Alexandr Soljenitin

(însuşi acest Stotik, un tip cu imaginaţie bogată, n-a învăţat nimic din experienţa nefericită cu studierea limbii engleze în Steplag*. Când s-a obişnuit cu acest exil, el şi-a pus în gând să realizeze dreptul, garantat de constituţie, al unui cetăţean al URSS la… Învăţământ! Şi a făcut cerere, rugind să fie lăsat să meargă la Krasnoiarsk la studii! Pe această cerere impertinentă, cum alta poate n-a mai cunoscut toată ţara exilului, directorul sovhozului (un fost secretar al comitetului raional de partid) a pus nu doar o rezoluţie negativă, aceasta era în acelaşi timp şi o declaraţie de principiu: „Nimeni şi niciodată nu va permite lui Stotik să meargă la studii”. Dar iată că s-a ivit un prilej prielnic: închisoarea de tranzit din Krasnoiarsk recruta de prin raioane dulgheri dintre exilaţi. Stotik, care nu era deloc dulgher, s-a oferit, a plecat, la Krasnoiarsk a locuit într-un cămin printre beţivi şi hoţi şi acolo a început să se pregătească pentru examenele de admitere la Institutul de medicină. Le-a trecut cu note foarte mari. Până la comisia de validare nimeni nu s-a uitat mai atent în dosarul lui. La comisie: „Am fost pe front… Apoi m-am întors…” şi a simţit că i s-a uscat gâtleju. „Şi mai departe?” „Apoi… M-au… Băgat la închisoare.” a rostit până la urmă Stotik, şi comisia a arborat o mină ameninţătoare. „Dar mi-am ispăşit pedeapsa! Am ieşit! Am luat note mari! A insistat Stotik. Zadarnic. Şi era anul când a căzut Beria!)

Şi cu cât locul era mai îndepărtat şi mai uitat de lume, cu atât era mai rău, erai şi mai lipsit de drepturi. A. E. Makeev, în amintitele însemnări despre Kenghir, redă povestirea „robului din Turgai”, pe nume Alexaudr Vladimiro-vici Poliakov, despre exilul lui, între două lagăre, într-un loc de păşunat pierdut în deşertul Turgaiului. Singura autoritate, acolo, era preşedintele colhozului, un kazah, şi nici chiar de la părinteasca lui comeuduire, n-a trecut niciodată nimeni să-l vadă. Locuinţa lui Poliakov era îutr-o şură, la un loc cu oile, unde dormea pe un aşternut de paie; obligaţiile lui: să fie robul celor Patru soţii ale preşedintelui, să rezolve cu fiecare treburile gospodăriei [fiecăreia], inclusiv golirea oalelor de noapte. Ce putea Poliakov să facă? Să plece de acolo şi să se plângă? Nu numai că nu avea cu ce, dar asta ar fi însemnat evadare şi douăzeci de ani de ocnă. În satul acela nu se mai afla nici un rus. Şi au trecut câteva luni până a venit un inspector financiar rus. Acesta a rămas uimit de povestirea lui Poliakov şi a acceptat să depună plângerea lui la raion. Pentru această plângere socotită o calomnie mârşavă împotriva puterii sovietice, Poliakov a primit o nouă condamnare pentru lagăr, şi prin anii ’50 o ispăşea fericit în Kenghir. Aci i se părea că aproape se eliberase…

Şi încă nu suntem siguri dacă „robul din Turgai” a fost cel mai năpăstuit dintre toţi exilaţii.

Că exilul are asupra lagărului avantajul de a oferi o viaţă stabilă, un fel de „ca acasă” (bine, rău, trăieşti aici, şi vei trăi în continuare fără să mai fii transferat dintr-un loc într-altul), de asemenea, nu poţi afirma fără rezerve. Chiar dacă nu e vorba de transfer, dar se poate întâmpla o strămutare inexplicabilă şi implacabilă hotărâtă de comenduire, o închidere neaşteptată a unui centra de exil sau a unui raion întreg se poate declanşa întotdeauna; astfel de cazuri, după amintirile multora, s-au întâmplat în diferiţi ani şi în locuri diferite. În special în timpul războiului – vigilenţa! Toţi exilaţii din raionul Taipak să se pregătească în douăsprezece ore şi – fuga în raionul Djembet! Şi viaţa ta mizeră, şi agoniseala mizeră, dar atât de necesară, şi acoperişul care curge, dar aproape reparat. – Lasă totul, abandonează totul! Înainte, marş, oaste descălţată! Dacă n-o să daţi ortul popii, o să vă pricopsiţi!

În general, deşi pare o viaţă dezordonată, lipsită de disciplină (nu merg încolonaţi, ci frecare încotro vrea, nu se adună pe platformă înainte de a pleca la muncă, nu-şi scot căciula, nu mai sunt încuiaţi cu lacăt pe dinafară), exilul îşi are şi el regimul său. Într-un loc mai blând, într-altul mai aspru, dar pretutindeni s-a făcut simţit înainte de anul 1953, când a început îmblânzirea generală.

De pildă, în multe locuri exilaţii nu aveau dreptul să depună la instituţiile sovietice nici un fel de plângeri pe probleme cetăţeneşti decât prin comenduire, şi numai ea hotăra daca merită să dea curs acelei plângeri ori să o stingă pe loc.

La chemarea ofiţerilor de la comenduire, exilatul trebuia sa abandoneze orice fel de muncă, orice fel de treabă şi să se prezinte. Cei ce cunosc viaţa din Uniunea Sovietică vor înţelege că exilatul nu putea să nu îndeplinească o rugăminte personală (interesată) a ofiţerului de la comenduire.

Ofiţerii comenduirilor, ca situaţie şi drepturi, nu erau mai prejos decât cei din lagăre. Dimpotrivă, ei aveau mai puţine griji: nici zone, nici santinele, nici potere după evadaţi, nici să hrănească şi să îmbrace această gloata. Era de ajuns să-i înregistreze de două ori pe lună şi uneori să facă formele, conform Legii, celor ce săvârşiseră vreun delict. Aceşti ofiţeri erau nişte indivizi autoritari, leneşi, îmbuibaţi (un sublocotenent de comenduire primea 2000 de ruble pe lună), şi din această pricină, în majoritatea lor, erau fiinţe pline de răutate. 286

Se cunosc puţine evadări, în adevăratul sens al cuvântului, din exilul sovietic: câştigul pe care l-ar fi avut un evadat norocos prin libertatea civilă era infim: căci localnicii liberi, aici, în jurai lui, care era în exil, aveau aproape aceleaşi drepturi. Aceasta nu era epoca ţaristă, când evadarea din exil se transforma uşor în emigraţie. Iar pedeapsa pentru evadare era considerabilă. Pentru evadare judeca OSO. Până în 1937, cifra maximă pe care o acorda era cinci ani de lagăr, după 1937- zece. Iar după război, o nouă lege, care nu a fost publicată nicăieri, a devenit cunoscută şi a început să fie aplicată neabătut: pentru evadare de la locul de exil – douăzeci de ani de ocnă! Pedeapsă disproporţionat de cumplită!

Comenduirile aveau puncte de vedere proprii în legătură cu ce trebuie şi ce nu trebuie socotit evadare, cu locul unde anume se află acea linie interzisă peste care exilatul nu îndrăzneşte să treacă, cu distanţa la care poate să se depărteze când se duce după lemne ori după ciuperci, îu Hakassia, de pildă, în aşezarea minieră Ordjonikidzevski, funcţiona următoarea dispoziţie: plecarea prea departe în sus (în munţi) era considerată doar încălcare a regimului şi se lăsa cu cinci ani de lagăr; plecarea prea departe în jos (spre calea ferată) era socotită evadare, ceea ce însemna douăzeci de ani de ocnă. Şi această blândeţe de neiertat se înrădăcinase într-atât, încât atunci câud un grup de exilaţi armeni, aduşi la disperare de samavolnicia comenduirii minei, s-a dus să se plângă la central raional. – Fireşte, nu aveau pentru asta aprobarea comenduirii – pentru această evadare au primit doar câte şase ani.

Cel mai adesea, astfel de plecări mai îndepărtate din cauza unei confuzii erau calificate drept evadări. Precum şi hotărârile naive ale unor oameni bă-trâhi care nu erau în stare să sesizeze şi să asimileze sistemul nostru canibalic.

O grecoaică, trecută de optzeci de ani, la sfârşitul războiului a fost exilată din Simferopol în Ural. Când războiul s-a sfârşit, şi fiul ei s-a întors în Simferopol, fireşte, ea s-a întors şi a locuit la el clandestin, în 1949, – (avea acum optzeci şi şapte de ani – a fost prinsă, condamnată la douăzeci de ani muncă silnică (87+20=?) şi expediată în Oziorlag. O altă bătrâuă, tot grecoaică, a fost cunoscută în regiunea Djambul. Când grecii au fost deportaţi din Kuban, ea a fost luată împreună cu două fiice mari, cea de a treia, măritată cu un rus, a rămas în Kuban. A stat bătrâna ce a stat în exil şi a decis să se ducă la acea fiică, să moară la ea. „Evadare”, ocnă, douăzeci de ani! În Kok-Terek, aveam un fiziolog, Alexei Ivanovici Bogoslovski. El a beneficiat de amnistia „Adenauer” ^ din anul 1955, dar nu pe de-a-ntregul: i-au mai lăsat exilul, ceea ce nu trebuia. A început să trimită cereri şi memorii, dar toate astea durau, iar în vremea asta, în Perm, mama lui orbea încet-încet, şi nu-l mai văzuse de paisprezece ani, de când a plecat la război şi a căzut prizonier, şi visa să-l mai vadă o dată înainte de a-şi pierde pentru totdeauna vederea. Şi, riscând să fie condamnat la ocnă, Bogoslovski a hotărât să meargă la ea într-o săptămână şi să se şi întoarcă. Şi-a născocit o deplasare la centrele de creştere a vitelor din deşert, dar a urcat în trenul de Novosibirsk. La raion n-au observat plecarea lui, dar la Novosibirsk, un taximetrist vigilent l-a denunţat agenţilor operativi de la MVD, aceia au venit să-i ceară actele, nu le avea, bineînţeles, şi a trebuit să mărturisească. L-au trimis îndărăt în puşcăria noastră de pământ din Kok-Terek, au început ancheta şi, pe neaşteptate, s-a primit o notă explicativă că el nu este exilat, îndată ce a scăpat, a plecat spre mama lui. Dar a ajuns prea târziu.

Am sărăci considerabil tabloul exilului sovietic dacă am uita să menţionăm că în fiecare raion destinat sa primească exilaţi, veghea fără preget o secţie cekistă operativă, care îi chema pe exilaţi la convorbiri, recruta colaboratori, aduna denunţuri şi le folosea pentru a aranja noi condamnări. Căci, cândva, sosea vremea ca părticica umană aflată în exil să schimbe imobilitatea monotonă a exilului cu îngrămădeala voioasă a lagărului. Cea de a doua prelungire – o nouă anchetă şi o nouă condamnare, constituia sfârşitul firesc al exilului pentru mulţi.

A trebuit ca Piotr Viksne să dezerteze în 1922 din armata letonă burgheză, sa fugă în Uniunea Sovietică, pentru ca în 1934, pentru corespondenţă cu radele din Letonia (rudele din Letonia n-au suferit câtuşi de puţin), să fie deportat în Kazahstan, să nu-şi piardă curajul şi ca neobosit mecanic în exil la depoul din Aiaguza să devină stahanovist, pentru ca la 3 decembrie 1937 în depou să fie aţâmaţă placarda: „Luaţi exemplu de la tov. Viksne!”, iar la 4 decembrie tovarăşul Viksne să fie condamnat pentru a doua prelungire, din care nu i-a mai fost sortit să se întoarcă.

Cea de a doua condamnare în exil, ca şi cele din lagăre, nu se opreau niciodată, pentru a demonstra celor de sus vigilenţa cekiştilor operativi. Ca pretudindeni. Se aplicau metode întărite, care ajutau deţinutului să-şi înţeleagă mai iute destinul şi să i se supună fără sa cârtească (Ţivilko în Uralsk, 1937): treizeci şi două de zile de carceră şi şase dinţi scoşi), însă erau şi perioade speciale, ca în anul 1948, când peste toate centrele de exil se arunca un năvod des şi îi prindeau pentru lagăre fie pe toţi până la unul, precum în Vorkuta („Vorkuta devine un centra de producţie, tovarăşul Stalin a dat indicaţii să fie curăţat”), fie pe toţi bărbaţii, ca în alte locuri.

Dar şi pentru cei care nu se nimeriseră printre cei cu a doua prelungire, „sfârşitul exilului” era foarte nebulos. Aşa pe Kolâma, de pildă, unde şi „eliberarea” din lagăr consta doar în drumul de la postul de gardă al lagărului până la comenduirea specială, de fapt exilul nu avea sfârşit pentru că din Kolâma nu exista ieşire. Iar cei care izbuteau totuşi să se smulgă de acolo şi să ajungă „pe continent” în scurtele perioade când era permis, probabil că nu numai o dată şi-au blestemat soarta: pe continent toţi au primit a doua condamnare pentru lagăr.

Umbra secţiei cekiste operative întuneca permanent cerul exilului, care şi aşa nu era lipsit de griji. Sub ochiul de argus al agentului operativ, înconjurat de zumzetul turnătorilor, muncind întruna pe brânci pentru a câştiga pâinea pentru copii, exilaţii trăiau mereu cu teamă, închişi în ei, foarte izolaţi. Nici vorbă de discuţiile lungi din închisori şi lagăre, nici vorbă de confesiuni din toate cele trăite.

Lată de ce este greu să aduni relatări despre viaţa în exil.; /;, <

Exilaţii noştri nu ne-au lăsat, s-ar putea spune, nici fotografii: chiar dacă existau fotografi, ei fotografiau numai pentru acte de identitate – pentru serviciile de cadre şi secţiile speciale. Să se fotografieze un grup de exilaţi împreună? Ferit-a Sfântul! Asta ar fi însemnat un denunţ la GB: priviţi, aceasta e organizaţia noastră antisovietică clandestină. După fotografie toţi vor fi înhăţaţi.

Odată însă au făcut o fotografie modestă (care a şi apărut într-o ediţie occidentală*): strânşi unul îutr-altul, îmbrăcaţi în zdrenţele sovietice, veştejiţi, deprimaţi, cândva însă aprigi – celebrii Măria Spiridouova, Izmailovici, Maiorov, Kahovskaia. Dar unde este impetuozitatea lor de altă dată? De ce nu pornesc conspirativ spre capitală? De ce nu trag în asupritorii poporului? De ce nu aruncă bombe…?

Nu, exilaţii noştri nu au lăsat fotografii, din acelea, ştiţi, de grup şi destul de vesele: al treilea din stânga – Ulianov, al doilea din dreapta Krjijanovski. Toţi sunt bine hrăniţi, îmbrăcaţi curat, nu ştiu ce-i munca şi nevoile, dacă au bărbuţă – este îngrijită, dacă au căciulă – e din blană de calitate.

Căci pe atunci, copii, erau nişte vremuri tare sumbre…

Capitolul 4

SURGHIUNUL POPOARELOR ISTORICII pot să ne corecteze, însă memoria noastră, care este aceea a oamenilor de mijloc, n-a reţinut nici din secolul XIX, nici din XVIII, nici din XVII vreo strămutare masivă, forţată a popoarelor. Au existat cuceririle coloniale: în insulele oceanelor, în Africa, în Asia, în Turkestan, învingătorii au dobândit puterea asupra populaţiei băştinaşe, dar, nu ştiu cum, colonizatorilor neevoluaţi nu le-a trecut prin cap să despartă această populaţie de pământul ei strămoşesc, de casele străbunilor. Poate numai transportul negrilor pentru plantaţiile americane ne furnizează o asemănare şi un precedent, însă acolo n-a existat un sistem de stat maturizat: acolo nu erau decât nişte creştini-negustori de sclavi, care acţionau izolat, în pieptul cărora s-a aprins brusc focul pasiunii pentru câştig, şi ei au pornit, fiecare pe cont propriu, să prindă, să înşele şi să cumpere negri, unul câte unul ori cu zecile.

A trebuit să se ivească speranţa umanităţii civilizate – secolul al XX-lea, a trebuit ca, pe baza Unicei învăţături Adevărate, Problema Naţională să se dezvolte grandios, pentru ca specialistul cel mai mare în această problemă să ia patentul exterminării în masă a popoarelor pe calea deportării lor în patruzeci şi opt, în douăzeci şi patru şi chiar într-o oră şi jumătate.

Fireşte, nici Lui însuşi nu i-a fost clar de la început. O dată chiar s-a exprimat imprudent: „N-a existat şi nici nu poate să existe vreun caz de oameni care ar putea deveni, în URSS, obiect al persecuţiilor din pricina originii lor naţionale”.

În anii ’20, toate aceste limbi naţionale erau încurajate, Crimeii i se repeta la nesfârşit că e tătărască, tătărască, aveau chiar şi alfabetul arab, şi toate inscripţiile – în tătară., S-a dovedit a f i o greşeală…

Chiar după ce a plăsmuit marea deportare ţărănească, marele Cânnaci nu şi-a dat seama numaidecât cât de comod va fi să aplice acelaşi procedeu naţiunilor. Şi totuşi, experienţa fratelui Hitler, de exterminare a evreilor şi ţiganilor, era târzie, după începutul celui de al doilea război mondial, Tătucul Stalin chibzuise la această problemă mai dinainte.

În afară de Ciuma Ţărănească şi înainte de a începe deportarea popoarelor, exilul nostru sovietic, deşi număra câteva sute de mii de persoane, nu se putea compara cu lagărele, nu era atât de glorios şi abundent pentru ca mersul Istoriei să lase vreo urmă în el. Existau surghiuniţi-deportaţi (judecaţi), existau surghiuniţi administrativi (fără judecată), dar şi unii şi ceilalţi, toţi, nişte unităţi ce puteau fi numărate, cu numele lor, anii de naştere, articolele de condamnare, cu fotografii din faţă şi profil, şi doar înţeleptele şi răbdătoarele Organe, cărora nu le era silă câtuşi de puţin, se pricepeau să împletească funii din aceste grăuncioare de nisip, din aceste familii minate să alcătuiască blocurile monolite ale raioanelor deţinătoare ale unor centre de exil.

Dar ce amploare şi ce avânt a căpătat exilul când au fost deportaţi speţpereselenţii, strămutaţii speciali! Primii doi termeni au fost moşteniţi de la ţar, ultimul este autentic sovietic. Oare nu cu acest adjectiv – special – sunt alcătuite o serie de denumiri ce ne sunt deosebit de dragi (secţie specială, misiune specială, legătură specială, raţie specială, sanatoriu special)? În anul Marii Cotituri au fost numiţi strămutaţi speciali „deschiaburiri”, ceea ce era mult mai exact şi mai simplu, şi nu oferă motiv de contestaţie, fiindcă au fost „deschiaburiţi” nu doar chiaburii, or, niţiunea de „strămutat special” este invulnerabilă.

Şi iată că Marele Părinte a indicat să se aplice această denumire naţiunilor deportate.

Nici El n-a făcut descoperirea dintr-o dată. Prima experienţă a fost făcută cu foarte multă prudenţă: în 1937, vreo câteva zeci de mii de coreeni – ce încredere se putea acorda acestor oameni măslinii cu ochii înguşti înainte de Halhin-Gol1, în faţa imperialismului japonez? – Au fost discret şi rapid, de la mic la mare, cu o părticică din calabalâcul mizer, aruncaţi din Extremul Orient în Kazahstan. Atât de rapid, încât prima iarnă şi-au petrecut-o iu case din chirpici, fără ferestre (de unde să procure geamuri?!). Şi atât de discret, încât nimeni, în afară de kazahii din vecinătate, n-a aflat de această strămutare, şi nici o gură din ţară ii-a scos o singură vorbă, şi nici un corespondent străin nici măcar n-a crâcnit. (Iată de ce toată presa trebuie să se afle în mâinile proletariatului.)

Procedeul a plăcut şi a fost reţinut. Şi în 1940 a fost aplicat în împrejurimile oraşului-leagăn2 Leningrad, însă deportaţii n-au fost luaţi noaptea şi nici sub ameninţarea baionetelor, această acţiune s-a numit „petrecerea solemnă” în Republica numită Karelo-Finică (recent cucerită). Când soarele era la amiază, sub drapele fluturânde şi în sunet de fanfară, finlandezii şi estonienii din împrejurimile Leningradului erau trimişi să cucerească noile pământuri natale. După ce i-au dus ceva mai departe (despre soarta unui grup de şase sute de persoane povesteşte V. A. M.), le-au ridicat la toţi actele de identitate, i-au înconjurat cu ostaşi din escortă şi i-au expediat mai departe în vagoane roşii de animale, pe urmă cu şlepul. De la debarcaderul de destinaţie din adâncul Kareliei au început să-i expedieze încolo şi-ncoace „pentru întărirea colhozurilor”. Şi acei oameni absolut liberi, care au fost petrecuţi atât de solemn, s-au supus. Numai douăzeci şi şase de rebeli, printre ei şi povestitorul, au refuzat să se supună, mai mult – n-au vrut să predea carnetele de identitate! „Vor fi victime!” i-a prevenit reprezentantul puterii sovietice – al Şovnarkomului RSS Karelo-Finice. „O să trageţi cu mitralierele?” i-au strigat Ei. Ce nechibzuiţi, de ce cu mitralierele? Cum stăteau grămadă, încercuiţi de escortă, era de ajuns şi una singură (şi nimeni n-ar fi compus uu poem despre aceşti douăzeci şi şase^ de finlandezi), însă o moliciune ciudată, o neîndemânare ori lipsă de operativitate au împiedicat aplicarea acestei măsuri înţelepte. Au încercat să-i despartă, au invitat câte unul la agentul operativ -de fiecare dată se duceau toţi douăzeci şi şase. Şi îndărătnicia lor plină de curaj şi fără sens a biruit! Le-au lăsat actele de identitate şi uu i-au mai ţinut înconjuraţi de escortă. Aşa au scăpat de soarta de colhoznic ori exilat. Dar acesta este un caz excepţional, totuşi marea masă a predat actele de identitate.

Toate acestea au fost probe. Doar în iulie 1941 a venit sorocul să experimenteze metoda în toată amploarea: trebuia ca republica autonomă şi, desigur, trădătoare a Nemţilor din bazinul Volgăi (cu capitalele ei Engels şi Marxstadt) să fie definitiv curăţată şi azvârlită în câteva zile undeva mai departe spre răsărit. Aici a fost pentru prima dată aplicată în toată puritatea ei metoda dinamică a deportării unor popoare întregi, şi atunci s-a văzut cât de uşor şi cât de fructuos a fost să folosească una şi aceeaşi cheie – paragraful privind naţionalitatea – în locul tuturor acelor anchete judiciare şi hotărâri nominale pentru fiecare individ în parte. Şi pentru nemţii pe care îi prindeau în alte părţi ale Rusiei (îi înhăţau pe toţi), nu era nevoie ca NKVD-ul local să aibă studii superioare ca să-şi dea seama dacă sunt sau nu duşmani. Are nume nemţesc – înhaţă-l!

Sistemul a fost încercat, pus la punct şi de acum încolo va înşfăca fiecare naţiune desemnată, condamnată ca trădătoare, şi mereu cu tot mai multă îndemânare: cecenii; inguşii; karaceaenii4; balkarii5; kalmucii; kurzii; tătarii din Crimeea; în sfârşit, grecii caucazieni. Sistemul este deosebit de dinamic prin faptul că poporului i se anunţă decizia Părintelui Popoarelor nu sub forma unui proces judiciar limbut, ci sub forma unei operaţii de luptă a infanteriei motorizate modeme: divizii înarmate intră noaptea pe teritoriul poporului sortit pieirii şi ocupă poziţiile cheie. Naţiunea criminală se trezeşte şi vede că fiecare sat este înconjurat de mitraliere şi automate. Şi li se dau douăsprezece ore (dar este prea mult, asta-i vreme pierdută pentru roţile infanteriei motorizate, iar în Crimeea s-au dat numai două şi chiar numai o oră şi jumătate), ca fiecare să-şi ia doar ceea ce poate duce în braţe. Şi, imediat, toţi se aşază ca un arestat, cu picioarele încrucişate, în camion (babe, femei cu sugari – aşezaţi-vă, s-a dat comanda!), şi camioanele păzite de gărzi pornesc spre gară. De acolo – în garnituri de vagoane pentru transportul vitelor – până la destinaţie. Iar de acolo va mai trebui (aşa au făcut tătarii din Crimeea pe râul Uuja – li se potriveau de minune aceste mlaştini din nord), precum edecarii, să tragă cu odgoanele împotriva curentului, cale de 150-200 kilometri în adâiicul pădurilor sălbatice (mai sus de Kolovrig), plutele pe care stau întinşi bătrânii cu barba albă.

Pesemne că din văzduh, de pe vârful munţilor, priveliştea arăta sublim: toată peninsula Crimeea (numai ce fusese eliberată, aprilie 1944) a început să zumzăie concomitent, şi balaurii coloanelor auto se târau, se târau întrona pe drumuri drepte şi pe dramuri întortocheate. Era vremea pomilor în floare. Tătăroaicele cărau din răsadniţă la grădină răsadul de ceapă dulce, începuse Săditul tutunului. (Şi cu asta s-a terminat Pentru ani şi ani de zile, pe urină, tutunul a dispărut din Crimeea.) Coloanele auto nu veneau foarte aproape de sat, ele rămâneau la răscrucea drumurilor, aulele erau înconjurate de detaşamente speciale. Ordinul dădea un ceas şi jumătate pentru pregătire, dar instructorii au redus acest timp uneori la patruzeci de minute – să fie gata mai repede, să nu întârzie la punctul de adunare, şi pentra ca în aul să rămână cât mai multe lucruri pentru sonder-kommatido-ul pe care detaşamentele speciale îl lăsau după ele. Aulele înverşunate, precum Ozenbaş din apropierea lacului Biuik, au trebuit să fie incendiate şi arse din temelii. Coloanele auto îi duceau pe tătari la gară, iar acolo, în vagoane, mai aşteptau zile întregi, şi se jeleau şi cântau cântece triste de rămas-bun*.

Uniformitate armonioasă! – Acesta este avantajul de a deporta dintr-o dată naţiuni întregi. Fără cazuri particulare! Fără excepţii, fără proteste individuale! Toţi pleacă supuşi pentru că se află în aceeaşi situaţie. Pleacă nu numai toate vârstele şi amândouă sexele: pleacă şi cei ce se află în pântecele mamei, şi ei sunt deportaţi de acelaşi Decret. Pleacă şi cei ce n-au fost încă zămisliţi: pentru că le-a fost hărăzit să fie concepuţi sub semnul aceluiaşi Decret şi chiar din ziua naşterii, în pofida învechitului, neinteresaiitului articol 35 al Codului penal („exilul nu poate fi aplicat persoanelor sub şaisprezece ani”), îndată ce au scos capul pe lume, ei vor fi strămutaţi speciali, vor fi deportaţi pe vecie. Iar majoratul lor, vârsta de şaisprezece ani, va fi marcat prin faptul că vor începe să meargă să se înregistreze la comenduire.

Şi ceea ce a rămas în urmă: casele cu uşile larg deschise, calde încă, şi tot avutul întors pe dos, truda a zece şi chiar douăzeci de generaţii, revine cu aceeaşi uniformitate agenţilor operativi ai organelor represive, statului, vecinilor aparţiuând unor naţiuni mai fericite, şi nimeni nu va scrie plângeri pentru vacă, mobilă ori vasele de bucătărie.

Şi această uniformitate este încununată de un ultim lucru: faptul că acel Decret secret nu i-a cruţat nici chiar pe membrii partidului comunist aparţinând acestor naţiuni netrebnice. Deci nu va mai fi nevoie să le controleze carnetele de partid – o corvoadă mai puţin. Iar comuniştii, în exil, să fie obligaţi să tragă cât doi – şi pentru toţi cei din jur va fi bine*’.