Alexandr Soljenitin

Iar în satul Kiskino, sistemul colhoznic tocmai trosnea din toate încheieturile, nimeni nu mai voia să lucreze, nu mai credea, plecaseră jumătate şi cineva trebuia pedepsit în mod exemplar. Timofei Ovcinuikov, neptnan inve-terat, care s-a strecurat în colhoz ca să-l distrugă, a fost acum deschiaburit prin hotărârea preşedintelui sovietului sătesc Şokolov. Era în anul 1932, deportările în masă luaseră sfârşit, şi nevasta cu cei şase copii (unul sugar) n-au fost deportaţi, ci doar aruncaţi în drum, căci li s-a luat casa. Peste un an, pe banii lor, au ajuns la Arhanghelsk, la părintele lor. Toţi cei din neamul Ovcinnikovilor trăiau până la 80 de ani, dar Timofei, din pricina unei astfel de vieţi, s-a frânt la 53.

Chiar şi în anul 1935, şefii unui colhoz mergeau de Paşti beţi prin satul ajuns ca vai de el şi cereau de la ţăranii cu gospodărie individuală bani pentru vodcă. Dacă nu dai – „te deschiaburim, te deportăm!” Şi te deportează! Doar eşti cu gospodărie individuală, în asta constă Marea Ruptură, Marea Cotitură6.

*Cele de mai jos nu au legătură cu tema noastră, dar ajută la înţelegerea epocii. Cu timpul, Timofei s-a aranjat şi la Arhanghelsk să lucreze într-o mezelărie închisă, tot cu doi meşteri, dar. Cu un şef peste ei. A lui fusese închisă ca dăunătoare pentru muncitori, aceasta era închisă ca să nu ştie muncitorii de ea. Ei prelucrau sorturi de salamuri scumpe pentru aprovizionarea personală a cânuuitorilor acestui ţinut nordic. Deseori chiar Timofei era trimis să ducă produsele la casa mare, fără etaj. Aflată, după un gard înalt, a secretarului comitetului regional de partid, tovarăşul Austrin (la colţul străzilor Liebknecht şi Ciumbarov-Lucmski) şi a şefului NKVD-ului regional, tovarăşul Şeiron.

Însă drumul ca atare, acest drum al crucii ţăranilor, realiştii-socialişti nu ni-l descriu câtuşi de puţin. I-au încărcat, i-au pornit şi, gata, povestea s-a sfâr-şit, urmează trei asteriscuri după acest episod.

Era bine dacă îi încărcau când afară era cald, întrucât călătoreau în cănite, altfel – în sănii, pe un ger cumplit, cu sugari, copii mici, adolescenţi. Prin satul Kocenevo (regiunea Novosibirsk), în februarie 1931, când gerurile alternau cu viscolele, treceau, şi treceau, şi treceau nesfârşite aceste convoaie, înconjurate de escortă, apăreau din stepa troienită şi tot în ea dispăreau. Să se încălzească în izbe, puteau să intre doar cu permisiunea escortei şi pentru câteva minute scurte, ca să nu reţină convoiul. (Soldaţii din aceste trupe de escortă ale GPU-ului trăiesc încă! Sunt pensionari! Îşi mai amintesc, poate! Dar poate nu-şi mai amintesc.) Toţi se târau spre mlaştinile Narâmului, şi în aceste mlaştini nesăţioase au rămas cu toţii. Dar mai înainte, drumul cumplit i-a prăpădit pe copii.

Intenţia era aceasta – ca toţi cei mici din familia ţăranului să moară o dată cu cei mari. De la moartea lui Irod, doar învăţătura înaintată a fost în stare să ne explice: cum se poate extermina până la prunci. Hitler era un învăţăcel, dar el a avut noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni.

Ţăranii ştiau ce îi aşteaptă. Şi dacă aveau norocul ca trenul în care se aflau să treacă prin locuri populate, pe copiii lor mici, dar care puteau să se caţăre, îi coborau, în gări, pe ferestre: trăiţi printre străini, cerşiţi! Numai să nu muriţi cu noi!

(La Arhanghelsk, în anii de foamete 1932-1933, copiii coloniştilor speciali nu primeau masă gratuită la şcoală şi nici bonuri de îmbrăcăminte ca alţi copii nevoiaşi.) în eşalonul de pe Don, în care femeile au fost expediate separat de cazacii care fuseseră prinşi la „adunare”, o femeie a născut pe drum. Şi li se dădea câte un pahar de apă pe zi şi nu în fiecare zi – 300 grame de pâine. Felcer? Nici pomeneală. Mama şi-a pierdut laptele şi pruncul a murit. Unde să-l îngroape? Doi soldaţi din escortă au urcat în vagonul lor pentru o staţie, au deschis uşa din mers şi au azvârlit cadavrul micuţului.

(Acest tren avea ca destinaţie marele şantier din^Magnitogorsk. Şi pe bărbaţi tot aici i-au adus, i-au pus să sape bordeie! Începând cu Magnito-gorskul, barzii noştri au avut grijă şi au reflectat viaţa nouă de pe şantier.)

Familia Tvardovski a fost dusă cu căruţele doar până la Elnia şi, din fericire, era aprilie. Acolo i-au încărcat în nişte vagoane de marfă şi i-au încuiat, dar găleţi, ori găuri în duşumele ca să-şi facă nevoile nu existau. Şi riscând o pedeapsă ori o nouă condamnare pentru încercare de evadare, Konstantin Trifonovici, în timp ce trenul mergea şi zgomotul era mai mare, a scobit o gaură în podea. Erau hrăniţi o dată la trei zile în gările-nod de cale ferată: li se aducea supă în găleţi. Este adevărat, călătoria (până la staţia Lialia, Uralul de Nord) u-a durat decât zece zile. Acolo era încă iarnă, eşalonul a fost îutâmpinat cu sute de sănii, şi pe gheaţa râului au pornit spre pădure. La un moment dat, spre seară, au ajuns la o baracă pentru plutaşi în care încăpeau vreo douăzeci de oameni, nou-sosiţii erau peste cinci sute. Comandantul, unul Sorokin, din Perm, comsomolist, umbla cu paşi mari prin zăpadă şi arăta unde să se bată ţăruşi: aici o să fie o stradă, aici or să fie case. Aşa a luat fiinţă aşezarea Parcea.

Este greu să crezi că există atâta cruzime: să spui, într-o seară de iama, în taiga – aici! Oare sunt oamenii în stare de aşa ceva? Căci ei călătoresc în timpul zilei şi, iată, ajung la destinaţie noaptea. Sute, sute de mii au fost aduşi exact aşa şi abandonaţi, cu bătrâni, femei şi copii, în peninsula Kola (Appatitî), au petrecut toată întunecata iama polară în corturi simple, acoperite de zăpadă. De altminteri, cu cât a fost mai caritabil dacă pe nemţii din ţinutul Volgăi i-au adus – eşaloane întregi – în timpul verii (anul 1931 -1931, nu 1941, să nu greşiţi!) în stepele fără apă ale Karagandei, şi acolo le-au ordonat să sape şi să construiască, şi le-au dat apă cu porţia? Apoi iama vine şi acolo. (Către primăvara lui 1932, bătrânii şi copiii au murit pe capete: dizenterie, distrofic.) Chiar în Karaganda, ca şi în Magnitogorsk, au fost construite nişte bordeie-cămine, lungi şi joase, asemănătoare cu depozitele de legume. La Belomorkanal7, nou-sosiţii au fost instalaţi în barăcile goale ale lagărului. Iar la Valgokanal^ – îndată după Himki, i-au adus înainte de a instala lagărul, imediat după ce s-au încheiat cercetările hidrografice, i-au descărcat şi le-au ordonat să sape pământul cu tâmăcopul şi să-l care cu roabele (în ziare scriau: „la canal au fost aduse maşini”). Pâine nu aveau; bordeiele lor – să le sape în timpul liber, (în prezent, acolo, şalupe şi nave de agrement îi plimbă pe moscoviţi. Pe fundul canalului – oase, în pământ -oase, în beton – oase.)

Când se apropia Ciuma, în 1929, la Arhanghelsk au închis toate bisericile: oricum erau sortite să fie închise, dar acum s-a potrivit să răspundă nevoii adevărate de a-i adăposti pe „deschiaburiţi”. Valuri mari de ţărani deportaţi se scurgeau prin Arhanghelsk, şi pentru o vreme întregul oraş devenise ca o mare închisoare de tranzit în biserici au instalat priciuri cu mai multe etaje, doar că nu aveau cu ce să încălzească, în gară se descărcau fără întrerupere garnituri de transportat animale, şi, însoţiţi de lătratul clinilor, treceau opin-carii posomoriţi spre priciurile lor de la biserică. (Un băieţel, pe nume Ş., a ţinut minte cum un ţăran mergea cu hamul în jurai gâtului: în zorul deportării nu şi-a dat seama ce ar fi mai util să ia cu el. Un altul ducea un gramofon cu pâluie. Operatori de filme, câte lucruri interesante pentru voi!… În biserica Vvednie, priciul de opt etaje, nefiind fixat de perete, s-a prăbuşit într-o noapte, şi multe familii au fost strivite sub dărâmături. Auzind ţipetele, trapele s-au strâns în jurai bisericii.

Aşa au trăit în iama aceea a chimii. Nu se spălau. Aveau corpurile pline de bube. A apărut tifosul. Moartea îi secera cu nemiluita. Locuitorii din Arhanghelsk au primit un ordin categoric: să nu-i ajute în nici un fel pe coloniştii speciali (aşa erau numiţi ţăranii deportaţi)! Plugarii colindau prin oraş mai mult morţi decât vii, dar nimeni nu putea primi pe niciunul în casă să-i dea să mănâhce ori să-i întindă o cană de ceai la poartă: pentru aşa ceva, localnicii erau chemaţi la miliţie unde li se lua carnetul de indentitate. Pe stradă trece, târându-şi cu greu picioarele, un flămând, se poticneşte, cade şi -

Gata, e mort Dar nici aceştia nu puteau fi ridicaţi (pe străzi circulau agenţi şi urmăreau să vadă cine sunt miloşii care acordă ajutoare).

Tot în vremea asta erau, de asemenea, deportate sate întregi de grădinari şi crescători de vite din apropierea oraşelor, nu scăpa unul (iarăşi: cine pe cine exploata în aceste sate?), iar locuitorii Arhanghelskului tremurau şi ei să nu fie la rândul lor deportaţi. Se temeau să se oprească şi să se aplece deasupra unui cadavru. (Unul zăcea în apropiere de GPU, nu-l ridica nimeni.)

Erau înmormântaţi în mod organizat de către un serviciu al municipalităţii. Fără sicrie, fireşte, în gropi comune, alături de vechiul cimitir al oraşului, pe strada Vologodskaia – în-câmp deschis. Şi nu le puneau nici un semn de pomenire.

Şi toate astea nu erau pentru truditorii ogoarelor decât un tranzit. Mai exista un lagăr mareşal lor dincolo de satul Talaghi, şi pe unii i-au luat la încărcat de cherestea însă unul dintre ei a prins un moment prielenic şi a scris pe un buştean o scrisoare în străinătate (poftim, să-i mai înveţi carte pe ţărani!), astfel că au fost retraşi de la munca aceasta. Drumul lor a continuat mai^ departe: pe Onega, pe Pinega şi în sus pe Dvina.

În lagăr, noi glumeam: „Mai departe de soare nu ne vor trimite”. Totuşi pe acei ţărani i-au trimis mai departe, unde multă vreme nu vor avea un acoeperiş sub care să aprindă o făclie.

Ceea ce deosebea deportarea ţăranilor de toate deportările sovietice anterioare şi ulterioare era faptul că ei nu erau deportaţi în vreo localitate, în vreun loc amenajat pentru locuit, ei erau timişi spre fiarele sălbatice, ca pradă, să trăiască într-o stare primitivă. Nu, mai rău: chiar şi în starea primitivă, strămoşii noştri îşi instalau aşezările lângă apă. De când e lumea şi pământul, nimeni nu şi-a clădit locuinţa altfel. Dar pentru aşezările speciale cekiştii alegeau locuri (ţăranii înşişi nu aveau voie să aleagă) pe povârnişuri pietroase (deasupra râului Pinega, la 100 metri înălţime, unde nu poţi da de apă şi nu creşte nimic pe pământ). La vreo trei-patra kilometri se afla o luncă prielnică, instmcţiunile sunau că este interzis să ridice o aşezare în apropierea ei! Se întâmpla ca fâneţele să se afle la zeci de kilometri de sătuc şi finul îl aduceau cu bărcile… Uneori li se interzicea pur şi simplu să cultive grâu. (Profilul economic îl stabileau tot cekiştii.) Noi, orăşenii, nu ştim încă un lucru: ce înseamnă viaţa când ai în grijă vite, fără vite viaţa ţăranului nu e viaţă, şi iată, pentru mulţi ani ei sunt osândiţi să nu audă un nechezat de cal, un muget de vacă, un behăit de oaie; să nu înşeueze, să nu mulgă, să nu dea nutreţ vitelor.

Pe râul Ciulâm din Siberia, aşezarea specială a cazacilor din Kuban a fost împrejmuită cu sârmă ghimpată şi supravegheată din turnuri, ca în lagăr. (Am mai scris că, în felul acesta, în multe locuri, aşezările deportaţilor au fost transformate în lagăre.)

Se pare că totul a fost făcut pentru ca aceşti truditori detestabili să crape mai repede, să elibereze ţara noastră de ei înşişi, precum şi de grâne. Şi, într-ade-văr, multe asemenea aşezări speciale au fost pustiite de moarte. Iar astăzi, oameni care trec întâmplător prin locurile acelea ard încet-încet lemnele barăcilor şi lovesc cu piciorul câte un craniu ce li s-a nimerit în cale.

Nici un Genghis-han nu a ucis atâţia ţărani, câţi au ucis bravele noastre Organe sub conducerea Partidului.

Iată acum tragedia din Vasiugan. Iii anul 1930, zece mii de familii (deci, cincizeci-şaizeci şi cinci de mii de oameni, după câţi membri aveau, în medie, familiile atunci) au trecut prin Tomsk, şi mai departe i-au expediat pe jos, în miez de iama: mai întâi în josul râului Torni, apoi pe Obi, pe urmă în sus, pe Vasiugan, încă îngheţat, (Locuitorii satelor întâlnite în cale, au fost scoşi pe urmă să adune cadavrele de adulţi şi de copii.) în bazinul superior al Vasiuganului şi al Tarei i-au abandonat pe un fel de grinduri (ridicături de pământ tare printre mlaştini). Nu le-au lăsat nici alimente, nici unelte de lucru. A venit dezgheţul, şi ca drum spre lumea exterioară nu mai aveau decât două podeţe de bâme: unul spre Tobolsk, celălalt spre Obi. La capătul ambelor podeţe au fost instalate posturi de gardă cu mitraliere, care nu lăsau pe nimeni să iasă din acest infern. S-au pornit molimele. Ieşeau disperaţi la posturile de gardă, implorau – îi împuşcau pe loc. Târziu, când s-au dezgheţat apele, de la Integralsoiuz (cooperaţia meşteşugărească şi de consum) au trimis şlepuri cu făină şi sare, dar nici acestea n-au putut urca pe Varsiugan. (Conducea acest transport delegatul de la Integralsoiuz, Stanislavov, el mi-a relatat totul.)

Au murit toţi.

Se spune că totuşi s-ar fi făcut o anchetă în acest caz şi chiar ar fi fost împuşcat unul dintre vinovaţi. Eu unul nu prea cred. Dar chiar dacă-i aşa -proporţia este admisibilă! Cunoscuta proporţie a războiului civil: pentru unul de-al nostru – o mie de-ai voştri! Pentru şaizeci de mii ai voştri – unul de-al nostru.

Fără asta nu vei construi Societatea Nouă.

*

Şi totuşi deportaţii trăiau! După condiţiile pe care le aveau este de necrezut, dar trăiau.

În aşezarea Parcea ziua o începeau, lovind şi aineninţând cu bastoanele, şefii de echipă komi-zâriani’1. Toată viaţa lor, aceşti ţărani îşi începeau ziua singuri, acum îi mânau cu bâtele la tăiat de lemne şi la plutărit. Luni de-a râudul hainele erau tot ude pe ei, nu-i lăsau să şi le usuce, le micşorau mereu porţia de făină şi le cereau în schimb să aibă randament, apoi seara, puteau să lucreze la construcţia caselor proprii. Hainele lor se prefăcuseră în zdrenţe, îmbrăcau saci în chip de fuste, apoi îi coseau ca pantaloni.

De altminteri, dacă ar fi murit toţi, n-ar mai fi existat multe dintre oraşele de astăzi, nici chiar acel Jgarka. Cine a construit Igarka îucepmd din anul 1929? Poate trustul Forestier al Nordului Polar? Nu ţăranii deschiaburiţi? Care la minus cincisprezece grade locuiau în corturi, dar în 1930 au dat primul transport de cherestea pentru export.

Deschiaburiţii trăiau în aşezările lor speciale ca zekii în lagărele cu regim disciplinar. Cu toate că nu aveau zonă de jur-îrnprejur, în sat se afla permanent un puşcaş, care era stăpânul tuturor interdicţiilor şi permisiunilor şi care avea dreptul să împuşte personal şi necondiţionat pe oricare recalcitrant „, Unii care erau de rasă puternică, Galina Osipovna Riabokon de Ungă regiunea Vologda un grup de ţărani ieşiseră să culeagă fructe de pădure). S în casă. Stăpânii acesteia l-au întrebat bună la copii. Acesta i-a făcut formele, foarte bine. Dar în 1937, familia aceea cu cizme de box şi broboadă de lână, s-a bineînţeles, şi a fost deportată pentru a au izbutit să fugă din trei aşezări de exilaţi. Kupiansk a scos dintr-un astfel de sat din (ea mergea înainte, cânta cântece, chipurile -a dus la Harkov, la o verişoară, care era fată pe un mare ştab dacă nu vrea o îngrijitoare a angajat-o, era foarte mulţumit, iar ea trăia a fost arestată, şi Galina nu s-a putut abţine: dus în satul ei să se grozăvească. Au arestat-o, doua oară. Dar a fugit şi a doua oară!

Categoria cetăţenească în care intrau aşezările speciale, înrudirea apropiată cu Arhipelagul ies lesne în evidenţă dacă apelăm la principiul vaselor comunicante: când Vorkuta ducea lipsă de forţă de muncă, atunci îi transferau (fără să-i judece din nou ori să le schimbe porecla!) pe coloniştii speciali din aşezările lor în zonele lagărelor. Şi ei trăiau foaite liniştiţi în zone, mergeau la lucru chiar în zone, mâncau zămârca lagărului, doar că plăteau pentru ea (şi pentru pază, şi pentru baracă) din salariul lor. Şi nimeni nu se mira de nimic.

Şi despărţiţi de familie, ţăranii speciali erau transferaţi dintr-o aşezare în alta, precum zekii dintr-un lagăr în altul.

Într-una din oscilaţiile de care dă uneori dovadă legislaţia noastră, la 3 iulie 1931, Comitetul Central Executiv al URSS a emis hotărârea care permitea repunerea deschiaburiţilor în drepturi peste cinci ani, „dacă au efectuat (asta îiitr-o aşezare cu regim disciplinar!) o muncă social-utilă şi au manifestat loialitate faţă de puterea sovietică” (adică dacă au ajutat unui puşcaş, unui comandant sau agentului operativ). Hotărârea asta însă a fost dată aiurea, ca efect al unei adieri de o clipă. Căci acei cinci ani luau sfârşit tocmai în anii când Arhipelagul a început să se pietrifice10.

Au urmat tot ani în care nu era posibil să se slăbească regimul disciplinar: ba după asasinarea lui Kirov; ba 1937-1938; ba că din 1939 a început războiul în Europa; ba că din 1941 – la noi. Aşa că mai sigur era altceva: îucepând din 1937 s-au pus să-i scoată pe mulţi dintre aceşti nenorociţi de „chiaburi” şi pe fiii lor din satele speciale, să le aplice articolul 58 şi să-i bage în lagăre.

Este adevărat, în timpul războiului, când pe front era lipsă de foiţă năvalnică rusească au apelat şi la chiaburi: căci conştiinţa lor rusească trebuia să fie superioară celei de chiaburi! Ici-colo, multora din satele speciale disciplinare şi din lagăre li se propunea să meargă pe front ca să apere patria sfântă!.

Şi se duceau…

Totuşi – nu întotdeauna. Lui Nikolai H-v, fiu de „chiabur”, a cărui biografie în prima ei parte am folosit-o pentru Tiurm din Ivan Denisovici, iar în cea de a doua n-am îndrăznit s-o dezvălui, i s-a făcut în lagăr propunerea -

Refuzată troţkiştilor şi comuniştilor, oricât de arzătoare ar fi fost dorinţa lor: să meargă să-şi apere patria. H-v n-a şovăit nici o clipă, i-a trântit-o numai-decât celui de la URCE: „E patria voastră, apăraţi-o singuri, mâncătorilor de căcat! Proletariatul nu are patrie!”

Totul părea exact ca la Marx, căci, îhtr-adevăr, orice deţinut în lagăr este şi mai sărac, mai năpăstuit şi mai lipsit de drepturi decât un proletar, dar iată, colegiul lagărului nu băgase la cap asta şi l-a condamnat pe H-v la moarte. Vreo două săptămâni, el a stat sub ameninţarea pedepsei capitale, dar nu a făcut cerere de graţiere, atât de mult îi ura. Şi tot ei i-au adus comutarea în alţi zece ani de lagăr.

Uneori se îutâmpla că îi duceau pe deschiaburiţi în tundră sau în taiga, îi lăsau acolo şi uitau de ei: doar îi duceau la moarte, de ce să-i mai ţină în evidenţă? Fiindcă locurile erau îndepărtate, uitate de lume, nu le mai lăsau nici soldat de pază. Şi, în sfârşit, eliberaţi de conducerea înţeleaptă – fără cal şi fără plug, fără unelte de pescuit, fără armă, acest neam de oameni harnici şi tenaci, poate cu puţine topoare şi câteva lopeţi, a început o luptă disperată pentru viaţă în condiţii puţin mai uşoare decât în Epoca de piatră. Şi în pofida legilor economice ale socialismului aceste aşezări nu doar că au supravieţuit, dar^au devenit puternice şi bogate!

Într-un asemenea sătuc, undeva pe Obi, dar nu în zona navigabilă, ci pe un braţ lăturalnic, a crescut Burov, venit aici copilandru. El povesteşte cum, într-o zi, înainte de război, trecea pe lângă ei o şalupă şi, observându-i, a oprit, în şalupă se aflau ştabi de la raion. I-au întrebat cine sunt, de unde, de când. Tare s-au mirat şefii de bogăţia şi prosperitatea lor pe care n-o mai întâlniseră pe meleagurile lor kolhozuice. Au plecat. Peste câteva zile însă au venit nişte împuterniciţi cu trăgători NKVD şi din nou, ca în anul Ciumei, le-au ordonat ca într-o oră să abandoneze toată agoniseala, această aşezare atât de primitoare, şi goi, doar cu nişte boccele, i-au expediat şi mai departe în tundră.

Oare nu este suficientă această povestire pentru a înţelege atât esenţa „chiaburilor”, cât şi esenţa „deschiaburirii”?

Oare ce nu se putea face cu acest popor dacă ar fi fost lăsat să trăiască liber, să se dezvolte în voie!

Credincioşii de rit vechi! Veşnic prigoniţi, veşnic exilaţi11! Iată cine cu trei secole mai înainte a desluşit esenţa cruntă a Autorităţilor! În anul 1950, un avion zbura peste întinderile ce aparţineau de Podkamennaia Tunguska. După război, şcoala de zbor se perfecţionase considerabil, şi sârguiuciosul aviator a observat ce n-au observat alţii vreme de douăzeci de ani înaintea lui: o localitate necunoscută în taiga. A notat coordonatele. A raportat. Era departe, un loc uitat de lume, dar pentru MVD nu există nimic imposibil, şi după o jumătate de an au ajuns acolo. Erau credincioşii de rit vechi din laruevo. Când a început marea şi multdorita Ciumă, cu alte cuvinte – colectivizarea, ei au fugit de această binefacere adânc în taiga, cu tot satul. Şi au trăit acolo fără să scoată capul undeva, doar pe staroste îl trimiteau la laruevo după sare, unelte metalice de pescuit şi de vânat şi după fier pentru alte feluri de scule, în rest îşi făceau singuri de toate, iar în loc de bani. Îl încărcau pe staroste cu blănuri. Isprăvindu-şi treburile, se făcea nevăzut din târg ca un Criminal aflat sub urmărire, uitâudu-se încoace şi-ncolo să nu fie urmărit de cineva. Şi astfel, credincioşii de rit vechi din laraevo au câştigat douăzeci de ani de viaţa! Douăzeci de ani de viaţă de om liber printre fiare sălbatice în loc de douăzeci de ani de jale colhoznică. Toţi purtau veşminte făcute în casă şi încălţări la fel, şi erau voinici ca uriaşii din poveste.

Aşadar, aceşti mârşavi dezertori de pe frontul colhoznic au fost acum arestaţi şi condamnaţi în virtutea articolului… Ce părere aveţi, care anume?… Legături cu burghezia mondială? Diversiune? Nu, 58-10, propagandă antiso-vietică (?!?!) şi 58-11, organizaţie antisovietică. (Numeroşi dintre ei au ajuns pe urmă în grupul din Diezkazkan al Steplag-ului, unde am avut posibilitatea să aflu acesta poveste.)

Iar în anul 1946, alţi credincioşi de rit vechi, care au fost scoşi din nu ştiu ce mânăstire uitată de lume prin asaltul vajnicelor noastre trape (cu aruncătoare de mine, cu experienţa războiului de apărare a patriei), au fost încărcaţi urcaţi pe plute şi coborâţi pe Enisei. Prizonieri neîmblânziţi -aceeiaşi sub Stalin cel Mare ca şi sub Petru cel Mare! – Săreau de pe plute în apa Emiseiului, şi trăgătorii noştri îi curăţau cu rafale de automate.

Ostaşi ai Armatei sovietice! Să vă îmbunătăţiţi necontenit pregătirea de luptă!

Nu, rasa condamnată nu s-a stins! Chiar şi în exil ea a continuat să nască prunci, care, ereditar, erau ataşaţi aceleiaşi aşezări speciale. („Fiul nu răspunde pentru tatăl său”, vă amintiţi? 12) Dacă o fată liberă se mărita cu un colonist special, era inclusă în aceeşi categorie de iobagi, îşi pierdea drepturile cetăţeneşti. Dacă un bărbat se însura cu una dintre acelea, devenea şi el un exilat. Dacă o fată venea să-şi viziteze tatăl, o înscriau şi pe ea în rândul coloniştilor speciali, îşi îndreptau greşeala că nu o făcuseră mai înainte. Cu aceste adăugiri se compensau pierderile celor transferaţi în lagăre.

Coloniştii speciali erau foarte numeroşi în Karaganda şi în împrejurimi. Precum strămoşii lor la minele din Ural şi Altai, aşa şi ei au fost legaţi pe vecie de minele din Karaganda. Proprietarul minelor putea să nu se jeneze de cât le cerea să lucrezee şi cât le plătea. Se spune că îi invidiau mult pe deţinuţii din lagărele agricole.

Puia în anii ’50, în unele părţi chiar până la moartea lui Stalin, coloniştii speciali nu aveau carnete de identitate. Şi doar din timpul războiului au început să aplice celor din Igarka coeficientul polar de salarizare1-^

Dar iată – după ce au îndurat douăzeci de ani exilul Ciumei, eliberaţi de sub controlul comenduirii, după ce au primit mândreţea de carnete de identitate, cine şi ce sunt ei din punct de vedere interior şi exterior? Ei bine… Da, cetăţeni sovietici standard, model! Da, exact precum cei educaţi paralel în orăşelele muncitoreşti, în adunările de sindicat şi în cadrul serviciului efectuat în armata sovietică. Ei îşi cheltuiesc la fel surplusul de energie bătând pietrele de domino (bineînţeles, nu creştinii de rit vechi). Şi ei dau din cap aprobator la fiece secvenţă de pe ecranul televizorului. La momentul potrivit, înfierează la fel de mânioşi Republica Sud-Africană sau îşi dau şi ei obolul pentru a ajuta Cuba.