Alexandr Soljenitin

— Alege-s-ar praful de voi! Poftim – striviţi-mă! Mâncaţi-mă!

Şi operaţia, atât de bine chibzuită, că deţinuţii vor da bir cu fugiţii prin spărturi ca nişte şobolani şi vor rămâne doar cei mai îndârjiţi, care vor trebui striviţi, operaţia aceasta a eşuat pentru că a fost pusă la cale de nişte canalii.

Şi la gazeta de perete a insurgenţilor, alături de un desen: o femeie îi arată copilului său nişte cătuşe sub un capac de sticlă: „Iată ce-i dădeau să poarte tatălui tău”, a apărut o caricatură: Ultimul transfug (un moţau negru care se aruncă printr-o spărtură).

Caricaturile rid întotdeauna, însă oamenilor din zonă le ardea prea puţin de râs. Au trecut două, trei, patru, cinci săptămâni… Ceea ce, după legile GULag-ului, nu putea să dureze nici un ceas, a existat şi a durat neverosimil de mult, chiar chinuitor de mult timp: jumătate din mai şi pe urmă aproape iunie întreg. La început oamenii erau ameţiţi de victorie, de libertate, de întâlniri şi proiecte, apoi au dat crezare zvonurilor că s-a ridicat Rudnikul: poate, după el, se vor ridica Ciurbai-Nura, Spassk, întregul Steplag! Apoi, de ce nu, şi Karaganda! Apoi întregul Arhipelag va începe să erupă şi se va împrăştia în cele patra colţuri ale lumii! Însă Rudnikul, punându-şi mâinile la spate şi lăsând capul în jos, ca şi înainte ieşea la unsprezece ore de muncă să se îmbolnăvească de silicoză, şi nu avea nici o treabă cu Kenghirul, nici cu sine însuşi.

Nimeni nu a susţinut insula Kenghir. Acum nu mai era cu putinţă nici să fugi în deşert: sosiseră trupele, trăiau în corturi sub cerul stepei, întregul lagăr fusese împrejmuit pe dinafară cu încă o centură dublă de sârmă ghimpată. Exista o singură dâră roz: va veni boierul (îl aşteptau pe Malenkov14) şi el va hotărî totul l->. Va veni, bunul de el, va exclama şi va plesni din palme ridicându-le spre cer: da cum au trăit ei aici? Da cum i-aţi ţinut aici? Să fie judecaţi asasinii! Să fie împuşcaţi Cecev şi Beliaev! Să fie degradaţi ceilalţi… Însă dâra era prea dâră, şi prea roză.

Nu putea fi vorba de îndurare. Nu-ţi mai rămânea decât să-ţi trăieşti ultimele zile în libertate, apoi să te supui represiunilor Steplag-ului, MVD-ului.

Şi întotdeauna există suflete care nu rezistă încordării. Şi unii, acolo, înăuntru lor erau încă de pe acum reprimaţi şi doar sufereau că reprimarea naturală se amână de atâta vreme. Unii remarcă încetişor că ei nu sunt amestecaţi în nimic şi, dacă în continuare vor avea grijă să nu se compromită cu nimic, vor rămâne aşa. Alţii erau tineri căsătoriţi (de-adevăratelea, cu tot ritualul de cununie religioasă, căci o ucraineancă din vest tot aşa se mărită, iar prin grija GULag-ului în lagăr se găseau preoţi de toate religiile). Pentru aceşti tineri căsătoriţi amărăciunea şi desfătarea se îmbinau într-o alternanţă de straturi pe care oamenii nu o cunosc în lenta lor existenţă. Fiecare zi o socoteau ultima din viaţa lor şi, deoarece pedeapsa întârzia, fiecare dimineaţă era pentru ei un dar de la Dumnezeu.

Iar credincioşii se rugau şi, trecând în grija lui Dumnezeu sfârşitul răscoalei din Kenghir, erau, ca întotdeauna, cei mai liniştiţi pameni. În cantina cea mare, conform unui grafic, se făceau slujbe de toate religiile. Martorii lui lehova au dat curs liber normelor lor şi au refuzat să pună mâna pe armă, să lucreze la consolidări, să stea de pază. Ei şedeau îndelung cu capetele apropiate şi tăceau. (I-au pus să spele vasele.) Prin lagăr umbla un proroc, nu se ştie Dacă era sincer ori fariseu, făcea cruci pe vagonaşe şi prezicea sfârşitul lumii, în sprijinul celor spuse de el, vremea s-a răcit puternic, cum se întâmplă uneori în Kazahstan chiar şi în zilele de vară. Băbuţele adunate de el, care nu erau îmbrăcate în haine călduroase, şedeau pe pământul rece, tremurau şi ridicau braţele spre cer. Cui mai puteau să se roage…

Iar alţii ştiau că sunt compromişi fără putinţă de tăgadă şi că le-a mai rămas de trăit doar până intră trupele. Puia atunci trebuie să gândeşti şi să faci totul ca să te menţii cât mai îndelung. Şi aceşti oameni nu erau cei mai nefericiţi. (Cei mai nefericiţi erau cei care nu erau compromişi şi se rugau să se sfârşească odată.) însă când toţi aceşti oameni se strângeau la adunări ca să hotărască dacă vor capitula sau vor rezista, ei nimereau din nou în acea temperatură colectivă în care opiniile lor personale erau retopite, încetau să mai existe chiar pentru ei înşişi. Ori se temeau să nu se facă de râs mai mult decât de moartea ce va să vie…

— Tovarăşi! Zicea sigur pe el chipeşul Kuzneţov, ca şi cum ar fi cunoscut multe secrete şi toate aceste secrete erau în favoarea deţinuţilor. Avem mijloace de apărare cu arme de foc, şi cincizeci la sută din pierderile noastre vor fi şi ale adversarului! ’-n-s-: I, „: ţ –,”

Şi mai spunea.

— Moartea noastră nu va fi în zadar!

(Aici avea perfectă dreptate. Şi asupra lui acţiona acea temperatură colectivă.)

Şi când au votat – dacă să reziste sau nu – majoritatea a votat pentru. Atunci, Slucenkov i-a ameninţat semnificativ:

— Luaţi seama! Cu cei ce rămân printre noi şi vor vrea să capituleze ne vom încheia socotelile cu cinci minute înainte de a se preda!

Într-o zi, postul de radio din afară a difuzat un „ordin de zi pe GULag”: pentru refuzul de a ieşi la muncă, pentru sabotaj, pentru… Pentru. Pentru. Secţia din Kenghir a Steplag-ului va fi desfiinţată şi toţi deţinuţii vor fi expediaţi în Măgădan. (în mod vădit, GULag-ul nu mai avea loc de ajuns pe planetă. Dar cu cei care şi fără asta fuseseră expediaţi în Măgădan – cu ei ce se va întâmplă?) Ultimul termen pentru a ieşi la lucru…

Dar a trecut şi acest ultim termen, şi totul a rămas la fel.

Totul a rămas la fel, şi întregul fantastic, întregul caracter de vis al acestei vieţi imposibile, nemaiîntâlnite, suspendate în neant, a celor opt mii de oameni săreau şi mai mult în ochi prin viaţa ordonată a lagărului: mâncare de trei ori pe zi; baia la sorocul potrivit; spălătoria; schimbarea lenjeriei; frizeria; atelierele de croitorie şi cizmărie. Chiar şi comisiile de împăciuire pentru cei care se certau. Şi chiar… Eliberarea din lagăr!

Da. Postul de radio din exterior îi chema uneori pe cei care se eliberau; aceştia erau ori stranii de aceeaşi naţie, a căror ţară a meritat să-şi strângă prizonierii laolaltă, ori deţinuţi cărora li se împlinise (ori, chipurile, li se împlinise) sorocul. Poate că în felul acesta Direcţia îşi procura „limbile”, fără Să mai recurgă la funiile cu cârlige ale supraveghetorilor? Comisia nu avea posibilitatea să verifice şi îi lăsa pe toţi să plece.

De ce tărăgănau atât? Ce mai aşteptau stăpânii? Să se sfârşească alimentele? Dar ei ştiau că nu se vor isprăvi curâud. Oare ţineau seama de opinia celor din orăşel? N-aveau nevoie. Pregăteau un plan de reprimare? Puteau s-o facă mai repede. (Este adevărat, au aflat pe urmă, că în vremea asta de lângă Kuibâşev au transferat un regiment „cu destinaţie specială”, adică pentru represalii. Aşa ceva nu obţine oricine.) Coordonau reprimarea la vârf? Şi cât de înalt era vârful? Nu vom şti niciodată ce instanţă şi la ce dată a luat această hotărâre.

De câteva ori, pe neaşteptate, s-au deschis porţile din exterior ale intendenţei: oare doar ca să verifice pregătirea apărătorilor? Pichetul de gardă a sunat alarma, şi plutoanele au dat năvală pe poziţie. Dar n-a intrat nimeni în zonă.

Tot serviciul de informaţii al apărătorilor era alcătuit din observatorii instalaţi pe acoperişurile barăcilor. Şi doar ceea ce era accesibil vederii de pe acoperişuri peste gard constituia temei pentru calcule şi previziuni.

Pe la mijlocul lui iunie, în orăşel au apărut multe tractoare. Erau doar motoarele pornite sau cărau ceva pe lângă zonă? Începuseră să funcţioneze şi noaptea. Această activitate nocturnă a tractoarelor era o enigmă. Pentru orice eventualitate au început să mai sape nişte gropi lângă spărturi (de altfel, fotografiate ori schiţate din U-2).

Acest duduit supărător sporea misterul şi îngrijorarea.

Şi, pe neaşteptate, scepticii au fost făcuţi de ruşine! Au fost făcuţi de ruşine cei care îşi pierduseră orice speranţă. Au fost făcuţi de ruşine toţi care spuneau că nu va exista cruţare şi că nu au ce să ceară. Numai ortodocşii puteau să triumfe. La 22 iunie, radioul din exterior a anunţat: revendicările deţinuţilor au fost acceptate! În Kenghir soseşte un membru al Prezidiului Comitetului Central!

Dâra roză s-a transformat într-un soare roz, într-un cer roz! Prin urmare se poate! Prin urmare există dreptate în ţara noastră! Ei ne vor face concesii, şi noi vom face concesii. La urma urmei putem să purtăm şi numerele, şi nici zăbrelele de la ferestre nu ne deranjează, doar nu intrăm pe fereastră. Ne înşeală iar? Dar nu ne cer să ieşim înainte la lucru!

Aşa cum atingerea unei baghete descarcă un electroscop şi foile lui neliniştite se lasă în jos uşurate, tot aşa şi anunţul postului de radio exterior i-a eliberat pe toţi de tensiunea apăsătoare din ultima săptămână.

Şi chiar detestabilele tractoare, care duduiau din seara de 24 iunie, au tăcut Ce uşor a fost somnul în cea de a patrazecea noapte a rebeliunii. Probabil că el va veni mâine, poate că a şi venit… * Ah, aceste nopţi de iunie scurte, când nu izbuteşti să dormi îndeajuns câud somnul din zori este atât de profund! Ca şi cu treisprezece ani în Vineri, 25 iunie, când se crăpa de ziuă, pe cer au fost lansate rachete cu paraşuta, dar şi din turnurile de pază, şi observatorii de pe acoperişurile barăcilor nici n-au apucat să crâcnească, doborâţi de gloanţele lunetiştilor. Salve de tunuri! Pe deasupra lagărului au trecut avioane în zbor razant, stâmind groază. Vestitele tancuri T-34, care ocupaseră poziţiile de plecare mascate de urletul tractoarelor, acum se îndreptau din toate părţile spre spărturi. (Unul dintre ele, totuşi, a nimerit într-o groapă.) Unele tancuri târau după ele şiruri de sarma ghimpată pe capre pentru ca să divizeze numaidecât zona. În urma celorlalte veneau în fugă detaşamentele de asalt cu automate şi căşti. (Şi puşcaşii, şi tanchiştii primiseră vodcă înainte de începerea atacului. Oricât ar fi fost ele trupe speciale, este totuşi mai uşor să striveşti nişte oameni neînarmaţi în stare de beţie.) O dată cu cordoanele trupelor de asalt veneau radiotelegrafiştii cu emiţătoare. Generalii au urcat în turnurile de pază şi de acolo, la lumina diurnă a rachetelor (unul dintre turnuri ardea, zekii îi dăduseră foc cu triunghiurile lor) dădeau comenzi: „Luaţi baraca cutare! Kuzneţov se află acolo…!” Ei nu se ascundeau ca de obicei la postul de observaţie, pentru că nu erau ameninţaţi de gloanţe*.

De departe, de la şantierele de construcţii, reprimarea era urmărită de muncitorii liberi.

Lagărul s-a trezit în plină nebunie. Unii rămâneau în barăci, pe locuri, se culcau pe duşumea, crezând că astfel vor scăpa şi socotind că rezistenţa nu are nici un rost. Alţii îi împingeau să meargă să se împotrivească. Cei din a treia categorie fugeau care-încotro printre gloanţe, la luptă sau pur şi simplu căutând o moarte rapidă.

Filiala nr. 3 a lagărului a intrat în luptă. Ea era aceea care şi începuse (aici erau concentraţi cei cu douăzeci şi cinci de ani, iar banderoviştii aveau o mare pondere). Ei… Aruncau cu pietre în puşcaşii cu automate şi în supraveghetori, probabil şi cu triunghiuri cu pucioasă în tancuri… De sticla pisată nu şi-a amintit nimeni. Una dintre barăci, cu strigăte de „ura” a trecut de doua ori la contraatac…

Tancurile striveau pe oricine se nimerea în calea lor (Allei Presman din Kiev i-au trecut cu şenila peste pântece). Tancurile intrau până în cerdacurile barăcilor şi striveau pe cine prindeau din urmă (pe estoniencele Ingrid Kivi şi Mahlapa)*. Tancurile se lipeau de pereţii barăcilor şi îi striveau pe cei ce se refugiau acolo ca să scape de şenile. Tancurile străpungeau pereţii de scânduri ai barăcilor şi chiar trăgeau înăuntru cu obuze oarbe, îşi aminteşte Faina

*Ei se ascundeau numai de istorie. Cine erau aceşti abili comandanţi de oşti? De ce ţara nu le-a dat onorul pentru glorioasa lor biruinţă din Kenghir? Cu greu mai putem afla astăzi numele nu doar ale principalilor, dar nici ale celor din urmă: colonelul Riazanţev, şeful secţiei cekiste operative a Steplag-ului; Siomuşkin, şeful secţiei politice a Steplag-ului… Ajutor, ajutaţi-mă să continuu lista!

Epstein: ca într-un vis, colţul barăcii s-a prăbuşit, şi de-a curmezişul lui, peste trupuri vii, a trecut un tanc; femeile săreau şi se zbăteau, în urma tancului venea un camion, şi femeile aproape despuiate erau aruncate în el.

Tancurile trăgeau cu obuze oarbe, dar automatele aveau gloanţe şi carabinele baionete de luptă. Femeile se aruncau peste bărbaţi să-i apere cu trupurile lor – şi femeile erau străpunse cu baionetele! În această dimineaţă, operul Beliaev a împuşcat cu mâna lui aproape douăzeci de oameni. După luptă, a fost văzut cum punea în mâinile celor ucişi cuţite, iar un fotograf îi fotografia pe bandiţii ucişi. A murit, rănită în plămân, Suprun, membră a comisiei, bunică. Unii s-au ascuns în toalete, dar şi acolo au fost ciuruiţi cu rafale de automate.

Pe Kuzneţov l-au arestat la postul său de comandă, la baie, l-au pus în genunchi. Pe Slucenkov, cu mâinile ferecate, l-au ridicat în aer şi l-au trântit de pământ (un procedeu al hoţilor).

Pe urmă împuşcăturile s-au potolit Au început să strige: „Ieşiţi din barăci, nu mai tragem!” într-adevăr, doar loveau cu patul armelor.

Pe măsură ce capturau câte un grup de prizonieri îl scoteau în stepă prin spărturi, prin cordonul exterior format din soldaţii de escortă ai Keughirului, îi percheziţionau şi îi aşezau cu faţa la pământ, cu mâinile ridicate deasupra capului. Şi printre cei ce zăceau astfel, de parcă erau răstigniţi, umblau încoace şi-ncolo aviatorii MVD şi supraveghetorii care triau, căutând să-i recunoască pe cei ce îi văzuseră bine înainte din aer sau din turnuri.

(Cu această grijă pe cap, nimeni n-a avut timp să deschidă ziarul „Pravda” din ziua aceea. Era un număr tematic – ziua patriei noastre: succesele metalurgiştilor, extinderea mecanizării lucrărilor de recoltare. Istoricului nu-i va fi greu să facă un bilanţ al evenimentelor petrecute în patria noastră în ziua aceea.)

Ofiţerii curioşi puteau acum să cerceteze tainele de la intendenţă: de unde provenea curentul şi care era „arma secretă”.

Generalii biruitori s-au coborât din turnuri şi s-au dus să ia micul dejun. Fără să-l cunosc pe vreunul, am curaj să afirm că în acea dimineaţă de iunie pofta lor de mâncare era ireproşabilă şi cred că au şi băut câteva păhărele. Aburii băuturii n-au deranjat câtuşi de puţin armonia ideologică din capul lor. Iar ceea ce se afla în pieptul lor fusese înşurubat din afară.

Morţi şi răniţi au fost: după povestiri – în jur de şase sute, după materialele serviciului de producţie şi planificare al secţiei din Keughir, cu care prietenii mei au făcut cunoştinţă după câteva luni – peste şapte sute*. Răniţii au umplut spitalul lagărului şi pe cei care n-au încăput i-au dus în spitalul orăşelului. (Cetăţenilor liberi li s-a explicat că trupele au tras doar cu gloanţe oarbe, dar deţinuţii s-au ucis între ei.)

Era ispititor să-i pună să sape mormintele pe cei rămaşi în viaţă, însă, pentru păstrarea secretului, această treabă a fost încredinţată trupelor: vreo trei sute au fost îngropaţi în colţul zonei, pe ceilalţi – undeva în stepă.

Toată ziua de 25 iunie, deţinuţii au zăcut în stepă cu faţa la pământ, în soare (toate aceste zile – necruţător de toride), iar în lagăr s-a executat o percheziţie generală, cu spargeri şi scuturări. Pe urmă, în stepă au adus apă şi pâine. Ofiţerii au venit cu listele pregătite, îi strigau după nume, făceau un semn că sunt în viaţă, le dădeau raţia şi erau imediat repartizaţi după liste.

Membrii Comisiei şi alţi suspecţi au fost închişi în puşcăria lagărului, care a încetat să mai fie folosită în scopuri turistice. Peste o mie de oameni au fost selecţionaţi pentru a fi trimişi – unii în puşcării închise, alţii pe Kolâma. (Ca întotdeauna, aceste liste au fost alcătuite – s-ar putea zice – pe orbeşte: în ele au fost incluşi oameni care nu fuseseră amestecaţi în nimic.)

Fie ca tabloul represaliilor să pogoare pacea în sufletele celor ce au fost scârbiţi de ultimele capitole. De acum. – Să ne ferească Sfântul! – Nimeni nu va mai trebui să se adune la „camera de bagaje”, şi călăii nu vor cunoaşte niciodată răzbunarea.

Pe 26 iunie, toată ziua, au fost puşi să desfacă baricadele şi să astupe spărturile.

Pe 27 iunie i-au scos la lucru, în sfârşit, iată că s-a găsit mână de lucra pentru garniturile de tren.

Tancurile care au înăbuşit Kenghirul s-au deplasat singure spre Rudnik şi acolo au defilat prin faţa zekilor. Pentru luare-aminte…

Procesul căpeteniilor a avut loc în toamna anului 1955, bineînţeles – cu uşile închise, dar nu ştiu nimic exact despre el… Se spune că Kuzneţov s-a prezentat sigur pe el, a demonstrat că el s-a comportat ireproşabil, nici că se putea imagina mai bine. Nu cunoaştem verdictele. Probabil că Slucenkov, Mihail Keller şi Knopkus au fost împuşcaţi. Adică i-ar fi împuşcat negreşit, dar poate că anul 1955 a fost mai blând?

În Kenghir s-a pus la punct un regim de lucru cinstit. N-au scăpat din vedere să creeze din recenţii insurgenţi brigăzi de şoc. Hozrasciotul era în floare. Chioşcurile funcţionau fără întrerupere, se prezentau filme execrabile. Supraveghetorii şi ofiţerii au început din nou să întindă mâna la intendenţă, să mai meşterească una-alta pentru acasă: o undiţă, o casetă, să repare închiză-toarea la o poşetă de damă. Cizmarii şi croitorii rebeli (lituanieni şi ucraineni de vest) le confecţionau cizme uşoare şi toalete pentru neveste. Şi la fel ca înainte ordonau deţinuţilor de la fabrica de îmbogăţire a minereurilor să desprindă de pe cablu stratul de plumb, să-l ducă în lagăr şi să toarne din el alice, ca tovarăşii ofiţeri să meargă la vânătoare de saigale^’1’.

Confuzia generală care domnea în Arhipelag a ajuns până în Kenghir: n-au reinstalat zăbrelele la ferestre, barăcile n-au mai fost încuiate. Au introdus eliberarea anticipată condiţionată la „două treimi” şi chiar o „instrumentare” nemaiîntâlnită a articolului Cinzeci şi Opt: eliberarea muribunzilor.

Pe morminte creşte mai cu seamă iarbă deasă şi verde.

În anul 1956 zona aceea a fost lichidată, şi atunci, localnicii, foşti exilaţi care au rămas aici, au aflat totuşi unde au fost îngropaţi aceia şi au adus lalele de stepă… Revolta nu poate sfârşi prin izbândă. Când ea va izbândi – alt nume va purta.

(Burns)

De câte ori veţi trece pe lingă monumentul lui Dolgoruki din Moscova, să vă amintiţi că el a fost dezvelit în zilele revoltei din Kenghir, şi astfel va apărea ca uu monument înălţat Kenghirului.

Sfârşitul Părţii a Cincea Partea a ŞASEA EXILUL Şi oasele plâng după patrie Zicală rusească Capitolul 1

EXILUL în PRIMII ANI DE LIBERTATE DE bună SEAMĂ că omenirea a născocit exilul înaintea închisorii, căci alungarea din trib era tot un fel de exil. Oamenii şi-au dat destul de curâhd seama cât de greu îi este unui individ să trăiască rapt de mediul şi de locurile familiare. Nimic nu este cum trebuie, nimic nu merge bine, totul este provizoriu, lipsit de autenticitate, chiar dacă în jur nu-i decât verdeaţă şi nu pământurile veşnic îngheţate.

Nici în Imperiul rus n-au întârziat prea mult cu exilul: el a fost reglementat legal sub Alexei Mihailovici prin Codicele Sobornicesc din anul 1648. Dar şi mai înainte, la sfârşitul secolului al XVI-lea, au exilat fără nici un Sobor: pe locuitorii în dizgraţie ai Kargopolului; pe urmă pe cei din Uglici, martori ai uciderii ţareviciului Dmitri. Spaţiul permitea – Siberia era de pe acum a noastră. Astfel, în jurul anului 1645 se adunaseră vreo mie cinci sute de surghiuniţi. Petra expedia în surghiun cu sutele. Am mai spus că Elizaveta a înlocuit pedeapsa cu moartea prin surghiun pe viaţă în Siberia. Dar s-a făcut o substituire, şi prin surghiun au început să înţeleagă nu numai stabilirea liberă a domiciliului, ci şi ocna, munca silnică, ceea ce nu mai este surghiun. Regulamentul lui Alexandra I privind exilaţii din anul 1822 a întărit această substituire. Iată de ce, probabil, în cifrele privind exilul din secolul al XlX-lea trebuie socotită inclusă şi ocna. La începutul veacului al XlX-lea erau exilaţi în fiecare an de la două la şase mii de oameni, începând din anul 1820 au început să exileze şi vagabonzi (în limbajul nostru – paraziţi) şi în felul acesta, în câte un an se strângeau până la zece mii. În 1863, au preferat şi au amenajat pentru surghiun insula Sahalin, izolată de continent şi pustie, şi astfel posibilităţile s-au lărgit, în toţii, în tot secolul al XlX-lea au exilat o jumătate de milion, la sfârşit de veac, numărul celor aflaţi concomitent în exiluri se ridica la trei sute de mii.

În Rusia, exilul a cunoscut o răspândire atât de mare tocmai pentru că existau puţine puşcării închise, nu intraseră în obişnuinţă.

Spre sfârşitul veacului, regulamentul exilului a cunoscut o mai mare diversificare. Au apărut şi forme mai uşoare: „deportarea la distanţă de două

*Toate aceste date sunt luate din volumul XVI (Siberia occidentală) al cunoscutei cărţi Rusia a lui Semionov-Tian-Şanskil. Atât celebrul geograf, cât şi fraţii lui au fost militanţi liberali perseverenţi şi plini de abnegaţie, ei au contribuit mult la clarificarea ideii de libertate în ţara noastră, în timpul revoluţiei toată familia lor a fost nimicită, unul dintre fraţi -împuşcat la conacul confortabil de la moşia lor de pe râul Ranov, care a fost ars o dată cu tăierea parcului imens şi a aleii de tei şi plopi.

Gubernii „, chiar” expulzarea din ţară „(care nu era considerată o pedeapsă atât de cumplită ca după revoluţia din octombrie)*. A fost introdus şi exilul administrativ, care completa exilul judiciar, însă sorocul exilului era exprimat în cifre clare, exacte, şi chiar exilul pe viaţă, nu era propriu-zis pe viaţă. Cehov scrie în Salwlin că după zece ani de exil (iar dacă avea o” comportare demnă de laudă” – criteriu incert, dar care, după mărturia lui Cehov, era folosit pe scară destul de largă – chiar şi după şase ani) cel condamnat era trecut la starea de ţăran şi putea să se întoarcă unde poftea, în afară de locul său natal.

O particularitate subînţeleasă, pe atunci firească pentru toţi, iar pentru noi uimitoare, a exilului din ultimul secol al ţarilor era caracterul lui individual: fie că era acordat pe cale judiciară, fie pe cale administrativă, exilul era stabilit fiecăruia separat, niciodată ca o consecinţă a apartenenţei la un grup.

De la un deceniu la altul, condiţiile şi gradul de duritate ale exilului s-au schimbat, şi diferitele generaţii de surghiuniţi ne-au lăsat mărturii diferite. Transportul convoaielor de exilaţi era dificil, însă aflăm şi de la P. F. Lakubo-vici, şi de la Lev Tolstoi că drumul politicilor era destul de suportabil. F. Kon^ adaugă că atunci când în convoi se aflau şi politici, escorta se purta bine chiar şi cu deportaţii de drept comun, drept care aceştia îi preţuiau foarte mult pe politici. Multe decenii în şir, populaţia siberiana îi întâmpina cu ostilitate pe exilaţi: lor li se repartizau cele mai proaste parcele de pământ, lor le revenea munca cea mai grea şi cea mai prost plătită, ţăranii nu-şi măritau fetele cu ei. Fără nici un rost, prost îmbrăcaţi, stigmatizaţi şi flămânzi, ei se strângeau în bande, jefuiau şi astfel îi îndârjeau şi mai mult pe locuitori. Insă asta nu se referea la politici, al căror val începe să fie observat din anii ’70. Acelaşi F. Kon scrie că iakuţii îi întâmpinau pe politici prietenos, cu speranţă, văzând în ei pe medicii, învăţătorii şi consilierii lor juridici, care îi ajutau să se apere în faţa autorităţilor. În orice caz, politicii, în exil, aveau astfel de condiţii de viaţă, încât dintre ei au putut ieşi mulţi oameni de ştiinţă (a căror ştiinţă s-a format în exil): etnografi regionali, etnografi, lingvişti, uaturalişti, precum şi publicişti şi literaţi. În Sahalin, Cehov n-a întâlnit politici şi nu ni i-a descris*.

Însă, de pildă, F. Kon, deportat în Irkutsk, a lucrat în redacţia ziarului progresist „Vostocinoe obozrenie” [„Foaia răsăritului”], unde colaborau narodnicii, membri ai mişcării Narodnaia volia şi marxiştii (Krasin). Acesta nu era un oraş siberian de rând, ci reşedinţa guvernatorului general, unde, potrivit Regulamentului privind surghiuniţii, politicii nu aveau voie să intre, ceea ce