Alexandr Soljenitin

Chinuitor trece timpul până se lasă întunericul. Nu trebuie să-i lăsăm să plece nici pe unul, nici pe celălalt. Şi dacă va veni şi al treilea? Iată însă că amândoi se pregătesc să plece să aprindă luminile la geamanduri. Ne oferim să-i ajutăm. Membrul de partid refuză: „Eu n-am decât două lumini de aprins şi trebuie să mă duc în sat, să duc nişte vreascuri acasă. Dar mai trec eu pe aici.” îi fac semn lui Kolia să nu-l scape din ochi pe membrul de partid, dacă observă ceva – în tufiş, îi arăt locul de întâlnire. Eu mă duc cu al nostru. Din barcă cercetez împrejurimile, întreb câţi kilometri sunt de colo până dincolo. Ne întoarcem în acelaşi timp cu vecinul. Asta mă linişteşte: n-a avut încă timp să ne denunţe. Curând, într-adevăr, revine cu căruciorul lui cu vreascuri. Da nu pleacă mai departe, s-a aşezat să guste din supa lui Kolia. Nu pleacă. Ce-i de făcut? Să-i imobilizăm pe amândoi? Unul în beci, celălalt în propriul pat?… Amândoi au acte, celălalt are bicicletă şi armă? Asta-i viaţa de evadat: nu-ţi este de ajuns simpla ospitalitate, trebuie să mai iei şi cu forţa…

Deodată – zgomot de furcheţi. Mă uit pe fereastră – într-o barcă trei, asta înseamnă cinci la doi. Stăpânul nostru iese, dar se întoarce numaidecât după bidoane. Zice: „Şeful a adus gazul. Ciudat că a venit chiar el, că astăzi e duminică.”

Duminică! Uitaserăm să ţinem socoteala zilelor săptămânii, noi le distingeam altfel. Păi noi am fugit într-o duminică seara. Care va să zică, trei săptămâni de la evadare! Ce-o fi acolo, în lagăr? Potera este disperată că n-a pus mâna pe noi. În trei săptămâni, dacă o ştergeam cu maşina, am fi putut de Mult să ne aranjăm undeva prin Karelia, prin Bielorusia, să avem acte de identitate, să muncim. Cu puţin noroc, poate şi mai la vest… Şi nu e păcat să te predai acum, după trei săptămâni?!

„Ce zici, Kolia, după ce ne-am făcut plinul, n-ar fi cazul să ne şi uşurăm gospodăreşte?” Ieşim în tufişuri şi urmărim: gazda noastră ia gazul de la barca sosită, membrul de partid s-a apropiat şi el. Vorbesc ceva, dar noi nu auzim.

Au plecat. Pe Kolia, îl trimit rapid în casă, să nu-i lase pe geamandurişti să vorbească singuri despre noi. Eu mă duc încet la barca gazdei. Ca să nu fac zgomot cu lanţul, mă căznesc şi scot ţăruşul cu totul. Socotesc timpul: dacă şeful geamauduriştilor s-a dus să raporteze despre noi, are şapte kilometri până în sat, deci – patruzeci de minute. Dacă epoleţii roşii sunt în sat, până se adună, cu maşina, fac încă vreo cincisprezece minute.

Mă duc în casă. Vecinul tot nu pleacă, face conversaţie. Foarte ciudat, înseamnă că va trebui să-i luăm pe amândoi deodată. „Ce zici, Kolia, mergem să ne spălăm înainte de culcare?” (trebuie să ne înţelegem.) Numai ce am ieşit, şi în liniştea serii auzim tropăit de cizme. Ne aplecăm şi la lumina cerului senin (luna încă nu răsărise) vedem cum pe lângă tufişuri aleargă oameni unul după altul, înconjoară căsuţa.

Îi şoptesc lui Kolia: „La barcă!” Fug spre râu, pe pantă alunec, cad şi, iată, am ajuns la barcă. Viaţa se numără în secunde, dar Kolia nu apare! Uude-o fi dispărut? Nu pot să-l părăsesc.

În sfârşit, de-a lungul malului, cineva fuge prin întuneric direct spre mine. „Kolia, tu eşti?” O flacără! Un foc de armă drept în faţă! Cu o săritură de cascador (cu mâinile înainte) sar în barcă. Dar pe coastă – rafale de automat Strigă: „L-am terminat pe unul”. Se apleacă: „Este rănit?” Gem. Mă scot din barcă, mă duc undeva. Şchiopătez (dacă sunt schilodit, mă vor bate mai puţin), în beznă, pe neobservate, arunc în iarbă două cuţite.

Sus, epoleţii roşii mă întreabă numele. „Stoliarov.” (Poate, cine ştie, mă descurc cumva. Nu-mi vine deloc să spun numele meu, asta înseamnă sfârşitul libertăţii.) Mă lovesc peste faţă: „Numele!” „Stoliarov.” Mă târăsc într-o izbă, mă dezbracă până la brâu, îmi leagă mâinile la spate cu sârmă, sânna îmi intră în piele, îmi proptesc baionetele în pântece. De sub una ţâşneşte o şuviţă de sânge. Miliţianul, locotenentul-major Sabotajnikov, care m-a prins, îmi vâră pistolul în faţă cu siguranţa trasă. „Numele!” Este inutil să mă mai împotrivesc, îi spun. „Uude-i al doilea?” îşi agită revolverul, baionetele se înfig şi mai adânc: „Unde-i al doilea?” Mă bucur pentru Kolia şi afirm: „Am fost împreună, probabil a fost ucis.”

A venit operul cu găitane albastre, un kazah. M-a împins aşa legat pe pat şi pe jumătate aşezat a început să mă lovească ritmic peste faţă: cu dreapta, cu stânga, cu dreapta cu stânga, de parcă ar înota. La fiecare lovitură, capul mi se loveşte de perete. „Unde-i arma?” „Care armă?” „Aţi avut o armă, aţi fost văzuţi într-o noapte.” Ăsta a fost acel vânător de noapte – şi el ne-a vândut… „A fost o lopată, n-a fost nici o armă!” Nu crede şi loveşte. Brusc m-am simţit mai bine: leşinasem. Când mi-am revenit: „Ia seama, dacă unul de-ai noştri o să fie rănit, tu o să fii curăţat pe loc!”

(Parcă simţiseră – Kolia a avut într-adevăr o armă! Asta s-a lămurit mai târziu – când i-am zis lui Kolia „La barcă!” el a fugit în direcţie opusă, în tufişuri. Mi-a explicat că n-a înţeles… Dar nu, toată ziua tânjise să se despartă, iată dar că s-a despărţit. Nu uitase nici bicicleta. Auzind împuşcăturile, s-a depărtat cât mai mult de râu şi s-a târât îndărăt, acolo de unde veniserăm aici. Se întunecase de-a binelea, şi câtă vreme toată haita tăbărâse pe mine, el s-a ridicat în picioare şi a fugit. Fugea şi plângea: credea că m-au ucis. Aşa a ajuns la cea de a doua căsuţă, a vecinului. A spart fereastra cu piciorul şi a început să caute arma. Pipăind, a găsit-o atâmată de perete, de asemenea – un săculeţ cu cartuşe. A încărcat. Gândul lui, zice, era următorul: „Să mă răzbun? Să trag în ei pentru Jora?” S-a răzgândit însă. A găsit bicicleta şi toporul. Dinăuntru a spart cu toporul uşa, a pus nişte sare în săculeţ (i s-a părut lucrul cel mai important sau u-a avut vreme să chibzuiască) – şi a plecat mai întâi pe un drum vicinal, apoi prin sat, chiar pe lângă soldaţi. Lor nici nu le-a trecut prin minte că poate fi el.)

Pe mine, legat, m-au pus într-o căruţă, doi soldaţi s-au aşezat peste mine şi m-au dus aşa la sovhoz, vreo doi kilometri. Aici era telefonul de la care pădurarul (era în barcă împreună cu şeful geamanduriştilor) i-a chemat pe epoleţii roşii, iată de ce au venit ei aşa de repede, pentru că au fost anunţaţi prin telefon, nici nu m-am gândit la asta.

Cu acest pădurar, aici, a avut loc o mică scenă, despre care, într-un fel, nu-mi face plăcere să povestesc, însă pentru unul care tocmai a fost prins este caracteristică: trebuia să merg la budă pentru o nevoie mică, dar cineva trebuia să mă ajute într-un fel foarte intim, pentru că mâinile mele erau răsucite la spate. Pentru a nu fi umiliţi soldaţii, i-au ordonat pădurarului să iasă cu mine. În întuneric ne-am depărtat puţin de soldaţii cu automate şi el, asistându-mă, mi-a cerat iertare pentru că m-a trădat: „Aşa-i funcţia mea. Nu puteam altfel.”

Eu n-am răspuns. Cine poate judeca asta? Ne-au trădat şi oameni cu funcţii şi fără funcţii. Toţi ne-au trădat pe drum, în afară de acel bătrân antic cu coama căruntă.

Într-o izbă la dramul mare, eu stau dezbrăcat până la brâu, legat. Mi-e tare sete, dar nu-mi dau să beau. Epoleţii roşii mă privesc ca nişte fiare, fiecare face ce face ca să mă înghiontească una-două cu patul armei, însă aici nu ucid cu una, cu două: pot să ucidă numai când sunt puţini, când nu există martori. (Se poate înţelge de ce sunt atât de răi. Câte zile, fără pic de odihnă, au mers unul după altul prin apă în stufăriş şi au mâncat doar coserve, fără nimic cald) în izbă se află o familie întreagă. Copiii mici mă privesc cu curiozitate, dar se tem să se apropie, chiar tremură. Locotenentul de miliţie sade şi bea vodcă împreună cu stapâuul, mulţumit de ispravă şi de răsplata ce va să vie. – „Tu ştii cine-i ăsta? Se laudă el către stapâuul izbei. Ăsta-i colonel, un cunoscut spion american, mare bandit. A fugit la ambasada americană. Aceştia, pe drum, ucideau oameni şi îi mâncau.”: ; Poate chiar şi el crede. MVD-ul răspândea astfel de zvonuri despre noi pentru a ne prinde mai uşor, ca toată lumea să ne denunţe. Nu le era destul avantajul puterii, al armelor, al vitezei de mişcare, aveau nevoie şi de sprijinul calomniei.

(în vremea asta pe drumul ce trecea pe lâhgă izba noastră, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, trece Kolia pe bicicletă, cu arma peste umăr. El vede izba puternic luminată, în pridvor – soldaţii zgomotoşi fumând, în faţa ferestrei – pe mine despuiat. Şi învârte din pedale spre Omsk. Iar acolo unde m-au prins pe mine, în jurul tufişurilor, toată noaptea, vor străjui soldaţii, iar dimineaţă vor pieptăna toate împrejurimile. Nimeni încă nu ştie că geamăn -duristului vecin i-a dispărut bicicleta şi arma, şi el, pesemne, s-a grăbit să meargă la băutură şi să se laude.)

Delectându-se cu succesul său, neobişnuit la scară locală, locotenentul de miliţie dă ordin să fiu dus în sat. Din nou mă aruncă în cărată şi mă duc la KPZ: peste tot sunt, la fiecare soviet sătesc! Doi soldaţi cu automate fac de gardă în coridor, doi sub fereastră! Doar eram colonelul spion american! Mi-au dezlegat mâinile, dar mi-au poruncit să mă culc pe pardoseală, în mijloc, să nu mă rezem de nici un perete. Şi astfel, gol până la brâu, îmi petrec noaptea de octombrie.

Dimineaţa vine un căpitan, mă fulgeră cu privirea, îmi aruncă tunica (celelalte haine le şi băuseră). Încet şi uitându-se spre uşă, îmi pune o întrebare ciudată:

— De unde mă cunoşti? ’:

— Nu vă cunosc.

— De unde ai ştiut atunci că eu, căpitanul Vorobiov, am fost însărcinat cu căutările? Ticălosule, îţi dai seama în ce situaţie m-ai pus?

El este Vorobiov! Şi căpitan! Acolo, noaptea, când ne-am dat drept grapă operativă, l-am pomenit pe căpitanul Vorobiov: şchiopul pe care l-am cruţat a denunţat totul de-a fir a păr. Şi acum căpitanul are neplăceri. Dacă şeful poterei are legături cu evadatul, ce să ne mai mirăm că de trei săptămâni nu pot să-l prindă…!

Mai vine şi o haită de ofiţeri, strigă la mine, mă întreabă şi de Vorobiov. Le spun că este o pură întâmplare.

Mi-au legat din nou mâinile cu sârmă, mi-au scos şireturile de la bocanci şi ziua-n amiaza mare m-au plimbat prin sat. În cordon – vreo douăzeci de soldaţi cu automate. A dat năvală întregul sat, muierile dau din cap, copiii aleargă în urmă şi ţipă: ;:

— Au adus un bandit! Să-l împuşte!

Sârma îmi taie mâinie, la fiece pas bocancii îmi ies din picioare, dar am ridicat capul sus şi privesc deschis, mândru, la oameni, să vadă că sunt un om cinstit.

Plimbarea asta a fost demonstrativă, ca muierile astea şi copiii să ţină bine minte (vreme de douăzeci de ani se vor povesti legende), în capul satului mă aruncă într-un camion gol, cu caroseria din scânduri vechi, negeluite. Cinci soldaţi cu automate se aşază lângă cabină ca să fie cu ochii pe mine.

Şi iată că toţi kilometrii de care noi ne bucuram atât, toţi kilometrii care ne depărtau de lagăr, trebuie acum să-i parcurg îndărăt. Pe traseul maşinilor, cu toate ocolişurile, se adunau cinci sute. Îmi pun cătuşele la mâini, sunt strânse la limită. Mâinile mi le-au răsucit la spate şi n-am cu ce să-mi apăr faţa. Şi nu stau întins ca un om, ci ca un buştean. Ei chiar aşa ne şi spun -buşteni.

Şi drumul era stricat, plouă, plouă necontenit, maşina se hurducă prin hâitoape. Fiecare zdruncinătură şterge cu capul meu, cu faţa mea, podeaua caroseriei, mă zgârie, în piele mi se înfig aşchiuţe. Iar mâinile nu numai că nu pot veni în ajutorul feţei, dar ele însele parcă sunt tăiate la cea mai mică zguduitură, parcă cineva îmi taie palmele cu cătuşele, precum cu ferăstrăul, încerc să mă târăsc în genunchi spre un oblon şi să mă aşez, sprijinindu-mă de el cu spatele. Zadarnic! N-am de ce să mă ţin şi cea dintâi scuturătură mai puternică mă zvârle de colo-colo, şi eu mă târăsc cum dă Dumnezeu. Astfel, uneori mă arancă şi mă izbeşte de scândurile obloanelor, încât simt că zboară măruntaiele din mine. Pe spate nu pot să stau din pricina palmelor. Mă las pe o parte – e rău. Mă întorc pe burtă – rău. Mă căznesc să îndoi gâtul şi să ridic capul astfel, încât să-l feresc de lovituri. Dar gâtul oboseşte, capul cade şi se izbeşte cu faţa de scândura oblonului.

Şi cei chici soldaţi din escortă privesc nepăsători la chinurile mele.

Această călătorieintră în instrucţia lor sufletească.

Locotenentul lakovlev, care merge în cabină, la popasuri coboară, se uită la mine şi mijeşte: „Ei, n-ai evadat încă?” îl rog să mă lase să-mi fac nevoile, el slobozeşte un râs strident: „Fă-ţi-le în pantaloni, noi nu te împiedicăm!” II rog să-mi scoată cătuşele, el râde: „Ai avut noroc că n-ai căzut în mâua acelui băiat pe sub tumul căruia te-ai târât. Acum n-ai mai fi în viaţă.” în ajun mă bucurasem că nu mă bătuseră încă „după merit”. De ce să-şi strice însă pumnii, dacă totul poate să facă bena camionului? Pe tot corpul meu nu rămăsese un loc nelovit, care să nu mă doară. Mâinile parcă îmi sunt încontinuu retezate cu ferăstrăul. Capul îmi plesneşte de durere. Faţa îmi este vânătă de izbituri, toată înţepată de scânduri, pielea zdrelită*.

Mergem o zi întreagă şi aproape toată noaptea.

Când am încetat să mă mai lupt cu bena camionului şi cu totul în nesimţire mă izbeam cu capul de scânduri, un ostaş din escortă n-a mai suportat – mi-a pus rucsacul sub cap, mi-a slăbit pe neobservate cătuşele şi, aplecându-se deasupra mea, mi-a şoptit: „Nu-i nimic, mai rabdă, o să ajungem curând”. (De unde o fi luat aşa ceva acest flăcău? Cine l-o fi crescut? Cine l-o fi educat? Putem spune cu siguranţă că nu Maxim Gorki şi nici politrucul companiei sale.)

Ekibastuz. Lanţ de trăgători cu automate. „Jos!” Nu pot să mă ridic. (Dacă m-aş fi ridicat, m-ar fi luat toţi cu bucurie la dezmorţit.) Au desfăcut oblonul din spate, m-au rostogolit pe pământ. S-au strâns şi supraveghetorii – să privească, să se hlizească. „Aha, agresorul!” a strigat unul dintre ei.

M-au târât pe la postul de gardă în puşcărie. Nu m-au vmt într-o boxă individuală, ci, dintr-o dată, într-o celulă comună, ca să mă vadă toţi amatorii de libertate.

În celulă m-au ridicat cu grijă pe braţe şi m-au aşezat pe priciul de sus. Doar că n-aveau nimic de mâncare până la raţia de dimineaţă „. *;.

Iar Kolia, în noaptea aceea, a mers mai departe spre Omsk. De fiecare maşină, observând farurile, se depărta cu bicicleta în stepă şi acolo se culca la pământ. Pe urmă, într-o gospodărie singuratică, a intrat în poiata păsărilor unde şi-a împlinit visul de evadat: a sucit gâtul la trei găini şi le-a băgat în traistă. Şi, cum celelalte începuseră să cârâie şi să cotcodăcească, a pornit mai departe.

Acea nesiguranţă, care ne clătinase pe noi după marile greşeli, acum, după ce pe mine mă prinseseră, pusese stăpânire şi mai tare pe Kolia. Nestatornic, emotiv, şi-a continuat evadarea mai mult de disperare, fără a-şi da prea bine seama ce trebuie să facă. El nu putea să înţeleagă lucrul cel mai simplu: că dispariţia armei şi a bicicletei a fost, bineînţeles, descoperită şi ei nu mai fac un secret din asta, iar el trebuia să le arunce încă de dimineaţă, ca fiind prea săritoare în ochi; şi că de Omsk nu trebuie să se apropie din partea asta, şi nu pe şosea, ci ocolind oraşul pe departe, prin locuri virane şi curţi dosnice. Arma şi bicicleta ar fi trebuit să le vândă numaidecât – iată cum ar fi făcut rost de bani. El însă a stat o jumătate de zi în tufişurile de lângă Iitâş, dar, din nou, n-a avut răbdare până se înnopta şi a pornit de-a lungul râului pe poteci. Era foarte posibil ca prin postul de radio local să-i fi transmis semnalmentele, în Siberia nu prea se jenează de asemenea lucruri, precum în partea europeană.

Când a trecut pe lângă o căsuţă, a intrat, înăuntru era o femeie bătrână şi fata ei de vreo treizeci de ani. În casă aveau un radio. Printr-o coincidenţă uimitoare, o voce cânta: Din Sahalin fugit-a vagabondul Pe-a fiarelor cărare-ngusţă…

Kolia s-a înduioşat, l-a podidit plânsul. „Care ţi-e necazul?” l-au întrebat femeile. Compasiunea lor l-a făcut să plângă de-adevăratelea. Ele s-au repezit să-l liniştească. El le-a explicat: „Sunt singur pe lume. Toţi m-au părăsit” „Atunci însoară-te, mai în glumă, mai în serios, i-a zis bătrână. Uite, nici fata mea nu e măritată.” Kolia s-a înduioşat şi mai tare şi a început să-şi examineze mireasa. Aceasta a trecut la lucruri practice: „Bani de vodcă ai?” Kolia s-a scotocit, a scos ultimele rublişoare, nu erau de ajuns. „Completez eu.” Şi a plecat. „Da, şi-a adus aminte Kolia, am vânat nişte potâmichi. Mamă soacră, pregăteşte un ospăţ de sărbătoare.” Bătrână le-a luat: „D-apăi astea-s găini!” „înseamnă că le-am încurcat pe întuneric, când le-am împuşcat.” „Dar de ce au gâturile sucite?”

Kolia a cerut o ţigară, baba îi cere ginerelui bani pe tutun. Kolia şi-a scos şapca, bătrâna s-a speriat: „Nu cumva eşti puşcăriaş, ai părul tuns? Pleacă, du-te cât mai eşti întreg. Dacă vine fiică-mea, te dăm pe mâna miliţiei!”

Şi tot timpul pe Kolia îl chinuia întrebarea: de ce pe Irtâş nouă ne-a fost milă de oamenii liberi, iar oamenii liberi n-au pic de milă faţă de noi? A luat dintr-un cui bătut în perete o scurtă modernă, ca la Moscova (afară se făcuse frig, iar el era doar în costum), a îmbrăcat-o – îi venea ca turnată. Baba strigă: „Te dau pe mâna miliţiei!” Iar Kolia vede pe fereastră că fata babei venea însoţită de cineva pe bicicletă. Deci a şi denunţat!

Prin urmare – „mahmadera!” A luat arma şi zice către babă: „în colţ! Culcat!” S-a tras lângă perete, i-a lăsat pe cei doi să intre pe uşă şi ordonă: „Culcat!” Apoi bărbatului: „Ia să-mi faci cizmele tale cadou de nuntă! Scoate-le pe rând!” Convins de arma îndreptată asupra lui, acela şi-a scos cizmele, Kolia le-a încălţat, arancând scâlcieturile din lagăr, şi a ameninţat că de va ieşi cineva după el îl va împuşca.

Şi a pornit pe bicicletă. Dar bărbatul a pornit să-l ajungă cu bicicleta lui. Kolia a descălecat, a dus puşca la umăr: „Stai! Lasă bicicleta! Dă-te la o parte!” După ce acela s-a dat îndărăt, el s-a apropiat, a rapt spiţele de la bicicletă, i-a înţepat anvelopa cu cuţitul, apoi a plecat.

Curând a ieşit la şosea. În faţă era Omskul. A pornit drept înainte. Iată şi staţia de autobuz. Prin grădini, femeile scoteau cartofi. În urma lui a apărat o motocicletă cu ataş. În ea – tineri muncitori îmbrăcaţi cu pufoaice. A mers ce a mers şi, deodată s-a repezit spre Kolia şi la doborât cu ataşul. Cei trei au sărit de pe motocicletă, s-au năpustit asupra lui şi au început să-l lovească în cap cu revolverul.

Femeile din grădini s-au pornit pe ţipat: „Ce-aveţi cu el? Ce v-a făcut?!” într-adevăr – ce le-a făcut el?

Dar nu ai posibilitatea să explici oamenilor cine şi cui a făcut şi încă va mai face rău. Sub pufoaice, toţi cei trei aveau uniforme militare (grupa operativă a străjuit zi de zi la intrarea în oraş). Şi li s-a răspuns femeilor: „Este un ucigaş”. Foarte simplu. Şi femeile, credincioase Legii, s-au dus la cartofii lor.

Primul lucra pe care l-a făcut grapa operativă a fost să-l întrebe pe sărmanul evadat dacă are bani. Kolia a răspuns cinstit că nu. L-au căutat şi, într-unul din buzunarele scurtei lui „moscovite”, au găsit cincizeci de rable. Confiscâudu-i, au mers la un bufet unde au mâncat şi au băut. De altfel, i-au dat şi lui Kolia să mănânce. ^ în* -, w Astfel am acostat în puşcărie pentru multă vreme, procesul era fixat de-abia în iulie anul viitor. Nouă luni am zăcut în puşcăria lagărului, din când în câud ne târau la anchetă. Ancheta era condusă de şeful regimului disciplinar Macehovski şi de agentul operativ Weinstein. Ancheta urmărea să stabilească: cine ne-a ajutat dintre deţinuţi? Care dintre cei liberi, „în înţelegere cu noi”, a întrerupt lumina în momentul evadării? (Noi nu le-am explicat că planul era altul şi că stingerea luminii doar ne-a derutat) Unde se afla locul de întâlnire la Omsk? Ce frontieră urma să trecem în continuare? (Ei nu puteau să admită Că oamenii voiau să rămână în patrie.) „Voiam să mergem la Moscova, la Comitetul Central, să povestim despre arestările criminale, şi atât!” Nu ne cred.

Fără să obţină nimic interesant, ne-au blagoslovit cu obişnuitul buchet al evadaţilor: 58-14 (sabotaj contrarevoluţionar); 59-3 (banditism); decretul „patru pe şase”, articolul „unu-doi” (furt săvârşit de o bandă de hoţi); acelaşi decret, articolul „doi-doi” (tâlhărie combinată cu violenţă, primejdioasă pentru viaţa oamenilor); articolul 182 (confecţionare şi port de arme albe).

Dar tot acest şirag fioros de articole nu ne ameninţa cu lanţuri mai grele decât cele pe care le aveam. Represiunea judiciară, care depăşise demult orice limită raţională, ne făgăduia după aceste articole aceiaşi douăzeci şi cinci de ani, care i se puteau da şi unui baptist pentru rugăciunea lui şi pe care noi îi şi aveam fără nici o evadare. Numai că acum, la apel, noi va trebui să spunem că „sfârşitul pedepsei” este în 1975, nu în 1973. Ca şi când în 1951 noi puteam simţi această diferenţă!

În anchetă a fost o singură întorsătură ameninţătoare: când ne-au făgăduit că ne vor judeca în calitate de indivizi care au torpilat economia. Acest cuvânt nevinovat era mai primejdios decât uzatele „sabotor, bandit, tâlhar, hoţ”. Acest cuvânt decidea calea pentru pedeapsa cu moartea, introdusă cu un an înainte.

Noi intram în această categorie de indivizi pentru că torpilaserăm economia statului. Cum ne-au explicat anchetatorii, prinderea noastră a costat o sută două mii de ruble; pe unele şantiere nu s-a lucrat câteva zile (deţinuţii nu au fost scoşi la lucru pentru că escorta a fost mobilizată pentru poteră); douăzeci şi trei de maşini cu soldaţi au colindat zi şi noapte prin stepă şi în trei săptămâni au consumat plafonul anual de benzină; grupe operative au fost trimise în toate oraşele şi orăşelele muncitoreşti apropiate; s-a dat ordin să fim căutaţi în toată ţara şi pentru asta au fost expediate în toate colţurile Uniunii patru sute de fotografii cu chipul meu şi patru sute – cu chipul lui Kolia…

Toată această enumerare am ascultat-o cu mândrie…

Aşadar, ne-au dat o pedeapsă de câte douăzeci şi cinci de ani. Când cititorul va lua în mâuă această carte, probabil, soroacele noastre încă nu se vor fi isprăvit…: ;: /;.; Până când să ia cititorul această carte în mână, Gheorghi Tenno, atlet şi chiar teoretician al atletismului, a murit la 22 octombrie 1967, doborât pe neaşteptate de un cancer galopant. După ce a căzut la pat, de-abia i-au mai ajuns zilele să citească aceste capitole şi să le îndrepte cu degetele deja înţepenite. Nu astfel şi-a închipuit şi a făgăduit prietenilor că va fi moartea sa! Precum odinioară, când făcea un plan de evadare, se înflăcăra atât de tare la gândul că va muri în luptă. Zicea că, murind, va trage după sine vreo zece asasini, şi primul dintre ei va fi Viacik Karzubâi^ (Molotov), şi, negreşit, Hvat (anchetatorul în cazul lui Vavilov). Ăştia nu trebuie omorâfi, ăştia trebuie schingiuiţi, dacă legile statului îi apără pe ucigaşi. „După ce ai tras primele focuri, viaţa ta este răscumpărată, zice Tenno, dar îţi depăşeşti bucuros Planul.” însă l-a doborât pe neaşteptate boala, fără să-i dea posibilitatea să caute o armă şi luându-i puterile. (Dar parcă putea el să ucidă? Precum în cazul cu motănelul alb…?) Bolnav deja, Tenno a distribuit, pe la diferite cutii poştale din Moscova, scrisorile mele adresate congresului scriitorilor. Şi-a exprimat dorinţa să fie îrmormântat în Estonia. Pastorul era şi el un vechi deţinut – şi al lagărelor hitleriste, şi al celor staliniste.

Molotov a rămas să răsfoiască netulburat ziarele vechi şi să-şi scrie memoriile de gâde. Iar Hvat – să-şi cheltuiască liniştit pensia în casa de la numărul 41 de pe strada Gorki.

În plus, după evadarea lui Tenno (pentru seheciul cu ghinion), activitatea artistică de amatori a KVC a fost interzisă pentru un an.

Deoarece cultura este un lucru bun. Insă cultura trebuie să servească oprimării, nu libertăţii.

Capitolul 8

EVADĂRI ÎNTÂMPLĂTOARE ŞI EVADĂRI PREGĂTITE INGINEREŞTE

EVADĂRILE din ITL, dacă nu ţinteau cumva Viena sau ţinuturile de dincolo de strâmtoarea Bering, erau privite, evident, de suveranii şi instrucţiunile GULAG-ului cu înţelegere. Ei le considerau un fenomen stihiuic, rea gospodărire, inevitabilă îhtr-o gospodărie prea mare, cum ar fi epizootia la vite, desfacerea plutelor pe râu, jumătăţile de cărămidă în locul cărămizilor întregi.