Alexandr Soljenitin

Şi, la urma urmelor, unde să evadeze? La cine să fugă…?

Specialişti pricepuţi ai justificărilor teoretice au şi potrivit una: nu este vremea de evadat, trebuie să aşteptăm. Şi în general nu e vremea de luptat, de asemenea trebuie să aşteptăm. La începutul anilor ’30, N. I. Mandelstam23 remarcă la deportaţii socialişti din Cerdâu că au renunţat definitiv să mai opună rezistenţă. Şi chiar sentimentul sfârşitului inevitabil. Şi o singură speranţă practică: când le vor adăuga o nouă condamnare – să o facă fără o altă arestare, să le dea să semneze acolo, pe loc, astfel nu li se va distruge modesta lor agoniseală. Şi un singur obiectiv moral: în faţa morţii să-şi păstreze demnitatea umană.

Nouă, după ce am trecut prin lagărul de muncă silnică, unde, la început -indivizi separaţi, striviţi, am început să ne unim pe neaşteptate, ne vine greu să pomenim acest proces de dezmembrare generală. Dar în deceniile noastre,

Viaţa societăţii ia amploare, tinde spre plenitudine (inspiraţie), atunci, ea mergea spre oprimare şi contracţie (expiraţie).

Aşa că nu se cuvine ca epoca noastră să judece epoca aceea Exilul mai avea şi numeroase gradaţii, ceea ce, de asemenea, contribuia la dezbinarea şi slăbirea exilaţilor. Existau diferite termene de schimbare a actelor de identitate (unii în fiecare lună, şi cu proceduri istovitoare). Nevrând să ajungă într-o categorie mai proastă, fiecare trebuia să respecte regulile.

Până la începutul anilor ’30 s-a păstrat şi cea mai blândă formă: acesta nu era exil, ci minus, în acest caz, prigonitului nu-i indicau un domiciliu exact, ci îl puneau să aleagă dintr-un număr de oraşe minus atâtea. Dar, după ce a ales, el era legat de acel loc tot pe un termen de trei ani. Minusistul nu trebuia să meargă pentru verificare la GPU, dar nici să iasă din localitate nu avea voie. În anii şomajului bursa locurilor de muncă nu dădea de lucru minusiştilor; dacă, totuşi, el izbutea să-şi găsească – se făceau presiuni asupra administraţiei să-l concedieze.

Minusul era acul care fixa insecta dăunătoare, şi astfel, aceasta aşteaptă supusă până îi venea rândul să fie arestată de-adevăratelea.

Şi mai exista credinţa în această orânduire înaintată, care nu poate, nu trebuie să aibă nevoie de exil! Credinţa în amnistie, mai cu seamă cu prilejul strălucitei celei de a 10-a aniversări a lui Octombrie…!

Şi amnistia a venit, amnistia a trăsnit. Exilaţii, dar nu toţi, au fost scutiţi de un sfert din pedeapsă (din trei ani – nouă luni). Dar întrucât se derula Marea Pasienţă, şi după trei ani de exil urmau în continuare trei ani de izolator politic şi apoi din nou trei ani de exil, această accelerare cu nouă luni nu făcea deloc viaţa mai frumoasă.

După asta venea timpul unei alte judecăţi. Anarhistul Dmitri Venediktov, spre sfârşitul exilului de trei ani la Tobolsk (1937) a fost arestat sub acuzarea precisă şi categorică: „colportare de zvonuri referitoare la împrumuturi” ^ (oare ce zvonuri puteau să existe despre împrumuturi, care apăreau în fiecare an ca florile din luna mai…?) „şi nemulţumire de puterea sovietică” (fiindcă exilatul trebuie să fie mulţumit de soarta lui). Şi ce i-au dat pentru aceste crime odioase? Moartea prin împuşcare în şaptezeci şi două de ore fără drept de apel! (Fiica sa Galina a mai apărut în paginile acestei căiţi.)

Astfel a fost exilul în primii ani de libertate câştigată, şi acesta era dramul pentru eliberarea definitivă din exil.

Exilul era un fel de ţarc pentru toate oile destinate cuţitului. Exilaţii din primele decenii sovietice nu erau oameni care trăiau, ci care aşteptau chemarea acolo. (Erau oameni inteligenţi – dintre foşti, ba chiar şi ţărani simpli, care încă din deceniul al treilea au înţeles ce îi aştepta înainte. Şi, încheindu-şi primul exil de trei ani, pentru orice eventualitate, rămâneau tot acolo, de pildă la Arhanghelsk. Uneori asta îi ajuta să scape de greblă.)

Iată dar ce întorsătură a luat pentru noi paşnicul exil din Şuşenskoe şi cel din Turuhansk cu cacao.

Iată ce povară nouă s-a adăugat tristeţii lui Ovidiu.

Capitolul 2

CIUMA ŢĂRĂNEASCĂ În ACEST CAPITOL va fi vorba de puţine lucruri. Despre cincisprezece milioane de suflete. Despre cincisprezece milioane de vieţi.

Fireşte, nu erau oameni culţi. Oameni care să ştie să cânte la vioară. Care să ştie cine este Meyerhold1 ori cât este de interesant să te ocupi cu fizica atomică.

În prunul război mondial noi am avut ceva mai puţin de două milioane de morţi şi dispăruţi fără urmă. În cel de al doilea – douăzeci de milioane (asta după Hruşciov, după Stalin – doar şapte. Să fi greşit losif socoteala? Şi câte ode! Câte obeliscuri, focuri veşnice! Romane şi poeme! Un sfert de veac literatura sovietică s-a adăpat doar cu acest sânge!

Însă despre ciuma aceea tăcută şi trădătoare, care a devorat cincisprezece milioane de ţărani – şi asta după un calcul foarte sumar şi doar sfârşind cu anul 1932! – Dar nu luaţi la rând, ci pe alese, coloana vertebrală a poporului rus: despre Ciuma aceea uu există căiţi. Iar despre cele şase milioane de morţi ca urmare a foametei artificiale provocate de bolşevici – despre asta nu vorbeşte nici patria noastră, nici Europa vecină, în bogatul ţinut al Poltavei, în sate, pe drumuri şi pe câmp zăceau cadavre neîngropate. De boscheţii din apropierea gărilor uu te puteai apropia – puţeau cadavrele în descompunere, printre ele şi prunci. „Edem din lipsă de albumină”, scriau pe certificatele celor ce se târau să moară pe pragul spitalelor, în Kuban era aproape chiar mai cumplit. Iar în Bielorusia, în multe locuri morţii erau ridicaţi de echipe speciale, dintre rude nu mai avea cine să-i îngroape.

Şi trâmbiţele nu ne trezesc să ne înfiorăm. Şi la răscrucile de drumuri vici-nale, unde scârţâiau convoaie încărcate cu osândiţi nu au fost puşi nici măcar trei bolovani! Şi cei mai buni umanişti ai noştri, atât de condescendenţi la nedreptăţile din ziua de azi, în anii aceia doar dădeau din cap aprobator: totul este corect! Aşa le trebuie!

Şi totul a fost făcut îutr-o tăcere atât de desăvârşită, şi locul răzuit cu atâta migală, şi fiece şoaptă înăbuşită cu atâta zor, încât, astăzi, nu pot decât să-i…

*Această cifră este diminuată, dacă judecăm după discursul lui Stalin la primul congres al colhoznicilor fruntaşi (Opere, Moscova, 1951, vol. 13, p. 246). El a precizat: la fiecare 100 de gospodării – 4-5 erau de chiaburi, 8-10 – ţărani înstăriţi. Adunând, obţinem procentul gospodăriilor ce trebuiau distruse: de la 12 la 15. Iar în 1929 erau în jur de 26 milioane de gospodării ţărăneşti; pe atunci o familie ţărănească avea în medie peste 5 membri, iar una înstărită şi peste 6.

Refuz pe cei amatori să-mi povestească despre lagăr: „Lăsaţi, fraţilor, am teancuri de asemenea povestiri, nu mai am unde să le pun”, însă despre deportarea ţăranilor nu-mi aduce nimeni nimic. Oare unde am putea găsi pe cineva care să ne povestească?

Ştiu că aici nu este de ajuns un capitol şi nici o carte a unui singur om. Iar eu nici măcar un capitol temeinic nu sunt în stare să alcătuiesc.

Şi totuşi încep. Vreau să pun acest capitol ca un semn, ca un reper, în locul acelor bolovani, ca să marchez locul unde poate, cândva, se va ridica o nouă biserică a lui Hristos Mântuitorul.

De la ce a început totul? Oare de la dogma că ţărănimea este „mică burghezie”? (Dar cine nu este la ei mică burghezie? Potrivit schemei lor extraordinar de exacte, în afară de muncitorii din fabrici, pe de o parte. – Excluzându-i pe cei calificaţi – şi de magnaţii-patroni, pe de alta, toţi ceilalţi, de fapt tot poporal: şi ţăranii, şi funcţionarii, şi artiştii, şi aviatorii, şi profesorii, şi studenţii, şi medicii, nu sunt altceva decât „mică burghezie”.) Ori de la calculul tâlhăresc al cârmuitorilor: pe unii să-i jefuiască şi pe alţii să-i înspăimânte?

Din ultimele scrisori pe care Korolenko le-a adresat lui Gorki în 1921, înainte ca primul să moară, iar cel de al doilea să emigreze, aflăm că acest atac banditesc asupra ţărănimii a început încă de pe atunci şi a fost realizat aproape în aceeaşi formă ca şi în anul 1930. (Pe măsură ce trec anii, apar tot mai multe materiale în legătură cu asta.), Dar puterea lor nu era pe măsura cutezanţei şi au renunţat, au dat înapoi.

Totuşi proiectul le-a rămas în cap, şi pe parcursul întregului deceniu al treilea s-a fluturat acest cuvânt cu intenţii de mustrare, de vină: chiabur! Chiabur! Chiabur! În conştiinţa orăşenilor se insinua ideea că n-au loc să trăiască alături de „chiabur” pe pământ.

Nimicitoarea ciumă ţărănească se pregătea, pe cât se poate judeca, încă din noiembrie 1928, când, după raportul secretarului comitetului de partid al ţinutului Caucazul de Nord Andreev, CE al VKP/b/a interzis să fie primiţi în colhozuri ţăranii înstăriţi („chiaburii”): iată, erau separaţi pentru exterminare. Această hotărâre a fost ratificată în iulie 1929, şi de pe acum, erau pregătite listele criminale, şi au început confiscările şi deportarea. Iar la începutul anului 1930, ceea ce urma să se înfăptuiască (după ce avusese loc o repetiţie şi totul fusese pus la punct) a fost anunţat public de către hotărârea Comitetului Central al VKP/b/din 5 ianuarie privind accelerarea colectivizării (partidul are „deplina justificare să treacă în activitatea sa practică de la politica de limitare a tendinţelor exploatatoare ale chiaburimii la politica de lichidare a chiaburimii ca clasă”).

După Comitetul Central, u-au întârziat prea mult nici preasupusele ŢIK şi SNK: la l februarie 1930 au dezvoltat voinţa partidului, dându-i formă legislativă. Comitetelor de partid regionale şi de ţinut li se da libertatea „să adopte toate măsurile necesare în lupta cu chiaburimea până la (nici a-a fost altfel) confiscarea totală a averii chiaburilor şi deportarea lor din limitele raioanelor şi ţinuturilor”.

Doar când să spună ultimul cuvânt, pe Măcelar l-a cuprins ruşinea. Din care limite a spus. Dar n-a spus – în care. Unii naivi puteau sa înţeleagă că undeva aproape, la treizeci de verste depărtare…

Cât despre coada de topor, se pare că nici nu figura în Teoria înaintată, însă, după anvergura cositorii, a devenit clar că fără ea nu se poate. Am vorbit de valoarea acestui cuvânt. De pildă, s-a iniţiat o „colectă de ambalaje”, şi pionierii au pornit din casă în casă să adune de la ţărani saci în folosul statului sărac, dar tu nu ai dat, ţi-a părut rău, fiindcă ai nevoie (l-a magazin nu sunt de vânzare). – Gata, eşti coadă de topor. Numai bun pentru deportare.

Şi aceste denumiri şi-au pornit marşul voios prin Rusia Sovietică, ale cărei nări nu se răciseră încă de aburii sângelui vărsat în războiul civil! Cuvintele au fost lansate şi, cu toate că nu explicau nimic, erau înţelese, simplificau foarte mult, nu trebuia să gândeşti câtuşi de puţin. A fost repusă în vigoare o lege din timpul războiului civil (după opinia mea nu a fost o lege rusească; unde s-a mai pomenit în istoria Rusiei aşa ceva?): zece pentru unul! O sută pentru unul! Pentru un activist omorât (şi cel mai adesea – un leneş, un palavragiu; toată lumea îşi aminteşte că deschiaburirea era condusă de hoţi şi beţivi) erau exterminaţi sute de ţărani dintre cei mai harnici, buni organizatori, inteligenţi, cei care purtau în ei stabilitatea naţiunii rase.

Cum? Cum! Ni se strigă. Dar ciocoii? Asupritorii vecinilor? Care dau cu împrumut şi iau camătă?

Just, într-o mică măsură au nimerit acolo şi ciocoii (toţi oare?) Numai că întrebăm şi noi: ciocoi – fiindcă aveau aceasta în sânge? Fiindcă aceasta era esenţa lor? Ori pentru că acesta este specificul oricărei bogăţii (şi al oricărei puteri), să-l strice pe om? O, dacă ar fi atât de simplă „purificarea” omenirii sau a unei clase! Dar dacă au purificat într-atât ţărănimea, cu pieptene des de fier, deci, dacă au purificat-o de ciocoii cei nemiloşi, încât n-au cruţat cincisprezece milioane pentru asta, de unde atunci în satul colhoznic de astăzi aceşti burtoşi, răi, cu mutre îmbuibate, care se află în frantea lui (şi a comitetului raional)? Aceşti prigonitori nemiloşi ai bătrânelor singure şi ai tuturor celor fără de apărare? Cum de a scăpat rădăcina lor de fiară hrăpăreaţă la „deschiaburire”? Doamne, dar oare nu sunt sămânţă de activişti…?

Cel care a crescut jefuind bănci- nu putea să aprecieze ţărănimea nici ca un frate, nici ca un stăpân. El nu putea decât să fluiere precum Solovei-tâlha-ruP – şi în taiga şi tundră au fost târâţi milioane de truditori, plugari cu mâini bătătorite, tocmai aceia care au instaurat puterea sovietică, numai ca să primească pământ, şi după ce l-au primit, şi-au înfipt repede rădăcinile în el („pământul aparţine celor care îl muncesc”).

Despre ce ciocoi mai poate fi vorba, dacă staniţele din Kuban, de pildă Urupinskaia, au fost deportate în bloc, de la mic la mare (au fost aduşi în schimb demobilizaţi)? Iată unde este clar „principiul de clasă, nu-i aşa? (Să ne amintim că tocmai Kubanul aproape că nu i-a sprijinit pe albi în războiul civil şi cel dintâi a distrus spatele frontului armatei lui Denikin, a căutat să se înţeleagă cu roşii. Şi brusc a apărut” sabotajul din Kuban „!) Dar satul Dolinka, centrul agriculturii din Arhipelag, de unde a apărut? În anul 1929, toţi locuitorii lui (nemţi) au fost” deschiaburiţi” şi deportaţi. Cine pe cine exploata acolo – greu de înţeles.

Principiul „deschiaburirii” este şi mai uşor de înţeles prin destinul copiilor. Iată-l, de pildă, pe Şurka Dmitriev din satul Masleno (Selişcenskie Kazarmî de lângă Volhov). Îu anul 1925, când a murit tatăl lui, Fiodor, el avea treisprezece ani şi era unicul băiat, în rest – numai fete. Cine să conducă gospodăria tatălui? El, cine altul? Surorile şi mama îl ascultau supuse. Acum, pe uliţă, se saluta ca un om mare cu cetăţenii mai în vârstă din sat. A izbutit să continue cu vrednicie munca tatălui, şi în anul 1929 avea hambarele pline. Chiabur, bineînţeles. Au deportat toată familia.

Adamova-Sliozberg povesteşte înduioşător despre întâlnirea ei cu o fetiţă pe nume Motia, băgată la închisoare în 1936 pentru că a plecat de capul ei -pe jos, două mii de kilometri! Ar fi trebuit să i se dea o medalie olimpică pentru asta – din exilul din Ural ca să se ducă în satul natal Svetlovidovo, lângă Tarasa. În anul 1929, când a fost deportată cu părinţii, era şcolăriţă, pe urmă n-a mai putut să înveţe, învăţătoarea, alintând-o, o poreclise „Motia -Micul Edison”: fetiţa nu numai că învăţa excelent, dar avea şi o minte grozav de inventivă şi făcuse tot felul de invenţii pentru şcoală. După şapte ani a cuprins-o dorul, a vrut să mai vadă o dată măcar bâmele acelei şcoli inaccesibile – şi „Micul Edison” a primit pentru asta puşcărie şi lagăr.

Arătaţi-mi un asemenea destin de copil în secolul al XlX-lea!

La deschiaburiţi intrau neapărat toţi morarii, dar, cum se ştie, morarul şi fierarul erau tehnicienii satului. Iată-l, de pildă, pe morarul Prokop Ivanovici Laktiunkin din satul Penki, gubernia Riazan (lângă Petelino). Îndată ce „l-au deschiaburit”, fără el au strâns prea tare şurubul pietrelor şi moara a luat foc. După război l-au iertat şi s-a întors în sat. Dar n-avea linişte că nu era moară. Laktiunkin a cerut aprobare, a turnat chiar el pietrele şi, în acelaşi loc (negreşit în acelaşi loc), a ridicat moara, fireşte nu pentru folosul lui, ci pentru colhoz, dar mai degrabă pentru întregirea şi înfrumuseţarea peisajului.

Iată însă şi un fierar sătesc, să vedem ce fel de chiabur este el. Să începem, aşa cum le place la serviciul de cadre, cu tatăl. Tatăl lui, Gordei Vasilievici, a slujit douăzeci şi cinci de ani la fortăreaţa din Varşovia şi în urma anilor serviţi s-a ales cu praful de pe tobă: ca soldat pentru douăzeci şi cinci de ani şi-a pierdut bucata de pământ. Însurat cu o fată de soldat de pe lângă fortăreaţă, după ce şi-a încheiat slujba în armată, s-a dus în satul nevestei, Barsuki, din judeţul Krasnenski, Aici, sătenii l-au îmbătat şi cu jumătate din banii strânşi de el, a plătit pentru tot satul restanţele dărilor. Cu cealaltă jumătate a luat de la moşier o moară în arendă, dar curând, pe această arendă, a pierdut şi restul de bani. Şi, astfel, şi-a petrecut lunga-i bătrâneţe ca cioban şi ca paznic. A avut şase fete – pe toate le-a dat după oameni săraci -şi un singur băiat, Trifon (numele lor de familie era Tvardovski). Trifoii a fost dat ca băiat de prăvălie la un magazin de galanterie, dar de acolo a fugit îndărăt la Barsuki şi s-a tocmit la fierarii Molceanov: un an argat fără simbrie, patru ani ucenic, după alţi patru a devenit meşter, şi-a construit o izbă în satul Zagorie, apoi s-a însurat. I s-au născut şapte copii (printre ei şi poetul Alexandr) şi nu poţi face avere dintr-o fierărie. Pe tată îl ajuta fiul cel Mare, Konstantin. Din zori şi până în noapte forjau, căleau şi făureau cinci excelente topoare oţelite, dar fierarii din Roslavl, cu prese şi muncitori salariaţi le stricau preţurile. Până în anul 1929 fierăria lor era într-o clădire de lemn, aveau un cal, uneori o vacă şi o viţică, alteori nici vacă, nici viţică, şi opt meri. Iată ce mai ciocoi. Banca Funciară ţărănească vindea îu rate moşiile ipotecate. Trifon Tvardovski a cumpărat 11 deseatine de teren necultivat, năpădit pe de-a-ntregul de tufişuri, şi chiar înainte de anul Ciumei au defrişat prin munca lor 5 deseatine, restul lăsându-l aşa, sălbăticit. Şi i-au pus pe listă să-i deschiaburească: în tot satul nu erau decât cincisprezece gospodării şi cineva trebuia deschiaburit! Le-au calculat un venit fantastic de la fierărie, le-au pus un impozit peste puterile lor şi, iieplătindu-l la timp. – Pregăteşte-te de călătorie, chiabur blestemat!

Cine avea o casă de cărămidă în rând cu cele de lemn ori cu etaj în râhd cu cele fără^etaj, acela era evident chiabur – pregăteşte-te, canalie, în şaizeci de minute! În satul rusesc nu trebuie să existe case de cărămidă, case cu etaj! Îndărăt la cavernă! Încălziţi-vă ca în comuna primitivă! Acesta este marele nostru proiect de transformare, aşa ceva n-a mai existat de-a lungul istoriei.

Însă marele secret nu constă nici în asta. Uneori, cei care trăiau mai bine, dacă intrau repede în colhoz, rămâiieau acasă. Dar un sărac încăpăţânat, care nu voia să scrie cererea de intrare în colhoz, era deportat.

Acest lucru este foarte important, cel mai important! Nu interesa pe nimeni nici o deschiaburire, ci doar băgarea forţată în colhoz. Nu puteau prin alte mijloace, ci doar înspăimântându-i (de moarte), să le ia ţăranilor pământul făgăduit de revoluţie, şi tot pe ei să-i pună să-l lucreze ca iobagi.

Şi, iată, prin satele curăţate de mai multe ori de grâne, au pornit din nou groaznicii activişti înarmaţi, străpungeau pământul din curţi cu baionetele, băteau cu ciocanele în pereţii izbelor, uneori dărâmau pereţii, şi de acolo curgea grâu. Uneori, mai mult pentru a băga în sperieţi, sfâşiau şi pernele cu cuţitele. Fetiţa mică a gospodarului a înţepat unul din sacii confiscaţi, luându-şi puţin grâu: „Hoţoaico!” a strigat la ea activista şi i-a împrăştiat grâul din poală. Şi nu a lăsat-o să adune nici un bob.

Acesta era cel de al doilea război civil, acum împotriva ţăranilor. Era Marea (Cotitiură) Ruptură, da, numai că nu spuneau – a cui ruptură?

A coloanei vertebrale a poporului rus.

*

Nu, noi am păcătuit faţă de literatura realismului socialist, ei au descris deschiaburirea, au descris-o într-un stil foarte curgător şi cu mare simpatie, ca pe o vânătoare de lupi fioroşi.

Numai că n-au descris cum la toate casele diutr-un sat ferestrele erau bătute în scmduri. Cum mergi prin sat, şi pe o prispă zăreşti o femeie moartă cu un prunc mort pe genunchi. Sau un bătrân aşezat lângă un gard, el îţi cere o bucată de pâine, dar când te întorci – zace răsturnat pe spate, mort.

Nici următorul tablou nu-l vom citi la ei; preşedintele sovietului sătesc, împreună cu învăţătoarea, luată ca martor, intră într-o izbă unde, pe laviţă,

Zac un bătrân şi o bătrână (bătrâuul acela ţinea înainte o ceainărie, cum să nu fie ciocoi? Căci nimeni de pe drum uu vrea o ceaşcă de ceai fierbinte) şi îşi agită revolverul: „Scoală-te, lup de Tambov!” Bătrână a început să ţipe, şi preşedintele, pentru a-i înspăimânta şi mai tare, a tras câteva gloanţe în tavan (răsună foarte tare în izbă). Pe drum, acei bătrâni au murit amândoi.

Cu atât mai mult nu vom citi despre următorul procedeu de deschiaburire: pe toţi cazacii (dintr-o staniţă de pe Don) i-au convocat „la o adunare”, acolo i-au înconjurat cu mitralierele, i-au luat şi i-au dus. Pe urmă, deportarea femeilor nu constituia o problemă.

Ne sunt descrise şi chiar arătate la cinematograf hambare întregi ori gropi pline cu grâu, ascuns de chiaburi. Nu ne arată însă acea modestă agoniseală, dragă ca lumina ochilor: o vită, curtea şi obiectele de bucătărie, pe care o femeie plângând a primit ordin să le abandoneze. (Presupunând că unul dintre membrii familiei scapă şi izbuteşte să se descurce, şi Moscova „va hotărî” că acea familie este de mijlocaşi, întorcându-se în sat, ei nu-şi mai găsesc gospodăria lor mijlocie: totul a fost sfeterisit de activişti şi de muierile lor.)

Nu ne arată nici acele bocceluţe cu care o familie este lăsată să urce în căruţa statului. N-o să aflăm, de pildă, că în casa Tvardovski nu se găsea nici slănină, nici măcar pâine. – I-a salvat Kuzma, vecinul lor cu mulţi copii, pe care, de asemenea nu-l dădea bogăţia afară din casă, le-a dat câte ceva să aibă pe drum.

Care izbutea fugea de ciumă la oraş. Uneori şi cu calul, dar în vremurile astea nu aveau cui vinde un cal: acel cal devenise şi el un fel de ciumă, era semnul sigur al chiaburului. Şi la târgul de cai, stăpânul lega calul de conovăţ, îl bătea uşor cu palma peste bot pentru ultima oară, şi se făcea nevăzut până nu-l observa cineva.

În general, se considera că Ciuma aceea a bântuit în anii 1929-1930. Însă duhoarea ei de hoit a dăinuit multă vreme după aceea deasupra satului. Când în Kuban, în 1932, tot grâul, până la ultimul bob, a fost luat de stat chiar din treierătoare, iar colhoznicilor li s-a dat mâncare doar cât a ţinut recoltatul şi treieratul, pe urmă s-a isprăvit şi hrana caldă, şi nici măcar un bobuleţ pentru ziua-muncă – cum să le închidă gura femeilor care boceau? Cine a mai rămas pe aici nedeschiaburit? Întrebau. Cine vrea să fie deportat? (în ce stare se afla satul la începutul colectivizării, eliberat de chiaburi, se poate judeca după mărturia Skripnikovei: în 1930 a fost de faţă când nişte ţărănci din Solovki trimiteau pachetele cu pesmeţi diii pâine neagră în satul natal!)

Iată povestea lui Timofei Pavlovici Ovcinnikov, născut în 1886, din satul Kişkino, plasa Mihnevo (nu departe de Gorki Leninskie4, aproape de şosea). A făcut războiul cu Germania, a făcut războiul civil. Când a isprăvit de luptat, s-a întors la pământul promis de decret^, apoi s-a însurat. Era inteligent, ştiutor de carte, avea multă experienţă şi mâini de aur – se pricepea la orice. Avea şi cunoştinţe veterinare, pe care le dobândise ca autodidact, avea căutare în tot ţinutul. Muncind fără preget, şi-a construit o casă frumoasă, a sădit o livadă, dintr-un mânzuleţ a crescut un cal grozav. Dar l-a ameţit NEP-ul, Timofei Pavlovici a avut ghinionul să creadă şi în NEP, cum a crezut în decretul cu pământul: în asociaţie cu un alt ţăran, a deschis o cârnăţărie. (în Prezent, după ce la sate timp de patruzeci de ani n-au ştiut ce-s aceia cârnaţi, unii s-ar scărpina la ceafă, nepricepând: ce era rău în cârnăţăria aceea?) Lucrau singuri, n-aveau nici un angajat, iar cârnaţii îi vindeau prin cooperaţie. Şi în total au lucrat doar doi ani, din 1925 până în 1927, când au început să-i sufoce cu impozitele, atribuindu-le câştiguri mari, imaginare (scornite de inspectorii financiari, fiindcă asta le era slujba, ori suflate la urechile secţiei financiare de către zavistnicii leneşi din sat, care nu erau buni de nimic în afară de a se face activişti). Şi cei doi asociaţi au închis cămătăria. În 1929, Timofei a intrat în colhoz printre cei dintâi, a dus acolo calul său cel bun, şi vaca, şi întregul inventar. Muncind din răsputeri la câmp, în plus a mai crescut şi doi tauri de rasă pentru colhoz. De colhoz se alegea praful, şi mulţi fugeau pur şi simplu din el, dar Timofei avea deja cinci copii, nu se putea mişca. Din ranchiună, cei de la secţia financiară îl socoteau în continuare înstărit (şi pentru ajutorul veterinar pe care îl oferea oamenilor) şi, acum chiar pe colhoznic, îl sufocau întruna cu impozite excesive. Nu avea cu ce plăti, i-au luat totul din casă; ultimele trei oi, pe care băiatul de unsprezece ani izbutise să le sustragă de la inventar, acum i-au fost luate şi acelea. Când au venit încă o dată să facă inventarul averii, biata familie nu mai avea uumic, şi neruşinaţii de la secţia financiară au înregistrat pe listele lor ficuşii din hârdaie. Timofei n-a mai răbdat, a luat toporul şi, sub ochii lor, i-a tăiat pe toţi. Ce înseamnă că a făcut el? 1. A distrus bunuri care aparţineau de pe acum statului; 2. A ridicat toporul împotriva puterii sovietice; 3. A discreditat sistemul colhoznic.