Alexandr Soljenitin

Aşadar, să ne înclinăm înaintea Marelui Măcelar, să ne plecăm capetele şi să ne gârbovim umerii în fata enigmei pe care o supune inteligenţei; deci, a avut dreptate el, acest cunoscător al sufletului omenesc, câud a pus în mişcare acest malaxor cumplit, alimentându-l an de an?

A avut dreptate din punct de vedere moral: oamenii nu sunt supăraţi pe el! Iu vremea lui, spune norodul, a fost „mai bine decât pe vremea lui Hruşci” ^: căci în fiecare an, de l aprilie, ziua păcălelilor, ţigările se ieftineau cu o copeică, iar articolele de galanterie cu zece copeici. Până în ziua când a murit i s-au înălţat elogii şi imnuri, şi nici chiar astăzi nu ni se îngăduie să-l demascam: căci nu doar cenzorii îţi vor opri cu toţii pana, dar chiar şi cineva care stă la coadă îutr-un magazin, ori cineva care merge în acelaşi compartiment se va grăbi să oprească hula pe buzele tale.

Fiindcă iioi îi respectăm pe Marii Nelegiuiţi. Noi îi venerăm pe Marii Asasini.

Şi cu atât mai mult a avut dreptate din punct de vedere politic: acest sânge a constituit liantul care i-a întocmit colhozuri supuse. N-are importanţă că peste un sfert de secol satul va ^atinge culmea mizeriei şi popoml va degenera din punct de vedere spiritual, în schimb vor fi lansate rachete în cosmos şi Occidentul înaintat şi luminat se va ploconi înaintea puterii noastre.

Capitolul 3

EXILĂRILE SE ÎNDESESC Un EXIL atât de crunt, în locuri atât de sălbatice, cu un scop atât de puţin mascat – exterminarea, cum a fost exilul ţăranilor, n-a mai existat nici înainte, nici după el. Totuşi, având alte proporţii şi urmând rânduieli proprii, exilările se îndeseau an de an: erau deportaţi tot mai mulţi oameni, concentraţi tot mai mulţi în acelaşi loc, iar rânduielile exilului deveneau tot mai aspre.

Se poate propune următoarea periodizare aproximativă. În anii ’20, exilul era, într-un fel, o stare prealabilă, de tranziţie înainte de lagăr: erau puţini cei care îşi sfârşeau pedeapsa în exil, aproape toţi erau expediaţi ulterior în lagăr.

Pe la sfârşitul anilor ’30, poate pentru că rândurile exilului se îngroşaseră prea mult, acesta a căpătat importanţă de sine stătătoare ca formă pe deplin satisfăcătoare pentru limitarea libertăţilor şi pentru izolare. Şi în anii dinainte şi de după război, volumul lui şi poziţia lui faţă de lagăre n-a încetat să crească şi sa se întărească: el nu pretindea cheltuieli pentru construcţia de barăci şi zone, pentru gardă, însă avea o mare căpăcite de absorbţie, cuprindea contingente foarte mari, mai cu seamă de femei şi copii, (în toate marile închisori de tranzit fuseseră rezervate celule permanente pentru femeile cu copii, celule care nu erau niciodată goale.)* Exilul asigura, într-un termen scurt, o curăţire sigură şi irevocabilă a oricărui raion important al metropolei. Şi el şi-a întărit atât de mult poziţia, încât din 1948 a căpătat o importanţă noua în viaţa statului, aceea de groapă de gunoi – rezervorul unde sunt aruncate rezidurile Arhipelagului, ca să nu se mai întoarcă niciodată în metropolă. În primăvara lui 1948, lagărele au primit următoarea instrucţiune: Cincizeci şi Opţii, la încheierea sorocului, cu puţine excepţii, să fie eliberaţi în exil. Adică să nu fie împrăştiaţi cu uşurinţă prin ţara căreia nu-i aparţin, ci fiecare individ să fie dus sub escortă de la postul de gardă al lagărului până la comenduirea exilului, de la un ţăruş la alt ţăruş. Şi cum exilul cuprinde raioane strict delimitate, acestea toate alcătuiau la rândul lor încă o ţară separată (chit că îmbucătăţită) între URSS şi Arhipelag – nu un purgatoriu, ci mai degrabă o gunoişte, din care se poate trece în Arhipelag, dar nu în metropolă.

*Bărbaţii lor, chiar dacă erau deportaţi, nu călătoreau împreună cu ele: existau instrucţiuni care prevedeau că membrii familiilor condamnate să fie deportaţi în locuri diferite. Astfel, dacă avocatul 1. H. Gornik din Chişinău a fost deportat pentru sionism în ţinutul Krasnoiarsk, familia lui – în Salehard.

Anii 1944-1945 au adus exilului o completare deosebit de densă din teritoriile ocupat-eliberate, 1947-1949 – din republicile occidentale. Şi toate valurile la un loc, chiar fără exilul ţărănesc, au depăşit de multe, de nenumărte ori cifra de o jumătate de milion de exilaţi pe care a adunat-o pe parcursul întregului secol al XlX-lea Rusia ţaristă, puşcăria popoarelor.

Care erau oare crimele pentru care un cetăţean al ţării noastre în anii ’30-’40 era condamnat la exil ori deportare? (Din nu ştiu ce plăcere administrativă, în toţi anii, această deosebire dacă nu se respecta, măcar tot se pomenea. Lui M. I. Brodovski, care s-a mirat că a fost deportat fără judecată, locotenent-colonelul Ivanov i-a explicat cu mărinimie:, N-aţi fost judecat pentru că acesta nu-i exil, ci doar o deportare, noi nu vă considerăm ca fiind judecat, iată, nici măcar nu vă lipsim de dreptul de vot”. Adică elementul cel mai important al libertăţii cetăţeneşti…!)

Crimele cele mai frecvente sunt uşor de menţionat:

1. Aparteneţa la o naţionalitate criminală (despre care vom vorbi în. Capitolul următor);

2. Ispăşirea anilor de lagăr;

3. Existenţa într-un mediu criminal (Leningradul rebel; zona mişcării de partizani, cum ar fi Ucraina de Vest ori Ţările Baltice).

Apoi, multe dintre acele valuri, enumerate chiar la începutul acestei cărţii, s-au scurs, în afară de lagăre, şi în exiluri, permanent aruncau o anumită parte şi în exil. Pe cine? În general, cel mai adesea, familiile celor care erau condamnaţi să-şi execute pedeapsa în lagăr. Dar nu întotdeauna, nici pe departe, nu absorbeau familii şi nici pe departe în exil nu se scurgeau numai familii. Aşa cum explicarea curenţilor care se formează într-un lichid cere cunoştinţe solide de hidrodinamică, altfel renunţi şi te mulţumeşti doar să observi stihia care vuieşte şi se învârteşte, tot astfel şi aici: noi nu avem putinţa să studiem şi să descriem acele impulsuri diferenţiale care în diferiţi ani au expediat, brusc, diferiţi oameni în exil şi nu în lagăr. Noi doar observăm cum s-au amestecat aici tot felul de strămutaţi din Manciuria, indivizi izolaţi proveniţi din diferite ţări (cărora nici în exil legea sovietică nu le îngăduia căsătoria cu sovietici, chiar şi exilaţi); oameni din Caucaz şi din Asia Centrală, care pentru că au fost prizonieri n-au primit câte zece ani de lagăr, ci doar şase ani deportare; şi chiar siberieni, foşti prizonieri, care au fost aduşi în raioanele lor de baştină, unde trăiau ca oameni liberi, fără să se prezinte periodic la comenduire, dar li se interzicea să părăsească teritoriul raionului respectiv.

Nu putem să analizăm diferitele tipuri şi cazuri de exil, deoarece cunoştinţele noastre au ca sursă unică doar nişte povestiri şi scrisori întâmplătoare. Dacă A. M. Ar-v nu mi-ar fi scris, cititorul n-ar fi cunoscut, de pildă, următoarea poveste. În anul 1943, într-un sat din regiunea Viatka s-a primit ştirea că unul dintre colhoznici, Kojurin, soldat la infanterie, a fost trimis într-un batalion disciplinar sau a fost împuşcat pe loc, nu se ştia clar. Şi numaidecât la nevasta lui cu şase copii (cea mai mare – zece ani, cel mai mic – şase luni, iar, pe deasupra, cu ea mai locuiau două surori, două fete bătrâne Cam de cincizeci de ani), s-au prezentat executorii (cititorul înţelege acest cuvânt, este un eufemism pentru călău). Şi fără să permită familiei să vândă ceva (izba, vaca, oile, finul, lemnele – totul a fost lăsat jafului), i-au aruncat pe toţi nouă, cu puţinele lucruri, într-o sanie, pe un ger cumplit i-au dus la şaizeci de kilometri, în oraşul Viatka-Kirov. Numai Dumnezeu ştie cum n-au îngheţat pe dram. O lună şi jumătate i-au ţinut în puşcăria de tranzit din Kirov, pe urmă i-au deportat la o mică fabrică de ceramică de lângă Uhta. Acolo, surorile-fecioare au început să scotocească pe la gropile de gunoi, au înnebunit amândouă şi amândouă au murit. Iar mama şi copiii au supravieţuit numai cu ajutorul (neprincipial, antipatriotic şi poate chiar antisovietic) al localnicilor. Când băieţii au crescut, toţi au mers la armată şi, cum se spune, au fost „printre cei mai buni la pregătirea militară şi politică”, în 1960, mama s-a întors în satul natal, şi pe locul unde odinioară se afla izba ei n-a mai găsit nici măcar o bamă, ori o cărămidă de la sobă.

Frumos subiect. Oare el nu se încadrează în colierul Marii Victorii a Patriei? Nu, nu-l ia nimeni, nu e tipic.

Dar în ce colier poate fi introdusă, în ce categorie poate fi inclusă deportarea schilozilor războiului de apărare a patriei? Nu ştim aproape nimic despre ea (şi sunt puţini cei care ştiu ceva). Dar scormoniţi prin memorie şi aduceţi-vă aminte câţi asemenea infirmi, şi încă tineri, mişunau prin pieţele noastre pe lângă ceainării şi prin trenurile electrice extraurbane la sfârşitul războiului? Şi cât de repede au disparat şi pe neobservate. Şi acesta a fost tot un val, o campanie. Şi i-au exilat pe o insulă din nord, i-au exilat pentru faptul că, spre gloria patriei, s-au lăsat să fie sluţiţi în război, şi, de asemenea, pentru a arăta cât este de sănătoasă naţiunea care a obţinut atâtea victorii în toate ramurile atletismului şi în jocurile cu mingea. Acolo, pe o insulă necunoscută, aceşti ghinionişti eroi ai războiului sunt ţinuţi, fireşte, fără drept de corespondenţă cu continentul (puţine sunt scrisorile care se strecoară, aşa am aflat despre ei) şi, bineînţeles, sunt hrăniţi mizerabil, căci prin munca lor nu pot justifica o raţie mai bogată.

Se pare că şi astăzi îşi duc zilele tot acolo.: Marea gunoişte, ţara exilului, situată între URSS şi Arhipelag, includea în sine şi oraşe mari, şi mici, şi aşezări, şi în general locuri îndepărtate, uitate de lume. Exilaţii se străduiau să obţină aprobarea să rămână în oraş, toţi credeau că aici este mai uşor, mai ales cu locul de muncă. Şi, în general, viaţa aici semăna mai mult cu viaţa normală a oamenilor.

După toate probabilităţile, marea capitală a pământurilor exilului, în orice caz una dintre perlele lui, era Karaganda. Am văzut-o înainte de sfârşitul exilului general, în anul 1955 (ca exilat, am avut o permisiune scurtă de la comenduire să merg acolo: mă pregăteam să mă căsătoresc, fireşte, tot cu o exilată). La intrarea în acest oraş, în care pe vremea aceea era mare sărăcie, lângă baraca plină de ploşniţe a gării, de care nu se apropiau tramvaiele (să nu se prăbuşească în golurile săpate sub pământ), se afla lângă capătul liniei de tramvai, o casa de cărămidă absolut simbolică, al cărei zid era proptit cu bulumaci de lemn ca să nu se prăbuşească, în centrul Oraşului nou, pe un zid De piatră era săpată inscripţia: „Cărbunele înseamnă pâine” (pentru industrie). Şi, într-adevăr, pâinea neagră se vindea în fiecare zi în magazine, şi acesta era unul dintre avantajele exilului la oraş. Şi muncă necalificată, şi nu doar necalificată, aici găseai întotdeauna, în rest, magazinele alimentare erau mai mult goale. Iar tarabele pieţelor erau inaccesibile, negustorii cereau nişte preţuri inimaginabile. Dacă nu trei sferturi din populaţia oraşului, cel puţin o treime locuia atunci fără acte de identitate, doar se înregistra la comenduire; pe uliţă mereu eram strigat şi salutat – mă recunoşteau foşti zeki, mai cu seamă cei din Ekibastuz. Ce fel de viaţă ducea exilatul aici? La locul de muncă avea o situaţie umilitoare şi un salariu de nimic, pentru că nu oricine după catastrofa arestare-puşcărie-lagăr mai putea să-şi adeverească studiile, iar vechime – nici atât. Sau, precum negrii, nu primeai salariu egal cu al albilor, şi gata, poţi să nu te angajezi. Şi era cumplit cu locuinţele, exilaţii locuiau în colţuri de coridoare care nu erau izolate nici măcar printr-o perdea, în cămări întunecoase, în şoproane, şi plăteau nişte preţuri fantastice, toate acestea erau închiriate de la particulari. Femei îmbătrânite şi istovite de viaţa în lagăr, cu dinţi de metal, visau să aibă şi ele măcar o bluză de crepdeşin ori o pereche de pantofi „de sărbătoare”.

În plus, la Karaganda, distanţele sunt foarte mari, mulţi dintre ei trebuiau să străbată drum lung de acasă până la locul de muncă. Tramvaiul din centru până la periferie zdrăngănea un ceas întreg, într-o zi, în tramvai, vizavi de mine şedea o femeie tânără istovită, într-o fustă murdară şi nişte sandale rupte. Ţinea în braţe un copil învelit cu nişte scutece murdare, aţipea tot timpul, iar copilul din braţele-i relaxate îi aluneca pe marginea genunchilor şi, când tocmai sta să cadă, cineva îi striga: „Fii atentă, cade copilul!” Ea izbutea să-l prindă, dar peste câteva clipe aţipea din nou. Lucra la castelul de apă în schimbul de noapte, iar ziua umblase prin oraş după pantofi, dar nu găsise nicăieri.

Aşa era exilul la Karaganda.

După câte ştiu, era cu mult mai uşor în oraşul Djambul: fâşia de sud, îmbelşugată, a Kazahstanului, unde alimentele erau mai ieftine, însă cu cât oraşul este mai mic, cu atât este mai dificil să găseşti de lucru.

Iată, de pildă, orăşelul Eniseisk. În 1948, G. S. Mitrovici şi alţi câţiva au fost duşi acolo de la închisoarea de tranzit din Krasnoiarsk, şi în timpul călătoriei, locotenentul care comanda escorta răspundea plin de optimism la întrebările lor: „De lucra? Se găse-eşte”. „Dar locuinţă?” „Se găse-eşte”. După ce i-a predat la comenduire, şi-a văzut de treaba lui. Iar nou-sosiţii au fost nevoiţi să doarmă sub nişte bărci întoarse ori sub acoperişurile tarabelor din piaţă. Pâine ei nu puteau să cumpere: pâinea se vindea pe listele cu locatarii caselor, iar nou-sosiţii nu erau înscrişi nicăieri, ca să locuieşti undeva trebuie sa plăteşti. Mitrovici, acum invalid, a cerut serviciu în specialitate, el era zootehnician. Comandantul emvedist şi-a dat seama că de aici se poate alege cu ceva şi a sunat la secţia agricolă a raionului: „Alo, îmi dai o sticlă şi îţi dau un zootehniciau”.

Acela era exilul în care ameninţarea: „Pentru sabotaj o să vă încadrăm la 58-14 şi vă băgăm din nou în lagăr!” nu speria pe nimeni. Din acelaşi Eniseisk există o mărturie din anul 1952. În ziua când s-au prezentat pentru înregistrare, exilaţii disperaţi i-au cerut şefului comenduirii să-i aresteze şi să-i trimită îndărăt în lagăr. Bărbaţi adulţi, ei nu-şi puteau câştiga pâinea! Comandantul i-a luat la goană: „MVD-ul nu este bursa locurilor de muncă!”

Iată un loc şi mai îndepărtat şi neştiut de nimeni: Taseevo, din ţinutul Krasnoiarsk, la 250 kilometri de Kansk. Acolo erau exilaţi nemţi, ceceni, inguşi şi foşti zeki. Acesta nu este un loc nou, nu este născocit, acolo, în vecinătate, se află satul Handalî% unde ocnaşilor li se schimbau lanţurile. Nou acolo era un oraş întreg format din bordeie, cu pardoseala de păinânt, fireşte, în anul 1949 au adus aici un grup de recidivişti, spre seară, i-au descărcat la şcoală. Târziu, în noapte, s-a întrunit o comisie ca să primească foiţa de muncă: şeful MVD-ului raional, cineva de la trustul de exploatare forestieră, preşedinţi de colhozuri. Şi prin faţa comisiei au început să defileze: bolnavi, bătrâni, epuizaţi de cei zece ani de lagăr, şi, printre ei, foarte multe femei. – Iată pe cine statul cel înţelept a scos din oraşele primejdioase şi i-a aruncat într-o zonă aspră ca să valorifice taigaua. Toţi au refuzat această „forţă de muncă”, dar MVD-ul i-a silit să-i ia. Pe cei mai prăpădiţi, care erau deja cu un picior în groapă, i-au vârât pe gât fabricii de sare, al cărei director a lipsit, n-a fost de faţă. Fabrica de sare se află pe râul Usolka în satul Troiţkoe (şi el un vechi loc de exil, încă de pe vremea ţarului Alcxei Mihailovici, când îi alungau aici pe credincioşii de rit vechi). La mijlocul secolului al XX-lea, tehnica era următoarea: puneau caii să alerge în cerc şi astfel sarea azvuiită în sus de copite cădea în nişte tăvi, după care era uscată prin încălzire (lemne tăiau din pădure, la asta le puneau pe femeile bătrâne). Un mare şi cunoscut constructor de nave a nimerit în această partidă şi l-au pus să facă un lucru apropiat de specialitatea lui: să împacheteze sarea în lăzi.

A nimerit la Taseevo şi Kniazev, un muncitor de şaizeci de ani din Kolomua. El nu mai putea să muncească, trăia diii cerşit. Uneori îl luau oamenii să doarmă la ei acasă, alteori adormea în uliţă. Pentru el nu se găsea loc la azilul invalizilor, la spital nu-l ţineau multă vreme. Odată, iama, s-a urcat în pridvorul comitetului raional de partid, partidul muncitorilor, şi a îngheţat acolo.

Când plecau din lagăr în exilul din taiga (şi plecau pe un ger de minus douăzeci de grade, în camioane deschise, prost îmbrăcaţi, cum erau când s-au eliberat, în cizme din pânză impermeabilă care demult îşi trăiseră traiul, în timp ce soldaţii din escortă purtau scurte îmblănite şi pâslari călduroşi), zekii nici nu puteau să-şi dea seama în ce consta eliberarea lor. În lagăr aveau barăci încălzite, iar aici un bordei al tăietorilor de lemne, neîncălzit de un an de zile. În lagăr pârâiau ferestraiele cu motor pe benzină, aici – la fel. Şi doar cu acest ferăstrău, şi acolo, şi aici, puteai să-ţi câştigi raţia de pâine necoaptă cum trebuie.

Însă noii exilaţi greşeau în această, privinţă, şi când (în anul 1953) a venit (în Kuzeevo, raionul Suhobuzimskoe, Enisei) directorul adjunct al trustului de exploatare a lemnului Leibovici, frumos, curat, ei s-au uitat la haina lui de piele, la faţa albă de om bine hrănit şi, înclinându-se, au zis din greşeală:

— Bună ziua, cetăţene director! > Acela a clătinat mustrător din cap:

— Nu, nu, nici un „cetăţean”! De acum pentru voi eu sunt tovarăş, voi nu mai sunteţi deţinuţi.

I-au adunat pe deţinuţi în acel unic bordei, şi la lumina slabă a unei gazomife, directorul adjunct încerca să-i convingă, şi vorbele lui erau ca nişte cuie bătute în sicriu:

— Să nu credeţi că asta nu-i decât pentru o vreme. Va trebui să trăiţi aici veşnic. Pentru asta trebuie să vă apucaţi numaidecât de treabă! Dacă aveţi familie – chemaţi-o aici, dacă nu – căsătoriţi-vă aici, nu mai amânaţi. Fa-ce-ţi-vă case. Faceţi copii. Pentru casă şi pentru vacă veţi primi credite. La muncă, la muncă, tovarăşi. Ţara aşteaptă lemnul vostru!

Şi a plecat tovarăşul în automobilul său.

Că le-au permis să se căsătorească – era un avantaj. După amintirile lui Retz, în aşezările mizere de pe Kolâma, de pildă, lângă lagodnoe, erau şi femei, care nu erau lăsate pe continent, dar MVD-ul interzicea căsătoriile: celor căsătoriţi trebuie să le dai locuinţă!

Dar şi faptul că nu-i lăsau să se căsătorească era o indulgenţă. În Kazahstanul de Nord, în anii 1950-1952, unele comenduiri, dimpotrivă, pentru a-l lega şi mai abitir pe exilat, îi puneau, încă de la sosire condiţia: în două săptămâni te căsătoreşti ori te trimitem la dracu-n praznic, în deşert!

Este curios că în multe locuri de exil se folosea în mod serios termenul „munci comune”, specific lagărului. Pentru că muncile aici erau la fel ca în lagăr: acele munci inevitabile şi istovitoare, care îţi zdruncinau sănătatea şi nu îţi asigurau hrana. Şi dacă acum exilaţii, ca oameni liberi, beneficiau de mai puţine ore de muncă, cu două ore de drum la dus (la mină, ori la pădure), şi cu două ore la întoarcere, ziua de lucru atingea norma celei din lagăr.

Bătrânul muncitor Berezovski, care în anii ’20 a fost lider sindical, a făcut zece ani de exil, începând din 1938, iar în 1949 a primit zece ani de lagăr, în faţa mea a sărutat înduioşat raţia de pâine, zicând bucuros numaidecât că în lagăr nu va muri de foame, aici pâiuea i se cuvine. Dar în exil, te duci cu bani la prăvălie, vezi ditamai pâinea în raft, dar ţi se răspunde cu obrăznicie că nu au pâine! Şi, numaidecât, unui localnic i se vinde. La fel şi cu combustibilul.

Cam în aceiaşi termeni se exprima şi un bătrân muncitor din Piter3 pe nume Ţivilko (oameni care nu erau năzuroşi din fire). El spunea (1951) că după exil, în Lagărul special de ocnaş se simte om: şi-a muncit cele douăsprezece ore, apoi merge la zonă. Dar în exil, orice nulitate liberă putea să-i ordone (a lucrat în contabilitate) să muncească suplimentar fără plată – şi seara, şi în zilele libere, şi să efectueze acea muncă personal pentru acel individ liber, şi exilatul nu îndrăzneşte să refuze, ca mâine să nu fie dat afară din slujbă.

Nu era dulce nici viaţa exilatului care a devenit exilat „oploşit”. Mitrovici, când a fost transferat în Kok-Terek4, regiunea Djambul [din Kazahstan] (aici, viaţa lui a început astfel: lui şi unui tovarăş i-au repartizat un grajd de măgari – fără ferestre şi plin de bălegar; au măturat bălegarul de lingă perete, au aşternut pelin şi s-au culcat), a primit postul de zoothenician al secţiei agricole raionale. El a încercat să-şi facă treaba cinstit, dar numaidecât şi-a atras antipatia şefilor de la partid Micii şefi ai raionului îşi însuşeau din cireada raionului vacile la primul viţel, înlocuindu-le cu junei, şi îi cereau lui Mitrovici să înregistreze pe cele de doi ani ca având patru ani. Efectuând un recensământ atent, Mitrovici a descoperit cirezi întregi păscute şi îngrijite de colhozuri, dar care nu le aparţineau lor. Închipuiţi-vă că aceste cirezi aparţineau personal primului-secretar al comitetului raional de partid, şefului secţiei financiare şi comandantului miliţiei. (Cât de abil a intrat Kazahstanul în socialism!) „Să nu le înregistrezi!” i-au ordonat ei Dar el le-a înregistrat. Manifestând o sete de legalitate sovietică bizară pentru un zek în exil, el a mai cutezat să protesteze că preşedintele comitetului executiv şi-a însuşit dintr-un colhoz o pielicică de miel brumăriu, şi a fost dat afară (şi aceasta a fost doar începutul războiului lor).

Dar nici un centra raional nu este un loc rău pentru exil. Adevăratele dificultăţi ale exilului începeau acolo unde nu exista nici măcar un semn de aşezare urbană liberă, nu se putea vorbi nici măcar de marginea civilizaţiei.

Acelaşi A. Ţivilko povesteşte despre colhozul „Jana Turmâs” („Viaţa nouă”) din regiunea Kazahstanului de Vest, unde se afla el în anul 1937. Înainte de sosirea exilaţilor, secţia politică a MTS-ului i-a atenţionat şi i-a instruit pe localnici: vor fi aduşi troţkişti, contrarevoluţionari. Locuitorii speriaţi, temându-se că vor fi acuzaţi de relaţii cu duşmanii poporului, n-au împrumutat nici măcar puţină sare nou-veniţilor în timpul războiului, exilaţii nu aveau cartele de pâine. Lucrând în fierăria colhozului, povestitorul a primit pentru opt luni un pud de mei… Grăunţele primite le-au măcinat cu nişte pietre tăiate dintr-un monument funerar kazah. Şi s-au dus la NKVD: ori ne băgaţi la puşcărie, ori ue daţi voie să ne mutăm la centrul raional! (întrebare: Dar localnicii? Păi-uite aşa… S-au obişnuit… Ei, şi pe urmă, faptul că ai o oaie acolo, o capră, o vacă, o iurtă, vase de bucătărie – toate îţi sunt de ajutor.) în colhozuri, peste tot e la fel: exilaţii nu primesc nici îmbrăcăminte, nici raţia de pâine ca în lagăr. Colhozul este cel mai cumplit loc pentru exil. Asta-i ca o întrebare dintr-o lucrare de control la şcoală: unde-i mai greu – în lagăr sau în colhoz?

Iată, sunt vânduţi nişte novici, printre ei şi S. A. Lipsit, la puşcăria de tranzit din Krasnoiarsk. Cumpărătorii solicită dulgheri, tranzitul răspunde: dacă mai luaţi un jurist şi un inginer electrician (Lipsit), atunci vă dăm şi dulgher. Drept completare li se mai dau femei bătrâne şi bolnave. Pe urmă, pe un ger blând de minus douăzeci şi cinci de grade, în camioane deschise, sunt duşi unde şi-a înţărcat dracul copii, într-uu sat care numără în total vreo treizeci de gospodării. Ce să facă acolo un jurist şi un electrician (nu există nici urmă de curent electric)? Deocamdată să primească un avans: un sac de cartofi, ceapă şi făină (este şi acesta un avans bun!). Iar banii vor veni în anul următor, dacă veţi munci îndeajuns ca să-i câştigaţi. Până una-alta, iată ce aveau de făcut: să strângă nişte cânepă troienită de zăpadă. La început n-au nici măcar un sac pe care să-l umple cu paie în loc de saltea. Prima pornire: lăsaţi-ne să plecăm din colhoz! Nu, nu se poate: pentru fiecare cap, colhozul a plătit Direcţiei Penitenciarelor câte 120 ruble (anul 1952).

O, dacă ne-am putea reîntoarce în lagăr…!

Dar cititorul va săvârşi o greşeală dacă va crede că exilaţii o duceau mai bine în sovhoz, decât în colhoz. Iată, de pildă, un sovhoz din raionul Suhobuzimskoe, satul Minderla. Barăci, este adevărat, fără zonă, ca un lagăr de deţinuţi fără escortă. Deşi este un sovhoz, aici oamenii nu ştiu ce sunt aceia bani, nu există în circulaţie. Aici doar se scriu cifre: 9 ruble (sta-liniste5) de om pe zi. Şi se mai scrie: câtă casă a mâncat acel om, cât se scade pentru pufoiacă, pentru locuinţă. Totul se scade, se scade, şi iată minune: la E lată reiese că exilatul n-a câştigat nimic, ba a mai rămas şi dator sovhozului, i acest sovhoz, îşi aminteşte A. Stotik, doi oameni s-au spânzurat de disperare.