Alexandr Soljenitin

Dar este cazul să întrebăm: oare au fost şi dintre aceia care nu s-au lăsat recrutaţi; şi nu au lucrat nicăieri la nemţi ca specialişti şi nu au fost poliţai sau altceva în lagăr; şi tot războiul au rămas în lagărul de prizonieri fără să-şi scoată nasul afară; şi totuşi nu au murit, deşi acest lucru pare neverosimil?! De pildă, confecţionau brichete din deşeuri metalice, precum inginerii electricieni Nikolai Andreevici Semionov şi Fiodor Fiodorovici Karpov, şi în felul acesta îşi procurau un supliment de bucate. Oare nici pe ei nu i-a iertat Patria că s-au constituit prizonieri?

*Iosip Tito s-a eschivat cu greu de la aceeaşi soartă, însă Popov şi Tanev. Tovarăşii lui DimitrovS. Implicaţi şi ei în procesul de la Leipzig, au fost condamnaţi aniândoi. Lui Dimitrov. Stalin i-a pregătit o altă soartă.

Nu, nu i-’a iertat! Pe Semionov şi pe Karpov i-am cunoscut la Butârki, când îşi primiseră osânda legală… Cât? Un cititor perspicace ştie deja: zece ani plus cinci de botniţă. Fiind ingineri străluciţi, ei au respins propunerea germanilor de a lucra ca specialişti! În anul 1941, sublocotenentul Semiomn a plecat pe front ca voluntar, în anul 1942, el încă mai avea un toc gol în loc de pistol (anchetatorul nu înţelegea de ce nu s-a împuşcat cu tocul). A evadat de trei ori din lagărul de prizionieri. În 1945, după eliberarea din lagărul de concentrare, ca şi cum ar fi făcut parte dintr-un batalion disciplinar, a fost urcat pe unul din tancurile noastre (ca desant) şi a participat la cucerirea Berlinului. A primit ordinul Steaua Roşie şi doar după aceasta a fost întemniţat definitiv şi condamnat. Aceasta este oglinda zeiţei Nemesis a noastră.

Puţini dintre prizonierii de război au trecut frontiera sovietică în chip de oameni liberi, iar dacă, profitând de zăpăceală, s-au strecurat, au fost luaţi pe urmă, chiar şi în 1946-1947. Pe unii îi arestau la punctele de adunare din Germania Pe alţii, chipurile, nici nu-i arestau, dar de la graniţă îi urcau în vagoane de marfă şi îi duceau sub escortă într-unul din numeroasele Lagăre de Verificare şi Filtrare (PFL), care împânzeau toată ţara. Aceste lagăre nu se deosebeau cu nimic de Lagărele de Reeducare prin Muncă în afară de faptul că cei instalaţi în ele încă nu aveau condamnarea şi trebuiau s-o primească aici, în lagăr. Toţi aceşti PFL erau de asemenea puşi să muncească: fie la o uzină, fie într-o mină, fie pe un şantier, şi foştii prizonieri de război, văzând patria redobândită prin aceeaşi sârmă ghimpată cum văzuseră şi Germania, nu le-a fost greu să se deprindă cu ziua de lucru de zece ore. În orele de răgaz, seara şi noaptea, erau duşi la interogatoriu. Din această pricină, PFL-ul deborda de agenţi de securitate şi anchetatori. Ca întotdeauna ancheta pornea de la principiul că tu eşti vinovat cu bună ştiinţă. Şi tu, fără să ieşi dincolo de sârma ghimpată, trebuia să demonstrezi că nu eşti vinovat, în acest scop puteai invoca martori alţi prizonieri de război, care se întâmpla să nu nimerească în acelaşi PFL, ci într-unul aflat peste nouă mări, şi iată că agenţii din Kemerovo trimiteau întrebările la agenţii din Solikansk, aceştia îi interogau pe martori şi expediau răspunsurile lor şi alte întrebări, şi pe tine te interogau acum din nou, ca martor. E drept că pentru elucidarea soartei tale uneori era nevoie de un an sau chiar de doi, dar Patria nu pierdea nimic, fiindcă tu scoteai zilnic cărbune de mină. Dacă însă vreunul dintre martori nu depunea aşa cum trebuie ori martorii nu mai erau în viaţă, tu însuţi eşti de vină, erai categorisit ca trădător de patrie, şi sesiunea specială a tribunalului aflat în deplasare pe teren îţi stampila condamnarea – zece ani. Iar dacă, oricum ar fi întors-o, reieşea că într-adevăr n-ai lucrat pentru nemţi şi – lucrul cel mai important – nu ai avut prilejul să-i vezi pe americani şi pe englezi (dacă eliberarea din lagărul de prizonieri nu era efectuată de ai noştri, ci de ei, acest lucru constituia o circumstanţă foarte agravantă), atunci, agenţii operativi ai securităţii decideau gradul de izolare pe care îl meritai. Unora le prcscriau schimbarea domiciliului (aceasta rupe întotdeauna relaţiile omului cu anturajul, îl face mai vulnerabil). Altora le propuneau cu mărinimie să lucreze în Vohra, adică în garda militară a lagărului: rămânând, chipurile, liber, omul îşi pierdea toată libertatea personală şi era trimis în locuri uitate De lume. Celor din a treia categorie le strângeau mâna şi, cu toate că pentru simplul fapt ca se predaseră inamicului aceşti oameni oricum meritau să fie împuşcaţi, erau lăsaţi să plece acasă din pură omenie, dar se bucurau prea devreme! Cu mult înaintea lor, prin canalele secrete ale serviciilor speciale erau trimise în localităţile de baştină dosarele lor. Oamenii aceştia încetaseră oricum să mai fie de-ai noştri şi cu prilejul primelor arestări în masă, cum au fost cele din anii 1948-1949, erau întemniţaţi în virtutea paragrafului privind propaganda sau în virtutea altuia mai potrivit. Am cunoscut mulţi dintre aceştia.

„Ah, dacă ştiam…!” era refrenul cel mai răspândit în primăvara aceea prin celulele închisorii. Dacă ştiam că mă vor primi astfel! Ca mă vor înşela! Că mă aşteaptă o astfel de soartă! M-aş mai fi întors eu în patrie? Pentru nimic în lume! Mi-aş fi croit drum spre Elveţia, spre Franţa! Aş fi traversat marea, oceanul, m-aş fi dus până la capătul Pământului!

Cu toate acestea, chiar şi în cazul când prizonierii ştiau, adesea procedau în acelaşi fel. Vasili Alexandrov a căzut prizonier în Finlanda. Acolo a fost descoperit de un bătrân negustor din Petersburg, care, după ce s-a prezentat i-ă zis: „Din anul 1917 datorez tatălui dumneavoastră o mare sumă de bani, mi-a fost peste mână să i-o înapoiez. Binevoiţi dar şi primiţi-o dumneavoastră!” O datorie veche, ce chilipir! După război Alexandrov a fost primit în cercul emigranţilor ruşi, acolo şi-a găsit o logodnică pe care a iubit-o cu adevărat. Viitorul socru i-a dat să citească, pentru informarea lui, toată colecţia ziarului „Pravda”, din 1918până în 1941, aşa cum era, fără neteziri şi fără corecturi. Concomitent îi relata, să zicem, istoria valurilor, aşa cum apare în capitolul al doilea. Şi cu toate acestea… Alexandrov şi-a părăsii logodnica, a renunţat la bunăstare, s-a întors în URSS şi a căpătat, cum e uşor de presupus, zece ani plus cinci de botniţă, în anul 1953, era bucuros că ajunsese şef de brigadă În lagărul special unde se afla…

Cei mai cu judecată rectificau: greşeala s-a făcut mai demult! Ce nevoie aveam, în 1941, să ne vârâm în prima linie? De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi! Trebuia să ne aranjăm chiar de la început în spatele frontului, am fi dus o viaţă liniştită. Cei care au procedat aşa acum sunt eroi. Dar cel mai bine’ era să dezertăm: ne salvam pielea, iar pentru dezertare nu se dau zece ani, ci doar vreo opt, ori şapte; apoi, în lagăr, nu eşti îndepărtat de la nici o funcţie6, căci dezertorul nu este duşman, nu e trădător, nu e politic, este de-al nostru, drept comun. Numaidecât erau contrazişi cu vehemenţă: perfect, dar dezertorii trebuie să-şi execute toată condamnarea, să putrezească în lagăr, ei nu vor fi iertaţi. Noi însă vom fi amnistiaţi curând, vom fi eliberaţi cu toţii. (Atunci încă nu era cunoscut privilegiul principal al dezertorilor…!)

Cei care fuseseră luaţi, în virtutea paragrafului 10, din locuinţa proprie ori din Armata Roşie, adesea îi invidiaţi pe prizonierii de război: dracu’ ştie, pentru aceiaşi bani (pentru aceiaşi zece ani) puteam şi noi, precum băieţii ăştia, să fi văzut atâtea lucruri interesante, să călătoreşti în atâtea locuri! Noi o să crăpăm aici, în lagăr, fără să vedem nimic altceva decât scara noastră puturoasă. (De altminteri, aceştia, încadraţi la 58-10, de-abia îşi puteau ascunde presimţirea care îi făcea să jubileze: că ei vor fi amnistiaţi cei dintâi!)

Singurii care nu oftau, regretând „ah, dacă ştiam” (pentru că ştiau la ce se hazardau), şi nu aşteptau cruţare, nu aşteptau amnistie erau doar vlasoviştii.

Eu aflasem despre ei şi eram nedumerit cu mult înainte de întâlnirea noastră întâmplătoare pe priciul de lemn al închisorii.

Mai întâi au fost nişte manifeste plouate de multe ori şi de multe ori uscate, rătăcite printre ierburile înalte, necosite de trei ani, din zona frontului aproape de oraşul Oriol. Manifestul reproducea fotografia şi biografia generalului Vlasov. Fotografia neclară prezenta chipul îmbuibat al unui om ajuns, cum au toţi generalii noştri de formaţie nouă. (în realitate, însă, Vlasov era înalt şi subţire, iar în pozele unde era fotografiat de aproape părea mai curând că este un ţăran cu carte, care şi-a pus ochelari cu ramă de baga.) Biografia lui confirma parcă faptul că era un om norocos, care reuşise în viaţă: în perioada arestărilor generale el a fost consilier militar al lui Cian Kai-şi. Care însă dintre frazele acelei biografii din manifest erau demne de încredere?

Andrei Andreevici Vlasov s-a născut în anul 1900 în familia unui ţăran din gubernia Nijni-Novgorod. Sub tutela fratelui său, învăţător de ţară, a absolvit şcoala teologică din Nijni-Novgorod, dar seminarul n-a apucai să-l termine: a izbucnit revoluţia. În primăvara anului 1919 a fost mobilizat În Armata Roşie, la sfârşitul anului fiind comandant de pluton şi luptând împotriva forţelor lui Denikin7. A terminat războiul civil în calitate de comandant de companie şi a rămas în cadrul armatei, în 1928 a absolvit cursurile „Vâstrel” („împuşcătura”), după care lucrează ca ofiţer de stat-rnajor. Din 1930 devine membru al partidului comunist, ceea ce i-a deschis calea avansărilor ulterioare, în 1938, având gradul de comandant de regiment, a fost trimis consilier militar în China. Neavând legături cu cercurile militare şi de partid superioare, Vlasov făcea parte din „cel de al doilea eşalon” stalinist, care a fost promovat în locul comandanţilor d^e armată, de divizie, de brigadă nimiciţi. Din 1939 a devenit comandant de divizie, în 1940, când s-au acordat pentru prima oară „noile” (vechile) grade militare, este. Avansat general-maior. Din activitatea ulterioară se poate trage concluzia că printre generalii din această promoţie, dintre care mulţi erau incapabili şi fără experienţă, Vlasov s-a dovedit unul dintre cei mai înzestraţi. Divizia 99 de infanterie, până atunci cea mai înapoiată din toată Armata Roşie, era acum dată ca exemplu şi decorată cu „Steaua roşie”, iar la începutul războiului nu a fost surprinsă de agresiunea hitleristă, dimpotrivă: în timpul reculului nostru general, spre est, ea ci pornit spre vest, a recucerii Przemysl şi l-a menţinut şase zile. Pentru scurtă vreme comandantul unui corp de armată, în 1941, lângă Kiev, Vlasov era deja comandantul armatei a 37-a. A străpuns marea încercuire de la Kiev, din care a scăpat cu un detaşament numeros, în noiembrie, Stalin i-a încredinţat armata a 20-a; Vlasov a intrat în luptă dincolo de Himki, a contraatacat întruna până la Rjev şi a devenit unul dintre salvatorii Moscovei, (în comunicatul Informbiurouliti din 12 decembrie, generalii sunt enumeraţi în următoarea ordine: Jukov”- Leliuşeuko, Kuzneţov’U, Vlasov, Rokossovski’.) Cu impetuozitatea specifică acelor luni, el a reuşit să devină adjunctul comandantului frontului de pe nul Volhov (Mereţkov^), iar în martie, când a fost încercuită armata a 2-a de soc, care pornise o ofensivă nechibz. Ui’ă pentru a străpunge blocada Leningradului, a preluat comanda acesteia chiar în încercuire. Se mai păstrau încă ultimele drumuri de iarnă, dar Stalin a interzis retragerea şi, dimpotrivă, a ordonat armate: care avansase în mod periculos, să înainteze şi mai departe pe un teren desfundat fi mlăştinos, fără provizii, fără armament, fără sprijin din aer. După două luni de foamete şi de epuizare (soldaţii din această armată mi-au povestit pe urmă în celulele (ie la Butârki că răzuiau copitele cailor morţi care începeau să putrezească, fierbeau răzuiala şi o mâncau), la 14 mai 1942, a început ofensiva germană concentrată împotriva armatei încercuite (şi în aer, fireşte, numai că acolo se aflau avioanele nemţilor). Şi doar atunci, ca o batjocură, s-a primit permisiunea lui Stalin de a trece de partea cealaltă a râului Volhov. Şi au mai fost încercări de a străpunge încercuirea! Până la începutul lui iulie!

Astfel (parcă repetând soarta armatei a 2-a ruse a lui Samsonov’*, care fusese aruncată cu aceeaşi demenţă în încercuire) a pierit Armata a 2-a de soc a lui Vlasov.

Fireşte, aici a fost trădare de patrie.’ Fireşte, aici a fost o trădare cumplită! Insă ea aparţine lui Stalin. Trădarea nu înseamnă neapărat vânzare. Ignoranţa şi neglijenţa în pregătirea războiului, confuzia şi laşitatea de la începutul lui, sacrificiile absurde ale armatelor şi corpurilor de armată numai ca să-i salveze mundirul de mareşal.

— Ce trădare mai amară poate să existe din partea unui comandant suprem?

Spre deosebire de Samsonov, Vlasov nu şi-a pus capăt zilelor, a mai rătăcit prin păduri şi mlaştini, şi la 12 iulie, în zona râului Siverskaia, s-a predat nemţilor. Curând a ajuns la Vinniţa, într-un lagăr special pentru ofiţeri superiori, organizat de contele Stauphenberg, viitorul conspirator împotriva lui Hitler. Această protecţie a cercurilor opoziţioniste ale armatei (mulţi dintre ei au fost daţi în vileag şi au pierit în complotul antihitlerist) l-a însoţit pe Vlasov în următorii doi ani. Chiar din primele săptămâni, împreună cu colonelul Boiarski, comandantul diviziei a 41-a de, gardă, el a redactat un raport: că majoritatea populaţiei şi armatei sovietice ar saluta răsturnarea guvernului sovietic dacă Germania ar recunoaşte noua Rusie ca egală. (Poate că la această holărâre rapidă a contribuit şi experienţa personală a lui Vlasov: părinţii soţiei lui au fost „deschiaburiţi”, ea aparent s-a dezis de ei, dar în taină îi ajuta. Acum şi ea, şi fiul lor au fost sacrificaţi de noua atitudine a generalului în captivitate: în nu ştiu ce zi, au dispărut în gura nesăţioasă a NKVD-ului.)

Ţinând în maia acest manifest, îţi venea cu greu să crezi că, iată, acesta este un om remarcabil, ori că, iată, acest om care a servit cu credinţă statul sovietic toată viaţa lui suferă profund şi demult pentru Rusia însă manifestele ulterioare care anunţau crearea ROA – „armata rusă de eliberare”, nu numai că erau scrise într-o limbă rusă stricată, dar şi într-un spirit străin, evident german, şi chiar fără să fie interesat de obiectul propriu-zis, care în schimb lăuda în mod grosolan hrana abundentă şi moralul ridicat al soldaţilor. Nu-ţi venea să crezi în armata asta, şi chiar dacă, într-adevăr, exista, de unde au mai scos şi moralul ei ridicat? Asemenea minciuni numai nemţii sunt în stare să scornească.

În realitate nu a existat nici o ROA aproape până la sfârşitul războiului. Pe toată perioada au existat doar câteva sute de mii de susţinători voluntari – Hiifswillige, răspândiţi prin toate unităţile germane, cu drepturi ostăşeşti depline ori parţiale. Da, au existat formaţiuni antisovietice de voluntari, alcătuite din foşti, până de curând, cetăţeni sovietici, dar cu ofiţeri germani. Cei dintâi care i-au sprijinit pe nemţi au fost lituanienii (ne-am răfuit crunt cu ei într-un an de iile!). Apoi din rândul ucrainenilor s-a constituit o divizie de voluntari SS, din estonieni-detaşamente SS. În Bielorusia – miliţia populară împotriva partizanilor (şi ajunsese la aproape o sută de mii de oameni!). Batalionul din Turkestan. În Crimeea – batalionul tătarilor. (Şi toate acestea au fost semănate chiar de Soviete, de pildă în Crimeea: prin prigonirea stupidă a moscheilor, în vreme ce Ecaterina, cuceritoarea vizionară, a alocat fonduri din v isteria statului pentru construirea altora noi şi augmentarea celor vechi. Hitleriştii, când au venit, şi-au dat seama că trebuie să procedeze la ocrotirea moscheilor.) Când nemţii au cucerit sudul nostru, numărul batalioanelor de voluntari a crescut şi mai mult cu cel georgian, armenesc, nord-caucazian şi cele 16 calmuce. (La sud aproape că nu au existat detaşamente de partizani sovietici.) în timpul retragerii de pe Don, împreună cu nemţii a plecat un convoi căzăcesc de vreo cincisprezece mii de oameni, jumătate dintre ei capabili să ţină o armă în mină. Ungă Lokot (regiunea Briansk), în 1941, înainte de venirea nemţilor, populaţia locală a dizolvat colhozurile, s-a înarmat împotriva partizanilor sovietici şi a creat, până în 1943, o regiune autonomă (în frunte cu inginerul K. P. Voskoboinikov), cu o brigadă înarmată de douăzeci de mii de oameni (drapel cu Sfântul Gheorghe Biruitorul), care s-a numit RONA – Armata populară rusă de eliberare. Cu toate acestea o armată panrusă autentică nu a fost creată, deşi au existat visuri şi încercări de a o crea alâl din partea ruşilor înşişi, care ardeau de dorinţa să pună mâna pe armă şi să-şi elibereze ţara, cât şi din partea unui grup de militari germani cu influenţă limitată, poziţie medie ca serviciu, dar, având o viziune reală, că numai cu deşănţata politică hitleristă de colonizare nu se poate câştiga războiul împotriva URSS. Printre acei militari se aflau mulţi nemţi din Ţările Baltice, inclusiv cei care făcuseră serviciul în vechea Rusie, care simţeau cu acuitate deosebită situaţia din Rusia, precum căpitanul Strick-Strickfeldt. Acest grup a încercat zadarnic să convingă vârfurile hitleriste de necesitatea unei alianţe germano-ruse. În fanteziile lor plăsmuiseră şi denumirea armatei, şi viitorul regulament, şi ecusonul cu însemnele Sfântului Andrei pe mânecă, aplicat pe uniforma germană, în orăşelul Osintorf de lângă Orşa, în J 942. Cu ajutorul câtorva emigranţi ruşi (Ivanov, Kromiadi, Igor Saharov, Grigori Lamsdorf) a fost creată din prizonieri de război sovietici „unitatea de încercare”, cu uniforme sovietice, cu arme sovietice, dar cu epoleţii vechi şi cu cocardă naţională. Spre sfârşitul anului 1942, această formaţiune era alcătuită din şapte mii de oameni, patru batalioane, ce aveau să fie dezvoltate în regimente, şi care se autoconsidera ca începutul RNNA – armata naţională populară rusă. Voluntari erau mai mulţi decât putea să primească unitatea. Dar nu exista certitudine: din pricină că nu e. Încredere în nemţi, şi pe bună dreptate, în decembrie 1942, unitatea a primit ordinul de desfiinţare: în batalioane separate, cu uniforme germane şi în componenţa unor unităţi germane. Chiar în aceeaşi noapte trei sute de oameni au fugit la partizani.

În toamna lui 1942, Vlasov şi-a oferit numele pentru uvirea ’iituu’ar formaţiunilor antibolşevice, în aceeaşi toamnă Cartierul Genera! Al anualei hitleriste a respins Încercările cercurilor medii ale armatei de a face Germania să renunţe la planurile de colonizare a răsăritului şi să le schimbe cu crearea forţelor naţionale ruse. Când abia se hotărâse să facă alegerea fatală, când abia făcuse primul pas pe această cale, Vlasov nu mai era necesar decât pentru propagandă, şi aşa – până la sfârşit. Cercurile militare sub protecţia cărora se afla, crezând că îşi vor consolida proiectul după felul cum vor merge lucrurile, s-au hotărât să lanseze proclamaţia „Comitetului din Smolensk” (a fost aruncată în zona frontului sovietic la 13 ianuarie 1943), cu promisiunea tuturor libertăţilor democratice, cu desfiinţarea colhozurilor şi a muncii forţate. (Şi toi în ianuarie 1943 au fost interzise unităţile ruseşti mai mari decât batalionul.) În pofida interzicerii, proclamaţia a fost răspândită şi în regiunile ocupate de nemţi, stârnind mari agitaţii şi aşteptări. Partizanii veneau cu demascarea, spunând că nu există nici un comitet de la Smolensk şi nici o Armată Rusă de Eliberare, totul nu este decât o minciună germană. O iniţiativă a atras după sine pe următoarea: călătoriile de propagandă ale lui Vlasov în teritoriile ocupate (din nou ilegale, fără ştirea şi aprobarea Cartierului General şi a lui Hitler; conştiinţa noastră educată sub totalitarism nu poate să-şi închipuie un asemenea abuz, la noi nu se poate face nici un pas important fără aprobarea supremă; dar la noi şi sistemul este incomparabil mai solid, decât cel nazist, noi ne-am statornicit de un sfert de secol, iar naziştii doar de zece ani), într-o manta cusută de mână, neaparţinând nici unei armate, de culoare cafenie cu revere roşii şi fără semne distinctive, Vlasov a săvârşit prima călătorie de acest fel în martie 1943 (Smolensk-Moghiliov-Bobruisk) şi cea de a doua în aprilie (Riga-Peciorî-Pskov-Gdov-Luga). Aceste vizite au însufleţit populaţia rusă, ele creau aparenţa directă că mişcarea rusă de independenţă ia naştere, că Rusia independentă poate reînvia. Vlasov a vorbit în sălile arhipline ale teatrelor din Smolensk şi din Pskov, a vorbit despre scopurile mişcării de eliberare, spunând totodată că pentru Rusia naţional-socialismul este inacceptabil, dar nici bolşevismul nu poate fi răsturnat fără nemţi. La fel de deschis l-au întrebat şi pe el: este adevărat că germanii intenţionează să transforme Rusia în colonie, iar poporul rus în vite de povară? De ce până acum nu a spus nimeni ce va fi cu Rusia după război? De ce nemţii nu permit autoconducerea rusească în teritoriile ocupate? De ce voluntarii împotriva lui Stalin sunt numai sub comandă germană? (Vlasov răspundea stingherit, mai optimist decât el însuşi putea spera în acea perioadă, însă Cartierul General al armatei germane a reacţionat prin ordinul feldnmre şalului Keitel: „Având în vedere declaraţiile deşănţate şi necalificate ale generalului Vlasov, prizonier de război rus, făcute în timpul vizitei la Grupul de nord al trupelor, care s-a efectuat fără ştirea Fuhrendui şi a mea, să fie trimis de urgenţă într-un lagăr de prizonieri”. Era permis ca numele generalului să fie folosit numai în scopuri propagandistice, însă dacă el va mai apărea personal încă o dată în public, trebuie să fie predat (gestapoului şi făcut inofensiv).

Se scurgeau ultimele luni când milioane de oameni sovietici rămâneau încă în afara puterii lui Stalin, încă mai puteau să ia arma în mână ca să pornească împotriva robiei bolşevice şi erau în stare să-şi orânduiască viaţa independentă, însă conducerea germană nu a lăsat nici o îndoială: tocmai la 8 iunie 1943, înainte de bătălia de la Kursk-Oriol, Hitler a confirmat că armata rusă independentă nu va fi creata niciodată şi că ruşii îi sunt necesari Germaniei doar ca muncitori. Hitler nu pricepea că unica posibilitate istorică de a răsturna regimul comunist consta în Acţiunea populaţiei însăşi, răzvrătirea poporului vlăguit. De o astfel de Rusie şi de o astfel de victorie Hitler se temea mai mult decât de o înfrângere. Şi nici după Stalingrad şi după ce a pierdut Caucazul. Hitler nu a observat nimic nou. În tini].’ ce Stalin îşi aroga rolul de apărător suprem al Patriei, restabilea vechii epoleţi ruşi, Biserica ortodoxă şi dizolva Kominternul, Hitler îl ajuta şi el cum putea; în septembrie 1943 a ordonat să fie dezarmate toate unităţile de voluntari şi trimise în minele de cărbuni, apoi a schimbat: unităţile de voluntari să fie transferate la Barajul Atlanticului, împotriva aliaţilor. Acesta a fost, de fapt, sfârşitul proiectului privind armata rusă independentă. Dar ce a făcut Vlasov? În parte el nici nu ştia cât de prost stau lucrurile (nu ştia că după deplasările lui este considerat din nou prizonier de război şi se află în primejdie), în parte, a pornit irevocabil pe drumul fără întoarcere al speranţelor şi înţelegerilor cu Fiara, în timp ce cu fiarele apocaliptice salvatoare este doar tenacitatea, din prima şi până în ultima clipă. De altfel, oare a avut o asemenea clipă Mişcarea de Eliberare a cetăţenilor ruşi? De la începutul începuturilor ea a fost sortită pieirii ca o jertfă suplimentară pe altarul cald încă al anului 1917. Cea dinţii iarnă-de război din 1941/1942, care a nimicit câteva milioane de prizonieri sovietici, a prelungit lanţul de oase al acestor victime, început încă din vară de detaşamentele de apărare, alcătuite din oameni neînarmaţi pentru salvarea bolşevismului.

Aici este oportun să-l comparăm pe Vlasov cu general-maiorul Mihail Lukin, comandantul armatei a 19-a, care încă din 1941 a consimţit să lupte împotriva regimului stalinist, dar a solicitat să i ’se garanteze independenţa naţională a Rusiei fără comunişti, şi, neprimind astfel de garanţii, nu a făcut nici un pas în afara lagărului de prizonieri. Vlasov însă a cedat speranţelor fără garanţii, şi pe acest drum a înclinat de multe ori spre argumentele liniştitoare ale consilierilor săi. El a început să se oprească, să abandoneze, să renunţe, dar mereu se găseau argumente: „Vor dezarma unităţile de voluntari”, „se va înrăutăţi situaţia ostarbeiterilor”, adică a muncitorilor ruşi din Germania. Şi, prins în cursa acestor argumente, Vlasov a semnat, în octombrie 1943, scrisoarea deschisă adresată voluntarilor transferaţi pe frontul din Occident, în care se referea la caracterul vremelnic al acestei măsuri şi la necesitatea de a se supune…