Alexandr Soljenitin

Şi din nou, ca şi anul trecut de Bobotează, robii neputincioşi şi înşelaţi sunt imobilizaţi în zăpadă. Apoi, ofiţerul a desfăcut o hârtie şi a început să citească numele şi numerele celor care trebuiau să se ridice şi să iasă din turma neputincioasă dincolo de cordon. Şi acest grup de câţiva rebeli, era dus înapoi cu escortă separată, sau venea după ei o dubă. Iar turma, eliberată de germenii fermentaţiei, au ridicat-o şi au mânat-o la muncă.

Aşa ne-au explicat educatorii noştri, oare vom putea cândva crede ceva din cele spuse de ei?

I-au scos ca să-i ducă în puşcărie şi în mijlocul zonei, pustie în timpul zilei, a lagărului. Şi peste zidul de patru metri, peste care greva n-a izbutit să se rostogolească, arestările au sărit uşor şi au început să ciugulească în lagărul ucrainean. Ca un făcut, în ajunul operaţiei mele, l-au arestat şi pe chirurgul lancenko şi l-au dus tot la închisoare.

Arestările sau luările pentru transfer – era greu de făcut deosebirea -continuau acum fără precauţiunile iniţiale. Au expediat undeva vreo câteva convoaie mici, de douăzeci-treizeci de oameni. Şi brusc, pe 19 februarie, au adunat un convoi uriaş de vreo şapte sute de oameni. Convoi cu regim special: la ieşirea din lagăr, deţinuţilor li se puneau cătuşe la mâini. Răzbunarea destinului! Ucrainenii, care se feriseră să dea ajutor muscalilor, fuseseră luaţi în acest convoi în număr mult mai mare decât noi.

Este adevărat, înainte de plecarea lor, au salutat greva noastră eşuată. Noul combinat de prelucrare a lemnului, nu ştiu de ce construit şi el cu totul din lemn (în Kazahstan, unde păduri nu există, dar există piatră din belşug!), din cauze neelucidate (ştiu sigur că s-a pus foc), s-a aprins deodată din mai multe locuri, şi în două ceasuri au ars trei milioane de ruble. Pentru cei pe care îi duceau în faţa plutonului de execuţie a fost, într-un fel, o înmormân-tare cum se făcea pe vremea vikingilor: conform unui vechi obicei scandinav, împreună cu eroul era arsă şi luntrea lui.

Eu zac în sala postoperatorie. Sunt singur în toată încăperea: este o harababură atât de mare, încât n-au mai internat pe nimeni, spitalul era mort. În continuarea camerei mele, care ocupă latura mică a barăcii, se află căsuţa morgii, în care zace ucis, de cât timp oare? Doctorul Komfeld: nimeni nu are timp să-l îngroape. (Dimineaţa şi seara, supraveghetorul, ajungmd la sfârşit cu controlul, se opreşte în faţa salonului meu şi, ca să simplifice socoteala, cu un gest cuprinzător din mână dinspre salon spre morgă zice: „Şi aici doi”. Şi scrie pe planşetă.) în acel convoi mare fusesem inclus şi eu. Şefa secţiei sanitare, Dubin-skaia, şi-a dat acordul să fiu trimis cu acest convoi, când cusăturile încă nu mi se vindecaseră. Eram pregătit şi aşteptam, când vor veni – voi refuza să plec: împuşcaţi-mă pe loc! Totuşi nu m-au luat.

Pavel Baraniuk, luat şi el în convoiul celor transferaţi, îşi face loc prin toate cordoanele şi vine să mă îmbrăţişeze de rămas-bun. Nu numai lagărul nostru, ci întreg universul ni se pare zguduit de furtună. Aruncaţi dintr-o parte în alta, noi nu putem asculta ce se petrece dincolo de zonă, că totul este ca înainte, liniştit. Ne simţim duşi de nişte valuri gigantice, ceva se îneacă sub picioarele noastre, şi dacă ne vom mai vedea vreodată, asta se va întâmpla într-o cu totul altă ţară. Dar pentru orice eventualitate: adio prietene! Adio prieteni!

*

Epuizant şi searbăd s-a scurs acest an, ultimul meu an la Ekibastuz şi ultimul an stalinist al Arhipelagului. Dar puţini, după ce au fost ţinuţi la închisoare fără să li se găsească probe, au fost readuşi în zonă. Dar pe mulţi, pe foarte mulţi, pe care în aceşti ani noi i-am cunoscut şi i-am îndrăgit, i-au dus: pe unii la o nouă anchetă şi judecată; pe alţii la izolare, căci aveau un semn ce nu se ştergea din dosar (deşi deţinutul devenise demult un înger); o altă categorie – la minele din Djezkazgan; ba a fost transferat şi un convoi cu „deficienţe psihice”: l-au aruncat aici pe Kişkin – clovnul, iar medicii l-au aranjat şi pe Volodia Gherşuni.

În schimbul celor plecaţi, s-au strecurat de la „camera de bagaje”, unul câte unul, turnătorii: la început privind temători în toate părţile, apoi din ce în ce mai obraznici. A revenit în zonă „câinele vândut” Volodka Ponomariov şi în loc de simplu strungar a devenit şeful magaziei de pachete. Distribuirea firimiturilor preţioase, adunate de familiile năpăstuite, a fost încredinţată de vechiul cekist Maximenko unui hoţ inveterat.

Agenţii operativi chemau din nou în cabinetele lor câţi voiau şi pe cine voiau. Era o primăvară înăbuşitoare. Cine avea coame sau urechile ieşeau prea în afară, se grăbeau să se aplece ca să le ascundă. Nu m-am mai întors la funcţia de brigadier (din nou brigadierii erau de ajuns), am început să lucrez ca auxiliar la turnătorie, în anul acela a trebuit să muncim mult şi iată de ce: ca singură concesie după nimicirea revendicărilor şi speranţelor noastre, Direcţia lagărului ne-a acordat hozrasciotul, adică un sistem conform căruia munca efectuată de noi nu mai era înghiţită pur şi simplu de gâtlejul insaţiabil al GULag-ului, ci era estimată, şi 45 % din ea era socotită salariul nostru (restul mergea la stat). Din acest „salariu”, 70 % lua lagărul pentru întreţinerea escortei, a clinilor, a sârmei ghimpate, a BUR-ului, a agenţilor operativi, a ofiţerilor – disciplinari, cenzori şi educatori, toate cele fără de care noi n-am putea trăi, în schimb restul între treizeci şi zece la sută erau totuşi înregistrate în contul personal al deţinutului şi chiar dacă nu toţi aceşti bani, o parte din ei (dacă n-ai greşit nimic, n-ai întârziat, n-ai fost bădăran, nu ţi-ai dezamăgit şefii) puteai, făcând cerere cu o lună înainte, să-i converteşti în noua valută a lagărului – bonurile, iar aceste bonuri să le cheltuieşti. Şi sistemul era astfel conceput, încât, cu cât asudai mai mult şi vărsai sânge, ajungeai foarte aproape de cei 30 %, iar dacă nu-ţi îucovoiai spinarea îndeajuns, toată munca ta intra în contul lagărului, iar tu nu te alegeai cu nici o para chioară.

Şi majoritatea – o, această majoritate a istoriei noastre, mai ales când este pregătită în spiritul confiscărilor! – Majoritatea a fost teribil de bucuroasă de această concesie a stăpânilor şi acum îşi zdruncina sănătatea la muncă doar ca să-şi cumpere de la bufet lapte condensat, margarina, nişte bomboane scâr-boase, iar de la cantina „comercială”, încă o cină. Şi cum calculul muncii se făcea pe brigăzi, cine nu voia să-şi zdruncine sănătatea pentru margarina trebuia să şi-o pericliteze pentru ca tovarăşii de brigadă să câştige.

Mult mai des decât înainte, în zonă au început să aducă filme. Cum se proceda întotdeauna în lagăre, la sate, în cătune uitate de lume, din dispreţ faţă de spectatori, nu se anunţa dinainte titlul filmului – doar nici porcilor nu li se spune dinainte ce li se va turna în troacă. Oricum, deţinuţii – oare erau aceiaşi care în iarnă susţinuseră în mod eroic greva foamei?! – Acum se înghesuiau şi ocupau locuri cu un ceas înainte de a se acoperi ferestrele, fără să se întrebe dacă filmul merită asta Pâine şi jocuri de circ! Formulă atât de veche, încât este jenant s-o mai repeţi…

Nu puteai să le reproşezi oamenilor că, după atâţia ani de foame, acum vor să mănânce pe săturate. Dar în vreme ce noi ne săturam burţile aici, acei tovarăşi ai noştri care au născocit lupta, sau care în zilele din ianuarie strigau în barăci: „Nu ne predăm!”, sau care nu fuseseră amestecaţi în nimic, acum erau judecaţi undeva, unii erau împuşcaţi, alţii erau duşi ca să-şi înceapă o nouă condamnare în izolatoare închise, în vreme ce o a treia categorie este chinuită cu noi şi noi anchete şi, pentru impresionare, introdusă în celulele împestriţate cu cruci ale celor condamnaţi la moarte, şi vreun şaipe de maior, intrând în celula lor, zâmbea promiţător: „A, Panin! Da, da, îmi amintesc. Figuraţi în acţiunea noastră, figuraţi! O să vă facem formalităţile!”

Minunat cuvânt – formalităţi! Formalităţi pot fi făcute ca să fii trimis pe lumea cealaltă, sau pentru douăzeci şi patru de ore la carceră, sau pentru eliberarea unei perechi de pantaloni ponosiţi tot trebuie făcute formalităţi! Dar uşa s-a închis, balaurul a plecat zâmbind misterios, iar tu trebuie să stai şi să ghiceşti, să nu dormi o lună de zile, o lună de zile să te dai cu capul de pietre – să-ţi dai seama ce formalităţi se pregătesc să-ţi facă…?

Aceste lucruri sunt uşor doar de povestit.

Într-o zi, în Ekibastuz au alcătuit încă un mic convoi – vreo douăzeci de oameni. Un convoi cam ciudat. L-au alcătuit pe îndelete, fără durităţi, fără izolare. – Aproape ca atunci când sunt adunaţi cei care se eliberează. Dar nici unuia dintre ei nu-i venise sorocul. Şi printre ei nu se afla nici un zek înrăit, pe care stăpânii să-l îmblânzească prin intermediul carcerelor şi barăcilor disciplinare, nu, toţi erau nişte deţinuţi buni, bine văzuţi de conducere: acelaşi Mihail Mihailovici Gheneralov, brigadier alunecos şi plin de el, şi şmeche-raşul simpluţ Belousov, brigadierul de la maşini-unelte, şi inginerul tehnolog Gultiaev, şi foarte pozitivul şi cumpătatul Leonid Raikov, fost constructor din Moscova, cu figură de om de stat; şi prea simpaticul strungar „al tău până la moarte” Jenka Miliukov, cu faţa lucitoare ca o clătită; şi încă un strungar, georgianul Kokki Kocerava, mare iubitor de adevăr, apărător înflăcărat al dreptăţii în faţa mulţimilor.

Unde vor să-i ducă? După componenţă este clar că nu într-un lagăr disciplinar. „O să vă ducă într-un loc bun! O să vă scoată de sub escortă!” li se spunea. Dar nici unuia dintre ei nici măcar pentru o clipă nu i-a strălucit bucuria în ochi. Ei dădeau trist din cap, îşi strângeau lucrurile în silă, parcă erau gata să le lase aici, ce mai! Aveau o înfăţişare de câine bătut, prăpădit. Este posibil să fi îndrăgit atât de mult agitatul Ekibastuz? Şi când şi-au luat rămas-bun parcă au făcut-o cu nişte buze lipsite de viaţă, cu nişte intonaţii neverosimile.

I-au dus.

Dar nu ne-au lăsat timp să-i uităm. Peste trei săptămâni un zvon – i-au adus înapoi! Înapoi? Da. Pe toţi? Da… Numai că ei stau în baraca şefilor şi nu vor să se ducă la barăcile lor.

Doar această liniuţă mai lipsea pentru ca greva celor trei mii din Ekibastuz să fie încheiată – greva trădătorilor. Iată de ce nu voiau ei să plece! În cabinetele anchetatorilor, când U vindeau pe prietenii noştri şi semnau procesele verbale ale lui Iuda, ei sperau că totul o să rămână în secret. Căci aşa este la noi de zeci de ani: denunţul politic este considerat document indiscutabil, şi persoana colaboratorului secret nu este niciodată dezvăluită. Insă a fost ceva în greva noastră – necesitatea de a se justifica în faţa superiorilor? – Ceva, care i-a determinat pe stăpâni să organizeze tocmai la Karaganda un mare proces juridic. Şi, iată, pe aceşti flăcăi i-au adunat într-o singură zi, şi, privindu-se unul pe celălalt în ochii neliniştiţi, au aflat despre sine şi despre alţii că merg ca martori la proces. Dar procesul nu era o problemă, însă ei cunoşteau o dispoziţie gulagovistă de după război: deţinutul care a fost convocat undeva din necesităţi temporare trebuie readus în lagărul dinainte. Lor însă, ca o excepţie, li s-a promis că vor fi lăsaţi la Karaganda. Şi li s-a eliberat un ordin, dar nu cel care trebuia, şi Karaganda a refuzat să-i primească.

Au călătorit trei săptămâni. Din vagon-zak în puşcării de tranzit, din ele – îndărăt în vagon-zak, li s-a strigat „culcat la pământi”, au fost percheziţionaţi, li s-au luat lucrurile, au fost minaţi la baie, li s-a dat să mănânce scrumbie sărată şi nu li s-a dat apă. – Tot tacâmul pentru istovirea zekilor de rând, nu a celor bine dispuşi. Pe urmă au fost duşi la proces sub escortă, i-au privit încă o dată în faţă pe cei care i-au denunţat, acolo au bătut cuiele la sicriele lor, au atârnat lacăte la celulele lor de izolare, au adăugat kilometri întregi de ani pe noile lor bobine^, apoi, din nou, prin toate puşcăriile de tranzit, au fost aduşi şi, demascaţi, au fost aruncaţi în lagărul dinainte.

Acum nu mai aveau nevoie de ei. Denunţătorul este ca luntraşul…

Dar oare lagărul n-a fost potolit? N-au fost duşi de aici aproape o mie de oameni? Oare îi mai împiedică cineva să meargă în cabinetul cumătruluil Ei însă nu vor să plece din baraca direcţiei. Au declarat grevă, nu vor să meargă În zonă. Singur Kocerava îndrăzneşte să joace cu impertinenţă pe iubitorul de adevăr dinainte, vine la brigadă şi zice cu accentul lui caucazian:

— Nu ştim de ce ne-au dus! Ne-au dus până acolo şi ne-au adus îndărăt…

Dar impertinenţa i-a ajuns doar pentru o noapte, până în zori. A doua zi a fugit în camera de la direcţie, la ai lui.

E-e, înseamnă că nu degeaba s-a întâmplat, ce s-a întâmplat, şi nu degeaba au căzut şi au fost închişi tovarăşii noştri. Aerai lagărului nu mai poate fi readus în starea apăsătoare dinainte. Ticăloşia a fost restaurată, dar destul de precar, în barăci se vorbeşte liber despre politică. Şi nici un dispecer, şi nici un brigadier nu îndrăzneşte să bată din picior ori să ridice mâna asupra unui Zek. Fiindcă acum toţi au aflat cât de uşor se confecţionează cuţitele şi cât de uşor se înfig sub coastă-

Insuliţa noastră s-a cutremurat şi s-a desprins de Arhipelag…

Dar asta se simţea la Ekibastuz, puţin probabil şi la Karaganda. La Moscova însă cu siguranţă nu se simţea, începuse prăbuşirea sistemului Lagărelor speciale – într-unul, două, trei locuri – însă Părintele şi învăţătorul habar n-avea de toate astea, fireşte, lui nu i-au raportat (de altfel n-ar fi fost în stare să renunţe la ceva, şi la ocnă nu ar fi renunţat până ce scaunul de sub el ii-ar fi luat foc). Dimpotrivă, probabil în vederea unui nou război, în anul 1953 el plănuia un nou şi mare val de arestări, şi în acest scop, în 1952 a extins sistemul Lagărelor speciale. Şi s-a hotărât ca lagărul din Ekibastuz, secţie a Steplag-ului [Lagărul Stepelor] ori a Pesceanlag-ului [Lagărul Nisipurilor], să fie transformat în secţia principală a marelui Lagăr special din bazinul Irtâşului (deocamdată denumit convenţional – Dallag – Lagărul îndepărtat). Şi astfel, pe lângă numeroşii stăpânitori de sclavi existenţi, în Ekibastuz şi-a făcut apariţia o nouă Direcţie de trântori, a căror întreţinere trebuia, de asemenea, s-o acoperim prin munca noastră.

Noii deţinuţi promiteau să nu se lase nici ei aşteptaţi.

* în vremea asta, molima libertăţii se răspândea, unde putea să dispară din Arhipelag? Precum cândva cei din Dubovka iie-o aduseseră nouă, acum ai noştri au dus-o mai departe, în primăvara aceea, în toate closetele închisorilor de tranzit din Kazahstan era scris, zgâriat, cioplit: „Salut luptătorilor din Ekibastuz!”; Şi cea dintâi prelevare dintre „şefii rebeliunii”, vreo patruzeci de oameni, şi din marele convoi din februarie, două sute cincizeci – cei mai „înrăiţi”, au fost expediaţi la Kenghir (orăşelul Kenghir, dar gara Djezkazgan), secţia nr. 3 a Steplag-ului, unde se afla şi Direcţia Steplag-ului şi însuşi burdu-hănosul colonel Cecev. Ceilalţi deţinuţi din Ekibastuz au fost împărţiţi între secţiile nr. L şi nr. 2 ale Steplag-ului (Rudnik).

Pentru intimidarea celor opt sute mii de zeki ai Kenghirului s-a anunţat că au fost aduşi bandiţi. De la gară şi până la noua clădire a puşcăriei din Keiighir au fost duşi în cătuşe. Astfel, încătuşată de legendă, mişcarea noastră A intrat în Kenghirul înrobit, ca să-l trezească şi pe el. Precum în Ekibastuz cu uu an în urmă, aici încă mai domneau pumnul şi denunţul.

După ce uii sfert de mie dintre ai noştri au fost ţinuţi la închisoare, şeful lagărului din Kenghir, sublocotenentul Fedotov, a socotit că au fost intimidaţi îndeajuns şi a dat ordin să fie scoşi la muncă, în dotare, ei aveau o sută douăzeci şi cinci de perechi de cătuşe nichelate, nou-nouţe – ultimul model comunist. – Şi, dacă încătuşau câte doi de o mână, ajungeau exact pentru două sute cincizeci de oameni (probabil că acesta a fost factorul care a determinat porţia primită de Kenghir).

Cu o mâiiă liberă se poate trăi! În coloană se aflau mulţi băieţi cu experienţa închisorilor de lagăr, aici se aflau şi fugari versaţi (aici era şi Tenno, ataşat acestui convoi), care cunoşteau toate chiţibuşurile cătuşelor, şi ei le-au explicat vecinilor de coloană că, având o mână liberă, este o nimica toată să-ţi scoţi aceste cătuşe – cu un ac sau chiar fără ac.

Când au sosit la zona de lucru, supraveghetorii au început să scoată cătuşele deţinuţilor din mai multe locuri ale coloanei, ca să înceapă cât mai grabnic ziua de lucru. Şi meşterii cei iscusiţi au profitat de prilej, scoţând la iuţeală cătuşele lor şi ale vecinilor şi ascunzându-le sub pulpana hainelor: „Nouă ni le-a scos alt supraveghetor!” Supraveghetorilor nu le-a trecut prin cap să numere cătuşele înainte ca deţinuţii să rupă rândurile, şi la intrarea în şantierul de lucra nu erau percheziţionaţi niciodată.

Astfel, chiar în prima dimineaţă, băieţii noştri au sustras douăzeci şi trei de perechi de cătuşe din o sută două zeci şi cinci! Aici, în zona de lucru, s-au pus să le distrugă cu pietre şi ciocane, însă, repede, le-a venit o idee mai năstruşnică: le-au învelit în hârtie unsuroasă, ca să se păstreze mai bine, şi le-au zidit în temeliile şi în pereţii clădirilor la care lucrau în ziua aceea (cvartalul de locuinţe nr. 20, vizavi de Palatul Culturii din Kenghir), însoţindu-le cu bileţele necenzurate din punct de vedere ideologic: „Urmaşi! Aceste case au fost construite de robi sovietici Priviţi ce cătuşe purtau!”

Supraveghetorii i-au blestemat, i-au înjurat pe bandiţi, dar pentru întoarcere au adus totuşi nişte cătuşe vechi, ruginite: la intrarea în zona loca-tivă băieţii au şterpelit încă şase. Şi încă la două ieşiri la muncă – au mai dispărut câteva. Şi fiecare pereche valora 93 de ruble.

Şi stăpânii Kenghirului au renunţat să-i mai ducă pe băieţi în cătuşe.

În luptă îţi dobândeşti drepturile!

Pe la începutul lui mai, deţinuţii aduşi din Ekibastuz au început să fie transferaţi din închisoare în zona comună.

Acum venise timpul să-i înveţe minte pe cei din Kenghir. Pentru început au făcut următoarea demonstraţie: pe un oploşit, care a vrut să cumpere ceva de la chioşc fără să stea la coadă – el avea dreptul! – L-au înghesuit şi l-au sufocat într-atât, în cât erau cât pe ce să-l omoare. Asta a fost de ajuns ca să se răspândească zvonul: o să fie ceva nou! Cei nou-sosiţi sunt altfel decât noi! (Nu se poate spune că înainte de asta în cuibul lagărelor din Djezkazgan nu s-au atins câtuşi de puţin de turnători, dar asta n-a devenit o tendinţă, în 1951, în puşcăria din Rudnik, într-o zi, i-au smuls cheile gardianului, au deschis celula care le trebuia şi l-au ucis pe Kozlauskas.)

Acum au fost create şi în Kenghir Centre clandestine: ucrainean şi „panms”. Au fost pregătite cuţite şi măşti pentru tocătoare şi toată povestea a început din nou.

Voinilovici „s-a spânzurat” de zăbrele în celulă. Au fost ucişi brigadierul Belokopât şi turnătorul conformist Lifschitz, membru al consiliului militar revoluţionar în timpul războiului civil pe frontul împotriva lui Dutov7. (Lifschitz era bibliotecarul reputat al KVC-ului secţiei-lagăr Rudnik, dar faima i-o luase îniante, şi în Kenghir a fost înjunghiat chiar în ziua în care a venit.) Un ungur – comandant – a fost tăiat cu toporul lângă baie. Şi, des-chizând calea spre „camera de bagaje”, cel dintâi s-a adăpostit acolo Sauer, fost ministru al Estoniei sovietice.

Dar şi stăpânii lagărului ştiau ce să facă. Ziduri între cele patru filiale ale lagărului construiseră demult aici. Iar acum s-au gâudit să înconjoare fiecare baracă, una câte una, cu zidurile ei, şi opt mii de oameni, în timpul lor liber, s-au apucat să transpună în practică această iniţiativă. Şi au separat fiecare baracă în patru secţii fără comunicare între ele. Şi toate aceste mici zone şi fiecare secţie erau încuiate. (Totuşi, ideal era să despartă lumea întreagă în celule individuale!)

Şeful închisorii din Kenghir, un plutonier, fusese boxer^profesionist şi îşi exersa pumnii pe deţinuţi ca pe un sac de antrenament, în puşcăria lui se inventase bătaia cu ciocanul prin placaj, ca să nu lase urme. (Oameni practici lucrătorii MVD-ului, ei ştiau că fără bătaie şi fără omoruri reeducarea nu este posibilă; şi orice procuror cu spirit practic ar fi fost de acord cu ei. Dar putea să dea peste ei un teoretician! Şi din pricina venirii puţin probabile; a acestui teoretician au trebuit să introducă placajul.) Un ucrainean din Ucraina de Vest, epuizat de torturi şi temându-se să nu-şi trădeze prietenii – s-a spânzurat. Alţii se comportau şi mai rău. Şi ambele Centre s-au dus pe copcă!

În plus, printre „executanţi” se aflau şi escroci, care nu doreau izbânda mişcării, ci doar binele lor. Cereau să li se aducă suplimente de la bucătărie şi să li se facă parte „din pachete”. Şi asta a contribuit la defăimarea şi curmarea mişcării.

Acest lucru, probabil, este inevitabil printre cei ce au ales calea violenţei. Cred că spărgătorii lui Kamo, predând casieriei partidului banii jefuiţi de la bănci, nu rărnâneau nici ei cu buzunarele goale. Ori Koba, care era conducătorul lor, să rărnână fără bani pentru vin? Când pe vremea comunismului de război pe întreg teritoriul Rusiei Sovietice fusese interzis consumul de băuturi, el ţinea, pentru sine, la Kremlin, o pivniţă, de vinuri, fără să se jeneze câtuşi de puţin.

Şi parcă au curmat-o. Dar de la această primă repetiţie s-au astâinpărat şi turnătorii. Totuşi atmosfera Kenghimlui s-a limpezit Sămânţa fusese aruncată. Dar nu i-a fost dat să răsară şi să crească dintr-o dată, ci puţin mai târziu şi altfel.

*

Deşi ni se explică mereu că personalitatea, chipurile, nu este. Făuritoare de istorie, mai cu seamă dacă ea se opune evoluţiei progresiste, iată însă că o Astfel de personalitate ne-a făcut să jucăm cum ne-a cântat ea, iar noi n-am îndrăznit să zicem nici pâs. În prezent se spune: nimeni nu înţelegea nimic – nici coada nu înţelegea, nici avangarda, ci doar garda cea mai veche, dar ea a preferat să se otrăvească într-un colţ, să-şi tragă un glonţ în cap acasă, să-şi sfârşească liniştită zilele la pensie, numai să nu strige pentru noi de la tribună.

Şi acest destin eliberator ne-a revenit nouă celor mai tineri. Iată, la Ekibastuz, de pildă, vârmd cinci mii de umeri sub aceste boite şi opintindu-ne, am izbutit totuşi să producem o fisură. N-are importanţă că este mică şi că de departe nu poate fi observată, şi că noi ne-am sleit de puteri, căci de la fisuri începe prăbuşirea peşterii.

Au existat tulburări şi fără noi, fără Lagărele speciale, dar tot acel trecut sângeros a fost atât de netezit, de estompat şi atât de frecat de mături, încât acum nu-mi este cu putinţă sa fac nici măcar o enumerare sărăcăcioasă, incompletă a acelor tulburări. Am aflat întâmplător că în 1951, în lagărul ITL Vahruşevo din Sahalin a avut loc o grevă a foamei declarată de cinci sute de oameni, care a stâmit mare agitaţie şi a dus la arestări, numai pentru că trei evadaţi au fost spintecaţi cu baionetele la postul de gardă. Este cunoscută puternica revoltă de la Oziorlag după uciderea unui deţinut în coloană Ini g a postul de gardă la 8 septembrie 1952.

Este evident că la începutul anilor ’ 50 sistemul stalinist al lagărelor, şi mai ales al Lagărelor speciale, întrunea toate condiţiile unei crize, încă din timpul vieţii Atotputernicului, indigenii lagărelor au început să-şi rupă lanţurile.

Greu de spus cum ar fi evoluat lucrurile dacă el mai trăia, însă, brusc – nu în virtutea legilor economiei ori societăţii – a încetat să mai curgă sângele gros, bătrân şi murdar în vinele personalităţii de statură mică şi pistruiate.

Şi potrivit Teoriei înaintate asta nu trebuia să producă nici cea mai mica schimbare; chipiele albastre nu se temeau de asta, deşi au plâns la 5 martie9 dincolo de posturile de gardă; iar pufoaicele negre nu îndrăzneau să spere, cu toate că au zdrăngănit la balalaică, aflând (în ziua aceea nu i-au scos afară din zonă) că se transmit marşuri funebre şi au fost arborate drapele în doliu; şi totuşi ceva necunoscut a început să se zguduie, să se mişte în subterană.

Este adevărat că amnistia de la sfârşitul lui martie 1953, numită „amnistia lui Voroşilov” 10, prin spiritul ei, era întru totul fidela răposatului: îi menaja pe hoţi şi îi sugruma pe politici. Căutându-şi popularitatea la pleava societăţii, ea a împrăştiat-o ca pe şobolani prin întreaga ţară, propunând locuitorilor să sufere, să pună gratii ferestrelor libere, iar miliţiei – să-i înhaţe din nou pe toţi, pe cei pe care îi mai înhăţase şi înainte. Pe Cincizeci şi Opţi însă i-a eliberat în proporţia obişnuită: în fliliala n r. 2 a lagărului din Kenghir, din trei mii de oameni au fost eliberaţi… Trei.