Alexandr Soljenitin

Nu se întâmpla acelaşi lucru şi în Lagărele speciale, îndeplinind voinţa specială a Părintelui Popoarelor, aceste lagăre au fost înzestrate cu pază în repetate rânduri intensificată, cu armament la nivelul infanteriei motorizate (acele contingente care nu trebuie dezarmate chiar în cazul celei mai generale dezarmări). Aici nu mai ţineau pe cei „socialmente apropiaţi”, a căror evadare nu însemna mare pagubă. Aici nu mai încăpeau scuze că sunt chit. Chiar de la înfiinţarea Lagărelor speciale s-a prevăzut în instrucţiunile lor de funcţionare că din aceste lagăre în general nu pot exista evadări, fiindcă orice evadare a unui deţinut de aici este considerată a fi totuna cu trecerea frontierei de stat de către un mare spion, asta este considerată o pată politică pe obrazul administraţiei lagărului şi al comandametului trupelor de escortă.

Şi tocmai din acest moment, condamnaţii, în virutea lui Cincizeci şi Opt au început să nu mai primească decari, ci doar sferturi, adică plafonul maxim al codului penal. Astfel, această înăsprire uniformă şi absurdă purta în sine şi slăbiciunea ei: cum pe ucigaşi nu-i reţinea nimic de la săvârşirea unor noi omoruri (de fiecare dată decanii lor era doar uşor reînoit), la fel acum şi politicii nu mai erau reţinuţi de codul penal de la evadare.

Şi oamenii expediaţi în aceste lagăre nu mai erau dintre aceia care chibzuiau cum să justifice, în lumina Unicei Teorii Adevărate, arbitrarul conducerii lagărului, ci băieţi zdraveni şi puternici, care au făcut tot războiul, ale căror degete nu s-au îndreptat cum trebuie după ce au ţinut atâta vreme în mână grenadele. Gheorghi Tenno, Ivan Vorobiov, Vasili Briuhin, tovarăşii lor şi mulţi asemenea lor din alte lagăre s-au dovedit şi dezarmaţi demni de tehnica de infanterie motorizată a noilor trupe regulate aparţinând escortei.

Şi cu toate că evadările din Lagărele speciale erau ca număr mai puţine decât cele din ITL (Lagărele speciale fiinţau totuşi de mai puţini ani), ele erau mai dure, mai grele, mai ireversibile, mai disperate şi, din această pricină, se bucurau de faimă mai mare.

Povestirile despre aceste evadări ne ajută să vedem cât de răbdător şi cât de supus a fost poporul nostru în aceşti ani.

Iată câteva.

Una dintre ele a avut loc cu un an înainte de evadarea lui Tenno şi i-a servit de model, în septembrie 1949, din Secţia l a Steplag-ului (Rudnik, Djezkazgan) au evadat doi ocnaşi: Grigori Kudla – un bătrân viguros, cumpătat, om cu judecată, ucrainean (dar când se înfierbânta, se transforma în cazac zaporojean, se temeau de el până şi bandiţii), şi Ivan Duşecikin, un bielorus blând de vreo treizeci şi cinci de ani. În muia unde lucrau, într-o galerie veche au găsit un puţ astupat, care, sus, în vârf, era prevăzut cu un grătar. Acest grătar, când erau în schimbul de noapte, l-au zgâlţâit până l-au clintit, iar între timp au adus în puţ pesmeţi, cuţite, un termofor, furat de la infirmerie, în noaptea evadării, coborând în mină, fiecare în parte a anunţat brigadierul că nu se simte bine, că nu poate să lucreze şi că se culcă. Noaptea, în subterană nu sunt supraveghetori, brigadierul are toată puterea, dar el nu trebuie să strângă şurubul prea tare, pentru că şi el poate fi găsit cu capul spart. Fugarii au turnat apă în termofor, şi-au luat rezervele şi s-au dus în puţ. Au smuls grătarul şi au început să se târască. Ieşirea era aproape de turnurile de pază, dar dincolo de zonă. Au plecat neobservaţi.

Din Djezkazgan au luat-o prin deşert spre nord-vest Ziua stăteau ascunşi, noaptea mergeau. Nicăieri n-au dat peste apă, şi, după o săptămână, Duşecikin nu voia să se mai scoale, Kudla l-a ridicat cu speranţa că după dealurile din faţa lor s-ar putea să găsească apă. S-au târât, dar prin văgăunile de acolo n-au găsit decât noroi. Şi Duşecikin a spus: „Eu oricum nu mai merg. Înjunghie-mă şi bea sângele meu”.

Hei, moraliştilor! Care este decizia cea corectă? Şi Kudla vede negru înaintea ochilor. Căci Duşecikin va muri. – De ce să piară şi Kudla?… Şi dacă va găsi curând apă, cum îşi va aminti pe urmă de Duşecikin? Kudla a hotărât aşa: încă mai merg înainte, dacă până dimineaţă nu mă întorc cu apă, îl eliberez de chinuri, de ce să piară doi? Kudla a mers cu greu până la un deluşor, a zărit o groapă şi, ca în cele mai neverosimile romane, în ea – apă! Kudla s-a rostogolit spre ea şi aşa, culcat, a început să bea şi să bea! (De-abia dimineaţa a observat în ea mormoloci şi alge.) S-a întors la Duşecikin cu termoforul plin: „Ţi-am adus apă!” Duşecikin nu credea, bea şi nu credea (în decursul acestor ore i se năzărise de multe ori că bea apă…) S-au târât până la acea groapă şi au rămas acolo să bea.

După ce au băut li s-a făcut foame, în noaptea următoare însă au trecut peste o creastă şi au coborât într-o vale a făgăduinţei: un râu, iarbă, tufişuri, cai, viaţă. O dată cu întunericul, Kudla s-a furişat la cai, a ucis unul dintre ei, I-au băut sângele direct din rană. (Partizani ai păcii! ^ în acel an aţi avut întruniri zgomotoase la Viena sau Stockholm, iar cocteilul îl sorbiţi din pahar cu paiul. Nu vă trecea prin cap că nişte compatrioţi ai stihuitorului Tihonov2 şi ai jurnalistului Ehrenburg3 sug sânge de cal? Ei nu v-au explicat că acesta este modul sovietic de a înţelege pacea?)

Carnea calului au fript-o pe foc, au mâncat îndelung şi au plecat. Au ocolit Amangheldî pe Turgai, dar la drumul mare nişte kazahi dintr-un camion le-au cerut actele şi iau ameninţat că-i dau pe mâna miliţiei.

Mai departe au întâlnit adesea pâraie şi lacuri. Kudla a prins şi a tăiat un berbec. Trecuse o lună de când evadaseră! Era sfârşit de octombrie, se făcuse frig. În prima pădurice îhtâlnită au găsit un bordei şi s-au instalat în el: nu se îndurau să plece din acest ţinut bogat, în această oprire, în faptul că nu simţeau chemarea meleagurilor natale, că ele nu le făgăduiau o viaţă mai liniştită, evadarea lor şi-a arătat lipsa de ţintă, ceea ce o făcea să fie sortită eşecului.

Noaptea săvârşeau incursiuni în satul din vecinătate de unde, odată, au şterpelit o căldare, altă dată, distrugând lacătul de la o cămară. – Făină, sare, un topor, vase. (Evadatul, ca şi partizanul, înconjurat de viaţa paşnică a celorlalţi oameni, în mod inevitabil devine repede hoţ…) Altă dată au luat din sat o vacă şi au tăiat-o în pădure. Dar când se aşteptau mai puţin, a nins, şi ca să nu lase urme, trebuiau să stea nemişcaţi în bordei. Şi nici n-a ieşit bine Kudla să ia nişte vreascuri, că l-a şi văzut pădurarul, care a început să tragă numai-decât. „Voi sunteţi hoţii? Voi aţi furat vaca?” Lângă bordei au găsit urme de sânge. Au fost duşi în sat, şi închişi sub lacăt. Oamenii strigau: să fie ucişi pe loc, fără milă! Insă anchetatorul de la raion a venit cu fişa din care reieşea că prinşii erau căutaţi la nivel unional şi le-a spus sătenilor: „Bravo! N-aţi prins nişte hoţi, ci nişte mari bandiţi politici!”

Şi totul a luat altă întorsătură. Nu mai striga nimeni. Stăpânul vacii -acesta era un cecen^ – le-a adus arestaţilor pâiiie, pastrama de oaie şi chiar bani, strânşi de ceceni. „Eh, a zis el, să fi venit să-mi spui cine eşti, ţi-aş fi dat singur de toate!… (Putem să nu ne îndoim de asta, căci o spune un cecen.) Şi Kudla a izbucnit în plâns. După atâţia ani de înrăire, inima nu mai suportă compasiunea.

Arestaţii au fost duşi în Kustanai, acolo, în KPZ-ul căilor ferate, nu numai că li s-a luat tot ce le dăduseră cecenii, dar nu li s-a dat nimic de mâncare! (Şi Konieiciuk^ nu v-a povestit despre asta la Congresul Păcii?) înainte de ai pomi, pe peronul gării din Kustanai i-au pus în genunchi, cu mâinile la spate încătuşate. Şi i-au ţinut aşa să-i vadă toată lumea.

Dacă asta s-ar fi petrecut pe un peron din Moscova, Leningrad, Kiev sau din oricare oraş prosper, pe lângă acest bătrân încătuşat şi îngenuncheat, coborât parcă dintr-un tablou de Repin, toţi ar fi trecut fără să observe şi fără să se întoarcă: şi colaboratorii editurilor beletristice, şi regizori de filme progresiste, şi lectori de umanism, şi ofiţeri de armată, nu mai vorbesc de activiştii sindicali şi de partid. Şi toţi cetăţenii de rând, care nu se remarcau prin nimic, care nu ocupau nici un fel de posturi, s-ar fi străduit de asemenea să treacă, fără să observe, pentru ca escorta să nu-i întrebe şi să nu le noteze numele. – Pentru că tu, vezi Doamne, ai buletin de Moscova, la Moscova sunt magazine bune, nu poţi risca… (Şi încă ai putea să înţelegi anul 1949. – Dar parcă în 1956 ar fi fost altfel? Ori parcă tinerii voştri evoluaţi s-ar fi oprit să intervină pe lângă escortă pentru bătrânul cărunt în genunchi şi cu cătuşe la mâini?)

Dar locuitorii Kustauaiului u-aveau mare lucru de pierdut, toţi erau fie afurisiţi, fie deterioraţi6, fie exilaţi. Ei au început să se strâugă lângă arestaţi, să le arunce mahorcă, ţigări, pâine. Palmele lui Kudla erau înlănţuite la spate,

Şi el s-a aplecat să apuce pâinea cu gura de jos, dar soldatul din escortă i-a şutat pâinea din gură. Kudla s-a rostogolit, s-a târât din nou să muşte, dar escorta i-a şutat pâinea şi mai departe! (Voi, regizori de filme progresiste, poate veţi ţine minte cadrai cu acest bătrân?) Lumea a început să se apropie şi mai mult şi să vocifereze: „Daţi-le drumul! Lăsaţi-i!” A venit o patrulă de miliţieni. Patrula era mai puternică decât oamenii, şi i-a împrăştiat. A sosit trenul, fugarii au fost îmbarcaţi pentru puşcăria din Kenghir.

Evadările din lagărele Kazahstauului sunt monotone ca şi stepa din această ţară. Dar poate că tocmai în această monotonie poate fi înţeles mai lesne esenţialul?

Tot dintr-o mină, tot din Djezkazgan, dar în anul 1951, printr-un puţ vechi, trei inşi au ieşit la suprafaţă noaptea şi au mers cale de trei nopţi. Setea i-a răzbit serios, şi văzând câteva iurte kazahe, doi dintre ei au propus să meargă şi să ceară apă la kazahi, iar cel de ai treilea, Stepan*, a refuzat şi a privit de pe o colină. A văzut cum tovarăşii lui au intrat în iurtă, iar de acolo au ieşit fugind, urmăriţi de mulţi kazahi, care i-au prins numaidecât Stepan, scund şi pirpiriu, a mers prin vâlcele şi şi-a continuat fuga de unul singur, neavând cu el nimic, în afară de un cuţit. S-a străduit să ţină drumul spre nord-vest, dar făcea întotdeauna ocoluri, ferindu-se de oameni, preferind fiarele. Şi-a confecţionat un ciomag, vâna popândăi şi şoareci-săritori: azvârlea de departe cu ciomagul în^ei, când stăteau pe labele dinapoi şi fluierau lângă vizuină, şi astfel îi omora, încerca să le sugă sângele, iar pe ei îi frigea pe foc.

Dar focul l-a trădat. Odată, Stepan a observat că spre el se îndreaptă un călăreţ cu un malahaC1 mare, roşcat, el abia a avut timp să-şi ascundă şaşlâcul, să uu priceapă kazahul ce fel de mâncare era. Kazahul s-a apropiat, l-a întrebat cine şi de unde este. Stepau i-a explicat că a lucrat la mina de mangan din Dje/ak (acolo lucrau şi oameni liberi) şi se duce la sovhoz, unde se află soţia lui, vreo sută cincizeci de kilometri de aici. Kazahul l-a întrebat cum se numeşte acel sovhoz. Stepan a ales numele cel mai probabil: „Stalin”.

Fiu al stepelor! Mai bine ţi-ai fi văzut de drumul tău! Ce rău ţi-a făcut acest om nenorocit? Nu! Kazahul a spus ameninţător: „Tu la puşcăria stăteam! Mergeam cu mine!” Stepan a tras o înjurătură şi a plecat în drumul său. Kazahul călărea alături şi îi ordona să meargă după el. Pe urmă s-a depărtat puţin, a dat din mină, chemându-i pe ai săi. Dar stepa era pustie. Fiu al stepelor! De ce nu-l laşi în pace? Nu vezi că n-are decât uu ciomag şi merge cu el prin stepă cale de sute de verste, fără merinde, oricum el va pieri. Sau tu ai nevoie de un kilogram de ceai?

În timpul acestei săptămâni, trăind în rând cu fiarele, Stepan s-a obişnuit cu foşnetele şi zgomotele deşertului. Şi brusc, a simţit în aer un şuierat nou şi nu şi-a dat seama, dar lăuutrul său de animal a simţit primejdia şi a sărit înt. R-o parte. Asta l-a salvat! Căci kazahul aruncase arcanul, dar Stepan s-a eschivat.

Vânătoare de biped! Un om ori un kilogram de ceai. Înjurând, kazahul şi-a tras arcanul îndărăt. Stepan a pornit mai departe, chibzuind şi căznindu-se să nu-l scape pe kazah din vedere. Acela a venit mai aproape, şi-a pregătit Arcanul şi l-a aruncat din nou. Şi doar l-a aruncat, căci Stepan s-a repezit spre el şi, cu o lovitură de ciomag în cap, l-a doborât de pe cal. (Puterile lui erau puţine, dar aici era vorba de viaţă şi de moarte.) „Primeşte-ţi kalâmufi, babai!” 9 – şi, nelăsându-l să se dezmeticească, Stepan a început să-l lovească cu toată furia, aşa cum un animal sfâşie cu colţii un alt animal, însă, văzând sânge, s-a oprit. I-a luat kazahului arcanul şi biciul, şi a încălecat pe cal. Iar pe cal se afla o desagă cu de-ale gurii.

Evadarea lui a durat încă mult – vreo două săptămâni, dar Stepan a evitat pretutindeni cu stricteţe pe inamicii săi principali – oamenii, compatrioţii săi. S-a despărţit şi de cal şi a traversat nu ştiu ce râu (nu ştia să înnoate, şi a făcut o plută din stuf, ceea ce, de asemenea, nu ştia), şi a vânat, şi a dispărut în întuneric din faţa unui animal mare, parcă un urs. Şi odată îl chinuia atât de tare setea, foamea şi oboseala, dorinţa de a mânca o mâncare caldă, încât s-a hotărât să intre într-o iurtă izolată şi să ceară ceva. În faţa iurtei se afla o curticică cu un gard de chirpici, şi prea târziu, tocmai când se apropia de gard, Stepan a zărit acolo doi cai înşeuaţi şi pe un tânăr kazah, îmbrăcat cu o tunică plină de decoraţii, cu pantaloni de călărie, care îi ieşise în întâmpinare. Era prea târziu să mai fugă, Stepan şi-a dat seama că e pierdut. Dar kazahul acesta ieşise să se uşureze. Era beat turtă şi s-a bucurat nespus de apariţia lui Stepan, fără să observe parcă înfăţişarea lui zdrenţăroasă, aproape neomenească. „Intră, intră, eşti oaspetele nostru!” în iurtă se afla un bătrân – tatăl şi încă un kazah la fel de tânăr şi cu decoraţii pe piept: erau doi fraţi foşti combatanţi pe front, acum nişte oameni importanţi la Alma-Ata, care veniseră să-şi omagieze părintele (de la colhoz luaseră doi cai şi cu ei ajunseseră la iurtă). Aceşti băieţi gustaseră din plin războiul şi de aceea erau oameni, apoi mai erau şi foarte beţi şi bunătatea de om beat îi făcea largi la inimă (acea bunătate pe care se angajase s-o stârpească şi până la urmă n-a stârpit-o Marele Staliu). Şi pentru ei era o mare bucurie că la ospăţul lor mai lua parte un om, chit că era un muncitor simplu de la mină, care merge la Orsk, unde nevasta lui trebuie să nască. Ei nu i-au cerut actele, ci i-au dat să bea şi să mănânce şi i-au făcut patul să se culce. Iată că se mai întâmplă şi de-alde astea… (Oare beţia este mereu duşmanul omului? Chiar şi atunci când descoperă ce este mai bun în el?)

Stepau s-a trezit înaintea gazdelor; temându-se totuşi de o capcană, a ieşit Nu, caii stăteau cum stătuseră, şi pe unul dintre ei ar putea să dispară acum. Dar nici el nu putea să-i obijduiască pe aceşti oameni buni – şi a plecat pe jos.

A mai mers încă vreo câteva zile, întâlnea acum maşini. De fiecare dată izbutea să se ferească, zbughind-o într-o parte. Şi iată că a ajuns la calea ferată, şi, mergând de-a lungul ei, în aceeaşi noapte s-a apropiat de gara Orsk. Mai rămânea să se urce în tren! A biruit! A săvârşit o minune: cu un cuţit confecţionat de el însuşi şi cu un ciomag a traversat un deşert uriaş de unul singur, şi iată-l ajuns la ţintă.

Însă la lumina felinarelor a văzut că printre liniile din gară se plimbă soldaţi. Atunci a pornit pe un drum de ţară de-a lungul căii ferate. Dimineaţa nu s-â mai ascuns: acum era în Rusia, în Patrie! Din faţă venea o maşină,

Stârnind nori de praf, şi pentru prima dată Stepan nu s-a mai ferit din calea ei. Diii această maşină de-a noastră a sărit un miliţian de-al nostru: „Cine eşti? Actele, te rog”. Stepan i-a explicat: tractorist, caută de lucru, în maşină se întâmplase să fie şi un preşedinte de colhoz: „Lasă-l în pace, eu am mare nevoie de tractorişti! Câţi din sat au acte?!”

Au mers o zi întreagă, s-au tocmit, au băut şi au mâncat, dar, înainte de a se însera, Stepan nu s-a putut abţine şi a fugit spre pădure, până unde nu erau decât vreo două sute de metri. Miliţianul însă era un tip destoinic – a tras un foc, al doilea! A trebuit să se oprească. L-au legat.

Probabil că i se pierduse urma şi îl considerau mort, iar soldaţii din gara Orsk nu-l aşteptau pe el, pentru că miliţianul înclina să-i dea drumul, iar la secţia raională a MVD-ului, la început, mai că nu-i făceau temenele: i-au oferit ceai cu sandvişuri, ţigări „Kazbek”, l-a interogat însuşi comandantul (dracu-i ştie pe spionii ăştia, mâine îl duc la Moscova şi, mai ştii? Te pomeneşti că se plânge) şi i se adresa numai cu „dumneavoastră”. „Unde este emiţătorul dumneavoastră radio? Ce serviciu v-a paraşutat aici?” „Serviciu? S-a mirat Stepan. Eu n-am lucrat la prospecţiuni geologice10, am lucrat mai mult la mină.” însă evadarea asta s-a sfârşit mai rău decât cu sandvişuri şi mai rău chiar decât cu capturarea corpului. La întoarcerea în lagăr l-au bătut îndelung şi necruţător. Şi epuizat de puteri, şi înfrânt, Stepan a căzut şi mai jos decât starea lui dinainte, şi-a dat semnătura, obligându-se faţă de operul din Kenghir, Beliaev, să-l ajute să-i descopere pe cei care pun la cale vreo evadare. Devenise ca momeala pentru raţele sălbatice. Toată această evadare el a relatat-o unui coleg de celulă, pe urmă altuia, aşteptând ecouri. Şi dacă exista vreun ecou, dacă cineva îl ruga să repete, Stepau* raporta cumătrului.

Aceleaşi trăsături de cruzime care marchează fiecare evadare dificilă au luat proporţii neobişnuite în evadarea stupidă şi sângeroasă tot din Djezkazgan, tot din vara anului 1951.

Cei şase fugari care plănuiseră să evadeze noaptea din mină l-au ucis pe cel de al şaptelea, considerat de ei turnător. Apoi, printr-un puţ, au ieşit la suprafaţă, în stepă. Cei şase deţinuţi erau oameni foarte diferiţi, astfel încât, de la început, n-au vrut să meargă împreună. Aşa ceva ar fi fost corect, dacă ar fi existat un plan inteligent.

Dar unul dintre ei s-a dus numaidecât în orăşelul muncitorilor liberi, care era chiar acolo, lângă lagăr, şi a bătut la fereastra unei ibovnice. El nu avea de gând să se ascundă la ea, să aştepte o vreme în beci ori în pod (ceea ce ar fi fost un lucru foarte înţelept), ci să petreacă împreună puţină vreme (recunoaştem aici profilul unui condamnat pentru banditism). A chefuit cu ea o noapte şi o zi, iar în seara următoare a îmbrăcat costumul fostului ei soţ şi s-au dus amândoi la club, la cinematograf. Supraveghetorii din lagăr, care se aflau acolo, l-au recunoscut şi numaidecât l-au legat burduf.

Alţi doi, nişte georgieni nechibzuiţi şi înfumuraţi, s-au dus la gară şi au plecat cu trenul spre Karaganda. Insă din Djezkazgan spre lumea exterioară, în afară de potecile păstorilor şi cărările evadaţilor, nu există alte drumuri,

Numai cel spre Karaganda, cu trenul. Şi de-a lungul acestui drum se înşiruie lagărele, şi la fiecare gară se află posturi operative. Astfel, înainte de a ajunge la Karaganda, şi ei au fost legaţi burduf.

Ceilalţi trei au luat-o spre sud-vest – drumul cel mai greu. Pe aici nu există nici oameni, nu există nici apă. Un ucrainean în vârstă, Prokopenko, fost combatant pe front, care poseda o hartă, i-a convins să aleagă acest drum şi le-a spus că el va găsi apă. Însoţitorii lui erau un tătar din Crimeea, bun cunoscător al felului de viaţă al hoţilor şi bandiţilor, şi un hoţ jigărit, din categoria clinilor. Au petrecut fără mâncare şi fără apă patru zile şi patru nopţi. Nemaiputând suporta, tătarul şi hoţul i-au zis lui Prokopenko: „Am hotărât s-o sfârşim cu tine”. El n-a înţeles: „Cum asta, fraţilor? Vreţi să ne despărţim?” „Nu, să-ţi luăm zilele. Toţi n-o să ajungem la capăt.” Prokopenko a început să-i implore. Şi-a descusut şapca, a scos de acolo fotografia nevestei şi a copiilor, sperând să-i înduioşeze. „Fraţilor! Fraţilor! Am plecat împreună spre libertate! Eu o să vă duc până la capăt. Curând trebuie să găsim un puţ! Vom avea apă negreşit! Mai răbdaţi puţin! Fie-vă milă!”

Ei însă l-au înjunghiat, sperând să-i bea sângele. I-au tăiat venele, dar sângele n-a curs, s-a închegat numaidecât!…

Încă un cadra de film. Doi în stepă, aplecaţi deasupra celui de al treilea. Sângele nu vrea să curgă…

Uitându-se unul la celalalt cu ochi de lup, pentru că acum unul dintre ei urma să fie sacrificat, au pornit mai departe, în direcţia pe care le-o arătase „nenea”, şi peste două ore au găsit un puţ cu apă…!

A doua zi însă au fost reperaţi din avion şi înhăţaţi.

La interogatoriu au mărturisit, şi totul s-a aflat în lagăr. Deţinuţii au hotărât să-i înjunghie pe amândoi pentru Prokopenko. Însă au fost ţinuţi într-o celulă separată, apoi luaţi şi judecaţi în alt loc.

Zici să nu crezi că totul depinde de steaua sub care a început evadarea! Cât de amănunţit şi de îndelung a fost calculat totul şi iată că în clipa fatală se stinge lumina în zonă şi cade punctul cu procurarea camionului. Iar altă evadare a început dintr-un elan, fără nici o pregătire, iar împrejurările parcă fuseseră alese – tot una şi una.

În vara anului 1948, în aceeaşi secţie nr. L din Djezkazgan (atunci încă nu era Lagăr special), într-o dimineaţă, o basculantă a fost trimisă la o carieră de nisip îndepărtată să încarce nisip şi să-l ducă la betonărie. Cariera de nisip nu făcea parte dintre obiectivele lagărului, adică nu era păzită, şi trebuiau să-i ducă în basculantă şi pe încărcători: trei condamnaţi pe termen lung – unul cu decar şi doi cu sferturi. Escorta era compusă dintr-un fruntaş şi doi soldaţi, şoferul era un drept comun neescortabil. O întâmplare! Dar trebuie să ştii să foloseşti întâmplarea, la fel de repede precum se iveşte. Ei trebuiau să se hotărască şi să se înţeleagă de faţă cu soldaţii din escortă, care stăteau alături în timp ce încărcau nisipul. Biografiile celor trei erau asemănătoare, cum pe atunci erau milioane: la început frontul, apoi lagărele germane, evadările din ele, capturarea, lagărele de concetrare disciplinare, eliberarea la sfârşitul războiului şi, drept mulţumire pentru totul – închisoarea la ai noştri. Şi de ce Să nu evadezi acum, în ţara ta, când nu ţi-a fost frică s-o faci în Germania? Au încărcat. Fruntaşul a urcat în cabină. Cei doi soldaţi cu automate s-au aşezat în partea din faţă a basculantei, cu spatele spre cabină şi cu automatele îndreptate spre zeki, care şedeau pe nisip în partea din urmă a basculantei. Îndată ce au pornit de la carieră, zekii, la un semn, au aruncat concomitent nisip în ochii soldaţilor şi s-au aruncat asupra lor. Le-au luat automatele şi prin geamul din spatele cabinei, cu patul armei, l-au năucit pe fruntaş. Maşina s-a oprit, şoferul tremura de spaimă. I-au spus: „Nu-ţi fie teamă, nu ne vom atinge de tine, tu doar nu eşti câine! Descarcă!” Motorul a început să duduie, şi nisipul, nisipul preţios, mai preţios decât aurul, cel care le-a adus lor libertatea, s-a risipit pe pămâiit Şi aici, ca aproape în toate evadările. – Istoria să nu uite asta! – Robii s-au dovedit mai mărinimoşi decât păzitorii: ei nu i-au ucis, nu i-au bătut, doar le-au poruncit să se dezbrace, să se descalţe, şi le-au dat dramul desculţi şi numai în lenjerie de corp. „Tu, şoferule, cu cine eşti?” „Cu voi, cu cine altcineva”, s-a hotărât şoferul.

Pentru a-i deruta pe străjerii desculţi (preţul clemenţei!), ei au apucat-o mai întâi spre apus (stepa este plată, cu maşina mergi în ce direcţie pofteşti), acolo unul s-a îmbrăcat în fruntaş, ceilalţi în soldaţi şi au pornit-o spre nord Toţi aveau arme, şoferul permis – nimic suspect! Totuşi intersectându-se cu liniile telefonice, le-au rapt pentru a întrerupe legăturile. (Le trăgeau în jos, mai aproape, cu o funie care avea la capăt o piatră, care era lansată ca un arcan, pe urmă le rupeau cu uu cârlig.) Pierdeau timp cu asta, dar câştigul era mai mare. Au mers toată ziua cu toată viteza până ce kilometrajul a indicat vreo trei sute de kilometri, iar benzina era la zero. Au început să ia seama la maşinile ce veneau din sens opus. O „Pobeda”. Au oprit-o. „lertaţi-ne, tovarăşe, dar ăsta-i serviciul, permiteţi să vă controlăm actele.” S-a dovedit că erau nişte granguri! Conducerea raională de partid, care se duce fie să controleze, fie să-şi însufleţească propriile colhozuri, ori pur şi simplu aşa la un beşbarmak. „Ia poftim afară! Dezbrăcarea!” Grangurii îi imploră să nu-i împuşte. I-au dus în stepă doar în lenjerie de corp, i-au legat, le-au luat actele, banii, costumele şi au pornit cu „Pobeda”. (Iar soldaţii, dezbrăcaţi în cursul dimineţii, doar către seara au ajuns până la mina cea mai apropiată. Santinela din tumul de pază: „Stai pe loc!” „Suntem de-ai voştri, prieteni!” „Cum de-ai noştri doar în flanele şi izmene?”) „Pobeda” n-a avut rezevoral plin. Au parcurs vreo două sute de kilometri – gata benzina, şi încă o canistră întreagă. Au zărit nişte cai care păşteau şi i-au prins uşor, fără căpestre, au încălecat fără şa – şi la dram! Însă şoferul a căzut de pe cal, vătămându-şi piciorul. I-au propus să încalece pe al doilea. El a refuzat: „Nu vă fie teamă, băieţi, n-o să vă denunţ!” I-au dat bani, carnetul de conducere de pe „Pobeda” şi au pornit la galop. Acest şofer a fost ultimul om care i-a văzut, nimeni nu i-a mai văzut de atunci! Nici în lagărul lor nu i-au mai adus vreodată. Astfel, băieţii au lăsat în seiful secţiei speciale bancnotele lor de douăzeci şi cinci şi de zece fără rest. Procurorului verde îi plac cei cutezători!