Alexandr Soljenitin

Şi astfel am trăit pe insulă aproape o săptămână: din ziua a zecea, şi am început-o pe cea de a şaisprezecea, în desişul pădurii am construit o colibă uscată. Noaptea este frig şi în ea, e drept, dar mai dormim şi ziua. În toate zilele astea am avut parte de soare. Bem multă apă, încercăm, precum cămila, să facem rezerve. Stăm liniştiţi şi printre ramuri privim la viaţa de acolo, de pe mal. Acolo circulă maşini. Oamenii cosesc iarbă – a doua coasă. Pe noi nu ne deranjează nimeni.

Pe neaşteptate, într-o zi, când moţăiam în iarbă, încălziţi de ultimele raze de soare, auzim în insulă zgomot de topor. Ne ridicăm puţin şi vedem că nu departe un om tăia cioturi de lemn şi, încet-încet, se apropie de noi.

Într-o jumătate de lună îmi crescuse o barbă sălbatică, n-aveam cu ce ne rade, arătam a evadat tipic. Lui Jdanok nu-i creşte nimic, e ca un puştan.

Astfel eu mă prefac adormit şi pe el îl trimit să meargă degrabă, să ceară o ţigară, să spună că noi suntem turişti din Omsk, să afle de unde este el. În caz de nevoie – eu sunt pregătit.

Kolia s-a dus, şi au stat de vorbă. Şi-au aprins câte o ţigară. Era un kazah dintr-un colhoz vecin. Puţin după aceea: a luat-o pe mal, s-a suit în barcă şi, fără să-şi ia cioturile tăiate, a început să vâslească.

Ce însemană asta? Se grăbeşte să dea ştire despre noi? (Sau poate, dimpotrivă, s-o fi speriat că îl denunţăm, fiindcă şi pentru tăiat lemne din pădure poţi fi condamnat. Aşa-i viaţa acum: toată lumea se teme de toată lumea.) „Ce i-ai zis despre noi?” „Că suntem alpinişti.” Şi de râs şi de plâns -Jdanok încurcă întotdeauna câte ceva. „Eu ţi-am spus – turişti! De unde până unde alpinişti în stepă întinsă?”

Nu, nu mai putem rămâhe aici! S-a isprăvit cu fericirea Am cărat totul în barcă şi am poniit. Deşi e încă ziuă, trebuie să pornim cât mai repede. Kolia s-a culcat pe fundul bărcii, nu poate fi văzut, şi astfel, de departe, pare un singur om în barcă. Vâslesc, ţinându-mă pe mijlocul Irtâşului.

Prima problemă – să cumpărăm pâine. A doua – cum o să ajungem în locuri locuite de oameni, va trebui să mă bărbieresc neapărat. La Omsk socotim să vindem un costum, să plecăm cu trenul, urcându-ne în el cu câteva staţii mai departe.

Către seară am ajuns la căsuţa unui supraveghetor de geamanduri. Am urcat. Acolo era o femeie singură. S-a speriat, a început să se agite: „îl chem îndată pe soţul meu!” Şi a plecat undeva. Eu după ea, o urmăresc. Deodată, Jdanok mă strigă îngrijorat: „Jora! ^ (Dracu să te ia, cu limba ta păcătoasă cu tot. Doar ne-am înţeles că eu sunt Viktor Alexandrovici.) Mă întorc. Doi bărbaţi – unul dintre ei cu armă de vânătoare.” Cine sunteţi? „ Turişti din Omsk. Vrem să cumpărăm alimente. (Şi ca să risipim orice bănuială:) Da să intrăm în casă, de ce ne primiţi atât de prost? „Şi, într-adevăr, ei se destind:” Noi nu avem nimic. Poate la sovhoz. Doi kilometri mai jos”.

Mergem la barcă şi coborâm încă douăzeci de kilometri. Era o seară cu lună. Urcăm pe malul povârnit. O căsuţă. Nu arde nici o lumină. Batem la poartă. Iese un kazah. Şi acesta este primul om care ne vinde o jumătate de pâine, un sfert de sac de cartofi. Cumpărăm şi un ac cu aţă (asta, probabil, a fost o imprudenţă), îl întrebăm şi de un brici de bărbiert, dar el nu se rade, lui nu-i creşte barba. Totuşi era cel dintâi om bun. Noi prindem gust şi îl întrebăm dacă n-are ceva peşte. S-a ridicat soţia, ne aduce doi peşti şi zice: „Beş denga” ^. Asta-i peste orice aşteptări, ne dă peştele fără bani. Într-adevăr, nişte oameni tare buni! Eu bag peştele în săculeţ, el îl trage înapoi. „Beş denga, cinci ruble”, explică stăpânul. Ah, aşa stau lucrurile! Nu, nu-l luăm, e scump.

Vâslim tot restul nopţii. A doua zi, cea de a şaptesprezecea zi de la evadare, ascundem barca în tufişuri, iar noi dormim în fân. La fel şi în cea de a optsprezecea şi de a nouăsprezecea zi, căznindu-ne să nu ne întâlnim cu oameni. Avem de toate: apă, foc, came, cartofi, sare, găleată. Pe malul drept, abrupt, sunt păduri de foioase, pe cel stâng – lunci şi mult fân. Ziua facem focul în tufişuri, fierbem ciorbă, dormim.

Curând însă vom ajunge la Omsk şi, inevitabil, vom ieşi în lume, prin urinare, am nevoie de un brici de bărbierit. Neputinţă totală: fără brici şi fără foarfece nu poţi născoci nimic care să te ajute să scapi de păr. Poate doar să-l smulgi fir cu fir.

Într-o noapte cu lună am zărit o movilă înaltă pe malul Irtâşului. Ne-am zis: să fie oare vreun turn de pază de pe vremea lui Ermak13? Ne-am urcat să vedem. Şi la lumina lunii am văzut un misterios oraş mort, cu case de chirpici. Probabil tot de la începutul anilor treizeci… Ce arde – au ars, casele de chirpici le-au dărâmat, pe oameni i-au legat de cozile cailor. Aici, turiştii u-au ce căuta…

În aceste două săptămâni n-a plouat niciodată. Nopţile, însă, deveniseră foarte friguroase. Pentru viteză vâsleam mai mult eu, iar Jdanok şedea la cârmă şi îngheţa. Şi iată că în cea de a douăzecea noapte a început să mă roage să facem focul şi să se încălzească bând apă fiartă. L-am pus să vâslească, dar el tremura scuturat de friguri şi mă ruga mereu să fac focul.

Tovarăşul de evadare nu putea să-i refuze acest foc – Kolia trebuia să înţeleagă şi să renunţe el. Dar Jdanok aşa era el, nu putea să lupte cu dorinţa lui: ca atunci când a luat lipia de pe masă; s-au cum l-au ispitit gâştele şi găinile…

Tremura şi cerea foc. Însă de-a lungul Irtâşului, pretutindeni, probabil că ne aşteptau cu atenţia încordată. Este uimitor că până acum nu ne-am încrucişat cu soldaţii din escortă. Că în nopţile cu lună, în mijlocul Irtâşului, nu ne-au observat şi nu ne-au oprit La un moment dat am observat pe malul cel înalt o luminiţă. Kolia, în loc de foc, a început să mă roage să intrăm şi să ne încălzim. Era şi mai primejdios. Nu puteam fi de acord. Să înduri atâta, să parcurgi atâta drum – şi pentru ce? Dar nu puteam să-l refuz, poate s-a îmbolnăvit. Iar el nu renunţa de bună-voie.

La lumina unei gazomiţe dormeau un kazah şi o kazahă. Au sărit în sus speriaţi. Eu le explic: „Vedeţi, acest om s-a îmbolnăvit, lăsaţi-ne să ne încălzim. Noi suntem în delegaţie, de la Zagotzerno^. Am trecut cu barca din partea cealaltă.” Zice kazahul: „Culcaţi-vă.” Kolia s-a culcat pe o pătură de pâslă, m-am aşezat şi eu, cum se zice, de ochii lumii. Era primul nostru acoperiş de la începutul evadării, dar nu aveam linişte din pricina lui. Nu numai că nu puteam să dorm, dar nici să mă întind nu puteam. Aveam senzaţia că ne-am trădat singuri, că ne-am vârât singuri îutr-o capcană.

Bătrânul a ieşit doar în cămaşă şi izmene (altfel m-aş fi dus după el) şi nu s-a întors multă vreme. De după polog se aud şoapte în kazahă. Ăştia sunt cei tineri, întreb: „Cine sunteţi? Supraveghetori la gemanduri?” „Nu, noi suntem din sovhozul zootehnic Abai15, primul pe Republică.” Ah, ce locşor ne-am ales, mai rău nici că se poate! Unde-i sovhoz – acolo-s autorităţile şi miliţia. Ba încă şi primul pe Republică! Înseamnă că se străduiesc…

Îi strâng mâna lui Kolia: „Mă duc la barcă, vino după mine. Cu servieta.” Iar cu glas tare: „Degeaba am lăsat merindele pe mal”. Ies în tindă, împing uşa care dă afară, dar este încuiată. Da, e clar. Mă întorc, îl zgâlţâi pe Kolia ca să-l fac atent şi mă duc iar la uşă. Uşa a fost făcută de nişte tâmplari proşti,

Jos o scândură e mai scurtă, pe acolo vâr mâna şi mă întind zdravăn… Aha, e proptită cu un par pe dinafară, îl dobor.

Ies. Fuga spre mal. Barca e la locul ei. În lumina lunii pline stau şi aştept Dar Kolia nu se vede. Ah, ce năpastă! Înseamnă că n-are putere să se scoale. Se mai încălzeşte vreo câteva clipe. Ori l-au prins. Trebuie să mă duc să-l ajut Urc din nou povârnişul. Din casă, spre mine, vin patru, printre ei – Jdanok. Foarte aproape unul de altul (sau îl ţin?). Strigă: „Jora! (Din nou” Jora! „) Vino încoace! Ne cer actele!” Dar servieta n-o are în mână, cum îi poruncisem.

Mă apropii Cel nou, cu accent kazah, zice: „Actele dumneavoastră!” Mă ţin cât se poate de calm: „Dar dumneata cine eşti?” „Eu sunt comandantul.” „Foarte bine, zic eu încurajator, să mergem. Actele pot fi oricând verificate. Acolo în casă, e şi lumină mai multă.” Am intrat în casă.

Ridic încet servieta de jos, mă aproapii de gazomiţă şi chibzuiesc cum să mă apropii mai bine şi să sar, iar în vremea asta vorbesc întruna: „Actele, mă rog, îutotdeuana… Actele trebuie verificate acolo unde este nevoie. Vigilenţa nu strică. La noi, la Zagotzerno, a fost un caz…” Apucasem îucuietoarea ca să deschid servieta. Toţi se strânseseră în jurul meu. Şi-i fac comandantului un vânt cu umărul spre stâuga, el cade peste bătrân şi amândoi se prăvălesc la pământ. Celui tânăr – o directă de dreapta în falcă. Ţipete, strigăte! Eu: „Mahmadera!” şi cu servieta în mână sar pe o uşă, pe a doua. Din tindă, Kolia mă strigă: „Jora! Mă ţin, nu mă lasă!” Se apucase de tocul uşii, iar ei îl trăgeau înăuntru. L-au apucat de mână, dar nu-l pot trage. Atunci m-am proptit cu piciorul în toc, şi l-am smucit cu atâta putere, încât Kolia a zburat peste mine, iar eu am căzut. Numaidecât peste mine s-au prăvălit doi. Nu înţeleg cum am ieşit de sub ei. Preţioasa noastră servietă a rămas acolo. Am fugit direct spre povârniş, în salturi! Din spate aud în rusă: „Cu toporul! Cu topoml!” probabil ca să mă sperie, altfel ar fi zis în kazahă. Simt că sunt gata să mă apuce cu mâinile. Mă poticnesc, gata-gata să cad! Kolia ajunsese la barcă Strig: „împinge barca. Sări îu ea!” El o împinge, iar eu intru până la genunchi în apă, apoi sar în barcă. Kazahii nu îndrăznesc să intre în apă, aleargă pe mal: „Gâr, gâr, gâr!” Le strig: „Hei? Ne-aţi prins, ticăloşilor?”

Bine că n-au avut iiici o armă. Am împins barca pe firul apei. Ei urlă şi aleargă pe mal, însă un mic golfuleţ le stăvileşte drumul. Mi-am scos cele două perechi de pantaloni, cei marinăreşti şi cei de costum, îi storc, şi-mi clăuţăne dinţii în gură. „Ce zici, Kolia, ne-am încălzit?” Tace…

E limpede că trebuie acum să ne luăm adio de la Irtâş. În zori trebuie să ieşim la mal şi să ajungem la Omsk cu vreo maşină de ocazie. Nu mai avem mult în servietă rămăsese „katiuşa” şi sarea. Unde să găsim un brici de ras, nu mai vorbesc unde să ne uscam? Lată, lângă mal, o barcă, o căsuţă. E clar, un supraveghetor de geamanduri. Coborâm pe mal, batem la uşă. Nu se aprinde nici o lumină. O voce groasă de bărbat: „Cine-i acolo?” „Lăsaţi-ne să ne încălzim! Era să ne înecăm, ni s-a răsturnat barca.” După multă zăbavă, în sfârşit uşa se deschide, în tindă, în semiîntuneric, într-o parte a uşii – un bătrân voinic, rus, cu mâinile amândouă ridicase toporul asupra noastră. Dacă-l Loveşte pe cel dintâi – nu-l mai opreşti! „Nu vă fie teamă, caut eu să-l înduplec. Noi suntem din Omsk. Am fost în delegaţie în sovhozul Abai. Am vrut să ajungem cu barca în raionul vecin, dar mai sus de dumneata sunt nişte praguri şi nişte plase, noi am făcut o mişcare greşită şi – ne-am răsturnat.” Se uită la noi încă bănuitor, fără să lase toporul. Unde l-am mai^văzut, în ce tablou? Un bătrân din poveşti – coamă căruntă, capul cărunt, în sfârşit, dă glas: „Care va să zică, vă duceţi la Jelezianka?” Ce bine, am aflat şi unde suntem. „Sigur, la Jelezianka. Însă ce-i mai rău – ue-a căzut servieta în apă şi aveam în ea o sută cincizeci de rable. Am cumpărat nişte came de la sovhoz, acum nu ne mai arde de came. Poate vrei s-o cumperi dumneata?” Jdanok s-a dus după came. Bătrânul m-a lăsat să intru în odaia lui, acolo ardea o lampă de gaz, pe perete – o puşcă de vânătoare. „Acum o să vă verificăm actele.” Mă străduiesc să vorbesc cât mai firesc, convingător: „Actele le avem totdeauna cu noi, bine că le ţinem în buzunarul de la piept şi nu s-au udat Eu sunt Stoliarov Viktor Alexandrovici, împuternicitul direcţiei regionale zootehnice.” Acum trebuie să iau cât mai repede iniţiativa. „Dar dumneata cine eşti?” „Supraveghetorul geamandurilor.” „Şi numele dumitale?” Tocmai atunci a intrat Kolia şi bătrânul n-a mai adus vorba de acte. A zis că n-are bani pentru came, dar poate să ne ofere un ceai.

Am rămas la el cam un ceas. Ne-a încălzit ceai la flacără de aşchii, ne-a dat pâine şi chiar ne-a tăiat câteva felii de slănină. Am vorbit despre şenalul trtâşului, de preţul care l-am dat pe barcă, unde putem s-o vindem. Vorbea mai mult el. Se uita la noi cu o privire inteligentă de bătrân, şi mi s-a părut că înţelege totul acest om adevărat. La un moment dat chiar am vrut să mă destăinui. Dar asta nu ne-ar fi ajutat cu nimic: brici nu avea, era evident, părul lui crescuse cum creşte totul în pădure. Şi pentru el era mai bine să nu ştie, altfel – articolul „ai ştiut şi n-ai spus”.

I-am lăsat din carnea noastră de viţel, şi el ne-a dat chibrituri, a venit să ne conducă şi ne-a explicat pe ce parte trebuie să vâslim. Ne-am desprins de mal, am început să vâslesc repede, să ne depărtăm cât mai mult în această ultimă noapte. Ne-au prins pe malul drept, acum ne ţineam mai mult pe lângă cel stâug. Luna trecuse de malul nostru, dar cerul era senin, şi observăm cum de-a lungul malului drept, povârnit şi acoperit cu păduri, tot pe firul apei coboară o barcă, doar că noi suntem mai iuţi.

Nu cumva o f i o grupă operativă?… Înaintăm paralel. Am hotărât să fiu obraznic, am apăsat pe vâsle şi m-am apropiat. „Hei, consătene! Încotro?” „La Omsk”. „De unde?” „Din Pavlodar.” „Ce cauţi aşa departe?” „Mă mut acolo, definitiv”.

Pentru un oper, graiul lui, rostind peste tot numai „o”, părea cam simpluţ, răspunde cu plăcere şi, evident, este chiar bucuros de întâlnire. Nevastă-sa doarme în barcă, iar el, cu vâslele, face noaptea mai scurtă. Scormonesc cu privirea: asta nu-i barcă, ci adevărată haraba, plină cu calabalâc, peste tot numai boccele.

Chibzuiesc cu repeziciune, în ultima noapte, în ultimele ore pe râu – o astfel de întâlnire! Dacă se mută definitiv, înseamnă că au şi mâncare, şi bani, şi acte de identitate, şi haine, şi chiar brici de bărbierit. (Nimeni, nicăieri, n-o Să observe dispariţia lor. El este unul, noi suntem doi, nevasta n-o punem la socoteală. Eu voi călători cu carnetul lui de identitate, Kolia se va travesti şi se va da drept femeie: mic, spân la faţă, îi vom confecţiona o figură. Şi vom găsi, desigur, un geamantan – pentru înfăţişarea noastră de călători. Şi orice şofer, chiar în dimineaţa asta ne duce până la Omsk.

Când nu s-a jefuit pe râurile ruseşti? Când soarta ţi-e potrivnică, oare ce poţi să faci? După ce lăsasem urme pe râu – asta era unica şansă şi ultima, îmi pare rău să iau lucrurile creştinului, dar de noi cui i-a părut rău? Sau cui o să-i pară rău?

Toate astea ne trec fulgerător prin minte, şi mie, şi lui Jdanok. Şi doar îl întreb încet: „îhî-m-m?” Şi el încet de tot: „Mahmadera”.

Mă apropii tot mai mult şi acum împing barca lor spre malul drept, spre pădurea întunecată, mă grăbesc să nu ajungem la cotul râului, acolo poate că pădurea ia sfârşit îmi compun o voce de comandant şi ordon:

— Atenţie! Suntem grupa operativă a ministerului de interne. Trageţi barca la mal. Controlul actelor!

Vâslaşul a azvârlit vâslele: ori se speriase, ori poate era chiar bucuros – nu sunt bandiţi, ci o grupă operativă.

— Poftiţi, rosteşte el în felu-i specific, puteţi să le controlaţi şi aici, pe apă.

— Am spus la mal – la mal să fie! Şi repede.

Am ajuns. Suntem aproape bord lângă bord. Noi am sărit, el se strecoară cu greutate printre boccele, şchioapătă. Nevasta s-a trezit: „Mai este mult?” Flăcăul îmi întinde carnetul de identitate. „Şi livretul militar?” „Eu sunt invalid, am fost rănit, m-au reformat. Uite adeverinţa…” Bag de seamă că la prora bărcii lor luceşte ceva – un topor, îi fac semn lui Kolia – se confiscă. Kolia s-a repezit, prea brusc, şi a luat toporul. Femeia a început să bocească, simţea ceva. Eu, sever: „Ce-nseamnă asta. Gata cu plânsul. Noi căutăm nişte fugari. Criminali. Şi toporul este socotit armă,” S-a mai liniştit. – Îi ordon lui Kolia:

— Locotenent! Du-te la postul de observaţie. Acolo trebuie să fie căpitanul Vorobiov.

(Şi gradul, şi numele mi-au venit în minte de la sine, şi iată de ce: amicul nostru, căpitanul Vorobiov, şi el fugar, a rămas să zacă în BUR-ul din Ekibastiiz.)

Kolia a înţeles: să vadă sus dacă nu e cineva, dacă putem să acţionăm. Şi a urcat coasta, în vremea asta eu pun întrebări şi cercetez cu privirea. Invalidul îmi luminează servil cu chibriurile lui. Citesc carnetele de identitate şi certificatele. Se potriveşte şi vârsta – invalidul n-are încă patruzeci. A lucrat ca gea-mandurist Acum au vândut casa, vaca. (Fireşte, are toţi banii cu el.) Se duc să-şi caute norocul. Nu le ajungea o zi, au plecat noaptea.

Este o ocazie excepţională, o ocazie rară, tocmai pentru că nimeni, nicăieri, n-o să bage de seamă dispariţia lor. Dar ce vrem noi? Avem nevoie de vieţile lor? Nu, eu n-am ucis oameni şi nici nu vreau să ucid. Pe anchetator sau pe oper, când mă schingiuiesc, da, însă n-am să pot ridica muia asupra unor oameni nevinovaţi. Să le luăm banii? Doar foarte puţini. Cum puţini?

Păi, pentru două bilete până la Moscova. Şi pentru mâncare. Şi poate câte ceva din boarfe. Asta n-o să-i ruineze. Şi dacă nu le vom lua actele, nici barca şi iie vom înţelege să nu ne denunţe? E greu de crezut? Şi noi cum o să ne descurcăm fără acte?

Dar dacă o să luăm actele, nu le rămâne altceva de făcut decât să ne denunţe. Iar ca să nu ne denunţe, trebuie să-i legăm aici. Să-i legăm astfel, încât să avem o rezervă de două-trei zile.

Dar asta ar însemna pur şi simplu să…?

S-a întors Kolia, mi-a făcut semn că sus totul este în ordine. Aşteaptă de la mine „mahmadera!” Ce-i de făcut?

Ekibastuzul robilor, Ekibastuzul ocnaşilor îmi răsare dinaintea ochilor. Şi să ne întoarcem acolo?… Oare să nu avem dreptul…?

Şi deodată – deodată ceva foarte uşor mi-a atins picioarele. M-am uitat: ceva mic, alb. M-am aplecat, şi ce văd? Un motănel alb. A sărit din barcă, cu coada ridicată, toarce şi se freacă de picioarele mele.

El nu-mi ştie gândurile.

Şi din pricina atingerii acestui pisoiaş, am simţit că voinţa mea s-a frânt. Încordată de douăzeci de zile, începând cu târâtul pe sub sârma ghimpată, acum parcă a plesnit. Am simţit că, orice mi-ar zice Kolia acum, eu n-aş putea să le iau – nu viaţa, dar nici banii lor câştigaţi cu sudoarea frunţii.

Păstrându-mi tonul sever:

— Aşteptaţi aici, o să ne dumirim îndată. ^ w Urcăm coasta malului, ţin în muia actele lor. Îi spun lui Kolia ce gândesc. El tace. Nu este de acord, dar tace.

Uite-aşa sunt toate rânduite: ei pot să ne ia la toţi libertatea, şi n-au mustrări de conştiinţă. Dacă vrem să ne luăm îndărăt libertatea noastră naturală, pentru asta ei ne cer viaţa, a noastră şi a tuturor celor pe care îi întâlnim în cale.

Ei îşi permit totul, noi – nu. Iată de ce ei sunt mai puternici decât noi. Fără să convenim ceva, coborâm. Lângă barcă este doar şchiopul. „Unde îţi este nevasta?” „S-a speriat şi a fugit în pădure.”

— Luaţi-vă actele. Puteţi să vă continuaţi drumul. Mulţumeşte. Strigă spre pădure:

— Ma-aria! Vino îndărăt! Sunt oameni buni. Hai să plecăm.

Ne desprindem de mal. Vâslesc din toate puterile. Şontorogul îşi aduce aminte şi îmi strigă din urmă:

— Tovarăşe şef! Ştiţi, ieri am văzut doi – bandiţi în toată regula! Dacă ştiam, îi reţineam pe ticăloşi!

— Ţi-a fost milă, nu? Întreabă Kolia. Nu zic nimic.

*

Din noaptea asta – de când am intrat să ne încălzim, ori de la întâlnirea cu motăiielul alb, evadarea noastră a început să meargă prost. Nu ştiu ce, dar parcă pierduserăm ceva: siguranţa? Îhdemânarea? Capacitatea de a chibzui? Unitatea opiniilor? Acum, când eram atât de aproape de Omsk, am început să Facem greşeli şi să nu ne mai înţelegem. Astfel de fugari nu ajung prea departe.

Spre dimineaţă am abandonat barca. Ziua am dormit într-un stog, dar destul de agitaţi. S-a întunecat. Mi se făcuse foame. Ar trebui să fierbem nişte came, dar găleata am pierdut-o în timpul retragerii. Am hotărât s-o frigem. Am găsit un scaun de tractor – el va fi tigaia. Cartofii o să-i coacem.

Alături se afla o colibă înaltă de fân – o făcuseră cosaşii, în acea eclipsă a minţii în care intrasem astăzi, nu ştiu de ce am socotit că e mai bine să fac focul înlăuntral colibei: n-o să fie văzut de nicăieri. Kolia nu vrea nici un fel de cină: „Să mergem mai departe!” A apărut disensiunea, nimic nu merge.

Am făcut totuşi focul în colibă, însă am pus prea multe vreascuri. A luat foc toată coliba, abia am izbutit să ies afară. Focul s-a întins la stog, cel în care ne petrecusem toată ziua. Mi s-a făcut dintr-o dată milă de acest fân înmiresmat, care fusese atât de bun cu noi. Am început să-l împrăştii, să mă rostogolesc pe pământ, încercând să strng focul, să nu se întindă mai departe. Kolia stă deoparte, e supărat, nu mă ajută.

Ce urmă am lăsat! Ce văpaie! Vizibilă de la mai mulţi kilometri. Asta se mai cheamă şi diversiune. Pentru evadare or sa ne dea acelaşi sfertuleţ, pe care îl mai avem. Dar pentru „diversiune” cu fânul colhozului, la dorinţă îţi pot da şi pedeapsa capitală.

Mai grav este că fiecare greşeală creează posibilitatea apariţiei unor greşeli noi, îţi pierzi siguranţa, capacitatea de a aprecia situaţia.

Coliba a ars, dar cartofii s-au copt. Cenuşă în loc de sare. Am mâncat.

Am pornit la drum de noapte. Am ocolit un sat mare. Am găsit o lopată. Am luat-o pentru orice eventualitate. Ne-am dat mai aproape de Irtâş. Şi am nimerit într-un golf. Să ocolim din nou? E păcat Am căutat şi am găsit o barcă fără vâsle. Nu-i nimic, lopata în locul vâslelor. Am traversat golfuleţul. Aici mi-am legat lopata cu cureaua în spate, cu coada în sus, să pară ca un pat de armă. În întuneric păream vânători.

Curând ne-am întâlnit cu nişte oameni. Am sărit într-o parte. Unul zice: „Petro!” „Ai greşit, nu sunt Petro!”

Am mers toată noaptea. Din nou am dormit într-un stog. Ne-a trezit sirena unui vapor. Am scos capul – nu prea departe era un debarcader. Aici se cărau harbuji cu camioanele. Omskul este aproape, este aproape. E timpul să mă bărbieresc şi să facem rost de bani. Kolia mă sâcâie întruna: „Suntem pierduţi. De ce trebuia să mai evadăm dacă ştiai că o să-ţi fie milă? Era în joc soarta noastră, şi ţie ţi-a fost milă. Acum suntem pierduţi.”

Are dreptate. Acum totul pare extrem de absurd: n-avem brici, u-avem bani, şi totul a fost în mâinile noastre, dar nu am luat nimic. Trebuia să tânjeşti atâţia ani după evadare, să pui în joc atâta şiretenie, să te târăşti pe sub sârma ghimpată şi să aştepţi rafala în spinare, să nu bei şase zile apă, să traversezi deşertul în două săptămâni – şi să nu iei ceea ce ai în mână! Cum să intru în Omsk nebărbierit? Cu ce o să plecăm din Omsk mai departe…?

O zi întreagă stăm întinşi într-un stog de fâu. Fireşte, nu putem să dormim. Pe la cinci seara Jdanok zice: „Hai să mergem acum să ne orientăm pe lumină”. Eu: „Pentru nimic în lume!” El: „Curând o se se împlinească o lună!

Îţi păzeşti pielea exagerat de mult! O să ies şi mă duc singur. „îl ameninţ:” Ia seama, cuţitul e făcut şi pentru tine!” însă, fireşte, n-o să împlânt cuţitul în el.

S-a potolit. Stă culcat. Brusc se rostogoleşte din stog şi pleacă. Ce să fac? Să ne despărţim aşa? Am sărit şi eu, am pornit după el. Mergem la lumina zilei, pe un drum de-a lungul Irtâşului. Ne-am aşezat lângă un stog şi chibzuim: dacă ne întâlnim acum cu cineva, va trebui să nu-i dăm drumul până nu se face întuneric, ca să nu ne denunţe. Kolia a ieşit imprudent – o f i liber drumul? – Şi numaidecât l-a văzut un flăcău. Au trebuit să-l cheme: „Apropie-te, prietene, să aprindem o ţigară de necaz!” „Da ce necaz aţi păţit?” „Păi, uite, am plecat cu cumnatul meu în concediu cu barca Eu sunt din Omsk, iar el din Pavlodar, este lăcătuş la şantierul de reparaţii navale, într-o noapte, barca s-a desfăcut şi dusă a fost, am rămas doar cu ce am avut pe mal. Da tu ce eşti?” „Eu sunt geamandurist.” „N-ai zărit pe nicăieri barca noastră? Poate prin stufăriş?” „Nu.” „Şi unde-i postul tău?” Uite colo „, zice, arătând spre o căsuţă.” Păi, hai să mergem la tine, fierbem nişte carne, ne bărbierim.”

Mergem. Căsuţa pe care o văzusem era a unui alt geamandurist, vecin, a geamanduristului nostru – la vreo trei sute de metri mai departe. Dar nu e singur. De-abia am intrat în casă, şi vecinul vine la noi pe bicicletă, cu armă de vânătoare. Se holbează la barba mea, mă întreabă despre viaţa la Omsk. Pe mine, un ocnaş, să mă întrebi de viaţa din libertate! Bălmăjesc ceva la nimereală, în general că stăm prost cu locuinţele, cu alimentele, cu produsele industriale de asemenea, aici sigur nu dai greş. El se strâmbă, obiectează, se pare că este cadru de partid. Kolia fierbe supa, trebuie să mâncăm bine şi să facem şi rezerve, poate nu mai avem prilejul până la Omsk.