Alexandr Soljenitin

Apoi vor ieşi în tranşeea împrejmuitoare, pe urmă se vor târî câte unul pe fundul trauşeei cât mai departe de tumul de pază (ieşirea din tunel este prea aproape de el); tot câte unul vor ieşi la drum; între grupurile de patru să facă pauză ca să nu stâmească bănuieli şi să aibă timp să se orienteze. (Ultimul, iarăşi, avea de înfăptuit o măsură de precauţie: el va astupa gura galeriei din afară cu un capac de lemn pregătit dinainte, mânjit cu lut, îl va aşeza la capătul galeriei şi îl va propti cu spatele, apoi îl va acoperi cu pământ, pentru ca dimineaţa nici din tranşee să nu fie descoperit tunelul!)

Prin orăşel să meargă în grup, spunând fără fereală glume şi râzând tare. Dacă cineva încearcă să-i reţină – vor riposta cu toţii, folosind chiar şi cuţitele.

Punctul de adunare – pasajul de nivel de la calea ferată, pe unde trec multe maşini. Pasajul se arcuieşte peste drum, toţi se vor culca la pământ în apropiere şi nu vor fi văzuţi. Acest pasaj de nivel nu este în stare bună (au trecut peste el la lucru şi au văzut), scândurile sunt aşezate ca vai de lume, camioanele cu cărbuni şi cele goale traversează cu viteză redusă. Doi trebuie să ridice imurile, să oprească maşina imediat după trecerea de nivel, să se apropie de cabină din două păiţi. Se vor ruga să fie luaţi în maşină. Noapte, şoferul este cu siguranţă singur. Apoi, numaidecât, vor scoate cuţitele, îl vor imobiliza pe şofer şi îl vor aşeza la mijloc. Valka Râjkov se va aşeza la volan, toţi ceilalţi vor sări în camion şi gata – direcţia Pavlodar! O sută treizeci – o sută patruzeci de kilometri vor putea, probabil, să-i străbată în câteva ceasuri, înainte de a ajunge la podul plutitor – s-o cotească spre cursul superior al râului (când ne-au adus încoace, ochii noştri au reţinut câte ceva), să-l lege pe şofer, să-l ascundă în tufişuri, să abandoneze maşina, să treacă Irtâşul cu Barca, să se împartă în grupuri şi s-o apuce care încotro! Este perioada colectării cerealelor – toate drumurile sunt pline de maşini.

Lucrările trebuiau isprăvite pe 6 octombrie. Cu două zile înainte, pe 4 octombrie, doi participanţi, Tenno şi Volodka Krivoşein, un hoţ, au fost luaţi pentru a fi transferaţi cu convoiul în alt lagăr. Ei au vrut să-şi facă mostârka12, pentru a rămâne, cu orice preţ, însă operul s-a jurat că-i duce încătuşaţi chiar dacă ar fi pe moarte’! Au hotărât să nu mai insiste, ca să nu dea de bănuit. Şi s-au supus, sacrificându-se pentru prieteni.

Astfel că Tenno nu a profitat de insistenţa lui a de a participa la săparea tunelului. Nu el a fost al treisprezecelea, ci protejatul lui, introdus de el, in-disciplinatul şi prea hăituitul Jdanok. Stepau Konovalov şi prietenii lui au cedat şi s-au destăinuit lui Tenuo într-uii ceas rău.

Au isprăvit de săpat, au ieşit cu galeria aşa cum şi-au propus, Mutianov n-a greşit. Dar a nins şi au amânat pâuă se va topi zăpada.

Pe 9 octombrie, seara, au făcut totul exact cum plănuiseră. Primul cvartet a ieşit cu bine: Konovalov, Râjkov, Mutianov şi polonezul, colaboratorul lui permanent la evadările cu pregătire inginerească.

Pe urmă a fost rândul ghinionistului, micuţului Kolia Jdanok să iasă în tranşee. Fireşte, nu din vina lui, s-au auzit undeva aproape, deasupra, nişte paşi. El însă trebuia să se stăpânească, să stea culcat, să se facă una cu pământul, iar când paşii se vor depărta să se târască mai departe. Dar, dintr-un exces de zburdălnicie, a ridicat capul. Voia să vadă cine trece!

Păduchele prea sprinten cade primul în pieptene! Dar acest păduche prost a nenorocit un grup de fugari deosebit de rar prin solidaritatea lui şi prin forţa de concepţie: paisprezece vieţi lungi, complexe, ale căror linii s-au intersectat în această evadare. Pentru fiecare dintre ele evadarea avea o importanţă foarte mare, care dădea un tâlc trecutului şi viitorului lor, de fiecare mai depindeau undeva nişte oameni, femei, copii şi prunci care nu s-au născut încă, iar păduchele a ridicat capul – şi totul s-a dus pe apa sâmbetei.

Cel care trecea era, se pare, comandantul adjunct al gărzilor, a văzut păduchele, a strigat şi a tras. Şi străjerii, care nu erau vrednici de acest proiect grandios, căci n-au putut să-l descopere, au devenit mari eroi. Iar cititorul meu, Istoricul-Marxist, lovind cu o riglă peste carte, îmi strecoară îngăduitor:

— Da-a-a… Da dumneata de ce n-ai evadat?… Dumneata de ce nu te-ai răzvrătit…?

Şi toţi fugarii, care coborâseră în galerie, care scoseseră grilajul, care fixaseră plinta trapei, acum s-au târât îndărăt – îndărăt – îndărăt!

Cine a băut până la fund această disperare care te umple de ciudă? Acest dispreţ faţă de propriile eforturi?

S-au întors, au stins lumina în tunel, au introdus la loc grilajul ferestrei din coridor.

Foarte curând, rejimka a fost invadată de ofiţerii lagărului, ofiţerii divizionului de gardă, de soldaţii din escortă, de supraveghetori. A început controlul după dosare şi toţi au fost duşi în puşcăria de piatră, însă n-au descoperit intrarea din cameră în tunel! (Cât ar mai fi căutat, dacă totul reuşea conform planului?!) Lângă locul unde îl rosese curiozitatea pe Jdanok au găsit o gaură Pe jumătate dărâmată. Însă chiar dacă au ajuns prin tunel sub baracă, nu şi-au putut da seama de unde coborau oamenii şi ce au făcut cu păniântul.

Doar că, iată, din camera „civilizată” lipseau patru oameni, şi pe cei opt acum îi snopeau în bătaie fără milă, singurul mijloc prin care tâmpiţii puteau obţine adevărul.

Dar acum ce rost avea să mai tăinuiască…?

În acest tunel, pe urmă, s-au organizat excursii cu toată garnizoana şi cu toţi supraveghetorii. Maiorul Maximenko, şeful burduhănos al lagărului din Ekibastuz, se lăuda mai târziu la Direcţie faţă de alţi şefi de lagăre:

— Ştiţi, la mine au săpat un tunel, da! Metrou, nu altceva! Dar noi… Vigilenţa noastră…, i Câiid, în realitate, un păduche prăpădit… „

Fireştre, s-a dat alarma, şi asta nu a permis nici primilor patru să ajungă la trecerea de nivel de la calea ferată. De tot planul s-a ales praful. Ei au escaladat gardul unei zone de lucra pustii de partea cealaltă a drumului, au traversat zona, au sărit încă o dată gardul şi au apucat-o spre stepă. N-au mai îndrăznit să rămână în orăşelul muncitoresc să prindă o maşină, pentru că orăşelul era deja înţesat de patrule.

Precum Tenno cu un an în urmă, ei au pierdut numaidecât rapiditatea şi probabilitatea de a scăpa.

Au pornit spre sud-est, spre Semipalatinsk. Nu aveau nici alimente pentru un drum pe jos, nu mai aveau nici puteri. – Şi le epuizaseră în ultimele zile, sfârşind lucrai la tunel.

În ziua a cincea a evadării au intrat într-o iurtă şi au cerat unor kazahi de mâncare. Fireşte, vă puteţi uşor închipui că aceştia au refuzat să le dea şi au tras în ei cu puşca de vânătoare. (Oare aceasta este în tradiţia acestui popor de păstori din stepă? Şi dacă nu este în tradiţie, atunci tradiţia de unde vine…?)

Stepau Konovalov a sărit cu cuţitul împotriva puştii, l-a rănit pe kazah, i-a luat puşca şi mâncarea. Au pornit mai departe. Dar kazahii i-au urmărit călare, i-au descoperit aproape de Irtâş şi au chemat o grapă operativă.

Pe urmă au fost înconjuraţi, bătuţi până i-a podidit sângele, mai departe, totul, totul este cunoscut…

Dacă în prezent poate cineva să-mi menţioneze nişte evadări ale revoluţionarilor ruşi din secolul al XlX-lea ori al XX-lea, care să presupună atâtea dificultăţi, lipsă de sprijin din afară, atitudine ostilă a mediului, pedeapsă ilegală pentru cei prinşi – să-mi spună care sunt acelea!

Şi după toate astea, să mai spună cineva că nu ne-am luptat Capitolul 9

BĂIEŢAŞII cu AUTOMATE AU STRĂJUIT gardieni în mantale lungi cu manşete negre. Au străjuit ostaşi ai Armatei Roşii. Au străjuit membrii formaţiunilor de autoapărare. Au străjuit bătrânii rezervişti, în sfârşit, au venit băieţii tineri şi voinici, născuţi în primul cincinal, care n-au văzut războiul, au luat în mână automatele noi şi s-au pus să ne străjuiască.

De două ori pe zi, câte un ceas de fiecare dată, ne târâm uniţi printr-o legătură tăcută, de moarte: oricare dintre ei este liber să-l ucidă pe oricare dintre noi. În fiecare dimineaţă, noi pe drum^ei pa lângă drum, ne târâm alene acolo unde nu avem treabă nici noi, nici ei. În fiecare seară, ne grăbim plini de râvnă: noi în ţarcul nostru, ei în ţarcul lor. Şi întrucât nu avem o casă adevărată, aceste ţarcuri ne servesc drept case.

Noi mergem şi nu ne uitam deloc la scurtele lor îmblănite, la automatele lor. – Ce ne trebuie nouă? Ei merg şi tot timpul se uită la rândurile noastre negre. Conform regulamentului, ei trebuie să se uite tot timpul la noi, aşa li se ordonă, în asta constă serviciul lor. Ei trebuie să suprime cu o rafală orice mişcare a noastră şi orice pas.

Oare ce impresie le facem noi, în scurtele noastre negre, în căciulile noastre cenuşii din blană stalinistă1, în pâslarii noştri hidoşi, la a treia folosinţă şi la a patra reparaţie, pătaţi cu toţii de peticele numerelor, cum să poată ei să ne socotească oameni adevăraţi?

Oare trebuie să ne mirăm că aspectul nostru stâmeşte repulsie? Păi tocmai pentru asta este calculat. Locuitorii liberi ai aşezării, îndeosebi şcolarii şi institutoarele, privesc cu frică de pe cărările trotuarelor coloanele noastre conduse pe strada cea largă. Ni se relatează: ei se tem că noi, complici ai fascismului, pe neaşteptate ne vom arunca în toate părţile, vom nimici escorta şi ne vom năpusti să jefuim, să violăm, să ardem, să ucidem. Căci, pesemne, numai asemenea dorinţe sunt accesibile unor făpturi atât de asemănătoare cu fiarele sălbatice. Şi escorta este aceea care îi apără pe locuitorii aşezării muncitoreşti de aceste fiare. Nobila escortă. La club, pe care noi l-am construit, un sergent din escortă se poate simţi pe deplin cavaler invitând o învăţătoare la dans.

Aceşti băieţi se uită tot timpul la noi şi din cordon, şi din turnurile de pază, dar nu le este dat să ştie nimic despre noi, le este dat doar un drept: să tragă fără somaţie.

O, dacă ar putea să vină seara la noi, în barăcile noastre, să se aşeze pe vagonaşele noastre şi să asculte: de ce se află în lagăr acest bătrân ori acest bunicuţ. Ar rămâne pustii aceste turnuri de pază şi n-ar mai trage automatele.

Însă toată perfidia şi forţa sistemului constă în faptul că legătura de moarte care ne uneşte se bazează pe necunoaştere. Simpatia lor pentru noi este pedepsită precum trădarea de patrie, dorinţa lor de a vorbi cu noi – ca încălcare a jurământului sfânt. Şi de ce să vorbească ei cu noi, când, la ora stabilită după grafic, va veni politrucul şi va discuta cu ei despre chipul moral şi politic al duşmanilor poporului pe care îi străjuiesc? Le va explica amănunţit şi le va repeta cât de dăunătoare şi ce povară pentru stat sunt aceste sperietori. (Este cu atât mai ispititor să fie verificate în calitate de ţinte vii.) El va aduce la subsoară nişte mape şi va spune că de la secţia specială a lagărului i s-au dat pentru o seară dosarele lor. El va scoate de acolo nişte hârtii bătute la maşină şi va citi despre fărădelegile lor, pentru care sunt prea puţine cuptoarele Auschwitzului, şi le va atribui acelui electrician, care repară lumina în vârful unui stâlp, sau acelui tâmplar, căruia nişte tovarăşi de rând, imprudenţi, au vrut să-i comande o noptieră.

Politrucul nu se încurcă, nu greşeşte. El nu va povesti niciodată băieţilor că oamenii stau în lagăr pur şi simplu şi pentru credinţa în Dumnezeu, şi pentru setea de adevăr, şi pentru dragostea de dreptate. Precum şi pentru absolut nimic.

Toată forţa sistemului constă în faptul că un om nu poate pur şi simplu să stea de vorbă cu alt om, ci doar prin intermediul unui ofiţer şi al politrucului.

Toată forţa acestor băieţi rezidă în neştiinţa lor.

Toată forţa acestor lagăre stă în aceşti băieţi, în aceşti epoleţi roşii. Ucigaşii din turnurile de pază şi vânătorii de evadaţi.

Iată un exemplu de o asemena discuţie politică, cum şi-o aminteşte un soldat de escortă din acea perioadă (Nâroblag): „Locotenentul Samutin este un tip lung, cu umeri înguşti, cu capul turtit la tâmple. Seamănă cu un şarpe. Alb complet, aproape fără sprâncene. Ştim că înainte a împuşcat cu muia lui. În prezent, la învăţământul politic, ne vorbeşte monoton:” Duşmanii poporului pe care voi îi păziţi sunt tot nişte fascişti, nişte lepădături. Noi reprezentăm foiţa şi paloşul răzbunător al Patriei şi trebuie să fim fermi. Nici un fel de sentimente, nici un pic de milă „.”

Şi, iată, aşa se formează băieţii, care pe evadatul căzut se străduiesc să-l lovească, desigur, cu piciorul şi neapărat în cap. Aceia care cu piciorul îi şutează plinea de la gură bătrânului cărunt, cu cătuşe la mâini. Aceia care privesc nepăsători cum se izbeşte evadatul încătuşat de scândurile aşcbioase ale obloanelor camionului: faţa îi sângerează, capul aşişderea – ei privesc nepăsători. Căci doar sunt paloşul răzbunător al Patriei.

După moartea lui Stalin, exilat pe viaţă, zăceam într-o clinică obişnuită, „liberă”, din Taşkent. Deodată aud cum un tânăr uzbek, bolnav, povesteşte vecinilor despre serviciul său în armată. Unitatea lor păzea călăi şi fiare sălbatice. Uzbekul a recunoscut că nici escorta nu mânca pe săturate, că îi apuca furia, fiindcă deţinuţii, ca mineri, primesc o raţie de pâine (asta pentru 120 %, bineînţeles) cu puţin mai mică decât raţia lor soldăţească stabilită. Şi îi mai înfuria faptul că ei, escorta, trebuie să îngheţe iarna în turnurile de pază (e adevărat, în cojoace lungi până la călcâie), iar duşmanii poporului, iutrâud în zona de lucru, chipurile, se risipesc prin încăperile de încălzit (din Turn, el putea să vadă că nu era aşa) şi acolo dorm toată ziua (îşi închipuia cu toată seriozitatea că statul nu le făcea decât bine duşmanilor săi).

Ce prilej interesant! Să priveşti un Lagăr special prin ochii unui soldat din escortă! L-am întrebat ce fel de ticăloşi erau aceia şi dacă uzbekul meu a vorbit cu ei personal. Atunci el mi-a povestit că toate astea le ştia de la politruci, că le citeau chiar din „dosarele” lor la seminarele politice. Şi această furie nedesluşită a lui pentru faptul că deţinuţii dorm toată ziua s-a consolidat în el cu contribuţia binevoitoare a ofiţerilor.

O, voi, care i-aţi ispitit pe aceşti copii!… Mai bine uu vă mai năşteaţi…!

Uzbekul a mai povestit şi despre faptul că un soldat al MVD primeşte 230 de ruble pe lună (de 12 ori mai mult decât un soldat din armată! De unde această generozitate? Sau poate serviciul lui este de 12 ori mai greu?), iar dincolo de Cercul Polar chiar şi 400 de rable, asta pentru serviciu în termen şi cu tot echipamentul gratuit.

A mai povestit fel de fel de cazuri. De pildă că unui camarad de-al lui care mergea în cordonul însoţitor i s-a năzărit că cineva vrea să fugă din coloană. A apăsat pe trăgaci şi cu o rafală a ucis cinci deţinuţi. Şi fiindcă pe urmă toată escorta a mărturisit că toată coloana mergea liniştită, soldatul a fost aspru pedepsit: pentru cinci morţi i-au dat cincisprezece zile de arest (într-un arest încălzit, bineînţeles).

Şi câte asemena cazuri nu cunosc şi uu povestesc toţi indigenii Arhipelagului! Câte n-am cunoscut în ITL: la muncile unde nu există zonă, ci doar linia nevăzută a cordonului, răsună un foc de armă şi un deţinut cade mort: a trecut linia, se spune. Poate că nu a trecut-o câtuşi de puţin, căci doar linia este invizibilă, şi nimeni nu se duce acum s-o verifice, ca să nu fie culcat alături. Şi nici o comisie nu va veni să controleze unde se află picioarele celui ucis. Dar poate că o fi şi trecut, pentru că doar escorta supraveghează linia nevăzută, iar deţinutul munceşte. Şi acest glonţ îl primeşte tocmai acel deţinut care munceşte cinstit şi se lasă furat de muncă. La gara Novociunka (Oziorlag), la strâris de fân, deţinutul vede că la doi-trei paşi mai este nişte fân, şi inima de gospodar nu-l lasă – hai să-l strâng şi să-l arunc în căpiţă şi -poc, un glonţ! Şi soldatul primeşte o lună permisie.

Se întâmplă că uneori tocmai acel soldat din escortă poartă ură tocmai pe acel deţinut (nu i-a îndeplinit o comandă, o rugăminte), şi atunci glonţul înseamnă răzbunare. Uneori intră în acţiune perfidia: soldatul îi ordonă deţinutului să ia şi să aducă nu ştiu ce de dincolo de linie. Şi când acesta, încrezător, se duce – trage. Poate să-i arunce acolo o ţigară: na, fumează! Deţinutul se duce şi după o ţigară, aşa este el, o fiinţă demnă de dispreţ.

De ce trag? Nu poţi să înţelegi întotdeauna. De pildă în Kenghir, în cadrul zonei, ziua-n amiaza mare, unde nu miroase nicidecum a evadare, o fată, Lida, din Ucraina de Vest, a izbutit să-şi spele şi ciorapii, cum se spune -printre picături, şi i-a pus la uscat pe taluzul antezonei. Soldatul din tuni a luat-o la ochi şi a ucis-o pe loc, (Circula o poveste confuză că, pe urmă, el a vrut să-şi pună capăt zilelor.)

De ce? Omul cu arma! Puterea necontrolată a unui om de a-l ucide sau nu pe un altul.

Să nu mai punem la socoteală că este şi avantajos. Şefii sunt întotdeauna de partea ta. Nu pedepsesc niciodată pentru crimă. Dimpotrivă, te laudă, te recompensează, şi dacă i-ai făcut de petrecanie mai devreme, încă la jumătatea primului pas, vigilenţa ta este mai mare şi recompensa ta va fi mai mare! Primă – solda pe o lună. Permisie – o lună. (Puneţi-vă în situaţia Comandamentului: dacă divizionul nu are la activ cazuri de manifestare a vigilenţei – ce divizion mai este şi ăsta? Ce fel de comandanţi are? Ori zekii sunt atât de paşnici că paza trebuie redusă? Sistemul de pază odată creat cere morţi.)

Şi printre puşcaşii escortei apare chiar un spirit de întrecere: tu ai ucis, şi cu prima ţi-ai cumpărat unt, dar o să ucid şi eu şi o să-mi cumpăr şi eu unt Vrei să te duci acasă să-ţi pipăi iubita? Păi – împuşcă o fiinţa din asta cenuşie şi poţi pleca pentru o lună.

Toate aceste cazuri le ştiam foarte bine în ITL. Dar în Lagărele speciale au apărut alte noutăţi: să tragi în coloană, precum camaradul acestui uzbek. Ca la postul de gardă din Oziorlag la 8 septembrie 1952. Sau în zonă, din tumul de pază.

Aşadar, vedeţi cum erau pregătiţi. Aceasta era lucrarea politrucilor.

În mai 1953, în Kenghir, aceşti băieţi cu automate au tras fără nici un motiv o rafală neaşteptată într-o coloană care ajunsese la poarta lagărului şi aştepta percheziţia de intrare. Au fost şaisprezece răniţi, însă de-ar fi fost răniţi pur şi simplu! Au tras cu gloanţe explozive, interzise demult de toate convenţiile capitaliştilor şi socialiştilor. Gloanţele ieşeau din corpuri formând cratere, răscoleau măruntaiele, zdrobeau fălcile şi membrele.

De ce escortele Lagărelor speciale sunt înarmate tocmai cu gloanţe explozive? Cine a aprobat aşa ceva? Nu vom afla niciodată…

Şi totuşi ce supărată a fost lumea gărzilor şi escortelor când au citit în romanul meu că deţinuţii îi poreclesc „papagali”. Iată, acum repet pentru lumea întreagă! Nu, deţinuţii trebuiau să-i iubească şi să-i numească îngeri păzitori!

Unul dintre aceşti băieţi, este adevărat unul dintre cei buni, nu s-a supărat, dar vrea să apere adevărul: Vladilen Zadomâi, născut în anul 1933, care a făcut serviciul la VSO (Garda de infanterie militarizată) a MVD-ului în Nâroblag de la vârsta optsprezece la douăzeci de ani. El mi-a scris câteva scrisori: „Băieţii nu s-au dus acolo că au vrut ei, au fost convocaţi de comisariatul militar. Comisariatul i-a pus la dispoziţia MVD-ului. Băieţii au fost învăţaţi să tragă şi să facă de gardă. Băieţii îngheţau şi plângeau nopţile – ce mama dracului trebuinţă aveau ei de Nâroblag şi de tot ce conţinea el! Băieţii nu trebuie învinuiţi, ei erau soldaţi, erau în serviciul Patriei şi, cu toate că în acest serviciu absurd şi cumplit nu totul era înţeles (dar ce era înţeles?… Ori totul, ori nimic – A. S.), ei depuseseră jurământul, şi serviciul nu era uşor.”: -

Sincer, te pune pe gânduri. I-au împrejmuit cu pari pe bieţii flăcăi: jurământul! Serviciul Patriei! Sunteţi soldaţi!

Dar se vede treaba că fundamentul general uman era slab în ei, sau poate nu exista deloc, dacă u-a putut rezista în faţa unui jurământ şi a seminariilor de învăţămâut politic. Nu din toate generaţiile şi nici din toate popoarele se pot modela astfel de băieţi.

Oare nu aceasta este problema principală a secolului al XX-lea: e admisibil să îndeplineşti ordinele, încredinţând altora propria conştiinţă? Este oare posibil să nu ai propriile-ţi reprezentări despre bine şi rău şi să le culegi din instrucţiunile tipărite şi indicaţiile orale ale şefilor? Jurământul! Aceste invocaţii solemne rostite cu tremur în glas şi ca sens destinate apărării poporului de răufăcători. – Cât de uşor este să le pui în slujba răufăcătorilor împotriva poporului!

Să ne amintim ce se pregătea Vasili Vlasov să-i spună călăului său încă în 1937: tu singur! Tu singur eşti vinovat că oamenii sunt ucişi! Moartea mea să apese doar pe conştiinţa ta, să trăieşti cu povara asta! Că de n-ar fi călăi, n-ar fi nici execuţii.

N-ar mai fi nici trupe de escortă, n-ar mai fi nici lagăre.

Fireşte, nici contemporanii, nici istoria nu vor scăpa prilejul de a stabili o ierarhie a vinovăţiei. Fireşte, este clar pentru toată lumea că ofiţerii lor sunt mai vinovaţi; agenţii lor operativi – şi mai vinovaţi: cei care scriau ordinele şi instrucţiunile – şi mai vinovaţi; iar cei care dădeau indicaţii să fie scrise -mai vinovaţi decât toţi.

Dar cei care trăgeau, care străjuiau, care ţineau automatele în cumpănire nu erau acei oameni, ci băieţii! Totuşi băieţii erau cei care îi izbeau cu cizmele în cap pe cei căzuţi…!

Şi mai scrie Vladilen: „Ne vârau în cap, ne obligau să tocim USO-43 ss – regulamentul gardei de infanterie din anul 1943, strict secret*, un regulament drastic şi barbar, în plus Jurământul. Apoi supravegherea pe care o exercitau agenţii operativi şi locţiitorii politici. Pârele, denunţurile. Acţiunile intentate infanteriştilor înşişi… Despărţiţi de garduri şi sârma ghimpată, oamenii în scurte negre şi oamenii în mantale erau în egală măsură deţinuţi – unii pentru douăzeci şi cinci de ani, alţii pentru trei ani.”

Este exprimat viguros că puşcaşii ar fi tot un fel de condamnaţi, doar că nu de un tribunal militar, ci de un comisariat militar. Dar egalitatea nu

* Apropo de asta, oare observăm noi îndeajuns şuierul lugubru în viaţa noastră al acestui „es-es”, ba într-o abreviere, ba în alta, începând cu KPSS şi deci cu kapesesiştii? Iată însă că a existat şi un regulament, es-es „(ca şi tot ce este prea secret este şi el” es-es”), deci, alcătuitorii lui i-au înţeles ticăloşia, i-au înţeles-o şi totuşi l-au elaborat, şi în ce moment: tocmai îi respinseserăm pe nemţi la Stalingrad! Încă unul din roadele acestei victorii naţionale.

Există! Pentru că oamenii în mantale îi secerau perfect din automate pe oamenii în scurte negre, şi chiar la grămadă, cum vom vedea curând. Şi Vladilen ne mai explică: „Băieţii erau de toate felurile. Erau slujbaşi mărginiţi, care îi urau orbeşte pe zeki. Cei mai zeloşi erau, apropo de asta, recruţii din minorităţile naţionale: başkirii, buriaţii, iakuţii. Pe urmă veneau indiferenţii, ei erau cei mai mulţi, îşi făceau slujba liniştiţi, fără să crâcnească. Cel mai mult le plăcea calendarul cu foi detaşabile şi când venea poşta. Şi, în sfârşit, erau flăcăii de treabă, care îi compătimeau pe zeki, ca pe nişte oameni peste care s-a abătut năpasta. Şi majoritatea dintre noi îşi dădeau seama că serviciul nostru nu este prea popular printre oameni. Când plecam în permisie, nu purtam uniforma.”

Cel mai bine însă Vladileu îşi susţine ideea cu propria poveste. Deşi oameni ca el erau extrem de puţini.

Pe el l-au trecut la trupele de escortă din neatenţia şi indolenţa secţiei speciale. Tatăl lui vitreg, Voinino, un vechi activist sindical, a fost arestat în 1937, pentru asta – mama a fost exclusă din partid. Tatăl lui bun, comandant de brigadă la VEEKA, membru de partid din anul 1917, n-a întârziat să se dezică şi de fosta soţie, şi, concomitent, de fiul său (şi-a păstrat carnetul de partid, dar a pierdut totuşi un grad la NKVD). Mama lui şi-a spălat păcatele ca donator de sânge în timpul războiului. (Nu s-a întâmplat nimic că sângele ei l-au primit atât membrii, cât şi uemembrii de partid.) Băiatul: „am detestat chipiele albastre încă din copilărie, şi s-a nimerit să-mi pună şi mie unul pe cap… S-a întipărit prea puternic în memoria mea de copil noaptea cumplită, când oameni în uniforma tatălui au răscolit fără pic de jenă pătuţul meu de copil.” „N-am fost un bun soldat de escortă: intram în vorbă cu zeki, le îndeplineam rugăminţile. Lăsându-mi carabina lângă foc, mă duceam să le cumpăr câte ceva de la bufet sau să le pun scrisori la cutia poştală. Cred ca la OLP-urile Promejutocinaia, Mâsakort, Parma îşi mai aminteau de puşcaşul Volodia2. Un brigadier ze-ka mi-a zis într-o zi:” Uită-te la oameni, ascultă-le necazul, atunci vei înţelege… „Dar eu şi aşa în fiecare politic îi vedeam pe bunicul, pe unchiul, pe mătuşa… Pe comandanţii mei îi uram pur şi simplu. Cârteam, mă revoltam, le spuneam puşcaşilor:” Aceştia sunt adevăraţii duşmani ai poporului! „Pentru asta, pentru nesupunere directă („ sabotaj „), pentru legăturile cu ze-ka, mi s-a deschis anchetă… Deşiratul Samutin… Mă plesnea peste obraji, mă lovea cu prespapieral peste degete pentru că n-am semnat mărturisirile despre scrisorile ze-ka. Limbricul ăsta ar fi fost un cadavru, eu am categoria a doua la box, îmi făceam semnul crucii cu^o halteră de două puduri, dar doi supraveghetori mă ţineau de braţe… Însă anchetatorilor nu le ardea de mine: în 1953, MVD-ul începuse să fie bântuit de şovăieli. Nu m-au condamnat, mi-au dat un carnet de identitate deteriorat – articolul 47-G:” Destituit din organele MVD-ului pentru indisciplină crasă şi încălcări grosolane ale regulamentului MVD „. Şi de la arestul divizionului, burduşit în bătaie şi îngheţat de frig, m-au aruncat afară ca să plec acasă… Arsen, uu brigadier eliberat, m-a îngrijit pe drum.”., f,. ^… U^, ; ^r”- -i^i-: m&i. *. TfS’. ~,.