Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,56 Mb.
səhifə20/60
tarix06.01.2019
ölçüsü2,56 Mb.
#90642
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   60

Şi, într-adevăr, şoferul nu i-a denunţat. El s-a aranjat într-un colhoz de lângă Petropavlovsk şi a trăit liniştit patru ani. Dar l-a nenorocit dragostea de artă. Cânta frumos la baian1*, a apărat în spectacole la clubul său, pe urmă a mers la concursul formaţiilor de amatori pe raion, apoi pe regiune, începuse să uite viaţa dinainte, însă din public l-a recunoscut un supraveghetor din Djezkazgan şi l-au arestat chiar acolo, în culise, şi acum i-au trântit douăzeci şi cinci de ani în virtutea articolului 58. L-au dus din nou în Djezkazgau.

*

O categorie specială o formează evadările care nu sunt pornite nici din elan, nici din disperare, ci beneficiază de o bună pregătire tehnică şi de nişte mâini de aur.



În Kenghir a fost pusă la cale faimoasa evadare într-un vagon de cale ferată. La unul din şantiere aduceau mereu la descărcat o garnitură de tren cu ciment ori cu azbest. Trenul era descărcat în zonă, de unde pleca gol. Cinci zeki au pregătit următoarea evadare: au confecţionat un perete fals din şipci de lemn pentru un vagon de marfă tip Pullmann; acest perete era pliant, prins în balamale ca un paravan, astfel încât atunci când îl vor duce spre vagon să pară că este doar o planşă mai mare, bună de cărat, în loc de roabă. Făcuseră următorul plan: cât timp se descărca vagonul, stăpânii lui erau zekii; să introducă paravanul în vagon şi să-l deplieze, să-l bată în cuie ca să-l transforme în perete fix; toţi cinci să se aşeze cu spatele la peretele vagonului şi cu ancore de sfoară să ridice şi să fixeze peretele-paravan. Tot vagonul este plin de pulbere de azbest, la fel şi peretele lor. Este greu să apreciezi din ochi diferenţa de adâncime a vagonului. Există însă o complicaţie în calcularea timpului, descărcarea trenului trebuie efectuată până în momentul plecării, câtă vreme zekii sunt încă pe şantier, nu se pot urca dinainte, trebuie să se convingă că vor pleca numaidecât. Şi doar atunci în ultima clipă s-au aruncat cu cuţitele şi cu alimentele, dar pe neaşteptate, unul dintre fugari a călcat într-un macaz şi şi-a rupt piciorul. Asta i-a întârziat – ei n-au izbutit până la controlul escortei să isprăvească montarea peretului. Astfel au fost descoperiţi. Pentru această încercare de evadare s-a făcut proces*.

Aceeaşi idee, însă îutr-o evadare solitară, a folosit-o aviatorul-cursant Batanov. La DOK-ul (Combinatul de prelucrare a lemnului) din Ekibastuz se confecţionau tocuri pentru uşi, care erau transportate pe şantierele de construcţii. Dar la DOK se lucra non-stop, şi santinela nu cobora niciodată din turn. În vreme ce la sectoarele de constucţie escorta păzea numai ziua. Cu ajutorul prietenilor, Batanov a fost ascuns într-un cadru de uşă. – Bătut în scânduri – a fost apoi încărcat în camion şi descărcat pe şantier. La DOK au încurcat socoteala schimburilor, şi în seara aceea n-au descoperit lipsa lui; la şantierul de construcţii, el s-a eliberat din cutie, a ieşit şi… A luat-o la picior.

Însă în aceeaşi noapte a fost prins pe drumul spre Pavlodar. (Această evadare a lui a fost cu un an mai târziu după cea făcută cu camionul când le-au spart cauciucurile.)

Din pricina evadărilor eşuate, unele chiar de la început; din pricina altor evenimente de care nu ducea lipsă pământul zonei; datorită însemnărilor profunde ale agentului operativ; datorită refractarilor la muncă şi multor altor recalcitranţi, în Ekibastuz creştea şi se umplea întruna Brigada cu regim disciplinar intensificat Ea nu mai încăpea în cele două aripi de piatră ale închisorii, nici în rejimka (baraca ur. 2, de lângă cea a conducerii). Au mai înfiinţat o rejimka (baraca nr. 8), în special pentru banderovişti.

Cu fiecare evadare nouă şi cu fiecare eveniment care semăna a răzvrătire regimul disciplinar din cele trei rejimki devenea tot mai dur. (Pentru istoria celor condamnaţi pentru banditism, să notăm că în BUR-ul din Ekibastuz câinii bombăneau nemulţumiţi: „Ticăloşilor! E timpul să sfârşiţi cu evadările. Din cauza evadărilor voastre or să ne sufoce cu regimul disciplinar… Pentru aşa ceva într-un lagăr de drept comun te burduşesc în bătaie”. Adică spuneau cea ce îi interesa pe şefii lagărului.) în vara anului 1951 baraca-rejimka nr. 8 a pus la cale o evadare în bloc. Ea se afla la vreo treizeci de metri depărtare de zonă şi a hotărât să sape un tunel. Dar se vorbea prea mult despre asta, flăcăii ucraineni discutau aproape deschis între ei. – Ei considerau că un banderovist nu poate fi turnător, dar erau destui turnători printre ei. Însă n-au apucat să sape decât vreo câţiva metri liniari, că au şi fost trădaţi.

Liderii barăcii-re/m&a nr. 2 au fost foarte supăraţi din pricina acestei iniţiative zgomotoase, nu pentru că s-ar fi temut de represalii, precum câinii, ci pentru că şi ei se aflau tot la treizeci de metri de zonă, şi chiar înainte de baraca 8 s-au gândit şi au început să sape un tunel de înaltă clasă. Acum ei se temeau că din moment ce aceeaşi idee le-a trecut prin cap deţinuţilor din ambele rejimki putea fi ghicită şi apoi verificată şi de haita străjerilor. Dar patronii Ekibastuzului, speriaţi mai mult de evadările cu maşinile, şi-au propus ca scop principal să înconjoare toate şantierele de lucru şi zona loca-tivă cu şanţuri adânci de un metru, care ar fi barat drumul oricărei maşini care ar fi vrut să iasă. Ca şi în evul mediu, zidurile nu erau de ajuns, erau necesare şi şanţurile. Excavatorul săpa curat şi fără cusur şanţ după şanţ, împrejurul tuturor zonelor.

Baraca-re/Httfa? N r. 2 era o zonă mică împrejmuită cu sârmă ghimpată în interiorul zonei celei mari din Ekibastuz. Poarta ei era permanent încuiată cu lacăt, în afară de timpul petrecut la vărărie, locatarii barăcii aveau voie să se plimbe prin curticica din jurul barăcii doar douăzeci de minute. Tot restul timpului erau încuiaţi în baraca lor, prin zona comună treceau doar câud mergeau la locul de adunare şi înapoi. Ei nu erau admişi niciodată la cantina comună, bucătarii le aduceau mâncarea în bidoane.

Considerând vărăria doar ca o posibilitate de a ieşi la soare şi a respira aer curat, deţinuţii din această rejimka nu dădeau în brânci să ia la cazma varul vătămător. Iar când la sfârşitul lui august 1951, acolo a avut loc şi o crimă

(banditul Aspanov l-a ucis cu ranga pe Anikin – un fugar care a trecut de sârma ghimpată printr-un troian viscolit de viforniţă, dar a fost prins după o/i, din pricina asta se afla la rejimka; tot despre el – vezi Partea a Treia, Capitolul 14), trustul a renunţat la asemenea „muncitori”, şi toată luna septembrie rejimka nu a fost scoasă nicăieri, aflându-se în regim de închisoare.

Acolo se aflau mulţi „evadaţi convinşi”, şi peste vară, unul câte unul, s-a înjghebat un grup de evadare din doisprezece oameni (Mahomet Hagiev, căpetenia musulmanilor din Ekibastuz; Vasili Kustarnikov; Vasili Briuhin; Valentin Râjkov; Mutianov; un ofiţer polonez, amator de galerii subterane; şi alţii). Acolo toţi erau egali, dar Stepan Konovalov, un cazac din Kuban, era totuşi omul cel mai important. S-au legat prin jurământ: cine va sufla o vorbă, chiar unei singure persoane, s-a zis cu el, trebuie să-şi pună capăt zilelor, sau îl vor înjunghia alţii.

În perioada asta, zona Ekibastuzului era împrejmuită cu un gard compact înalt de patru metri. De-a lungul lui o fâşie arată, cu lăţimea de patra metri -antezona – dincolo de gard, pe o rază de cincisprezece metri, fusese delimitată zona interzisă, care se sfârşea cu o tranşee de un metru. S-a hotărât ca întreagă această fâşie de apărare să fie străbătută de un tunel, care însă trebuie să fie atât de sigur, încât, pentru nimic în lume, să nu fie descoperit dinainte.

Însă prima explorare a arătat că fundamentul nu era prea adânc, spaţiul subteran al întregii barăci era atât de mic, încât nu vor avea unde să depună pământul săpat. Acesta părea un obstacol de netrecut. Deci – să nu mai evadeze?… Şi careva a făcut o propunere: podul este, în schimb, spaţios, prin urmare, să urce pământul în pod! Asta părea însă de neconceput. Să urci pe furiş în pod, zi de zi, ceas de ceas, multe zeci de metri cubi de pământ prin spaţiul locuibil al barăcii, supravegheat şi controlat, şi pe deasupra să nu risipeşti nici un firicel, să nu laşi nici cea mai mică urmă!

Insă când au născocit cum să facă asta au jubilat şi evadarea a fost hotărâtă definitiv. Hotărârea a venit o dată cu alegerea secţiei, adică a camerei. Această baracă finlandeză, destinată muncitorilor liberi, a fost asamblată din greşeală în zona lagărului, alta la fel nu mai găseai în tot lagărul: aici erau camere mici, în care nu erau înghesuite şapte vagoiiaşe, ca peste tot, ci trei, adică pentru douăsprezece persoane. Şi au pus ochii pe o astfel de secţie, unde locuiau deja câţiva din duzina lor. Prin diferite mijloace, schimbând locurile de bunăvoie şi debarasându-se prin râs şi glume de cei care îi stinghereau (tu sforăi, tu… Tragi cam multe vânturi), i-au mutat pe cei străini în alte secţii şi i-au adus pe ai lor.

Cu cât deţinuţii cu regim disciplinar erau mai izolaţi de zonă, mai pedepsiţi şi oprimaţi, cu atât devenea mai mare importanţa lor morală în lagăr. O comandă din partea celor aflaţi la rejimka era prima lege a lagărului, şi acum dacă aveau nevoie de ceva de ordin tehnic – comandau, undeva, pe unul din şantierele de lucra, se confecţiona, era trecut cu tot riscul prin percheziţia din lagăr, şi cu cel de al doilea risc se transmitea destinatarilor: în zămârcă, cu pâinea ori cu medicamentele.

Întâi şi-ntâi au fost comandate şi primite cuţitele şi pietrele de ascuţit. Pe urmă: cuie, şuruburi, chit, ciment, var stins, cablu electric, bandă izolatoare.

Cu ajutorul cuţitelor au tăiat cu grijă lambele a trei scâuduri din pardoseală, au scos plinta care le ţinea strivise, au scos cuiele de la capetele acestor scânduri lângă perete şi cuiele care le fixau de grinda de la mijlocul camerei. Cele trei scânduri eliberate au fost fixate într-un panou, pe partea de jos, cu o stinghie transversală, iar cuiul principal a fost bătut în această stinghie de sus în jos. Măciulia lui mare a fost acoperită cu chit de culoarea duşumelii şi presărată cu praf. Panoul se îmbina perfect cu duşumeaua, nu aveai de ce să-l prinzi şi niciodată nu a fost ridicat introducând toporul într-o crăpătură. Era ridicat în felul următor: se scotea plinta, se înfăşură o sârmă pe micul rost lăsat sub măciulia cuiului şi se trăgea de ea. Ori de câte ori se schimbau săpătorii scoteau şi puneau din nou la loc plinta. În fiecare zi „spălau duşumeaua”: udau scândurile cu apă, ca să se umfle şi ^să nu aibă crăpături. Problema intrării era una dintre problemele principale, în general, încăperea unde se desfăşurau lucrările la tunel era menţinută într-o curăţenie deosebită. Nimeni nu se culca pe vagonaş încălţat, nimeni nu fuma, obiectele nu erau împrăştiate, nici o firimitură în dulăpioare. Oricine venea în inspecţie, întârzia foarte puţin aici. „Civilizat!” Şi pleca mai departe.

Cea de a doua era problema ascensorului, de jos până în pod. În secţia tunelului, ca şi în toate celelalte, exista o sobă. Între ea şi perete rămânea un spaţiu îngust, unde abia ar fi putut să încapă un om. Descoperirea consta în faptul că acest spaţiu trebuia astupat, zidit, să fie transformat din spaţiu locuibil în spaţiu afectat tunelului, într-una din încăperile nelocuite au demontat definitiv un vagonaş. Cu scândurile lui au astupat golul, şi numaidecât le-au bătut în şipci, le-au tencuit şi le-au vopsit în culoarea sobei. Puteau oare supraveghetorii regimului disciplinar să ţină minte în care dintre cele douăzeci de cămăruţe ale barăcii soba se uneşte cu peretele şi în care este separată? De altfel, nici măcar n-au remarcat dispariţia vagonaşului. Supraveghetorii ar fi putut observa doar tencuiala umedă în primele zile, dar pentru asta trebuiau să ocolească soba şi să se aplece peste vagonaş, în plus -aici era o secţie model! Dar şi dacă i-ar fi prins, asta n-ar fi însemnat căderea tunelului, ci doar o muncă pentru înfrumuseţarea camerei: gaura aceea mereu prăfuită o urâţea.

Numai când tencuiala şi zugrăveala s-au uscat, au fost tăiate duşumeaua şi tavanul în locul spaţiului astupat. Acolo a fost pusă o scară, confecţionată din acelaşi vagonaş demontat, şi astfel subsolul cel scund a fost unit cu vastele încăperi ale podului. Acesta era o mină, ascunsă privirilor supraveghetorilor şi prima mină, de mulţi ani, în care aceşti bărbaţi tineri şi puternici ardeau de nerăbdare să lucreze!

Este oare posibil să existe în lagăr o muncă, o activitate care să se contopească cu visul, care să-ţi cucerească tot sufletul, să-ţi ia somnul? Da, una singură: munca în vederea evadării!

Problema următoare era săpatul. Să sapi cu ajutorai cuţitelor şi să le as-cuţi, este clar, dar aici există multe alte probleme. Calculele topografului miner (inginerul Mutianov): să sapi în adâncime până a f i în siguranţa, dar nu mai mult decât trebuie; să alegi pentru lucrări caâea cea mai scurtă; să determini secţiunea cea mai optimă pentru tunel; să ştii întotdeauna unde te afli; şi Să stabileşti cu exactitate locul pentru ieşire. Organizarea schimburilor: să sapi cât mai multe ceasuri în douăzeci şi patru de ore, dar schimburile să nu fie prea dese, şi întotdeauna întregul efectiv să se prezinte ireproşabil la controlul de dimineaţă şi de seară. Apoi hainele de lucru şi spălatul: cel mânjit de pământ nu poate ieşi astfel la suprafaţă! Apoi iluminatul: cum să execuţi un tunel de şaizeci de metri în beznă? Au întins un fir în subsol şi în tunel (să mai şi izbuteşti să-l conectezi pe neobservate!), în sfârşit, semnalizarea: cum să-i chemi pe săpători din fundul galeriei, dacă în baracă apar pe neaşteptate supraveghetorii? Ori cum pot ei înşişi să dea de ştire că trebuie sa iasă neîntârziat?

Dar în duritatea regimului disciplinar se afla şi slăbiciunea lui. Supraveghetorii nu puteau să se furişeze şi să intre în baracă neobservaţi, ei trebuiau întotdeauna să meargă pe unul şi acelaşi dram, printre împletiturile ghimpate, spre poartă, să descuie lacătul, apoi să vină spre baracă, să descuie uşa, zăngănind cu zăvorul, şi toate acestea puteau fi uşor observate de la fereastră, e drept că nu din secţia tunelului, ci din „cabina” goală de la intrare – trebuia doar să ai acolo un observator. Semnalele, în galerie, erau luminoase: două clipiri – atenţie, pregăteşte-te pentru ieşire; clipiri intermitente -semnal de alarmă! Repede înapoi!

Coborând în subsol, se dezbrăcau la piele, toată îmbrăcămintea o aşezau sub perne, sub saltea. După trapă, treceau printr-o crăpătură îngustă, dincolo de care nici nu puteai să-ţi închipui că există o încăpere largă, unde ardea permanent un bec şi se aflau scurtele şi pantalonii de lucru. Alţi patru, murdari şi despuiaţi (schimbul), urcau în cameră şi se spălau minuţios (lutul se întărea în biluţe pe parai de pe corp, trebuia muiat ori smuls cu păr cu tot).

Toate aceste lucrări se desfăşurau când a fost descoperită galeria săpată cu neglijenţă de la baraca n r. 8. Este lesne de înţeles nu numai ciuda, dar şi ofensa simţită de creatori pentru născocirea lor. Însă totul s-a terminat cu bine.

La începutul lui septembrie, după o şedere de aproape un an în puşcărie, au fost transferaţi (reîntorşi) în această rejimka Tenno şi Jdanok. Nici n-a răsuflat bine aici, şi Tenno a început să fie cuprins de nelinişte: trebuie să pregătească o evadare! Dar nimeni dintre deţinuţii cu regim disciplinar, nici cei mai convinşi şi mai disperaţi fugari n-au răspuns la reproşurile lui, că trece vremea cea mai bună pentru evadări, că nu poţi sta fără să faci nimic! (Tunelarii aveau trei schimburi a câte patra oameni şi nu aveau nevoie de un al treisprezecelea.) Atunci Tenno le-a propus direct să sape o galerie! I-au răspuns însă că s-au gândit şi ei, dar fundamentul este prea la suprafaţă. (Asta era, fireşte, o cruzime: să te uiţi la faţa iscoditoare a unui evadat încercat şi să clatini alene din cap este totuna cu a interzice unui câine inteligent şi antrenat să adulmece prada.) Teuno însă îi cunoştea prea bine pe aceşti băieţi ca să creadă în indiferenţa lor generală. Ei nu puteau să se strice toţi dintr-o dată!

Şi, împreună cu Jdanok, a instituit un regim de observaţie invidios şi competent, de care n-ar fi fost în stare supraveghetorii. Tenno a observat că băieţii se duc deseori să fumeze în una şi aceeaşi „cabină” de la intrare şi întotdeauna doar câte unul, fără companie (observatorul). Că ziua, uşa secţiei Este închisă cu cârligul, când baţi – nu-ţi deschid numaidecât, şi întotdeauna câţiva oameni dorm adânc, de parcă nu le ajungea noaptea. Ori Vaska Briuhin iese din încăperea cu hârdăul ud tot. „Ce-i cu tine?” „Ce să fie, mi-a venit chef să mă spăl.”

Sapă, nu încape nici o îndoială! Dar unde? De ce tac?… Şi Tenno se ducea de la unul la altul şi încerca să-i prindă: „Săpaţi imprudent, băieţi, imprudent! Bine că am fost eu cel care a observat, dar dacă era un turnător?”

În sfârşit, au organizat o adunare şi au hotărât să-l primească pe Tenno împreună cu încă trei fugari destoinici. I-au propus să cerceteze camera şi să găsească urme. Tenno a pipăit şi adulmecat fiecare scândură şi, spre încântarea lui şi a băieţilor, n-a găsit nimic. Tremurând de bucurie, s-a vârât sub duşumea să lucreze pentru sine!

Schimbul din subterană era repartizat astfel: unul, culcat, săpa pământul în galerie; altul, chircit în spatele lui, încărca pământul săpat în nişte săculeţe cusute special din pânză de doc; cel de al treilea căra, târâş, sacii (cu chinga petrecută după umeri), înapoi prin tunel, apoi prin subsol îi ducea la puţul de mină şi, unul câte unul, agăţa aceste săculeţe de un cârlig coborât din pod. Cel de al patrulea stătea în pod. El arunca îndărăt săculeţele golite, le ridica apoi pe cele pline, le căra, călcând uşor, prin tot podul şi golea pământul, întin-zându-l într-un strat subţire, iar la sfârşitul schimbului, peste acest pământ presăra zgură, care se găsea din belşug în pod. Pe urmă, în cadrul aceleiaşi echipe, se schimbau între ei, dar nu întotdeauna, pentru că nu toţi puteau să execute bine şi repede cele mai grele, pur şi simplu epuizante, munci: săpatul şi căratul.

La început cărau câte două, pe urmă câte patru săculeţe deodată, pentru asta au sustras de la bucătari o tavă de lemn pe care puneau săculeţele şi o trăgeau cu chinga. Chinga venea dinapoi, era petrecută mai întâi pe după gât, apoi pe sub mâini. Pielea gâtului ţi se rodea, umerii te dureau, genunchii îţi înţepeneau, după o singură cursă, omul era tot numai spumă, după un schimb întreg putea să dea ortul popii.

Săpatul se făcea dintr-o poziţie foarte incomodă. Aveau o lopată cu coada scurtă, pe care o ascuţeau în fiecare zi. Trebuiau tăiate nişte fante verticale adinei cât lopata, pe urmă culcat pe jumătate, sprijinindu-te cu spatele de pământul săpat să desprinzi bucăţi de pământ şi să le arunci peste umăr. Solul era când de piatră, când numai de lut moale. Pietrele cele mai mari trebuiau ocolite, ceea ce crea curburi pe linia tunelului, în opt-zece ore cât ţinea un schimb nu înaintau mai mult de doi metri, uneori chiar mai puţin de un metru.

Lucrul cel mai greu de suportat era lipsa de aer din tunel: aveau ameţeli, leşinau, li se făcea greaţa. Au trebuit să rezolve şi problema ventilaţiei. Orificiile de ventilaţie puteau fi forate numai în sus – în fâşia cea mai periculoasă, supravegheată în permanenţă – în apropierea zonei, însă fără ele nu se mai putea respira. Au comandat o plăcuţă de oţel ca „elice”, i-au ataşat o tijă transversală, au obţinut ceva ca un sfredel, şi astfel au scos la lumină primul orificiu îngust Numaidecât a apărut tirajul şi s-a putut respira mai uşor. (Când galeria a ajuns dincolo de gard, au făcut un al doilea orificiu.)

Se sfătuiau în permanenţă – cum să facă mai bine o anumită lucrare. Au calculat cât au înaintat Galeria sau tunelul se scufunda sub fundaţii, apoi se abătea de la direcţie numai din pricina pietrelor mari ori din pricină că s-a săpat greşit. Avea o lăţime de o jumătate de metru, înălţimea – nouăzeci de centimetri şi o boltă semicirculară. După calcule, plafonul se găsea la un metru treizeci-un metru patruzeci de la suprafaţa solului. Laturile tunelului erau consolidate cu scânduri, de-a lungul lui, pe măsură ce înaintau, cablul electric se lungea şi se instalau becuri noi.

Când te uitai de la celălalt capăt, ziceai că-i un metrou – metroul lagărului.

Tunelul înaintase cu câteva zeci de metri, săpau acum dincolo de zonă. Deasupra se auzea clar tropotul gărzilor care se schimbau, ca şi lătratul şi scheunatul câinilor.

Şi deodată… Şi deodată, într-o zi, după controlul de dimineaţă, când schimbul de zi încă nu coborâse şi (conform legii severe a fugarilor) nimic criticabil nu se vedea din afară, au zărit o haită de supraveghetori care se îndreptau spre baracă în frunte cu micul şi impulsivul locotenent Macehovski, şeful regimului disciplinar. Inimile fugarilor s-au făcut cât un purice: au descoperit? Am fost trădaţi? Sau controlează la întâmplare?

A răsunat comanda:

— Strângeţi lucrurile personale! Toată lumea afară!

Comanda a fost executată. Toţi deţinuţii au fost alungaţi în curticica de plimbare, unde s-au aşezat pe sacii cu lucrurile personale. Dinăuntrul barăcii se aud trosnete înăbuşite: aruncă scândurile vagonaşelor. Macehovski strigă: „Aduceţi încoace uneltele!” Şi supraveghetorii cară înăuntru răngi şi topoare!” Se aude scârţâitul nefiresc ale scâudurilor smulse din cuie.

Asta-i soarta fugarilor! Atâta inteligenţă, atâta trudă, speranţe, însufleţire -şi totul degeaba! Dar nu numai atât, din nou carcera, bătăi, interogatorii, noi condamnări…

Şi totuşi! Nici Macehovski, niciunul dintre supraveghetori nu dau fuga afară, agitându-şi braţele cu o bucurie plină de furie. Ies asudaţi, scuturându-se de murdărie şi de praf, pufnind nemulţumiţi că au transpirat de pomană. „Câte unul v-apro-pi-i-aţi i” a răsunat o comandă dezamăgită, începe percheziţia lucrurilor personale. Deţinuţii se întorc în baracă. Ce prăpăd! În câteva locuri (acolo unde scândurile erau prost bătute în cuie sau aveau crăpături între ele), duşumeaua fusese desfăcută, în camere totul era arancat claie peste grămadă, şi chiar vagouaşele răsturnate cu duşmănie. Doar în secţia civilizată nu fusese atins nimic!

Cei care nu ştiau de evadare erau furioşi:

— De ce dracu nu şi-or fi găsind locul, ticăloşii?! Ce-or fi căutând? Fugarii acum îşi dau seama cât de înţelept au procedat că n-au depozitat pământul sub duşumea: ar fi putut fi descoperit când au desfăcut scândurile din cuie. Dar în pod nu s-au urcat, din pod trebuie să ai aripi ca să zbori! De altfel, şi în pod totul fusese cu grijă acoperit de zgură.

N-a descoperit nimic haita de câini, nu i-a dus capul! Ah, ce bucurie. Dacă munceşti cu râvnă, dacă te supraveghezi cu severitate, nu poţi să nu obţii Roade! Acum să terminăm de săpat! Au mai rămas doar vreo şase-opt metri până la tranşeea înconjurătoare. (Ultimii metri trebuie săpaţi cât mai exact posibil, pentru a ieşi pe fundul tranşeei, nici mai sus, nici mai jos.)

Şi ce va fi mai departe? Konovalov, Mutianov, Hagiev şi Tenno elaboraseră un plan, care fusese aprobat de toţi şaisprezece. Evadarea va avea loc seara, în jurul orei zece, când se va sfârşi controlul de seară în tot lagărul, supraveghetorii vor pleca acasă ori se vor retrage în baraca şefilor, şi când gărzile se vor schimba în turnuri.

Toţi vor coborî unul câte unul la intrarea subterană. „Ultimul va supraveghea zona din” cabină”; pe urmă, împreună cu penultimul, va fixa ermetic de scândurile trapei partea, până atunci detaşabilă, a plintei, astfel încât, când vor coborî trapa, plinta va reveni la locul ei. Pironul cu măciulia mare va fi tras până la refuz în jos, şi, pe dedesubt, vor pregăti nişte zăvoare prin care trapa va fi fixată definitiv şi nu se va clinti chiar dacă ar trage de ea în sus.

Şi încă ceva: înainte de evadare vor scoate grilajul de la una din ferestrele coridorului. Descoprind la controlul de dimineaţă că lipsesc şaisprezece oameni, supraveghetorii nu-şi vor da seama numaidecât că este vorba de tunel şi de evadare, ci vor da fuga să caute prin zonă, crezând că disciplinarii s-au dus la o răfuială cu turnătorii, îi vor căuta şi în alt lagpunkt, în altă filială a lagărului: nu cumva au sărit peste zid acolo? Lucrare îngrijită! Tunelul nu-i de găsit, sub fereastră nu există urme, şaisprezece oameni au fost luaţi de îngeri în cer!


Yüklə 2,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin