Alexandr Soljenitin

Aici, în lagăr, mai sunt doi-ţrei compatrioţi de-ai lui, dar care, zilnic, sunt preocupaţi de un singur lucru: cum să supravieţuiască? Cum să mănânce pe săturate. Jănos însă mănâncă fără să cârtească ceea ce i-a hărăzit birgadierul şi, mereu pe jumătate flămând, nu-şi îngăduie să mai caute nimic altceva. El priveşte cu atenţie, ascultă, vrea să înţeleagă. Ce să înţeleagă?… Pe noi vrea să ne înţeleagă, pe noi, ruşii!

— Soartă al meu personal a devenit cenuşiu de tot când am cunoscut oamenii de aici. Eu extrem de uimit. Căci ei şi-au iubit poporul, şi pentru asta ei ajuns la ocnă. Dar eu cred că asta vine de Ia haos de după război, nu-i aşa? (El pune întrebarea asta în anul 1951! Dacă până acum e tot după război, nu cumva e după Primul Război Mondial…?) în 1944, când ai noştri l-au înhăţat în Ungaria, nu avea decât optsprezece ani (şi nu era în armată)., Atunci încă nu izbutisem să fac la oameni nici bine, nici rău, zâmbeşte el. Nu fost la ei de folos, dar nici dăunător nu fost.” Ancheta lui Jănos s-a desfăşurat în felul următor: anchetatorul nu pricepea nici o boabă ungureşte, iar Jănos niciuna ruseşte. Uneori erau aduşi nişte Huţuli care traduceau foarte prost. Jânos a semnat şaisprezece pagini de procese-verbale fără să priceapă măcar despre ce era vorba în ele. Şi tot aşa, când un ofiţer necunoscut i-a citit ceva după o hârtie, multă vreme după aceea u-a priceput că era vorba de verdictul OSO*. Şi l-au trimis în Nord, la tăiat de păduri, unde, din pricina hranei proaste şi a muncii grele, a ajuiis în stare să dea ortul popii, şi astfel a nimerit la spital.

Puia acum Rusia se întorsese către el doar cu o singură parte, aceea pe care se aşază, dar acum s-a întors cu cealaltă, în micul spital de lagăr al OLP-ului diii Sâm, lângă Solikamsk, lucra ca infirmieră Dusia în vârstă de patruzeci şi cinci de ani. Era o infractoare de drept comun, cu o condamnare de cinci ani, posesoare a unui permis de liberă trecere…, în munca pe care o făcea, nu se gâiidea numai la ea, cum să profite, şi să treacă mai repede sorocul (lucru obişnuit la noi, pe care însă candidul Jânos n-avea de unde să-l ştie), ci chibzuia cum să-i îngrijească pe aceşti muribunzi, de care nu mai avea nimeni nevoie. Dar cu ceea ce le oferea spitalul de lagăr nu-i putea salva. Şi infirmiera Dusia lua raţia ei de dimineaţă – trei sute de grame de pâine – şi o schimba pe o jumătate de litru de lapte, şi cu acest lapte îl hrănea pe Jânos (şi înainte de el pe altcineva) ca să-l pună pe picioare. * Pentru asta, Jânos a îndrăgit-o pe tuşa Dusia şi ţara noastră, şi pe noi toţi. Şi a început să înveţe cu râvna în lagăr limba escortei şi a gardienilor lui – marea, puternica limbă rusă^. A stat nouă ani în lagărele noastre, a văzut Rusia doar din vagoanele puşcăriaşilor, din mici cărţi poştale ilustrate şi din lagăr. Şi a îndrăgit-o.

Jâuos făcea parte dintre aceia a căror sămânţă este tot mai rară în secolul nostru: cei care în copilărie nu cunosc altă pasiune decât cititul. Această înclinaţie nu l-a părăsit nici la maturitate, nici în lagăr, în lagărele din Nord, iar acum în Lagăral special^din Ekibastuz, nu scăpa nici un prilej sa procure cărţi noi şi să le citească, în perioada cunoştinţei noastre, îi cunoştea şi îi iubea pe Puşkin, Nekrasov, Gogol, eu i l-am prezentat pe Griboedov, însă mai mult decât pe oricare, poate chiar mai mult decât pe Petofi13 sau Arany14, l-a îndrăgit pe Lermontov, pe care îl citise de curând pentru prima dată în captivitate. (Ştiu de la mai mulţi străini că Lermontov le este mai drag decât toţi poeţii ruşi.) Jânos se contopise în special cu Mţâri^, care era tot un captiv, la fel de tânăr şi sortit să piară, învăţase multe versuri din acest poem, şi, ani în şir, mărşăluind cu mâinile la spate, într-o coloană de oameni străini, pe pământ străin, el, într-o limbă străină, murmura pentru sine: Şi, vag, am înţeles atunci că niciodată-n ţara mea N-o să mai calc…

*După moartea lui Stalin, când Jânos a fost reabilitat, se zice că tare îl împingea curiozitatea să ceară o copie în ungureşte a verdictului, ca să afle de ce a făcui el nouă aii de lagăr? Dar n-a îndrăznit: „Or să creadă cine ştie ce, şi ce nevoie am eu de asta? Nu-mi este de cine ştie ce folos.” El a înţeles spiritul nostru: în fond, acum de ce să mai afle?

Prietenos, blând, cu ochii azurii lipsiţi de apărare – aşa era Janos Rozsâs în lagărul nostru nemilos. Se aşeza lângă mine pe vagonaş, uşurel, chiar pe margine, ca şi cum sacul meu cu rumeguş ar fi putut fi murdărit mai rău ori deformat sub greutatea lui. – Şi îmi spunea cu glas sincer, duios:

— Oare cui aş putea să-i spun tainele visurilor mele…?;: s Şi nu se plângea niciodată de nimic*.

Printre deţinuţii lagărului te deplasezi ca pe un teren minat, cu razele intuiţiei îi faci fiecăruia radiogafia, ca să nu explodeze. Şi chiar cu această precauţie generală, câţi oameni-poeţi mi s-au desluşit sub cutia craniană rasă, sub scurta neagră a zekului\par Şi câţi s-au stăpânit să nu fie descoperiţi?

Şi pe câţi, de mii de ori, nici nu-i voi fi întâlnit vreodată?

Şi câţi nu vei fi sugrumat tu în aceste decenii, blestematule Leviathan??!

* în Ekibastuz exista şi un centru oficial de relaţii culturale, deşi era foarte periculos: secţia cultural-educativă – KVC, unde se puneau ştampilele negre pe cărţi şi ni se reînnoiau numerele.

O figură importantă şi foarte pitorească a KVC-ului nostru era pictorul, în trecut arhidiacon şi aproape secretar al patriarhului – Vladimir Rudciuk. Undeva, în regulile de funcţionare a lagărelor, există un punct care nu a fost anulat: feţele bisericeşti să nu fie tunse. Fireşte, acest punct nu este făcut cunoscut în mod public şi preoţii care nu ştiu de existenţa lui sunt tunşi. Dar Rudciuk îşi cunoştea drepturile şi astfel şi-a păstrat pletele blonzi, ondulate,

Au trecut doisprezece ani, între ei – şi 1956. Jânos este contabil în orăşelul Nagykanizsa, unde nimeni nu ştie rusa şi nu citeşte cărţi ruseşti. Ce-mi scrie el în prezent? „Acum, după tote evenimente, afirm cu ţoţă sinceritate că nu aş renunţa la trecutul meu. Am cunoscut, cu ţoţă duritate, ceea ce altor nu este accesibil. Când fost eliberat, făgăduit tovarăşilor care rămas că n-am se uit niciodată poporul rus, şi nu pentru suferinţe îndurate, ci pentru inima lui bună. Oare de ce urmăresc cu interes ştiri despre fosta mea” patrie „? Operă al clasicilor ruşi – un etajeră inreg în biblioteca mea şi în ruseşte patruzeci şi unu de volum, iar în ucraineană patru (Şevcenko^”). Alţii citesc pe ruşi ca pe englezi, ca şi pe germani, dar eu citesc pe ruşi altfel. Mie Tolstoi mai aproape decât Thomas Mann, iar Lermontov mult mai aproape decât Goethe.

Nici nu-ţi dai seama ce dor îmi e, în taină, de o mulţime de lucruri. Uneori sunt intre-bat: Ce fel de om eşti tu? Ce văzut acolo bun? Ce te atrage la ruşi? Cum se le explic că eu petrecut acolo toată tinereţe, iar viaţa nu este decât veşnic adio de la zilele care se duc. Cum se întorc spatele ca băieţel ofensat, când nouă ani soarta meu a fost identic cu al vostru? Curn se explic de ce tresare inima, când aud la radio melodie populară rusă? Îngân şi eu cu jumătate voce: „Zboară ca vântul troica semeaţă.” – şi îne doare că n-am putere se cânt mai departe. Copiii roagă se-i învăţ ruseşte. Aveţi răbdare, copii, pentru cine adun eu cărţi ruseşti?”

Puţin mai lungi decât se obişnuieşte la bărbaţi. Erau bine îngrijite, ca de altfel întreaga lui figură. Chipeş, înalt, bine clădit, cu o voce plăcută de bas, ţi-l puteai închipui perfect la o slujbă solemnă într-o biserică impunătoare. Drozdov, un ctitor, care a venit o dată cu mine, l-a recunoscut imediat pe arhidiacon: slujise la catedrala din Odessa.

Felul cum arăta şi cum trăia el aici nu semăna cu al unui om din lumea noastră, a zekilor. El făcea parte din acea categorie de indivizi dubioşi, care au intrat sau au fost integraţi în sânul ortodoxiei, de îndată ce ea a ieşit din starea de dizgraţie; ei au avut o contribuţie însemnată la discreditarea Bisericii. Cum a ajuns Rudciuk la închisoare – era o poveste cam tenebroasă, nu ştiu de ce tot arăta o fotografie (care iar nu se ştie de ce nu-i fusese confiscată) unde era el şi mitropolitul ortodocşilor din străinătate, Anastasie, pe o stradă din New York. În lagăr el locuia într-o „cabină” separată. Întorcându-se de la locul de adunare, se apuca să scrie în silă numerele noastre pe căciuli, pufoaice şi pantaloni, îşi petrecea ziua trândăvind, uneori pictând copii de pe tablouri vulgare. Avea un volum gros (nu-i fusese interzis!) cu reproduceri de la Galeria Tretiakov, pentru care, de fapt, m-am şi dus la el: voiam să le mai văd, poate pentru ultima oară în viaţă. El primea în lagăr „Buletinul Patriarhiei din Moscova” şi uneori povestea, plin de importanţă, despre marii mucenici ori îşi dădea cu părerea despre unele detalii ale liturghiei, însă totul părea artificial, nesincer. Mai avea şi o chitară, şi doar asta părea neprefăcut la el când cânta cu voce plăcută, acompaniindu-se singur:

!’ „Sălbatica-i stepa baiacală…”, transmiţând prin felul cum se legăna cât este el de cuprins de trista aureolă de ocnaş.

Cu cât omul trăieşte mai bine în lagăr, cu atât suferinţa lui este mai delicată.

În vremea aceea eram prudent la puterea a douăzeci şi treia, nu l-am mai vizitat pe Rudciuk, nu i-am povestit nimic despre mine şi astfel eu, vierme neimportant şi inofensiv, am evitat chipul lui ager, de vultur. Iar ochiul lui Rudciuk era un ochi iscoditor, în general, care dintre vechii deţinuţi nu ştia că secţia cultural-educativă colcăia de turnători şi era, se pare, cel mai puţin potrivit pentru întâlniri şi contacte? Fireşte, în lagărele generale 1TL erai atras să mergi la KVC, pentru că acolo se întâlneau bărbaţi cu femei. Dar într-un lagăr de ocnaşi de ce să te duci?

S-a dovedit însă că şi un KVC de ocnă, plin de denunţători, putea fi folosit îu interesul libertăţii! Acest lucru m-au învăţat Gheorghi Tenno, Piotr Kişkin şi Jeuia Nikişin.

La KVC m-am întâlnit cu Tenno şi am ţinut minte această unică întâluire scurtă pentru că am reţinut figura lui Tenno. Era un bărbat chipeş, înalt, de constituţie sportivă. Nu ştiu de ce încă nu-l dezbrăcaseră de tunica şi pantalonii lui de marinar (la noi nu se obişnuia să-ţi porţi hainele proprii mai mult de o lună). Şi cu toate că în locul epoleţilor de căpitan de rangul doi Avea prins ici-colo numărul SH-520, chiar acum dacă ar fi urcat de pe uscat pe navă n-ai fi zis că nu-i ofiţer de marină. Când făcea vreo mişcare, braţele, acoperite de păr roşcat, i se dezveleau până mai sus de palmă, şi pe unul dintre ele, în jurul unei ancore, avea tatuat: „Liberty!”, iar pe celălalt – „Do or die”. Tenno nu putea în nici un fel să-şi închidă ochii ori să-şi escamoteze privirea pentru a-şi ascunde mândria şi agerimea. Nu putea să-şi ascundă zâmbetul care îi lumina buzele mari. (Atunci eu însă nu ştiam că acest zâmbet însemna: planul evadării a fost alcătuit!)

Iată lagărul nostru – un teren minat! Eu şi Tenno, amândoi, eram şi nu eram aici, eu – pe drumurile Prusiei Orientale17, el, în viitoarea, a nu ştiu câta, lui evadare, amâudoi purtam în noi potenţialul unor proiecte secrete, dar nici o scânteioară nu trebuia să licărească între palmele noastre când ne strângeam mâna, îu ochii noştri – când schimbam între noi cuvinte fără importanţă. După câteva asemenea vorbe superficiale eu mă cufundam în cititul ziarului, iar el începea să discute despre activitatea artistică de amatori cu Tumarenko, un ocnaş cu cincisprezece ani, care, cu toate acestea, era şeful secţiei cultural-educative, un om destul de complicat, bănuit că ar fi denunţător, însă poate degeaba, după felul cum se purta era posibilă şi o altă versiune psihologică, mai complexă.

Iţi vine să şi râzi: pe Ungă acest KVC al lagărului funcţiona şi un cerc de artişti amatori, mai exact – de-abia se înfiinţase. Acest cerc era lipsit de privilegiile din lagărele ITL, nu se bucura de nici o favoare, încât doar nişte entuziaşti incorigibili puteau accepta să activeze în el. Unul dintre aceştia s-a dovedit a fi Tenno, deşi, după aspect, ai fi putut crede lucruri mai bune despre el. Mai mult, chiar din prima zi când a venit la noi în Ekibastuz a fost închis la rejirnka, şi chiar de acolo s-a cerat la KVC! Conducerea a interpretat asta ca semn de îndreptare şi i-a permis să frecventeze secţia culturală.

În schimb, Peţia Kişkin nu era deloc unul dintre susţinătorii KVC, dar, cu toate acestea, era omul cel mai cunoscut din lagăr, întregul Ekibastuz îl cunoştea. Şantierul pe care lucra se mândrea cu el, acolo nimeni nu se plictisea. Kişkin făcea pe smintitul, dar nu era deloc smintit; făcea pe prostul, dar la noi despre el se spunea: „Kişkin este mai deştept ca toţi!” Iar de prost nu era mai prost decât mezinul Ivanuşka din poveste^8. Kişkin era un fenomen rusesc, de-al nostru, străvechi: celor puternici şi răi le spunea adevărul în gura mare, poporului îi arăta cum este, şi totul îhtr-o formă inofensivă, sub această mască de prostănac.

Unul dintre numerele lui preferate era să îmbrace o jiletcă de clovn şi să adune castroanele murdare de pe mese. Asta o făcea, în primul rând, ca să arate că: iată, omul cel mai popular din lagăr adună castroanele ca să nu crape de foame. În al doilea rând, făcea asta pentru că, adunând castroanele, ţopăind, scălâmbăindu-se, tot timpul în centrul atenţiei, se învârtea printre deţinuţi şi semăna idei rebele.

Uneori, pe neaşteptate, ia castronul cu casa încă neatinsă din faţa unui deţinut care îşi mai soarbe zămârca. Deţinutul tresare şi întinde mâna apucând Castronul, iar Kişkin se depărtează zâmbind (avea o faţă ca luna, dar nu lipsită de severitate):

— Până nu se atinge cineva de casa voastră, nu puneţi mina pe nimic. Şi se îndepărta cu teancul de castronane în pas de dans.

Astăzi nu doar în brigada asta băieţii vor relua ultima glumă a lui Kişkin.

Altă dată se apleacă spre o masă, şi toţi îşi îndreaptă privirile spre el. Rotindu-şi ochii ca un motan de catifea, cu o figură de idiot perfect, Kişkin întreabă:

— Băieţi! Dacă tatăl e un tâmpit, iar mama o prostituată, copiii vor fi sătui sau flămânzi?

Şi fără să mai aştepte răspunsul, destul de evident, arată cu degetul spre masa cu oase de peşte:

— Să-mi împărţiţi şapte-opt miliarde puduri pe an la două sute de milioane!

Şi a dispărut. Iar ideea este atât de simplă! Oare de ce n-am împărţit până acum? Demult s-a raportat că URSS recoltează opt miliarde de puduri de cereale pe an, deci, pe cap de locuitor, chiar şi pentru prunci, revin pe zi două kilograme de pâine coaptă! Dar unde or fi kilogramele noastre, că suntem bărbaţi sănătoşi, care săpăm pământul cât e ziulica de mare?

Kişkin diversifică formele. Uneori, tot această idee o începe de la celălalt capăt – „de la lecţia despre sporul la coacerea pâinii”. Răstimpul când coloana staţionează la postul de gardă al lagărului ori al locului de muncă, când se poate sta de vorbă, el îl foloseşte pentru discursuri. Una dintre lozincile lui permanente: „Dezvoltaţi-vă feţele!” „Băieţi, când merg prin zonă, mă uit şi văd că toţi aveţi nişte feţe tare subdezvoltate. Nu vă gândţi decât la budincă de aipacaş, la nimic altceva.”

Alteori, pe neaşteptate, fără nici o legătură şi fără nici o explicaţie, strigă în faţa mulţimii zekilor: „Dardanel! Vânatul!” Parcă nu se înţelege nimic. Dar strigă o dată, de două ori, şi toţi încep brusc să înţeleagă cine este acest Dardanel, şi pare atât de amuzant şi de nimerit, încât vezi cum apar pe această faţă^şi mustăţile lui Sţalin: Dardanel!

Încercând şi el, din partea lui, să-l ridiculizeze pe Kişkin, şeful îl întreabă cu glas tare lângă postul de gardă: „Hei, Kişkin, de ce eşti aşa pleşuv? Probabil fiindcă eşti un malahist destoinic, nu-i aşa?” Fără să zăbovească nici o clipa, Kişkin îi răspunde tare, să audă toată mulţimea: „Da ce, Vladimir Ilici [Lenin] era şi el malahist, da?”

Câteodată, Kişkiu trece prin sala de mese şi anunţă că, astăzi, după strin-gerea castroanelor, o să-i înveţe pe cei cu un picior în groapă să danseze charleston.

Într-o zi – minunea-minunilor: au adus cinematograful! Şi seara, în sala de mese, fără ecran, direct pe peretele alb au început să proiecteze filmul. Venise puhoi de lume, şedeau şi pe bănci, şi pe mese, şi unii peste alţii. Dar filmul nici nu începuse bine că au şi oprit aparatul. Fasciculul de lumină goală înţepeneşte pe perete şi noi putem vedea că au venit câţiva supraveghetori care îşi căutau locuri cât mai comode. Au pus ochii pe o bancă şi ordonă deţinuţilor care şedeau pe ea s-o elibereze. Aceştia se hotărăsc să nu Se ridice, nu mai văzuseră un film de ani de zile şi tare mult doreau să vadă! Vocile supraveghetorilor devin tot mai ameninţătoare, unul dintre ei zice: „la notează-le numerele!” Totul e pierdut. Vor trebui să cedeze. Deodată însă, în sala cufundată în beznă, răsună glasul ca de pisică, batjocoritoare, al lui Kişkin:

— Aşa e, băieţi, supraveghetorii nu mai au unde să vadă şi ei un film, haideţi, să plecăm!

O explozie de râs general. O, râsul ăsta! Ce forţă! Supraveghetorii aveau toată puterea în mână, dar ei, fără să noteze vreun număr, se retrag ruşinaţi.

— Unde-i Kişkin? Strigă ei.

Kişkin însă nu mai dă glas, a dispărut!; > „ =, Supraveghetorii pleacă, filmul continuă.

A două zi, Kişkin este chemat la şeful regimului disciplinar. O să încaseze negreşit cinci zile! Nu, s-a întors zâmbind. A scris următoarea notă explicativă: „în timpul discuţiei dintre supraveghetori şi deţinuţi pentru locuri la cinematograf, eu i-am îndemnat pe deţinuţi să cedeze, cum se cuvine, şi să plece”. De ce să-l închidă la carceră?

Această pasiune absurdă a deţinuţilor pentru spectacole, când sunt în stare să uite de sine, de năpasta lor, de umilinţa lor pentru o bucăţică de film ori de spectacol, unde în bătaie de joc, toate sunt prezentate doar în culori trandafirii, este de asemenea ridiculizată cu pricepere de Kişkin. Înaintea unui astfel de concert sau film se adună întotdeauna o turmă de doritori să intre. Iată însă că multă vreme uşa rămâne încuiată, îl aşteaptă pe supraveghetorul şef, care va introduce, după listă, cele mai bune brigăzi, aşteaptă şi mai bine de jumătate de oră se înghesuie, lovindu-se unul de altul, în spatele mulţimii, Kişkin îşi dă jos încălţările şi, cu ajutorul vecinului, sare pe umerii celor din ultimul râhd, şi, desculţ, aleargă sprinten pe umerii celor din mulţime, iarăşi şi iarăşi, mereu, până ajunge la uşa mult dorită! Bate în ea şi îşi şerpuieşte tot trupul său scurt de Patachon, arătând cât de mult îl mistuie dorinţa de a intra. Apoi, la fel de repede, din umăr în umăr, aleargă îndărăt şi sare jos. La început, mulţimea râde. Dar numaidecât este cuprinsă de ruşine: într-adevăr, stăm aici ca nişte animale. Mare scofală! O să murim dacă nu vedem?

Şi se împrăştie. Câud soseşte supraveghetorul cu lista, aproape că nu mai are pe cine băga înăuntru, nimeni nu mai dă năvală, doar dacă îi aduni cu băţul.

Altă dată în spaţioasa sală de mese începe un spectacol. Toţi sunt aşezaţi. Kişkin nu boicotează spectacolul, îmbrăcat în jiletca lui verde, cară scaune diutr-o parte îutr-alta, ajută să se tragă cortina. Fiecare apariţie a lui stâmeşte aplauze şi aprobări în sală. Brusc dă fuga în avanscenă, de parcă îl aleargă cineva şi, agitându-şi mâna în semn de avertisment, strigă: „Dardanel! Vânatul!” Hohote de râs. Lată însă că spectacolul întârzie: cortina e trasă, scena pustie, nimeni. Dar numaidecât Kişkiu dă năvală în scenă. Apariţia lui stâmeşte râsul, însă îndată se face linişte: figura lui nu mai este comică, ba mai mult – este înnebunită, ochii holbaţi, ţi-e teamă să te uiţi la el. Începe să declame în ucraineană, tremurând, aruucând încolo şi-ncoace priviri confuze: Mă uit şi ochii mei ce văd?

Jandarmii bat, sângele curge prăpăd, Cadavrele – grămezi laolaltă, Fiul cade ucis alături de tată!

Asta o spusese pentru ucrainieni, care umpleau jumătate din sală! Pentru nişte oameni aduşi de curând din vârtejul luptelor de partizani – a fost precum sarea pe o rană proaspătă! Au început să urle! Un supraveghetor s-a repezit pe scenă spre Kişkin. Dar faţa tragică a lui Kişkin s-a destins într-un zâmbet de clovn. El a început să strige, acum pe ruseşte:

— Este o poezie despre Nouă Ianuarie19, am învăţat-o când eram în clasa a patra!

Şi a fugit de pe scenă, şchiopătând caraghios.

Jenia Nikişin era un flăcău simplu, plăcut şi sociabil, cu o faţă deschisă, plină de pistrui. (Astfel de băieţi erau mulţi la sate, înainte de distrugerea lor. Acum, acolo, predomină expresiile ostile.) Jenia avea o voce micuţă, însă cânta cu plăcere pentru prieteni în baracă şi chiar pe scenă.

Şi, într-o zi, s-a anunţat:

— Umează Soţie-soţioară! Muzica – Mokrousov20, versurile – Isakov-ski21. Interpretează Jenia Nikişin, cu acompaniament de chitară.

Din chitară s-a revărsat o melodie simplă şi tristă. Iar Jenia, în faţa unei săli imense, a început să cânte duios, arătând că sufletul nostru nu s-a abrutizat şi n-a îngheţat de tot, că mai poartă în el căldură şi tandreţe: fi -

Soţie – soţioară, Pe tine doar, mereu „Te voi purta în sufletul meu!

Pe tine doar! Deasupra scenei a pălit lozinca lungă, lipsită de har, despre planul de producţie. În întunericul albăstriu al sălii s-au stins anii de lagăr -mulţi trăiţi, mulţi rămaşi. Pe tine doar! Nu vina imaginară faţă de putere, nu socoteala noastră cu ea. Şi nici grijile noastre de lup… Pe tine doar…!

Scumpa mea, mândra mea, în orice colţ de lume, O alta n-aş găsi mai dragă ca tine.

Era un cântec despre o despărţire fără sfârşit. Despre ceva dispărut fără urmă, pierdut poate pentru totdeauna. Cât de bine se potrivea! Dar nici o aluzie directă la puşcărie. Totul putea fi raportat şi la anii lungi de război.

Şi simţul meu de poet clandestin m-a trădat: n-am înţeles atunci că de pe scenă răsunau versurile încă unui poet clandestin (oare câţi or fi?!), dar mult mai maleabil decât mine, mult mai adaptat ieşirii în public.

Şi ce puteau să-i facă? Să-i ceară partitura în lagăr, să verifice la Isakovski şi Mokrousov? Ar fi spus, desigur, că a învăţat cântecul după ureche.

L-am văzut pe Tumarenko: stătea în spatele scenei, şi pe chipul lui strălucea reţinut un surâs triumfător.

În întunericul albăstriu se aflau stând jos, ori în picioare, vreo două mii de oameni. Neclintiţi, neauziţi, ca şi cum nici n-ar fi existat. Duri, cruzi, împietriţi, au fost atinşi în inimă. Şi se pare că lacrimile încă şiroiau, nu uitaseră drumul… Soţie – soţioară!

Pe tine doar, mereu!

Te voi purta în sufletul meu!.

Capitolul 6

Un EVADAT CONVINS Când Gheorghi Pavlovici Tenno povesteşte despre evadările din trecut -ale sale, ale tovarăşilor lui ori cele pe care le ştie numai din auzite, despre cei mai înverşunaţi şi mai perseverenţi fugari: Ivau Vorobiov, Mihail Haidarov, Grigori Kudla, Hafiz Hafizov, el zice în semn de laudă: „Era un evadat convins!”

Un evadat convins! Un evadat covins este acela care nu se îndoieşte nici o clipă că omul nu poate trăi după gratii! Nici chiar în calitate de cel mai privilegiat „oploşit”, nici chiar la contabilitate, nici la KVC, nici ca tăietor de pâine! Este acela care, ajungând în detenţie, cât e ziulica de mare se gândeşte la evadare, şi noaptea în somn visează evadarea. Acela care a semnat să fie intransigent şi toate acţiunile sale sunt subordonate unui singur scop: evadarea! Care nici o singură zi nu stă în lagăr pur şi simplu: în fiecare zi ori se pregăteşte de evadare, ori tocmai evadează, ori este prins, bătut şi drept pedeapsă zace în puşcăria lagărului.

Un evadat convins este acela care ştie ce riscă! Acela care a văzut şi cadavrele fugarilor împuşcaţi, expuse pentru luare-aminte lângă platforma de adunare. Care a văzut şi pe cei aduşi vii: vineţi, scuipând sânge, purtaţi prin barăci şi obligaţi să strige: „Deţinuţi! Uitaţi-vă ce am păţit eu! Aşa veţi păţi şi voi!” Care ştie că foarte adesea cadavrul evadatului este prea greu pentru a fi cărat în lagăr. Şi din acest motiv îi aduc în lagăr doar capul sau (ceea ce-i mai sigur după regulament) şi mâna dreaptă, tăiată din cot, pentru ca Secţia specială să-i poată verifica amprentele degetelor şi să-l şteargă pe om din scripte.

Un evadat convins este acela împotriva căruia şefii lagărului zăbrelesc ferestrele; împotriva căruia împrejmuiesc zona cu zeci de fire de sârmă ghimpată, înalţă turnuri de pază, garduri, palisade, aşază capcane, ambuscade, hrănesc câini cenuşii cu came purpurie.