Alexandr Soljenitin

Şi atunci ce este veşnic pe pământ, în afară de nedreptate, inegalitate şi robie…?

Capitolul 6

FERICIREA EXILULUI

1. Cuie de bicicletă – 1/2 kg

2. Bocance – 5 „ ţ;

3. Foaie – 2

4. Paharul – 10 ’ ’ ’rM;’

6. Glopu pământescu – l

— – – 7. Chibrit – 50 cutii

— ’- >r-u’ 8. Lampa Liliacul – 2

9. Pasta de dinţii – 8 bucăţi

10. Turta dulci – 34 kg.; ’ „’ ’ Î’ ’ J > ’; ACEASTA era lista de inventar şi recalculare a preţurilor la toate mărfurile existente în magazinul universal din aulul Aidarlî. Inspectorii şi merceologii de la cooperaţia raională din Kok-Terek au alcătuit lista, iar eu învârteam la aritmometru şi reduceam preţul la unele mărfuri cu 7,5%, la altele cu 1,5%. Preţurile au fost reduse în mod catastrofal, şi acum te puteai aştepta ca spre începutul noului an şcolar să se vândă şi penarul şi glopul pământescu, cuiele îşi vor găsi locul la vreo bicicletă şi doar mormanul de turtă dulce, probabil dinainte de război, înclina să treacă la categoria mărfurilor nevandabile. Iar vodca, chiar dacă se mai scumpeşte, până la l mai se vinde toată.

Reducerea preţurilor, care conform tradiţiei staliniste, se făcea în ajun de l aprilie şi care aducea muncitorilor câştiguri de milioane de rable (acestea erau calculate şi publicate dinainte), mie mi-a dat o lovitură dureroasă.

Într-o lună petrecută în exil am mâncat toţi banii câştigaţi în regim de hozrasciot ca muncitor la atelierul de turnătorie – în libertate m-am întreţinut cu banii din lagăr! – Şi treceam mereu pe la secţia de învăţământ să aflu când mă vor angaja. Dar şefa cu alură viperină a încetat să mă mai primească, cei doi inspectori graşi găseau din ce în ce mai puţină vreme să-mi mormăie ceva drept răspuns, iar spre sfârşitul lunii mi s-a arătat rezoluţia secţiei regionale de învăţământ, că la şcolile din raionul Kok-Terek nu există nici un post liber de profesor de matematică şi nu există nici o posibilitate să mi se găsească de lucru.

În vremea asta am scris totuşi o piesă (despre serviciul de contrainformaţii din anul 1945), fără să mai trec zilnic prin percheziţia de dimineaţă şi de seară şi fără să mai fiu obligat, ca înainte, să distrug atât de des ceea ce am scris. Nu eram ocupat cu nimic altceva şi, după lagăr, acest lucru îmi făcea plăcere. O dată pe zi mergeam la ceainărie şi acolo, pentru două ruble, mâncam o ciorbă fierbinte, aceeaşi pe care o turnau tot atunci într-o găleată şi pentru deţinuţii din puşcăria locală. Pâiuea neagră se vindea în magazin la liber, îmi cumpărasem şi cartofi, ba chiar şi o bucată de slănină de porc. Am Cărat singur cu măgarul saxaul din lăstăriş, puteam să încing şi plita. Fericirea mea era foarte aproape de a fi deplină, şi m-am gândit aşa: dacă nu mă angajează – nici o pagubă, câtă vreme îmi ajung banii – voi scrie piesa, când o să mai^ am eu atâta libertate!

Într-o zi, pe neaşteptate, unul dintre ofiţerii de la comenduire mi-a făcut semn cu degetul să ies în stradă. M-a dus la sediul cooperaţiei raionale de consum, în biroul preşedintelui, un kazali rotofei ca o bombă, şi a rostit semnificativ:.; „

— Matematician.

Şi, miracol! Nimeni nu m-a întrebat pentru ce am fost condamnat şi nu m-a pus să-mi scriu autobiografia şi să completez chestionare: numaidecât, secretara lui, o tânără grecoaică, frumoasă ca o actriţă de cinema, a bătut la maşină cu un deget ordinul prin care eram numit economist planificator, cu un salariu de 450 ruble pe lună. În aceeaşi zi, şi cu aceeaşi uşurinţă, fără nici un chestionar, au fost angajaţi la cooperaţie încă doi exilaţi care nu-şi găsiseră de lucru: căpitanul de cursă lungă Vasilenko şi încă unul pe care nu-l cunoşteam, Grigori Samoilovici M-z, un tip foarte ascuns. Vasilenko era deja preocupat de un proiect privind adâncirea râului Ciu (în lunile de vară o vacă îl putea trece prin vad) şi stabilirea circulaţiei cu şalupe, astfel că a rugat comenduirea să-l lase să cerceteze cursul râului. Colegul lui de la Institutul de navigaţie maritimă şi de pe bricul cu pânze „Tovarişci”, căpitanul Mann, echipa în aceste zile nava „Obi” pentru Antarctica, iar el, Vasilenko, era numit magazioner la cooperaţie.

Dar nu ne-am dus să lucrăm nici ca planificator, nici ca magazioner, nici ca socotitor, ci pe toţi trei ne-au aruncat să facem o muncă în asalt: să reevaluăm preţurile mărfurilor, în noaptea de 31 martie spre l aprilie, în fiecare an, cooperaţia de consum era cuprinsă de agonie, şi niciodată nu le ajungeau şi nu puteau să le ajungă oamenii. Trebuiau inventariate toate mărfurile (şi descoperiţi vânzătorii care furau, dar nu pentru a-i trimite în judecată), reevaluate, şi a doua zi dimineaţă să înceapă vânzarea cu noile preţuri, foarte avantajoase pentru muncitori. Iar deşertul imens al raionului nostru avea căi ferate şi şosele – zero kilometri, şi în magazinele din locurile uitate de lume, aceste preţuri foarte avantajoase pentru muncitori nu puteau câtuşi de puţin să fie aplicate înainte de l mai: o lună întreagă magazinele erau închise până câiid la cooperaţie se calculau şi se aprobau listele, pâncă când erau trimise cu cămilele. Dar în centrul raional magazinele trebuiau să funcţioneze neapărat în preajma sărbătorilor de la l mai.

Când am ajuns la sediul cooperaţiei, vreo cincisprezece oameni erau deja înhămaţi la această treabă – angajaţi permanenţi şi temporari. Cearşafuri de borderouri pe hârtie proastă zăceau pe toate mesele, şi nu se auzea decât ţăcănitul abacurilor, la care contabili cu experienţă înmulţeau şi împărţeau, şi ciondăneala obişnuită în orele de lucru. Ne-au pus şi pe noi să lucrăm. M-am plictisit numaidecât să înmulţesc şi să adun pe hârtie şi am cerut un aritmo-metru. La cooperaţie nu aveau niciunul, oricum nu ştia nimeni să lucreze cu el, însă cineva şi-a adus aminte că a văzut într-un dulap la direcţia de statistică a raionului nu ştiu ce maşină cu cifre, doar că nici acolo nu lucra nimeni La ea. Au telefonat, s-au dus, au adus-o. Eu am început să ţăcănesc şi să ali-niez repede coloanele de cifre, contabilii de meserie se uitau la mine chiorâş: n-oi fi vreun concurent?

Eu învârteam de manivelă şi mă gândeam: ce iute se obrăzniceşte zekul, sau, exprimându-mă în limbaj literar, ce repede cresc nevoile omului! Eu sunt nemulţumit că m-au smuls de la piesa pe care o scriu în cocioaba întunecată; sunt nemulţumit că nu m-am angajat la şcoală; sunt nemulţumit că m-au pus cu forţa… Ce să fac? Să sap pământul îngheţat? Să amestec chirpici, jucâud cu picioarele în apa ca gheaţa? Nu, m-au aşezat cu de-a sila la o masă curată să îuvârtesc manivela aritmometrului şi să trec cifrele într-o coloană. Dacă la începutul stagiului meu de lagăr mi s-ar fi propus să fac această muncă, pe toată durata pedepsei, câte douăsprezece ore pe zi, fără plată – aş fi jubilat! Iată însă că pentru treaba asta mi se plăteşte o leafă de 450 ruble, acum îmi voi putea cumpăra zilnic un litra de lapte, iar eu strâmb din nas – oare nu-i prea puţin?

Astfel, cooperaţia raională s-a împotmolit o săptămână în recalcularea preţurilor (trebuia determinată exact, pentru fiecare marfă, grupa ei în cadrul reducerii generale a preţurilor şi, în plus, grupa în cadrul scumpirii pentru sate), şi totuşi nici un magazin nu putea să înceapă vânzarea. Atunci, preşedintele cel gras, cel mai mare trântor, i-a convocat pe toţi în cabinetul său maiestuos şi le-a zis:

— Uitaţi care-i treaba. Ultima concluzie de la medicină că la om nu trebuie dormit opt ceas. Absolut de ajuns – patru! De asta porunceam: început lucru – şapte dimineaţa, sfârşit – două noaptea, pauză de prânz – un ceas şi la cină – un ceas.

Şi cred că nimeni dintre noi u-a găsit nimic caraghios în această tiradă buimăcitoare, ci doar ceva sinistra. Toţi s-au zgribulit, n-au scos o vorbă, ci au îndrăznit doar să discute la ce oră să fie fixată pauza pentru cină.

Da, iată acea soartă a exilaţilor despre care am fost prevenit, tocmai din astfel de porunci este alcătuită. Toţi cei care şedeam acolo – eram exilaţi, fiecare tremură pentru postul lui; dacă sunt daţi afară, multă vreme nu-şi vor mai găsi nimic de lucru în Kok-Terek. Şi la urma urmelor asta uu-i pentru director personal, asta-i pentru ţară, asta trebuie. Şi ultima concluzie a medicinii li se pare destul de acceptabilă.

Ah, să te ridici acum şi să-ţi baţi joc de acest mistreţ plin de el! Măcar o dată să-ţi răcoreşti sufletul! Dar asta u-ar fi decât curată „propagandă antiso-vietică”, instigare la compromiterea unei acţiuni dintre cele mai importante. Uite aşa toată viaţa treci dintr-o stare în alta: elev, student, cetăţean, soldat, deţinut, exilat, şi întotdeauna puterea autorităţilor este convingătoare, iar tu trebuie să te apleci şi să taci.

Dacă directorul ar fi zis – puia la zece seara, aş fi stat. Dar ceea ce ne propunea el echivala cu o punere la zid, iar mie îmi impunea, aici, în libertate, să şi încetez a mai scrie! Nu. Blestemat să fii, tu şi reducerea preţurilor împreună cu tine. Lagărul îmi sugera o ieşire: să nu mă ridic împotrivă prin vorbe, ci, tăcând, să fac împotrivă. Am ascultat împreună cu toţi ordinul, dar la cinci seara in-am ridicat de la birou şi am plecat. Şi m-am întors doar la Nouă dimineaţa. Colegii mei erau cu toţii acolo, socoteau ori se prefăceau că socotesc. Se uitau la mine ca la un sălbatic. M-z, care în taină aproba gestul meu, el însă neavând curaj, mi-a comunicat în secret că ieri seară, la biroul meu gol, preşedintele a strigat că mă va trimite la o sută de kilometri în deşert Recunosc că mi s-a făcut frică: bineînţeles, MGB-ul era în stare de orice. Şi m-ar fi trimis. Şi de la o sută de kilometri puteam să spun adio acestui centru de raion! Dar eu am fost norocos: am ajuns în Arhipelag după sfârşitul războiului, adică după ce trecuse perioada cea mai ucigătoare; iar acum, în exil, am venit după moartea lui Stalin. Într-o lună de zile ceva trebuie să fi ajuns şi aici, la comenduirea noastră.

Pe neobservate a început o eră nouă, cei mai blânzi trei ani din istoria Arhipelagului, Preşedintele nu m-a chemat şi nici el n-a venit la mine. După ce am lucrat toată ziua, odihnit, între cei ce picoteau şi minţeau, am hotărât din nou să plec la ora cinci seara. Fie ce o fi, numai să fie mai repede.

Pentru a nu ştiu câta oară am observat că poţi să sacrifici multe lucruri, însă nu ceva cardinal. Această piesă, pe care am purtat-o cu mine prin coloanele ocnaşilor din Lagărele speciale, nu am sacrificat-o – şi am învins. O săptămână toţi au lucrat noaptea şi s-au obişnuit cu biroul meu gol. Iar preşedintele, întâlnindu-mă pe coridor, îşi îndrepta privirea în altă parte.

Dar nu mi-a fost dat să pun eu la punct cooperaţia din Kazekstan. La sediul cooperaţiei raionale a venit tânărul director de studii al şcolii, uu kazah. Până la sosirea mea, era singurul „universitar” din Kok-Terek şi era tare mândm de asta. Totuşi, apariţia mea nu l-a făcut să fie invidios. Nu ştiu dacă dorea să întărească şcoala înainte de a da drumul primei promoţii de absolvenţi ori să-i facă în necaz viperei şefe de la secţia raională de învăţământ, dar mi-a propus: „Aduceţi-mi repede diploma dumneavoastră!” Am alergat ca un băieţaudru şi i-am adus-o. A pus-o în buzunar şi a plecat la Djambul, la o conferinţă sindicală. Peste trei zile a venit din nou şi mi-a pus dinainte un extras din ordinul secţiei regionale de învăţământ. Sub aceeaşi semnătură neruşinată, care în martie adeverea că şcolile raionului sunt complete, acum, în aprilie eram numit profesor şi de matematică, şi de fizică, numai cu trei săptămâni înainte de examene, la ambele clase care urmau să absolve! (Directorul de studii a riscat. Nu din punct de vedere politic, nu: el se temea ca eu să uu fi uitat toată matematica în anii de lagăr. Când a venit ziua examenului scris la geometrie şi trigonometrie, uu m-a lăsat să deschid plicul în faţa elevilor: în cabinetul directorului i-a ştraus pe toţi profesorii şi a stat în spatele meu până am rezolvat problema. Coincidenţa rezultatelor i-au adus, şi şi pe el, şi pe ceilalţi, într-o dispoziţie sărbătorească. Cât de uşor era aici să treci drept un Descartes! Eu încă nu ştiam că în fiecare an în timpul examenelor claselor a şaptea, din aule telefonau întruna la raion: problema nu poate fi rezolvată, datele nu sunt corecte! Aceşti profesori erau şi ei tot absolvenţi a şapte clase.)

Să vă mai povestesc de fericirea pe care am simţit-o când am intrat în clasă şi am pus mâna pe cretă? Tocmai aceasta a fost adevărata zi a eliberării Mele, a redării cetăţeniei. Toate celelalte, care alcătuiau exilul meu, nu le mai observam.

Când eram în Ekibastuz, coloana noastră trecea adesea pe lângă şcoală. Priveam ca pe un rai inaccesibil copiii care zburdau prin curtea ei, rochiile albe ale profesoarelor, iar clopoţelul zglobiu ce răsuna din pridvor îmi rănea auzul. Câtă suferinţă îmi provocaseră anii întunecaţi de puşcărie, muncile comune din lagăr! Mi se părea o culme a fericirii, care îţi sfâşie inima, să poţi trăi ca exilat chiar în această gaură stearpă a Ekibastuzului, şi când sună acest clopoţel să intri cu catalogul în clasă şi, cu un aer misterios, promiţător de revelaţii neobişnuite, să începi lecţia. (În această atracţie pentru şcoală se afla ceva şi din harul dascălului, dar şi o parte de amor propriu nesatisfăcut, contrastul rezultat din atâţia ani de umilinţă şi aptitudinile de care nimeni nu are nevoie.)

Totuşi, concentrat asupra vieţii Arhipelagului, am scăpat din vedere lucrul cel mai simplu: că în anii războiului şi după, şcoala noastră murise, ea nu mai exista, din ea nu mai rămăsese decât o carcasă umflată, sunând a gol. Şcoala murise şi îu metropolă, şi în provincie. Când moartea spirituală se întinde peste ţară aidoma unui gaz otrăvitor, cine să se sufoce mai întâi dacă nu copiii, dacă nu şcoala?

Acest lucru eu îl voi afla însă cu ani mai târziu, când mă voi întoarce din ţara surghiunului în metropola rusă. Iar în Kok-Terek, habar nu aveam de aşa ceva: murise aici obscurantismul, dar erau încă vii, încă nu se sufocaseră copiii exilului.

Aceştia erau nişte copii deosebiţi. Ei au crescut conştienţi de situaţia lor oprimată. La consiliile pedagogice şi alte consfătuiri, unde nu se auzeau decât vorbe goale, se discuta despre ei şi li se spunea chiar lor că sunt copii sovietici, cresc pentru comunism şi doar temporar li s-a limitat dreptul de deplasare, atâta tot. Ei însă, toţi, îşi simţeau zgarda, din fragedă pruncie, de câud se ştiau. Toată lumea interesantă, îmbelşugată, clocotind de viaţă (după revistele ilustrate, după filme) pentru ei era inaccesibilă, iar băieţii nici măcar în armată nu erau luaţi. Foarte slabă şi foarte rară era speranţa să primească de la comeuduire permisiunea să meargă la oraş, acolo să fie admis la examen şi apoi primit în institut, ba să-l mai şi absolve cu bine. Aşadar, tot ceea ce ei puteau să afle despre marea şi eterna lume doar aici puteau să primească, ani lungi această şcoală le-a oferit cea dintâi şi cea de pe urmă învăţătură. În plus, datorită sărăciei viefii din pustiu, erau puşi la adăpost de acele petreceri şi distracţii, care strică atât de mult tineretul urban al secolului al XX-lea de la New York la Alma-Ata. Acolo, în metropolă, copiii s-au dezvăţat să mai înveţe, au pierdut gustul, învăţau ca şi când executau o corvoadă numai pentru a figura undeva, până la majorat, în timp ce pentru copiii noştri exilaţi, învăţătura, dacă era predată de profesori buni, însemna unicul lucru important din viaţă, însemna totul, învăţând cu lăcomie, parcă se ridicau deasupra celei de a doua categorii din care făceau parte şi se comparau cu copiii din categoria întâi. Doar în adevărata învăţătură amorul lor propriu era satisfăcut.

(Ba nu, mai erau şi alegerile în funcţiile şcolare; comsomolul; de la optsprezece ani – dreptul de a participa la vot pentru alegerile generale.

Doreau atât de mult, sărmanii, măcar o iluzie de egalitate în drepturi. Mulţi intrau în comsomol şi erau foarte mândri de asta, făceau în mod sincer comunicări pe teme politice la şedinţe fulger. Unei tinere nemţoaice, Viktoria Nuss, care intrase la institutul pedagogic de doi ani, am încercat să-i insuflu ideea că nu trebuie să-i fie ruşine de situaţia ei de exilată, ci, dimpotrivă, trebuie să fie mândră. Da de unde! S-a uitat la mine ca la un smintit. Existau şi dintre aceia care nu dădeau fuga în comsomol, dar erau aduşi cu forţa: ai voie, dar nu intri – de ce? Şi în Kok-Terek, unele fete de nemţi, baptiste clandestine, erau nevoite să intre, pentru ca familia să nu fie trimisă mai departe în pustiu. O voi, ispititori ai celor mici! Mai bine vouă vi s-ar agăţa o piatră de moară degât…)

Tot ce am spus se referă la clasele „ruseşti” ale şcolii din Kok-Terek (ruşi propriu-zişi aproape că nu erau, doar nemţi, greci, coreeni, câţiva kurzi şi ceceni, precum şi ucraineni din familiile de colonişti de la începutul secolului şi kazahi din familiile „lucrătorilor cu posturi de răspundere”, ei îşi dădeau copiii să înveţe în ruseşte), însă majoritatea copiilor kazahi formau clasele „kazahe”. Aceştia erau cu adevărat nişte primitivi, în cea mai mare parte (cei care nu fuseseră stricaţi de „funcţionarismul” familiar) – foarte direcţi, sinceri, având o reprezentare radicală despre bine şi despre rău, înainte de a fi denaturată de învăţămâiitul mincinos ori plin de ifose, însă aproape întregul învăţământ în limba kazahă era reproducerea la scară lărgită a ignoranţei: la început au tras cu chiu, cu vai la diplomă prima generaţie, care, neisprăviţi, dar plini de importanţă, mergeau să predea generaţiilor care creşteau, iar fetelor kazahe le dădeau calificativul „suficient” şi diplome de absolvire a şcolilor şi institutelor pedagogice, când ele făceau dovada celei mai crase ignorante. Iar când în faţa acestor copii primitivi se iveşte lumina adevăratei învăţături, ei o absorb nu numai cu urechile şi cu ochii, ci şi cu gura.

Având copii atât de receptivi în Kok-Terek mă sufocam de plăcere predând, şi trei ani (şi poate chiar şi mai mult) numai ei m-au făcut fericit. Nu-mi ajungeau orele din orar ca să corectez şi să completez ceea ce n-au făcut înainte, îi chemam seara la ore suplimentare, la cercuri, la expediţii în natură, observaţii astronomice, şi ei veneau toţi cu aceeaşi plăcere ca şi când ar fi mers la cinematograf. Mi-au dat şi dirigenţie, la o clasă numai de kazahi, şi chiar dirigeuţia aproape că îmi plăcea.

Însă tot ce era luminos în şcoală se reducea numai la uşa claselor şi la clopoţel, în cancelaria profesorilor, în cabinetul directorului, la secţia de învăţământ domnea acelaşi circ practicat oriunde în toată Uniunea, cu specificul că asta era o ţară de exil. Printre profesori erau şi înaintea mea nemţi şi exilaţi pe cale administrativă. Situaţia noastră a tuturor era deprimantă: nu era scăpat nici un prilej să nu ni se aducă aminte că am fost admişi în învăţămâut numai din milă şi oricâud putem să fim lipsiţi de această milă. Dascălii exilaţi, mai rău decât ceilalţi (care, de altfel, şi aceştia erau dependenţi) tremurau de teamă să nu-i mânieze pe înalţii şefi ai raionului şi aveau grijă ca odraslele acestora să primească note destul de mari. Tremurau să nu mânieze direcţia cu rezultate nu îndeajuns de înalte la învăţătură, şi ridicau notele, contribuind şi ei la extinderea ignoranţei pe plan naţional în Kazahstan. Dar În afară de aceasta, pe capul dascălilor din exil (şi al kazahilor tineri) mai cădeau tot felul de servituţi şi „impozite”: la fiecare leafă li se reţineau câte douăzeci şi cinci de ruble nu se ştie în beneficiul cui; directorul (Berdenov) putea să anunţe pe neaşteptate că fata lui cea mică serbează ziua de naştere, şi profesorii trebuie să strângă câte cincizeci de rable pentru cadou; pe lângă asta, când unul, când altul erau chemaţi în cabinetul directorului sau al şefei secţiei raionale de îhvăţământ şi li se cerea un împrumut de 300-500 rable. (Toate astea erau, de altminteri, caracteristicile stilului local, dar şi ale orân-duirii în ansamblu. Elevii kazahi erau obligaţi să aducă pentru seara de absolvire câte un berbec sau o jumătate de berbec, şi atunci aveau asigurată diploma, chiar dacă nu ştiau carte nici de două parale; serata de absolvire se transforma într-o mare beţie a activului de partid raional.) În plus, toţi şefii raionului învăţau undeva la fără-frecvenţă, iar toate lucrările scrise de control reveneau spre rezolvare profesorilor de la şcoala noastră. (Toate acestea se transmiteau boiereşte, prin directorul adjunct, iar robii-iustitutori nu erau măcar vrednici să-i vadă pe studenţii lor la fără frecvenţă.)

Nu ştiu, poate fermitatea mea, care se baza pe faptul că eram „de neînlocuit”, cum s-a văzut numaidecât, sau epoca de pe acum mai blândă, poate chiar amândouă m-au ajutat să uu-mi vâr gâtul în aceste hamuri. Copiii puteau să înveţe cu plăcere la mine numai dacă le dădeam note pe merit şi eu le dădeam fără să ţin cont de secretarii comitetului raional de partid. N-am plătit nici „impozitele” şi nici „împrumuturi” şefilor n-am dat (vipera de la secţia de învăţământ a avut neobrăzarea să-mi ceară) – destul că în fiecare lună mai statul sărac ne jefuia leafa (înscrierea la împrumut era avantajul oamenilor liberi, în lagăr ne-a fost luat, exilul ni l-a redat). Cu asta principialitatea mea lua sfârşit.

Lângă mine, profesoral de biologie şi chimie, Gheorghi Stepanovici Mitrovici, un sârb bolnav trecut de tinereţe, care executase zece ani pe Kolî-mă, pentru KRTD, se lupta neostenit pentru dreptatea locală în Kok-Terek. Dat afară de la secţia agricolă a raionului, dar primit la şcoală, el şi-a transferat eforturile aici. În Kok-Terek, la fiece pas avea loc cât o ilegalitate, complicată de ignoranţă, de suficienţa de oameni primitivi şi de relaţiile blânde dintre neamuri. Ilegalităţile acestea erau vâscoase, surde şi de nestrăpuns, dar Mitrovici se lupta cu ele plin de abnegaţie şi dezinteresat (ce-i drept, cu Lenin pe buze), demasca la consiliile pedagogice, la consfătuirile raionale ale profesorilor, îi trântea la examene pe funcţionarii care se prezentau ca externi şi pe absolvenţii „cu berbec”, a scris plângeri la regiune, la Alma-Ata, şi telegrame pe numele lui Hruşciov (în apărarea lui s-au strâns şaptezeci de semnături ale părinţilor, iar telegrama au expediat-o dintr-un alt raion, de la noi n-ar fi trimis-o). Cerea controale, inspectori, aceştia veneau şi se întorceau tot împotriva lui, el scria din nou, l-au analizat în consilii pedagogice speciale, l-au acuzat şi de propagandă antisovietică în rândul copiilor (un pas pâuă la arestare!) şi, la fel de serios, pentru că s-a comportat brutal cu caprele care au ros pomii plantaţi de pionieri, a fost exclus, reprimit, a obţinut compensaţii pentru timpul pierdut, a fost transferat la altă şcoală, nu S-a dus, l-au dat iar afară – se lupta grozav! Şi dacă m-aş fi asociat şi eu cu el – grozav ne-am fi răfuit cu ei.

Însă nu l-am ajutat câtuşi de puţin. Eu păstram tăcerea. Mă eschivam de la votări hotărâtoare (ca să nu fim împotriva lui), mă fofilam undeva la vreun cerc, la consultaţii. Pe acei externi ai partidului eu nu-i împiedicam să ia nota minimă la examene: dacă tot ei sunt puterea – să-şi înşele propria putere. Tăinuiam misiunea mea: scriam, scriam întruna. Mă rezervam pentru o altă bătălie, mai târzie. Dar chestiunea se pune pe un plan mai larg: oare era dreaptă, era necesară lupta lui Mitrovici?

Toată lupta lui era de la bun început sortită eşecului, acest aluat nu putea fi frământat. Şi chiar dacă ar fi obţinut o victorie deplină, asta nu putea să îndrepte orânduirea, sistemul în ansamblul lui. Ar fi fost ca o mică pată luminoasă care ar fi fost din nou înghiţită de cenuşiu. Şi virtuala lui biruinţă n-ar fi meritat acea nouă arestare care putea să-i fie răsplată (numai epoca lui Hruşciov l-a salvat pe Mitrovici de arestare). Lupta lui era fără nici o speranţă, totuşi cât de umană este indignarea faţă de nedreptate, chiar dacă asta ar însemna sfârşitul propriu. Lupta lui era sortită eşecului, dar nu poţi s-o numeşti inutilă. Dacă noi toţi nu am fi fost atât de prevăzători, nu ne-am fi căinat: „Nu ajută la nimic, este inutil!”, ţara noastră ar fi fost cu totul alta! Iar Mitrovici nu era cetăţean, era un exilat, dar sclipirile ochelarilor lui băgaseră în sperieţi autorităţile raionale.

De temut se temeau, dar iată că sosea ziua luminoasă a alegerilor, a alegerilor îndrăgitei noastre puteri populare, şi iată-ne acum la egalitate – nepotolitul luptător Mitrovici (şi ce însemna pe atunci lupta lui?), evazivul de mine şi încă şi mai ascunsul, dar aparent cel mai conciliant dintre toţi Grigori S. M-z: noi toţi, ascunzându-ne repulsia dureroasă, participam în mod egal la această batjocură festivă. Aveau dreptul să participe la alegeri aproape toţi exilaţii, atât de puţin costau ele, şi chiar cei lipsiţi de drepturi s-au trezit înscrişi pe liste, şi erau zoriţi, şi erau mânaţi să se ducă mai repede să voteze. La noi, în Kok-Terek, nu existau nici măcar cabine de vot, în margine de tot se afla o gheretă cu draperiile trase, dar nimeni nu se ducea către ea, le era jenă să o folosească. Votul consta în a duce cât mai repede buletinul la urnă şi a-l arunca în ea. Dacă se oprea cineva şi citea cu atenţie numele candidaţilor, asta părea suspect: oare organele de partid nu ştiu pe cuie să propună, de ce să mai citeşti?… După ce au votat, toţi căpătau dreptul legal sa meargă să bea (înainte de alegeri primeau întotdeauna ori avansul, ori lichidarea), îmbrăcaţi în hainele cele mai bune, toţi (inclusiv exilaţii) se salutau pe stradă în mod solemn şi se felicitau cu prilejul nu ştiu cărei sărbători…