Poemul salvării

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 50.72 Kb.
tarix17.01.2019
ölçüsü50.72 Kb.

POEMUL SALVĂRII


(Program de Paşte)

Coconcea T. Octavian



CUPRINS:


  1. Cântare deschidere nr. 257

  2. Rugăciune

  3. Punct instrumental

  4. Introducere

  5. Cor: Psalmul 51

  6. Tema I: Mare eşti Tu Doamne

  7. Cor: Psalmul 81

  8. Tema II: Te chem Doamne

  9. Cor: Psalmul 130 p. I.-H

  1. Tema III: Binecuvântat să fie Domnul

  2. Cor: Psalmul 130 p. III

  3. Tema IV: Voi vesti lauda Ta

  4. Cor: Psalmul 130p.IV-V

  5. Tema V: Binecuvântată este povara

  6. Cor: Psalmul 142

  7. Versuri: Portret pentru cer

  8. Cor: Psalmul 121

  9. Punct instrumental

  10. încheiere: Lăudaţi pe Domnul

  11. Psalmul 23

  12. Cântare închidere 294

  13. Rugăciune


Introducere


De-a lungul miilor de paşi, de când omul străbate ca un călător neobosit deşertul păcatului, simte în clipa aceasta că trebuie să se oprească. Doar o clipă risipeşte ritmul trepi­dant al vieţii amintind că nimic, nici cronica vremii, nici scăpările minţii, nici grosimea imensă a timpului, nu pot şterge de pe cadranul istoriei ceasul în care s-a plătit preţul vieţii mele.

"Mi-a duc aminte, şi-mi vărs tot focul inimii când m-am ascuns de faţa Ta, Doamne. Parcă mi se topeau ochii de suferinţă când ştiam că trebuie să mor."

Nu, nu mai exista nici o alinare pentru acela care se prăvălise în adâncuri, departe de torentul sfânt, dătător de viata.

Dar iată, că prin grilajul timpului care s-a deschis, privirea îmi rămâne fixată la o mică porţiune de lume pe care cerul mi-a arătat-o dincolo de locul în care mă aflu.

Nu, nici abisul disperării, nici infernul neputinţei, Dumnezeu nu abandonase sufletul înlănţuit al unui om pierdut. Sub carapacea păcatului încă palpita un impuls tainic, o luptă împotriva căreia "carnea şi sângele" nu se puteau lupta. La fel ca pânzele de apă subterană, o forţă misterioasă, voinţa omului, îşi căuta sub povara păcatului drumul spre marea izbăvire. Căci Dumnezeu nu voia ca ceea ce era etern în om să se scufunde odată cu omul muritor. De aceea 1-a iubit atât de mult că a dat pe Fiul Său să coboare din ceruri, ca noi să putem urca la El.

Şi-a înfăşat haina în scutece ca noi să putem fi îmbrăcaţi în haina dreptăţii Lui. A străbătut drumurile prăfuite ale văii plângerii, ca noi să putem merge pe străzile de aur ale cetăţii de lumină. A murit de moartea noastră pentru ca să putem avea viaţa Lui. Cum să nu fiu recunoscător, cum să nu-L vreau pe El, cum să nu strig de bucurie?! "Doamne, deschide-mi buzele şi gura mea va vesti mântuirea Ta!"

Tema I


MARE EŞTI TU DOAMNE!
"Dumnezeule, am auzii cu urechile noastre şi părinţii noştri ne-au povestit lucrările care le-ai făcut pe vremea lor, în zilele de odinioară. Ai despicat marea şi le-ai deschis un drum prin ea. Ai despicat stânci în pustie şi le-ai dat să bea apă. Ai poruncit norilor de sus şi ai deschis cămările cerurilor, a plouat peste ei mană şi au mâncat cu toţii pâinea îngerilor.

Cu mâna Ta ai izgonit neamurile dinaintea lor ca să-i sădeşti pe ei în ţara făgăduinţei părinţilor lor. Căci nu prin sabie au pus mâna pe ţară, nu prin braţul lor i-ai izbăvit, ci dreaptă Ta, lumina feţei Tale, pentru că îi iubeai... Dar paşii lor se pierdeau prin nisipul vremii..."

Atunci ai zis: "Iată-Mă că vin, în sulul cărţii este scris despre Mine'. "Dar cine a crezut în cine ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? La umbra zidurilor cetăţii, "El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă; ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat". Pentru că tulpina în care se aduna toată gloria Universului, iubirea care avea să inunde toate timpurile "n-avea nici frumuseţe, nici strălucire" care să ne atragă privirile, să ne placă.

Nici înălţimea maiestăţii Sale, care se ridică peste timp ca să-şi domine vremurile, nici puterea stăpânirii Lui care-şi cheamă ostile cereşti în bătăliile câştigate înainte de a le începe. Pentru că Golgota trebuia să-şi rupă toate înălţimile ca să ne poată ridica prin umilinţă, dar noi nu L-am băgat în seamă.

Doamne, nu-ţi cer nimic care să poată fi văzut sau auzit. Minunile Tale nu sunt pentru simţuri, îmi este de ajuns pentru a mă vindeca, să-mi luminezi sufletul, căci oamenii aceia din preajma mea, nu ştiau că dragostea adevărată nu se cheltuise; cu cât dai mai mult, cu atât mai mult îţi rămâne.

De aceea au tras la sorţ pentru cămaşa Ta, neştiind că ei înşişi erau deposedaţi. Iar, dacă ceea ce primeşti poate fi furat, cine poate să-ţi smulgă ceea ce dai? Nu înţeleseseră că pentru Tine hainele pământului erau cel mai însemnat amănunt. Ele îţi foloseau doar atât cât să-i ocroteşti pe ei ca să nu-i mistuie flăcările slavei Tale.

Iată de ce am socotit adevărate cuvintele: "Arta raţionamentelor permite omului să se înşele", căci au tras la sorţ pentru cămaşa Ta, neştiind că ei înşişi, în toată povara neputinţei lor, erau adăpostiţi în inima Ta.

Te-ai gândit să nu-i pedepseşti, ţi-ai adus aminte că sunt ţărână; pentru ce să-i pierzi când ar putea fi câştigaţi. Iată pentru ce deschid braţele duşmanilor mei: pentru că există o înălţime de la care privită, lupta seamănă cu o îmbrăţişare de dragoste. Numesc această înălţime Golgota, Iată pentru ce m-am rugat: "Doamne, împrumută-mi o fâşie din veşmântul Tău pentru a adăposti sub ea pe toţi oamenii cu toată povara lor de păcate"

Doamne, am înţeles că urcând pe înălţimile Golgotei, dragostea nu se mai măsoară în acumulare ci în risipire. Doamne, am învăţat acum că dragostea nu se gândeşte, ea există şi nu vorbeşte decât în linişte; de aceea, în zgomotul din inima lor, acei oameni făceau o mare greşeală zicând: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-tc pe Tine"... Dar, Doamne, nu sosise încă vremea ca să răspunzi sensului întrebărilor noastre. Nu sosise clipa în care să se strige prin zgomotul vremii: "Mare eşti Tu Doamne!"...
Tema II

TE CHEM DOAMNE

"Dar El, era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi."

Trebuia ca mâinile acelea care au binecuvântat pâinile, braţele acelea care au potolit furtuna, care au alinat durerile şi au vindecat suferinţele, trebuiau să pironească gloria dragostei.

În deschiderea de bună voie a braţelor Sale pe cruce, era îmbrăţişat întreg pământul, cu toată povara suferinţelor lui; iar când toată această povară a scăpat din braţele Sale, deplin şi definitiv, s-a făcut un mare cutremur de pământ, îndurarea s-a aşezai pe temelii veşnice, legăturile morţii s-au sfărâmat pe temeiul Noului Legământ. De acum, nici moartea, nici viaţa, nici înălţimea, nici adâncimea nu-1 mai puteau separa pe om de Dumnezeu.

Aici îşi aveau învrednicirea braţele Sale ridicate să poruncească, nu odată într-un loc, ci totdeauna şi oriunde, fiecăruia: "Ridică-ţi patul şi umblă". Acolo, în puterea acestui gest sigilat de sângele Său, stătea ascuns adevărul celor mai frumoase cuvinte auzite vreodată de vreo ureche omenească: "Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac", în puterea braţului Său ridicat pe lemnul crucii, chemase şi mai înainte de a veni vremea: "Lazăre, vino afară!"

Acolo, între braţele Tale Doamne, întinse pe cruce, ca şi cum ai fi rostit o chemare insistentă, se desfăşura întreaga mântuire, tot ce se făcuse şi se cuprindea, tot ce mai era de făcut. Fiindcă s-au deschis atât de mult după măsura prăpastiei dintre pământ şi cer, pentru că pământul iubirii Tale să-1 mai amesteci încă odată cu stelele dimineţii care izbucneau în strigăte de bucurie.

Doamne, iată-mă şi pe mine în groapa săpată de păcat în drumul Tău. Aici, în bătaia de timp a gândurilor mele, aşteptam moartea, însă la Tine îmi ridic privirile, cum se uită ochii robilor la mâna stăpânului lor. Din profunzimea adâncului, te chem Doamne! Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!


Tema III

BINECUVÂNTAT SĂ FIE DOMNUL

După ce Te-ai aplecat până în adâncurile pământului ca să ne scoţi inimile la lumina feţei Tale, deasupra mormântului gol, mai rămăsese un morman de gânduri îndurerate:


- "Femeie, pentru ce plângi?" întrebarea Ta, Doamne, răscoleşte durerile tuturor timpurilor. Am cunoscut durerea prea marii duioşii şi am înţeles că noi nu ştiam nici ce să-ţi cerem în timp ce Tu ne ofereai tot ce ne trebuia. Tu eşti trebuinţele noastre şi dăruindu-ne cât mai mult din Tine, totul ne dăruieşti. Prin minunea Golgotei, Tu eşti eul nostru renăscut; în viaţa noastră, voinţa Ta voieşte, în dorinţele noastre, dorinţa Ta arde.
Puterea Ta e în noi, dorind să ne schimbe nopţile în zile şi aruncând întunericul din noi, sufletul Tău să-şi risipească lumina în zorii sufletelor noastre. De aceea trebuie să existe "o putere care să lucreze dinăuntru, o viaţă nouă de sus, mai înainte ca oamenii să fie schimbaţi din întuneric în lumină, de la păcat la sfinţenie". C.H....
Această putere eşti Tu Doamne, numai harul tău poate să învioreze puterile fără viaţă ale sufletului şi să le atragă spre Dumnezeu. De aceea zic: "Binecuvântat să fie Domnul, care zilnic ne poartă povara!"
Tema IV
VOI VESTI LAUDA TA



"Gura mea va vesti zi de zi lauda Ta căci nu-i cunosc marginile... Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit de gândurile rele şi să se întoarcă la Domnul care nu oboseşte iertând... Eu zice Domnul, îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele ca o ceaţă".
Priviţi la cruce! "Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută."
Iată împlinirea acestor cuvinte: "Credincioşia răsare din pământ şi dreptatea priveşte de la înălţimea cerurilor".
Da Doamne, o sămânţă de urmaşi înviorează sufletul Tău! Ferice de cei ce îşi pun nădejdea în Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea!"


Tema V

BINECUVÂNTATĂ ESTE POVARA



"Binecuvântează suflete pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt. Binecuvântează suflete pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui." El îţi iartă toate fărădelegile tale, când îţi întorci privirile spre El te luminezi... Doamne, nu ţi-a fost teamă că ai Să-ţi întinzi strălucirea stelelor cu zâmbetul meu, care socoteşte raza de lumină ca o provizie a ochilor. Nu ţi-a fost teamă că ai să-ţi zădărniceşti tainele lucrărilor Tale cu raţionamente şi logica mea care sună ciudat în cochilia eului?"

Nu, Doamne, pentru că "cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vorbeşte despre lucrarea mâinilor Lui" O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre El şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor merge până la marginile lumii.

Doamne, am auzit despre lucrurile care cântă şi răsună unele în altele şi ce minunat le conduci în mersul acesta. Pentru că îndurarea nesfârşită străbate înflăcărată spatiile ca o punte aruncată peste prăpastia ce a despărţit pe om de Dumnezeu, ca un braţ întins pribeagului obosit de atâta alergare, stă întinsă între cer şi pământ ca o imensă cruce...

Crucea Golgotei îmi este punte şi drumul acesta mă veghează. Aud glasul care m-a încredinţat: "El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale şi ei te vor duce pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră".

Iată-mă, Doamne, parcă mă văd chemat de departe, din cetatea Ur ca să mă duci în pământul făgăduinţei Tale. Din drumul care coboară din vechime ca să urce pe muntele Moria al zilelor noastre, încălţările credinţei nu le-ai aruncat peste timp, ci pas cu pas le-ai purtat, clipă de clipă, în puterea unei noi făgăduinţe. Ai făcut un legământ cu mine şi l-ai păstrat. Din bătăile timpului m-ai scos cu cântece de biruinţă. Din bucuriile izbăvirii, ţi-am ridicat altare şi ai primit cu bunăvoinţă jertfele de mulţumire.

Mă simt în drumul părintelui meu Avraam, în drumul ce urcă prin credinţă, dar mai minunat. Cu atât mai minunai cu cât din bucuria Canaanului mi-ai dăruit o altă foame a lucrurilor, pentru că mi-ai promis un cer nou şi un pământ nou.

Pe povârnişul clipelor, din miile de experienţe mi-ai ridicat o imagine a lucrurilor care nu se văd; mi-ai ridicat, mi-ai desfăşurat frumuseţile desăvârşite ale patriei care poate să mă primească. Iată că o recunosc în mulţimea care-şi pune de mult timp inimile laolaltă. Nu, dragostea nu avea nevoie de mult timp pentru a se naşte. Tu, Doamne, a trebuii să pregăteşti în noi ecourile care să cânte unele în altele prin poemul iubirii, în drumul crucii, mereu acelaşi, dar altfel în fiecare inimă.

Doamne, iată că mai avem fiecare de mers un drum scurt, dar acesta trebuie să fie ca o lumină din cer prin ultima răbufnire a pământului. Da, nu departe, la răspântia braţelor crucii, drumul acesta devine cărăruie, fiindcă hotărârea se pecetluieşte cu jertfă. Aici, Abraam a trebuit să aducă jertfă pe fiul său. Aici trebuie să-mi jertfesc şi cea din urmă dorinţă care se mai prinde în legăturile acestui pământ. Aici, mai mult ca oriunde, moartea poate să devină un câştig iar viata o pierdere. De aici, legile pământului meu se convertesc cu legile cerului iar eu trebuie să primesc botezul de foc al acesteia. Aceasta, pentru că cea mai puternică constrângere a lumii, trebuie să devină pentru mine cea mai deplină libertate în Hristos. Aici, risipirea în munţi, va fi o risipire printre înălţimi.



"Cercetează-mă Doamne şi cunoaşte-mi inima, încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile; vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!"

Din furtuna de mânie, dacă mă voi întoarce cu gândurile bântuite de necredinţă, în seara deznădejdii, vino pe drumul Emaus-ului meu!... Dacă îmi voi scălda privirea lacom în mirajul câmpiilor Sodomei, trimite îngerii Tăi să mă scoată!...

Da Doamne, aici la răspântia braţelor crucii, mai mult ca oriunde, s-au întâlnit ţoale drumurile pământului. Aici, la răspântia braţelor crucii s-au întâlnit toţi negustorii firii mele. Ei mă ademenesc şi mă cheamă... Dar, din mijlocul poporului meu aud un glas: "Iată drumul, mergeţi pe el! Când veţi voi să vă abateţi la stânga sau la dreapta!"

PORTRET PENTRU CER
Cum ar trebui s-arate

Ochiul care peste-o clipă

Va ajunge să privească

Slava Domnului Isus,

Chip de slavă-mpărătească?

Prin ce lacrimi de iubire

Se va face limpezire?
Cum ar trebui să cânte

Biruinţa n văi de jale.

Limba care peste-o clipă

Va fi pusă ca să strige:

"Aleluia, osanale?"

Vorba cum să o rostească

Pentru lumea îngerească?

Din noian de gânduri multe

Ce ar trebui să-asculte

Cel ce peste-o clipă, poate.

Din spre pajiştea iubirii,

Din spre muntele dreptăţii

învăţat va fi să-asculte

Vocile eternităţii?.'

Cum ar trebui să bată,

Cu ce foc, cu ce iubire.

Inima ce de îndată

Va începe nemurirea?

Inima, spre ceruri duce

Ritmul stabilit pe cruce?


Cum ar trebui să-arate

Haina albă-n curăţie,

Pentru cel ce va începe

Sărbători de veşnicie?

Cum ar trebui să-arate

Fără pată, fără vină,

Cel ce vrea cu îngeri parte

în vecia de lumină?


Fiecare, fiecare

Trebuie să treacă focul,

Probelor de-asemănare

Cât Sinaiul, cât Golgota,

Pentru cer înfăţişare!
Doamne, de minuni eterne

Doar un ceas ne mai desparte;

Şi de chipul slavei Tale

Suntem, încă prea departe...


Să renaştem din ruine

Ruga s-o"nălţăm spre Tine...

Fă ca-n ziua cercetării

Glasul Tău să nu condamne;

După chipul slavei Tale

Chipul nostru schimbă-l. Doamne!



încheiere

LĂUDAŢI PE DOMNUL

"Picioarele mi se opresc în porţile tale, Ierusalime!"

Porţi, ridicaţi-vă capetele, peste întinderea tuturor vremurilor care se odihneau în liniştea acestei aşteptări! Ridicaţi-vă porţi veşnice, ca să intre împăratul slavei purtându-şi ofranda tuturor veacurilor!

Iată mulţimea răscumpărării Lui, care şi-a netezit pasul în drumul crucii. Căci fiecare deal a fost coborât şi fiecare vale a fost înălţată, pentru ca cea mai umilită inimă să-şi strige bucuria de la înălţimea cerurilor; iar cerurile, cu toate motivele lor care au stăpânii peste vreo minte omenească sau îngerească, să se bucure lângă cel din urmă suflet.

La strigătul de lumină şi căldură nu mai este nici un gând îndurerat, nici un cuvânt sfâşiat de necredinţă; nici un zâmbet devorat de nepăsare, nici o mimă bântuită de spaimele morţii, pentru că aruncasem tot ce mai aveam, ca să câştig totul.

Însă nu s-a pierdut nimic din cântecul plin de speranţă care ne-a însoţit drumul. Iată că nu s-a pierdut nimic din minunea Golgotei care s-a ascuns în drumul tăcerii, pentru ca trecerea noastră să fie o izbăvire din legăturile morţii.

Cu fiecare pas mai aproape de hotarele stelelor, inima a ştiut să spună mai bine şi tot mai bine: "Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă." Chiar trecerea prin valea umbrelor morţii a fost după măsura răstignirii eului meu. Printre lacrimi am înţeles că toiagul Tău mă sprijineşte în timp ce nuiaua Ta mă izbăveşte din înfrângeri.



Înţeleg pe Domnul, toate neamurile, lăudaţi-L toate popoarele! Căci am văzut cu ochii mei mântuirea Ta!...

Lăudaţi pe Domnul! Amin!

Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə