Alexandr Soljenitin

* Prin naivitatea sa juridică sau mai degrabă în spiritul epocii sale, Cehov nu s-a înarmat cu nici un document oficial pentru deplasarea în Sahalin. Cu toate acestea nimeni nu l-a împiedicat să realizeze reccnsământul exilaţilor şi ocnaşilor pe care îl proiectase, ba chiar a avut acces şi la documentele închisorilor! (Comparaţi cu situaţia de la noi. Mergeţi să inspectaţi cuibul lagărelor fără permis de la NKVD!) Doar cu politicii nu i s-a permis să se întâlnească.

Însă nu-i împiedica să lucreze ca funcţionari la bănci, în întreprinderi comerciale, ca institutori, să se întâlnească în saloane, la serate, cu intelectualitatea locală. Iar în ziarul „Stepnoi krai” [„Ţinutul stepelor”] din Omsk, exilaţii publicau asemenea articole pe care cenzura nu le-ar fi îngăduit nicăieri în Rusia. Exilaţii din Omsk au pus ziarul lor la dispoziţia greviştilor din Zlataust. Şi Krasnoiarskul a devenit un oraş radical tot datorită exilaţilor. Iar în Minusinsk, în junii muzeului Martianov6 s-a strâns un grup de exilaţi atât de respectaţi şi care nu cunoşteau nici un fel de restricţii administrative, încât nu numai că au creat reţeaua pe întreaga Rusie a adăposturilor secrete pentru evadaţi (despre facilitatea evadărilor din vremea aceea am mai scris), dar dirija chiar activitatea oficială a „comitetului Witte” 7 din Minusinsk*. Şi dacă despre regimul dreptului comun din Sahalin Cehov exclamă că este redus „în modul cel mai trivial la iobăgism”, acest lucru nu se poate spune despre exilul rusesc pentru politici din cele mai vechi timpuri până îu cele mai recente. Pe la începutul secolului al XX-lea, exilul administrativ pentru politici în Rusia nu mai însemna pedeapsă, el nu mai era decât „un grocedeu perimat”, formal şi vid, „care şi-a dovedit inutilitatea” (Gucikov8). Începând din 1906, Stolâpin a luat măsuri pentru desfiinţarea lui totală.

Dar ce a însemnat exilul lui Radişcev? El a cumpărat (apropo – cu numai zece ruble) o casă de lemn cu un etaj în orăşelul Ust-Ilimski Ostrog, unde a locuit cu copiii cei mici şi cu cumnată-sa, care îi ţinea locul soţiei. Nimeni nici măcar uu se gândea să-l pună să muncească, trăia cum credea de cuviinţă şi era liber să se deplaseze prin tot districtul Ilimsk. Ce a însemnat exilul lui Puşkin la Mihailovskoe9, în prezent mulţi îşi dau seama mergând acolo ca excursionişti. Asemănător a fost şi exilul multor scriitori şi militanţi: Turgheniev la^Spasskoe-Lutovinovo1 „, Axakov la Varvarino11 (aceasta a fost opţiunea lui), în celula sa din puşcăria din Nercinsk, decembristul Trubeţkoi trăia cu soţia (i s-a născut un fiu), iar când peste câţiva ani a fost trimis în exilul din Irkutsk, acolo avea o casă mare, boierească, trăsură cu cai, lachei, guvernori francezi pentru copii (gândirea juridică de atunci, încă nematurizată, nu ajunsese la conceptul de” duşman al poporului „şi” confiscarea întregii averi”). Iar Herzen, deportat la Novgorod, prin poziţia sa în gubernie, primea rapoartele şefului poliţiei.

Această formă blinda de exil au cunoscut-o uu doar numele mari, oamenii celebri. Ea a fost încercată şi în secolul a XX-lea de către mulţi revoluţionari şi frondişti, mai ales de către bolşevici – de ei nu se temeau. Stalin, având patru evadări în spate, a fost pentru a cincea oară deportat în… Oraşul Vologda. Vădim Podbelski1^ pentru vehementele-i articole antiguvernamentale a fost exilat. Din Tambov la Saratov^ Ce cruzime! Şi, bineînţeles, nimeni nu-l mâna acolo cu forţa la muncă.

Însă chiar şi un astfel de exil, care nouă ni se pare acum privilegiat, exil în care nu erai ameninţat că mori de foame, era uneori foarte greu suportat de exilaţi. Mulţi revoluţionari îşi amintesc cât de dureros era pentru ei transferul din închisoare, unde aveau asigurate pâinea, căldura, adăpostul şi timpul liber pentru studiu şi gâlcevile de partid, în exil, unde trebuia singur, printre străini, să te îngrijeşti de pâine şi de adăpost Iar când nu trebuie să le cauţi, atunci, explică ei (F. Kon), este şi mai rău: „groaza lipsei de activitate… Cel mai cumplit este că oamenii sunt condamnaţi la inactivitate”. – Şi iată unii se cufundă în ştiinţă, alţii în comerţ, atraşi de câştiguri, iar alţii, de disperare, dau în darul beţiei.

De ce însă – lipsă de activitate? Căci localnicii nu se plâng de aşa ceva, ei de-abia izbutesc să-şi îndrepte spinarea către seară. Mai exact, este vorba de schimbarea solului, de întreruperea modului de viaţă obişnuit, de dezrădăcinare, de pierderea legăturilor vitale.

Numai doi ani de exil i-au trebuit jurnalistului Nikolai Nadejdiii^3 ca să-i piară pofta de a mai face pe iubitorul de libertate şi să se transforme în slujitor cinstit al tronului. Năvalnicul şi petrecăreţul Menşikov, exilat în 1727 în Beriozov, a construit acolo o biserică, a discutat cu localnicii despre deşertăciunea lumii, şi-a lăsat barbă, a umblat într-un halat simplu şi în doi ani a murit. Te întrebi: prin ce fusese atât de istovitor, atât de insuportabil exilul nestingherit al lui Radişcev, în cât, pe urmă, în Rusia, când era ameninţat să fie surghiunit din nou, de frică – el s-a sinucis? Iar Puşkin, din satul Mihailovskoe, din acest rai pe pământ, în octombrie 1824 îi scria lui Jukovski16: „Salvează-mă [adică de exil – A. S.] chiar cu fortăreaţa, chiar cu mânăstirea din Solovki!” Şi asta nu era o frază goală, pentru că i-a scris şi guvernatorului, rugându-l să-i schimbe exilul cu fortăreaţa.

Pe noi, care ştim ce înseamnă Solovki, astăzi ne uluieşte acest lucru: ce pornire, ce disperare şi ce ignoranţă îl bântuiau pe poet ca să azvârle Mihailovskoe şi să ceară insulele Solovki…?

Iată care este acea forţă sumbră a exilului – această pură deplasare şi instalare cu picioarele legate, de care şi-au dat seama chiar şi suveranii din antichitate, pe care a îndurat-o şi Ovidiu.

Pustiu. Senzaţia că eşti pierdut. O viaţă care nu seamănă câtuşi de puţin cu viaţa…

* în lista instrumentelor de oprimare pe care trebuia să le spulbere pentru totdeauna luminoasa revoluţie, undeva, pe locul al patrulea, figura, desigur, şi exilul.

Dar abia a făcut revoluţia primii paşi pe picioruşele-i rahitice, încă nematurizată, şi a priceput numaidecât că nu se poate fără exil! Poate un an, să zicem vreo trei, în Rusia n-a existat exil şi foarte curând au început, cum li se spune astăzi, deportările: îndepărtarea celor indezirabili. Iată cuvintele autentice ale unui erou naţional, pe urmă şi mareşal, despre anul 1921 în gubernia Tambov: „S-a hotărât să se organizeze o amplă deportare a familiilor de Bandiţi (citeşte – „partizani” – A. S.). Au fost organizate vaste lagăre de concentrare, unde aceste familii au fost închise în prealabil” (sublinierile mele-A. S.)*.

Numai comoditatea de a-i împuşca pe oameni imediat, în loc de a-i duce undeva şi de a-i apăra şi a-i hrăni pe drum, apoi de a-i instala şi din nou de a-i apăra. – Numai această comoditate a întârziat introducerea exilului regulat până la finele comunismului de război, însă la 16 octombrie 1922, pe lângă NKVD a fost creată comisia permanentă pentru deportarea „persoanelor social-primejdioase şi a membrilor partidelor antisovietice”, adică toate, în afară de cel bolşevic, iar pedeapsa cea mai frecventă era trei ani*, în felul acesta, chiar din zorii anilor ’20 instituţia exilului funcţiona obişnuit şi în ritm normal.

Este adevărat că nu s-a restabilit exilul pentru delincvenţii de drept comun: fuseseră inventate lagărele de reeducare prin muncă şi ele înghiţeau totul. Dar exilul politic a devenit mai comod ca niciodată: în absenţa ziarelor de opoziţie, deportarea a devenit neştiută de nimeni, iar pentru cei ce erau alături, cei care îi cunoşteau bine pe cei deportaţi, după execuţiile comunismului de război, cei trei ani de exil blând, nezorit, păreau o măsură educativă lirică.

Totuşi, din acest exil insinuant, profilactic, nu se mai întorcea nimeni în locurile natale, iar dacă izbuteau să se întoarcă, curând erau luaţi din nou. Cei prinşi în vâltej îşi începeau cercurile prin Arhipelag, şi ultimul arc de cerc rupt cobora negreşit în groapă.

Blândeţea oamenilor a făcut ca intenţiile puterii să nu fie prea curând desluşite: pur şi simplu puterea nu se întărise îndeajuns ca pe toţi cei indezirabili să-i stăpânească dintr-o dată. Şi iată că pe cei hărăziţi pierzaniei îi smulgeau deocamdată nu din viaţă, ci din memoria oamenilor.

Exilul a fost restabilit cu atât mai uşor, cu cât drumurile convoaielor de odinioară nu se sălbăticiseră, nu dispăruseră, şi nici chiar ţinuturile siberiene, din Arhanghelsk ori Vologda, nu s-au schimbat deloc şi n-au fost cuprinse de mirare câtuşi de puţin. (De altfel, gândirea oamenilor de stat nu se va opri aici, degetul nu ştiu cui se va mai plimba pe harta celei de a şasea părţi a uscatului, şi vastul Kazahstan, care de-abia se alăturase Uniunii Republicilor17, va pune la dispoziţia exilului întinderile sale, ba chiar în Siberia câte locuri uitate de lume vor mai fi descoperite.) însă tradiţia exilului a mai păstrat şi un impediment: concepţia exilaţilor că statul este obligat să-i întreţină. Guvernul ţarist nu îndrăznea să-i oblige pe surghiuniţi să sporească produsul naţional. Iar revoluţionarii de profesie considerau că este înjositor pentru ei să muncească, în lakutia, un colonist-de-portat avea dreptul la 15 deseatine de pământ (de şaizeci şi cinci de ori mai mult decât un colhoznic astăzi). Nu că revoluţionarii s-ar fi îngrămădit să lucreze pământul, dar iakuţii ţineau foarte mult la pământ şi plăteau Revoluţionarilor „filodormă”, arendă, pe care o achitau în alimente şi ceai. Astfel, venind aici cu mâinie goale, revoluţionarul se trezea deodată creditorul iakuţilor (F. Kon). Şi, pe lângă aceasta, statul ţarist îi mai plătea duşmanului său politic în exil: 12 ruble pe lună pentru hrană şi 22 ruble pentru îmbrăcăminte. Lepeşinski^ scrie* că Lenin în exilul din Şuşenskoe primea (n-a refuzat) 12 rable pe lună, iar el, Lepeşinski, 16 ruble, fiindcă el nu era uii exilat pur şi simplu, ci un exilat funcţionar. F. Kon ne asigură că aceşti bani erau extrem de puţini. Dar este ştiut faptul că preţurile din Siberia erau de două-trei ori mai mici decât cele din Rusia, iată de ce alocaţia de stat pentru un exilat era chiar prea suficientă. De pildă lui V. I. Leuin i-a dat posibilitatea să se ocupe, îndestulat, de teoria revoluţiei, fără a se îngriji de mijloacele de existenţă. Iar Maitov scrie că pentru 5 ruble pe lună avea locuinţă şi masă completă, iar restul banilor îi cheltuia pe căiţi sau îi strângea pentru evadare. Anarhistul A. P. Ulauovski spune că numai în exil (în ţinutul Turuhansk, unde se afla împreună cu Stalin) a avut pentru prima dată în viaţă un surplus de bani şi i-a expediat unei fete din libertate, pe care o cunoscuse pe drum, şi pentru prima oară a putut să-şi cumpere şi să vadă ce este aceea cacao. La ei, acolo, carnea de ren şi cega costau o nimica toată, o casă bună, solidă, costa 12 ruble (întreţinerea pe o lună!) Niciunul dintre politici nu ducea lipsă de nimic, bani pentru întreţinere primeau toţi exilaţii pe cale administrativă. Toţi erau bine îmbrăcaţi (de fapt aşa şi veneau).

Este adevărat că exilaţii pe viaţă, în limbajul nostru – „delincvenţii de drept comun”, nu primeau bani pentru întreţinere, dar li se dădeau gratuit şube, toată îmbrăcămintea şi încălţămintea, în Sahalin, asta ne-o spune Cehov, toţi deportaţii primeau, vreme de doi-trei ani, iar femeile pe toată durata detenţiei, întreţinere gratuită în natură, inclusiv came 40 de zolotnici (adică 200 g), iar pâine 3 funţi (adică „un kilogram două sute”, precum stahanoviştii minelor noastre din Vorkuta când îndeplineau norma cu 150%. Este drept, consideră Cehov, pâinea aceasta nu era bine coaptă şi era făcută din făină proastă, dar nici în lagăre nu este mai bună!). Anual primeau câte o scurtă îmblănită, câte o manta de postav şi câteva perechi de încălţări. Şi mai era următorul procedeu: vistieria ţaristă plătea intenţionat exilaţilor preţuri mari pentru obiectele confecţioaţe de ei tocmai pentru a susţine producţia lor. (Cehov a ajuns la convingerea că nu Sahalinul – colonia – este avantajos pentru Rusia, ci Rusia este cea care hrăneşte această colonie.)

Bineînţeles, regimul politic sovietic nu se putea bizui pe asemenea temeiuri nesănătoase. În 1928 cel de al doilea congres panrus al lucrătorilor din administraţie a recunoscut sistemul de deportare existent nesatisfăcător şi a stăruit pentru „organizarea exilului sub formă de colonii în localităţi îndepărtate, izolate, precum şi pentru introducerea sistemului coiidamnărilor incerte” (adică pe termen nedefinit)*.

Începând din 1929 au început să pună la punct un sistem de exil în combinaţie cu munca forţată.

„Cine nu munceşte nu măuâucă”, acesta e principiul socialismului. Şi numai pe acest principiu socialist putea fi edificat exilul sovietic, însă tocmai socialiştii s-au obişnuit să primească în exil hrană gratuit! Neîndrăznind să rupă dintr-o dată această tradiţie, vistieria sovietică a început şi ea să plătească exilaţilor ei politici, însă, fireşte, nu tuturor, şi bineînţeles – nici kaerilor, nici politicilor, făcând şi între ei diferenţieri: de pildă, în Cimkent, în anul 1927, eserii şi esdekii primeau câte 6 ruble pe lună, iar troţkiştii 30 (erau totuşi de-ai lor – bolşevici). Doar că aceste ruble nu erau ruble ţariste, pentru o cămăruţă foarte mică trebuia să plăteşti 10 ruble pe lună, iar cu 20 de copeici pe zi să mănânci foarte modest, în continuare – din ce în ce mai rău. În anul 1933 „politicii” primeau alocaţie 6 ruble şi 25 de copeici pe lună. Iar în acel an, îmi amintesc perfect, un kilogram de pâine neagră de secară „la liber” (nu pe cartelă) costa 3 ruble. Aşadar, socialiştii nu mai puteau să înveţe limbi străine şi să scrie lucrări teoretice, nu le mai rămânea decât să se cocoţeze muncind. Celor care ieşeau la lucru GPU-ul le tăia şi ultima, infima alocaţie.

Însă chiar dacă doreau să muncească, exilaţilor nu le era uşor să obţină un câştig. Căci sfârşitul anilor ’20 a fost marcat la noi de un şomaj rar întâlnit, să găseşti ceva de lucru constituia privilegiul oamenilor cu dosarul imaculat şi al membrilor de sindicat, iar exilaţii nu puteau să concureze, oferind studiile şi experienţa lor. Exilaţii mai trebuiau să ţină cont şi de comenduire, fără acordul căreia nici o instituţie n-ar fi îndrăznit să primească un exilat. (Dar chiar şi un fost exilat avea slabe speranţe să obţină o slujbă bună: de vină era semnul din actul de identitate.) în anul 1934, în Kazan, cum îşi aminteşte P. S-vă, un grup de exilaţi culţi s-a angajat la pavat de străzi. La comenduire i-au dojenit: la ce bun această demonstraţie? Dar nu i-au ajutat să găsească altceva de lucra, şi Grigori B. I-a zis agentului operativ: „Da dumneavoastră nu pregătiţi nici un proces? Ne-am fi angajat martori plătiţi”.

Erau nevoiţi să adune firimituri de la masă şi să le arunce în gură…

Iată cum decăzuse exilul politic rusesc. Nu mai rămânea timp de discuţii, nici de a scrie proteste împotriva „Credo” -ului oficial. Şi nu cunoşteau necazul că nu ştiau cum s-o scoată la capăt cu inactivitatea lipsită de sens… Acum grija era cum să nu moară de foame. Şi să nu decadă, devenind turnător i.

În primii ani ai puterii sovietice, în ţara noastră, eliberată, în sfârşit, de robia seculară, mândria şi independenţa exilaţilor politici au decăzut, s-au dezumflat precum un balon înţepat. S-a dovedit că era iluzorie acea forţă a exilaţilor politici de care se temea atâta puterea anterioară. Că această foiţă a fost creată şi susţinută numai de opinia publică a ţării, însă îndată ce opinia publică a fost înlocuită cu o opinie organizată, exilaţii, împreună cu protestele şi drepturile lor, au fost azvârliţi arbitrarului ghepeiişnicilor^ năuci Şi obtuzi şi necruţătoarele instrucţiuni secrete (cele dinţii asemenea instrucţiuni au izbutit să poarte amprenta mâinii şi inteligenţei lui Dzerjinski, ministrul afacerilor interne). Acum a devenit imposibil să lansezi de acolo, spre lumea liberă, măcar un strigăt rugăşit, măcar un cuvinţel. Dacă un muncitor exilat a trimis o scrisoare la fosta lui uzină, cel care i-a dat citire de faţă cu toţi ceilalţi (Leningrad, Vasili Kirillovici Egoşin), a fost şi el exilat fără întârziere. Exilaţii au pierdut nu doar alocaţia în bani, mijloacele de trai, dar şi orice drept în general; reţinerea lor în continuare, arestarea, expedierea cu convoiul erau mult mai accesibile pentru GPU decât atunci când aceşti oameni erau socotiţi liberi, acum nu mai erau stingherite de nimic şi parcă erau operate asupra unor păpuşi de gutapercă, nu asupra unor oameni. Era cât se poate de simplu să le tragă o scuturătură cum a fost la Cimkent: au anunţat pe neaşteptate că exilul de aici trebuie lichidat în douăzeci şi patru de ore. În douăzeci şi patru de ore trebuia: să predea totul la locul de muncă, să-şi golească locuinţa, să scape de tot calabalâcul, să se pregătească de drum şi să pornească pe traseul indicat. Nu cu mult mai blând decât expedierea unui convoi de deţinuţi! Nu este deloc mai asigurată ziua de mâiiie a exilatului…

Însă tăcerea societăţii şi presiunea GPU-ului nu era totul: cine erau ei, aceşti exilaţi? Aceşti imaginari membri de partid fără partide? Nu ne referim la cădeţi: toţi cadeţii din ţară au fost stârpiţi, dar ce însemna în jurul anului 1927 sau în jurul anului 1930 să te socoteşti eser sau menşevic? Nicăieri în ţară nu exista nici un grup de personaje care să răspundă la aceste nume. La începutul anilor ’20, tuturor socialiştilor li s-a propus să renunţe la convingerile lor de partid, şi în majoritatea lor au fost de acord şi s-au desprins de partidele respective, doar o mică minoritate a declarat că rămâne fidelă acestor convingeri. (Deşi pentru noi, într-o apreciere istorică, aceste convingeri sunt acum puţin înţelese, întmcât toate partidele socialiste efectiv n-au făcut decât să-i ajute pe bolşevici să se consolideze. Demult, chiar de la revoluţie, după zece ani tumultuoşi, programele acestor partide nu au fost revizuite, şi chiar dacă aceste partide ar fi reînviat pe neaşteptate nu se ştie cum ar fi apreciat evenimentele şi ce ar fi propus. Toată presa le pomenea demult numai la timpul trecut, şi acei membri ai lor care au scăpat teferi trăiau în familiile lor, lucrau în specialităţile lor şi uitaseră să se mai gândească la partidele lor de odinioară. Dar listele din tablele legii GPU-ului sunt de neşters. Şi la un semnal nocturn neaşteptat aceşti mieluşei distraţi erau înhăţaţi şi dintr-o puşcărie într-alta erau expediaţi, de pildă, la Buhara.

Aşa a sosit acolo I. V. Stoliarov în 1930 şi a întâlnit aici eseri şi esdeki îmbătrâniţi, adunaţi din toate colţurile ţării. Smulşi din viaţa lor obişnuită, nu le mai rămânea acum decât să se lanseze în discuţii, să aprecize momentul politic, să propună soluţii şi să presupună care ar fi fost cursul istoriei dacă… Dacă…

*Acei socialişti occidentali, ca Daniel Meyer, care numai în 1967 au simţit că „este o ruşine să fie socialişti laolaltă cu URSS”, puteau să ajungă la această convingere şi cu vreo 40-45 de ani mai devreme. Căci comuniştii sovietici încă de pe atunci i-au stârpit din rădăcină pe socialiştii sovietici, dar: pe noi nu ne doare dintele din gura altuia.

În felul acesta au înjghebat din ei – nu partide, ci ţintă pentru scufundare.

Cei mai numeroşi în exil erau social-democraţii georgieni, daşnacii20 armeni, deportaţi în număr mare în locuri îndepărtate după cucerirea republicilor lor de către comunişti. Unii îşi amintesc că un partid viu şi combativ în anii ’20 au fost siomştii-socialişti cu energica lor organizaţie de tineret „Hashemer” şi organizaţia legală „Hehalutz”, care a creat comunele agricole evreieşti din Crimeea. În 1926 au băgat la puşcărie întregul lor comitet central, iar în 1927, pe băieţii şi fetele până la 15-16 ani i-au luat din Crimeea şi i-au dus în exil. Le-au dat oraşul Turtkul şi alte locuri^aspre. Acesta era îutr-adevăr un partid: sudat, tenace, sigur de dreptatea lui. Însă ei nu urmăreau un ţel general, ci doar ţelul lor particular să trăiască precum o naţiune, să trăiască într-o Palestina a lor. Bineînţeles, partidul comunist, care a renunţat benevol la noţiunea de patrie, nu putea să tolereze la alţii manifestări de naţionalism îngust*.

În locurile de exil, socialiştii se găseau unii pe alţii, şi apăreau, reînviau fracţiunile lor, apăreau case de ajutor reciproc (dar toate strict fracţionare -doar ai lor pentru ai lor). Din locurile unde nu erau probleme cu lucrul, de pildă din Cimkent, trimiteau ajutor tovarăşilor de partid „din nord”, care nu aveau de lucru şi celor care stăteau în izolatoare. S-a pus din nou pe tapet ideea luptei pentru „statutul politicilor” (în toată perioada sovietică socialiştii nu şi-au dat seama câtuşi de puţin cât este de nepoliticos să nu lupţi pentru drepturile tuturor zekilor, ci doar pentru ale tale şi alor tăi), în anumite locuri organizaseră pregătirea bucatelor, îngrijirea copiilor în comun şi reuniuni fireşti în asemenea cazuri, şi vizite reciproce. De asemenea sărbătoreau împreună, în exil, l Mai (fără să aniverseze, în mod demonstrativ 7 noiembrie).

Exilaţii erau foarte slăbiţi din pricina relaţiilor necordiale dintre partide, ce s-au complicat în perioada sovietică şi s-au înăsprit de pe la mijlocul anilor ’20, când în exil au apărat numeroşi troţkişti, care, în afară de siiie, nu recunoşteau pe nimeni drept politici.

„Politicilor” le-a rămas şi în exil posibilitatea să-şi renege convingerile şi prin asta să se elibereze, însă aici, sub ochii fracţiunilor, astfel de cazuri erau rare. Apoi, în anul 1936, numeroşi social-democraţi şi eseri oricum au fost eliberaţi de exil (nu înseamnă că numele lor au fost uitate): acum, ochiul de vultur al sectorului operativ veghează şi mai vigilent asupra celor rămaşi, în 1937, toţi au fost transferaţi în puşcării.

*Părea că această pornire firească şi nobilă a sioniştilor de a reface păniântul strămoşilor, de a întări credinţa străbunilor şi de a se aduna acolo după o dispersare de două milenii, ar fi trebuit să atragă măcar sprijinul şi ajutorul popoarelor europene. Este adevărat. Crimeea în locul Palestinei nu era deloc o idee sionistă pură, şi oare n-a fost o bătaie de joc din partea lui Stalin propunerea făcută acestui popor mediteranean să-şi aleagă drept a doua Palestina oraşul Birobidjan din vecinătatea taigalei? Mare meşter în arta de a-şi ascunde îndelung gândurile, prin această invitaţie blândă, el făcea, poate, prima probă a acelei deportări pe care o plănuia pentru anul 1953.

Însă nu numai socialiştii erau ţinuţi în exilul anilor ’20 şi ’30: în primul rând (şi cu fiecare an devenea tot mai evident) veneau cei care nu erau deloc socialişti. Se revărsau pur şi simplu şi intelectuali fără de partid, acei oameni independenţi din punct de vedere spiritual, care împiedicau noul regim să se statornicească. Şi foşti, care nu fuseseră exterminaţi în timpul războiului civil. Chiar şi băieţandri pentru „foxtrot”. * Şi spiritişti. Şi ocultişti. Şi preoţi – la început având încă dreptul de a sluji în exil. Şi pur şi simplu credincioşi, pur şi simplu creştini (hristiane), sau ţărani (krestiane j21, cum au modificat ruşii cu multe veacuri în urmă. Şi ţărani pur şi simplu.

Şi ei toţi nimereau sub ochiul aceluiaşi sector operativ, toţi se separau şi înţepeneau. Cu anii, ei se vor feri şi mai mult unul de celălat, ca nu cumva NKVD-ul să-i suspecteze de „organizaţie” şi să o ia de la început. (Şi tocmai această soartă îi aşteaptă pe mulţi.) Astfel, înlăuntrul exilului de stat, ei se vor adânci într-un al doilea exil benevol – singurătatea. (Iar lui Stalin tocmai asta îi trebuie.)

Exilaţii mai erau slăbiţi şi de răceala cu care erau priviţi de către localnici: localnicii erau persecutaţi dacă manifestau vreun semn de apropiere faţă de exilaţi, cei vinovaţi erau deportaţi la rândul lor, iar tinerii erau excluşi din comsomol.

Epuizaţi de indiferenţa ţării, exilaţii sovietici îşi pierduseră şi voinţa de a mai evada. Evadările exilaţilor din epoca ţaristă erau uii sport vesel: cinci evadări Stalin, şase evadări Noghin22; pentru asta nu îi ameninţa nici glonţul, nici ocna, ci simpla reîntoarcere la vechiul loc după o călătorie distractivă. Dar GPU-ul, din ce în ce mai înţepenit, din ce în ce mai greoi, începând de pe la mijlocul deceniului al treilea a instituit un sistem de răspundere solidară: toţi membri unui partid poartă răspunderea pentru un evadat de-al lor. Şi aerul era deja insuficient, şi jugul era atât de apăsător, încât socialiştii, până de curând mândri şi impetuoşi, au acceptat acest sistem! Acum ei înşişi, prin hotărârea lor de partid, îşi interziceau să evadeze!