peste zi a zidarilor cu epoleţi s-a ales praful şi pulberea. La adăpostul nopţii au străpuns antezonele, au lărgit spărturile din ziduri ca să nu devină capcană (în celelalte zile le-au lărgit cam de douăzeci de metri).

Tot în aceeaşi noapte au străpuns zidul în filiala nr. 4, penitenciară. Efectivele gardienilor care păzeau închisorile au rupt-o la goană care spre postul de gardă, care spre turnurile de pază, de unde le-au fost coborâte scări. Deţinuţii închisorilor au distras cabinetele de anchetă. Au fost eliberaţi din închisoare şi cei care, mâine. Urmau să se pună în fruntea răscoalei: Kapiton Kuzneţov, fost colonel în Armata Roşie (absolvent al Academiei Frunze^, om trecut de vârsta tinereţii; după război, comanda un regiment în Germania şi unul dintre ai lui a fugit în cea Occidentală: pentru asta a şi fost condamnat; în puşcăria lagărului şedea „pentru defăimarea realităţii din lagăr” în scrisorile expediate prin muncitorii liberi); Gleb Slucenkov, fost locotenent-major îu Armata Roşie (el a fost prizonier la nemţi, după spusele unora – chiar vlasovist).

Iu puşcăria „cea nouă” îşi ispăşeau pedeapsa locuitorii orăşelului Kenghir, condamnaţi de drept comun. La început ei au înţeles că în ţară avea loc o revoluţie generală, şi au primit cu entuziasm libertatea neaşteptată. Dar, aflând repede că revoluţia are un caracter prea local, s-au întors loiali în celulele lor şi, fără nici o gardă, au rămas cinstit acolo pe toată durata răscoalei, se duceau doar după mâncare la cantina zekilor răzvrătiţi.

Zekilor răzvrătiţi! Care de trei ori se căzniseră să respingă şi această revoltă, şi această libertate. Ei nu ştiau cum să manevreze aceste daruri şi mai mult se temeau de ele decât le doreau. Dar aşa cum valurile mării se izbesc fără contenire de ţărm, şi ei erau azvârliţi neîncetat în această revoltă.

Ce le mai rămăsese? Să creadă în promisiuni? O să-i înşele din nou, asta au dovedit-o proprietarii de robi ieri, dar şi mai înainte. Să îngenuncheze? Dar toţi anii aceştia n-au stat decât în genunchi şi tot n-au aflat milă. Să ceară chiar astăzi să fie pedepsiţi? Dar pedeapsa astăzi, ca şi după o lună de viaţă liberă, va fi la fel de necruţătoare din partea acelora ale căror tribunale funcţionează automat: dacă e să fie sferturi, atunci să fie pentru toţi, fără excepţie.

Evadatul fuge ca să guste măcar o zi de viaţă în libertate. Astfel şi aceşti opt mii de oameni au stăruit nu atât revoltă, cât mai ales au fugit spre libertate, chit că nu pentru multă vreme! Opt mii de oameni din robi au devenit brusc oameni liberi, aveau posibilitatea să trăiască! Feţele de obicei îndârjite, se Îmblânziseră într-atât, încât puteai citi pe ele şi un zâmbet de bunătate. Femeile au văzut bărbaţii, şi bărbaţii le-au luat de mână. Cei care corespondaseră pe căi secrete, subtile, şi nu se văzuseră niciodată unul cu celălalt, acum s-au cunoscut. Acele lituaniene, ale căror căsătorii fuseseră oficiate de preoţii catolici prin perete, acum şi-au văzut soţii consfinţiţi de pravila bisericii: căsătoria lor a coborât de la Dumnezeu pe pământ! Pe cei credincioşi pentru prima dată în viaţa lor nimeni uu-i împiedica să se adune şi să se roage. Risipiţi prin toate zonele, străinii solitari se găseau unii pe alţii şi vorbeau în limba lor despre această ciudată revoluţie asiatică Toate rezervele alimentare ale lagărului se aflau în mâinile deţinuţilor. Nimeni nu-i mâna pe platforma de adunare şi apoi să muncească unsprezece ore pe zi.

Deasupra lagărului tulburat, care nu dormise toată noaptea şi îşi smulsese numerele mizerabile, răsăriseră zorile zilei de 19 mai. De sârma ghimpată atârnau stâlpii cu felinarele sparte. Zekii circulau liber din zonă în zonă, fo-losindu-se de trecerile prin tranşee sau prin alte spărturi. Mulţi îşi îmbrăcaseră hainele din libertate, luate de la magazie. Unii dintre flăcăi şi-au pus pe cap căciulile caucaziene sau cele căzăceşti, din Kuban. (Curând vor apărea şi cămăşile brodate, asiaticii îşi vor pune halatele şi turbanele colorate, lagărul cenuşiu şi negru va înflori.)

Din baracă în baracă treceau plantoanele şi chemau deţinuţii în cantina cea mare pentru alegerea Comisiei: comisia pentru tratativele cu şefii lagărului şi pentru autocon ducere (vedeţi cât de modest şi de temător era numele pe care şi l-a dat).

Poate că o alegeau doar pentru câteva ceasuri, dar i-a fost hărăzit să devină pentru patruzeci de zile guvernul lagărului din Kenghir.

*

Dacă toate acestea s-ar fi petrecut cu doi ani mai înainte, numai din teama ca Jupânul să nu afle, stăpânii Steplag-ului n-ar fi tărăgănat nici o clipă, ci ar fi tras din turnuri în această mulţime îngrămădită între ziduri. Şi dacă ar fi trebuit să-i răpună pe toţi opt mii sau numai patru mii, nimic n-ar fi tresărit în ei, pentru că pe ei nimic nu-i face să tresară.

Insă complexitatea conjuncturii din anul 1954 i-a obligat să şovăie. Acelaşi Vavilov şi acelaşi Bocikov simţeau că la Moscova se manifestau unele tendinţe noi… Aici au fost împuşcaţi destul de mulţi, şi acum ei se străduiau să găsească pentru cele săvârşite o aparenţă legală. Şi astfel s-a creat o pauză, prin urmare – timp pentru rebeli să-şi înceapă noua viaţă independentă.