Idei teologice în poezia lui Mihai Eminescu Popa Adrian, Colegiul Economic,,Gheorghe Bariţiu” din Sibiu

Idei teologice în poezia lui Mihai Eminescu

Popa Adrian, Colegiul Economic ,,Gheorghe Bariţiu” din Sibiu
“Un clocot lung de glasuri viu de bucurie;

Colo’n altar se uită şi preoţi şi popor,

Cum din mormânt răsare Hristos mângâietor,

Iar inimile toate s’unesc în armonie.”

(Înoirea)
Din inimă smerită doresc să deschid o poartă...

Poarta este acea intrare pe vârful picioarelor in intimitatea unui univers;in cazul meu,al nostru,universul poetic eminescian. Pe vârful picioarelor mergând, încep să dau de idei teologice în poezia eminesciană. Eminescu nu este un scriitor explicit creştin, el este un scriitor român, fundamental român, şi de aceea creştinismul se manifestă la el în mod natural, atât cât trebuie şi atunci când trebuie. Dacă vreţi să vedeţi exprimată substanţa creștină a neamului românesc, să analizăm câteva versuri din Scrisoarea a III-a -această „Eroică” a poporului nostru( o eroică prin Bethoveen; Simfonia a V-a) .Caracterul Simfonic al poeziei este străbătut în momentele cheie de un sublim fior creştin.

Baiazid îi spune lui Mircea:

Tot ce stă în umbra crucii împărăţirii se-adună.

Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună,

Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag!”

Expresia „umbra crucii”vine să-i amintească lui Mircea cel Bătrân că imperiul otoman a trecut şi peste creştini:
„Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?

Ce-i mâna pe ei în luptă,ce-au voit acel Apus?

Laurii vroiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier.

A credinţei biruinţă căta orice cavaler.

Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile si neamul...

Şi de aceea,tot ce mişcă-n ţara asta,râul, ramul

Mi-e prieten numai mie,iară ţie duşman este.

Duşmănit vei fi de toate, fără a prinde chiar de veste.”

Şi de astfel, Mircea îi spune lui Baiazid că până acum s-a luptat cu orgoliul Cruciaţilor, nu cu un popor de crucificati.Mircea cel Bătrân îi pune în faţă,fără de veste,natura profund hristică poporului.Iată Spirala poporului român încă dintre începuturile lui.Găsim apoi expresia firii creştine a acestui popor şi in ansamblul brâncuşan de la Tg-Jiu.

Stimat auditoriu, s-a spus că din punct de vedere religios poetul Mihai Eminescu reprezintă o dublă personalitate;că ar fi un revoltat,ce pare ateu, dublat de un credincios.Găsim in opera lui poetică câteva versuri din care s-ar putea trage concluzia că nu crede în viaţa sufletului fără de moarte (“Un vis al morţii eterne e viaţa lumii întrgi “-Impărat si proletar.) nici în existenţa lui Dumnezeu (“noi nu credem în nimic”- Epigonii); „Dumnezeu e o umbră” (Împărat si proletar.)

Totuşi analizându-i poeziile vom constata că necredinţa lui Eminescu este mai degrabă un reflex explicabil al firii sale explozive, o umbră a caracterului său pesimist, nici decum o concepţie definită,mărturisită şi integral acceptată de el. În fondul sufletului său, Eminescu era un credincios. Credea, ca un creştin.

În poezia “La moartea lui Aron Pumnul” poetul identifică sufletul cu umbra ce s-a stins ca o lumină şi zboară spre câmpiile fericiţilor(“umbra ta măreaţă în falnica-i zburare”)

În Amorul unei marmore, eroul îşi plânge nefericirea şi necredinţa, şi se intreabă:
“De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,

De ce nu sunt Satana,de ce nu-s Dumnezeu?

Să fac să rup-o lume ce se sfâşie’n tăcere

Zdrobit sufletul meu.”

El nu are nici speranţa, nici mângâierea credinţei dar admite că dacă ar fi un rege, Satana sau Dumnezeu, ar fi un atotputernic şi ar sfărâma lumea ce-i sfâşie in tăcere sufletul.

Necredinţa poetului este o slăbiciune, o vină personală.

„Buza mi rece,sufletul sec,”

„Viaţa mea curge uitând izvorul.”

(Visuri trecute)
În aceeaşi poezie poetul compară fruntea senină cu gândirea lui Dumezeu şi-şi exprimă dorinţa sa dacă moare şi-l vor duce îngerii lui Dumnezeu în cer,să i se pună lira la căpătâi.Poetul se mustră singur pentru că a uitat de Dumnezeu în S-a dus amorul...
„Prea am uitat de Dumnezeu”

„Precum uitarăm toate.”

Imputarea făcută necredinţei o aflăm şi în poezia Epigonii:Dumnezeul nostru,umbră;patria,o frază;sufletul,lumina,toate-s praf,totul spoială şi lustru;nu mai credem în nimic.Nu urmează de aici de loc că poetul consimte cu o astfel de viaţă.Din contră, admiră pe sfinţii vizionari şi lumea primăvăratică si feciorelinică în care au trăit ei.

Distincţia între trupul muritor şi între sufletul nemuritor este clar exprimată în Mortua est.Sufletul moartei trece hotarul lumii “Prin ploaia de raze şi ninsoare de stele”, ca să intre în lumea misterului.Poetul îi vede:

„Văd sufletu-ti candid prin spaţiu cum trece;

Privesc apoi lutul rămas...alb şi rece

Cu haina lui lungă culcat în sicriu.

Privesc la surâsu-ti rămas incă viu,-

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială:

De ce-ai murit, înger cu faţa cea plată?”

Acum se naşte pe lângă indoială, revolta. De ce moartea? De ce trăieşti ca să mori?Aici nu se arată că Dumnezeu există.O atare revoltă momentană, nestăpânită, o aflăm mai târziu şi la Vlahuţă, dar de aici nu se poate conclude că poetul ar fi fost ateu.

Vorbe mai aspre in contra religiei aflăm în poezia “Impărat si proletar” scrisă sub influenţa filozofiei revoluţionare a epocii. Dar şi aici, la urmă poetul se pierde în cugetări şi cade într-o oboseală ce explică şi-i slăbeşte mult negaţia la care a ajuns mai mult prin creier, decât prin inimă.

În Melancolie se si spovedeşte:
„În van mai caut lumea-mi în obositul creier…”
Creierul singur nu a fost şi nu poate fi izvorul credinţei. Raţiunea poate lămuri,dar nu poate naşte credinţa.Existenţa lui Dumnezeu, etern si atotputernic, Tatăl lumii, principiul vieţii şi izvorul mântuirii este limpede şi frumos mărturisită în rugăciunea unui dac:

„Pe când nu era moarte,nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,

Nu era azi nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,

Când unul erau toate şi totul era una:

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată

Pe-atunci erai Tu singur, încât mă întreb în sine-mi

Au cine-i zeul,cărui plecăm a noastre inimi?

El singur zeu stătut-a înainte de a fi zeii,

Şi din noian de ape puteri a dat scânteii,

El zeilor dă suflet şi lumii fericire,

El este-al omenirii izvor de mântuire,

Sus inimile voastre!Cântare aduceţi-i!

El este moartea morţii şi învierea vieţii!”
La Scrisoarea I Eminescu are o viziune genială şi descrie cu o măestrie originală, neîntrecută momentul ce a precedat facerea lumii:
„La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie?genună?Fu noian întis de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte să priceapă,

Căci era un întunerec ca o mare făr’o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu care s’o vază

Umbra celor nefăcute nu’ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!”

Ideile si imaginile cuprinse în aceste versuri sunt cele biblice,expuse în formă poetică. Capodopera cea mai aleasă dintre poeziile lui Eminescu, Luceafărul, incă nu vorbeşte despre Dumnezeu în atributele Sale de Stăpân peste viaţă moarte şi nemurire.De tronul Lui se apropie Luceafărul şi se roagă:
“De greul negrei veşnicii,

Părinte mă desleagă

Şi lăudat pe veci să fi

Pe-a lumii scară’ntreagă;

O cere-mi, Doamne, orice preţ.

Dar dă-mi o altă soarte,

Căci Tu izvor esţi de vieţi

Şi dătător de moarte;

Reia-mi a nemuririi nimb

Şi focul din privire

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire..

Din haos Doamne-am apărut

Şi m-aş întoarce-n haos...

Şi din repaos m-am născut,

Mi-e sete de repaos.”

Dumnezeu atotştiutor şi atotînţelept, descoperă însă Luceafărului greşeala ce era să o facă şi-l determină să se intoarcă la locul lui din spaţiul nemuritor şi rece.În mâna şi în puterea lui Dumnezeu stă şi mântuirea popoarelor.În Doină poetul cheamă pe Ştefan cel Mare din mormântul de la Putna să scape ţara de străini.Să lase mănăstirea in grija preotilor care:
„Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă,noaptea-ntreagă

Doar s-a-ndura Dumnezeu

Ca să-ţi mântui neamul tău!”

Dumnezeu este aproape de noi în necazuri şi ne ascultă,când facem rugăcini stăruitoare. Poetul mai are o prea frumoasă si cunoscută închinare către deapururea Fecioara Maria, o invocaţie către Isus şi două poezii în care cântă Inoirea şi pe Hristos ca Dumnezeu.

Iată invocaţia:

Isuse Hristoase

Izvor mântuirilor

Şi Domn al oştirilor

De oameni iubitorule

Mântuitorule!
În Înoirea trăim în cadrul şi atmosfera tainică a bisericilor noastre din noaptea Paştilor, când în murmur de rugăciune şi în dangăte de clopot,la miezul nopţii, lumina dă năvală între zidurile negre ale lăcaşului sfânt.
„Hristos a înviat din morţi

Cu cetele sfinte

Cu moartea pe moarte călcând

Lumină ducând

Celor din morminte!”
În sfârşit în poezia inedită Crist, Eminescu ia atitudine hotărâtă contra artiştilor care înfăţişează pe Isus numai după natura Sa omenească:
„Azi artistul te concepe ca p-un rege-n tronul tău,

Dară inima-i pustie mâna fină n-o urmează.

De a veacului suflare inima lui este trează,

Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om ... nu Dumnezeu

Paiul ieslei azi e de-aur,eşti scăldat în mir şi-oleiu,

Mama ta e o regină,nu femeia cea săracă,

Astăzi mintea e bogată,dar credinţa este seacă,

Căci în ochii ironiei tu eşti om...nu Dumnezeu.

Azi eşti fraza strălucită,azi eşti masca cea de fală,

Eri ai fost credinţa simplă,însă sinceră,adâncă,

Împărat fuşi omenirii,crezu-n tine era stâncă,

Azi in marmură te scrie,ori pe pânză te esală.”

După astfel de versuri, care deşi nu exprimă un sentiment de religiozitate, se poate conclude că Eminescu a fost un ateu sau un indiferent religios? Hotărât că nu! Dacă mai luăm in considerare că poezia si proza lui, ne convingem uşor că Eminescu, pe lângă toată viaţa chinuită pe care a trăit-o şi pe lângă toate influenţele filosofiei occidentale şi orientale pe care le-a suferit, în cămara sufletului său a rămas un credincios creştin.Credea în Dumnezeu Tatăl, în Isus Mântuitorul,în învierea Lui,în viaţa sufletului independent de trup şi în Fecioara Maria.Aşa ni-l prezintă poeziile lui de cuprins filozofic şi religios.Eminescu e deci numai în aparenţă o dublă personalitate.În fond şi după cele mai numeroase probe din poeziile şi din scrierile lui politice şi literare, a avut o indiscutabilă credinţă în existenţa lui Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, ca orice bun creştin.
Stimat auditoriu! Cu Eminescu ne regăsim şi noi pe linia de continuitate cu strămoşii noştri în ceea ce priveşte păstrarea credinţei.

Eu, ca unul, care îmi iubesc obârşia etnică şi religioasă,acum mă opresc oţâr în cale (cum spunea Ana Blandiana)cât ţi-ai trage-o răsuflare,spunându-vă că Eminescu venea spre Blaj-centrul românismului, al culturii şi al conştiinţei religioase, pregătit sufleteşte şi informat istoric şi literar de către magistrul său Aron Pumnul, dascăl al Blajului, apostolul deşteptării naţionale în Bucovina.Când a ajuns în vârful Hulii Blajului, Eminescu salută Blajul cu aceste cuvinte ,pe care le vom găsi în orice biografie a poetului si pe care orice blăjean şcolit le spune cu un sentiment de mândrie: “Te salut din inimă,Romă mică! Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!”

Blajului i s-au dat mai multe nume:Sionul românesc,Oraşul Şcolii Ardelene,Oraşul Şcolilor româneşti, Oraşul luminilor ardelene, Şcoala Şcolilor româneşti,dar nici unul nu este atât de cuprinzător în sugestiva lui împreunare metaforică precum Mica Romă eminesciană, nume ce i-a plăcut atât de mult şi iubitului nostru părinte Papa Ioan Paul al II-lea.În numele eminescian al Blajului este sintetizată istoria şi cultura oraşului.Inocenţiu Micu Klein a visat să intemeieze aici, la încrengătura Târnavelor surori “un oraş de credinţă şi tărie românească”.A întemeiat Blajul care a devenit capital românilor Greco-catolici (un satelit al Romei, al Romei mari,deci o Romă mică)şi leagănul Şcolii Ardelene, focar de conştiinţă naţională prin descoperirea şi argumentarea temeinică a latiniţăţii noastre.În continuarea operei acestor istorici ai Şcolii Ardelene, Eminescu scria profetic în articolul Mândria de a fi român:”Sămânţa din care a răsărit acest popor este nobilă şi poporul român nu va pieri până când nu va uita nobila sa obârşie.”

Şi cât de înduioşătoare smerenie în rugăciunea „Îţi mulţumesc Dumnezeule că m-ai ajutat s-o pot vedea!” O smerită rugăciune de mulţumire pentru lecţia Blajului care s-a reflectat în opera sa poetică şi publicistică în variate ipostaze,adeverind această recunoştinţă a poetului:la Viena se împrieteneşte cu studenţii blăjeni, la serbarea de la Putna din 1871, la ctitoria lui Ştefan cel Mare, la patru secole de la înălţarea sa la cele veşnice îi invită şi pe studenţii Blajului, iar răspunsul lor i se pare atât de frumos “precum numai îl puteam aştepta de la junimea studioasă din oraşul unde s-a născut conştiinţa naţională a românilor”; în publicistica sa din “Curierul de Iaşi” şi apoi din coloanele “Timpului” urmăreşte şi consemnează cu laude evenimentele din viaţa Bisericii şi Şcolilor Blajului,având caracterizări memorabile asupra unor arhierei şi dascăli din Mica Romă: Alexandru Sterca Şuluţiu şi Ioan Vancea, Cipariu şi Gheorghe Şincai, Aron Pumnul şi George Bariţiu; această lecţie a Blajului o recunoaştem mai cu seamă în acest fragment de articol publicat în „Timpul” din 10 septembrie 1880, în care Eminescu se dovedeşte un teolog remarcabil, intuind esenţa supranaţională a religiei, pericolul identităţii între confesiune si naţiune- cu aprecieri ce nu şi-au pierdut actualitatea: “Asemănătoare în comunitatea bisericească între un român greco-catolic şi unul greco-oriental e mai mare decât dintre acest din urmă şi un muscal, un grec sau un bulgar”.Lucrul sună paradox, dar e departe de a fi.

Cu toate cele patru puncte cu tot “ ex Patre filioque procedit” cu tot primatul recunoscut al Papei, acelaşi spirit de comunitate religioasă-naţională domneşte la românii greco-catolici ca şi la cei greco-orientali.

Salutul eminescian adresat Blajului, cu rugăciunea de mulţumită, cheamă în memorie lungul şir de cărturari care s-au adăpat la nesecatele sale “fântâni ale darurilor” şi ruşinează pe cei care, în semeţia lor au crezut într-o vreme că pot să distrugă din temelii cetatea românească venerată de Eminescu.

Noi,cei de astăzi, ducem înainte invocarea de mulţumire eminesciană adresată lui
Dumnezeu, fiindu-I recunoscători Celui Preaînalt pentru harul de ne fi ajutat să vedem şi să putem saluta din inimă, în zilele de acum, Mica Romă a noastră, a românilor.

Bibliografie:

1.Dan Puric, Omul frumos 2009

2.Ilarion V.Felea Prinosm, Memoriei lui Mihai Eminescu

3.Lucian Muresan, Cine are pe Cristos are totul, Editura Buan Vestire Blaj 2010