Alexandr Soljenitin

8. Era de naţionalitate letonă.

9. Autorul se referă la înaltul Consiliu (textual – Sovietul Suprem) Secret (1726-1730), creat de Ecaterina I. Ca organ consultativ, dar care, efectiv, rezolva problemele de stat cele mai importante, încercând să restrângă puterea autocraţiei, a fost desfiinţat de împărăteasa Anna loanovna (1693-1740).

10. Membri ai Drujinei populare, organizaţie obştească din URSS, având în grijă păstrarea ordinii publice, lupta cu huliganismul şi alte manifestări antisociale.

11. Narokov (Marcenko), Nikolai Vladimirovici (1887-1965?), scriitor. Emigrant.

12. Andreev, Leonid Nikolaevici (1871-1919), scriitor, reprezentant al realismului psihologic şi al simbolismului. Nuvele şi piese de teatru centrate pe o problematică filosofică, socială şi morală, dominate de o atmosferă tragică.

13. Krîlov, Ivan Andreevici (1769-1844), scriitor. Comedii şi fabule de structură clasică. ^^”,

14. Referire la nuvela lui Leonid Andreev Povestea celor şapte spânzurafi (1908).

15. Tezele raportului Sarcinile proletariatului în actuala revoluţie, {inul de Lenin la Petrograd (4 aprilie 1917). Document programatic, reprezentând planul de luptă pentru transformarea revoluţiei burghezo-democratice în revoluţie socialistă.

16. În povestirea Agrişul şi Carnet de însemnări (l), unde polemizează cu L. N. Tolstoi, care, într-una din schiţele sale moralizatoare (Mult pămâni îi trebuie omului?), afirmă că omul nu are nevoie decât de trei arşini de pământ – pentru mormânt.

17. Specific al rostirii ruşilor din nordul european al Rusiei, care pronunţă distinct vocala o neaccentuată, în vreme ce în alte zone este pronunţată ca o variantă redusă a lui a. Acest fenomen fonetic se numeşte okanie (opusul lui akanie).

18. Funcţie (din secolul al XVI-lea) şi grad (din secolul al XVIII) în oştirile căzăceşti. În 1798 a fost echivalat cu gradul de rotmistru în cavalerie.

Capitolul 12 – TIURZAK

1. Figner, Vera Nikolaevna (1852-1942), revoluţionară: a făcut parte din conducerea organizaţiei Narodnaiavolia. A luat parte la organizarea atentatelor împotriva lui Alexandru II. În 1884 a fost condamnată la ocnă pe viaţă; douăzeci i-a petrecut în fortăreaţa Schlisselburg. – | 2. Este vorba de lucrarea lui Stalin Cursul scurt de istorie a PEUS (b), care se S studia la cursurile (obligatorii) de învăţământ politic.

3. Vers dintr-un popular cântec revoluţionar, cunoscut şi sub titlul de Marş funebru; era cântat la funeraliile victimelor represiunii ţariste.

4. Katanian, Ruben Pavlovici (1881-1966), om politic, procuror general adjunct în perioada 1933-1937.

5. Valentinov, N (Nikolai Vladislavovrci Volski) (1879-1965), filosof şi publicist Iniţial (1903) bolşevic, ulterior menşevic (1904). Emigrează în 1928. A scris o carte de amintiri despre Lenin, pe care l-a cunoscut îndeaproape.

6. Tvardovski. Alexandr Trifonovici (1910-1971), poet şi critic, între 1949 şi; 1954, 1958 şi 1970 este redactor şef al revistei „Novâi mir”, care a publicat scrieri de mare cutezanţă civică în epocă, printre care şi O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţân. I, 7. Bednâi, Demian (Pridvorov, Ei’im Alexeevici) (1883-1945), poet, unul din promotorii poeziei aşa-zisului realism socialist Partea a DOUA PERPETUUM MOBILE Capitolul l – CORĂBIILE ARHIPELAGULUI

1. Vezi nota 22 de la Capitolul 2.

2. Iaroşenko, Nikolai Alexandrovici (1846-1898), pictor. A făcut parte din gruparea artistică de orientare realistă a peredvijnicilor – Asociaţia expoziţiilor artistice itinerante (1870-1923).

3. Adică ştreangul, datorită faptului că revoluţionarii condamnaţi pentru acte teroriste erau executaţi prin spân/urătoare.

, 4. Peşte din familia crapului (maximum 30 cm lungime şi 800 grame greutate), care trăieşte în Marea Caspică.

5. Peşte marin (nordul Oceanului Atlantic, Marea Albă. Nordul Oceanului Pacific). Lungime – maximum 1.8 m, greutate – maximum 40 kg.

6. Iakubovici, Piotr Filippovici (1860-1911), poet, membru al organziaţiei revoluţionare Narodnaia Voi ui. Şaisprezece ani de ocnă şi exil (1887-1903). Autor al cărţii În lumea celor oropsiţi, însemnările unui fost ocnaş.

7. Olminski (Alexandrov). Mihail Stepanovici (1863-1933), publicist, critic şi istoric literar, revoluţionar bolşevic din 1898.!

8. Makarenko. Anton Semionovici (1888-1939), pedagog şi scriitor. Organizator al coloniilor de muncă pentru reeducarea delincvenţilor minori.

9. Menşikov. Alexandr Danilovici (1673-1729). Unul dintre apropiaţii lui Petru I, prinţ prealuminos, generalisim. În 1827 a fost deportat la Beriozov, în Siberia, de către împăratul Petru II.

10. Surikov, Vasili Ivanovici (1848-1916), pictor, membru al grupării artistice a peredvijnicilor. Tablouri monumentale inspirate din momentele cruciale ale istoriei Rusiei.

11. Vers din poemul Versuri despre paşaportul sovietic de Vladimir Maiakovski.

12. Academia militară M. V. Frunze, înfiinţată în 1918 la Moscova ca Academie a Statului-Major; din 1921 – Academia Militară a Armatei Roşii. Poartă numele lui Mihail Vasilievici Frunze (1885-1925), om politic, comandant de armată, în timpul războiului civil, teoretician militar.

Capitolul 2 – PORTURILE ARHIPELAGULUI

1. Grin (Grinevskî), Alexandr Stepanovici (1880-1932), prozator. Romane şi povestiri de factură romantică care exaltă credinţa în calităţile morale înalte ale omului.

2. Comanda respectivă avea un tâlc: cel care ieşea ultimul primea o pedeapsă.

3. Zonă în partea de vest a Moscovei, locul unor lupte înverşunate în timpul revoluţiei din 1905.

4. Utiosov, Leonid Osipovici (1895-1979?), celebru cântăreţ de estradă în anii „30 şi ’40. A efectuat turnee şi în România.

5. Diminutiv de la GAZ-A, marca primelor automobile produse la uzinele din Gorki (Nijni Novgorod) în anii 1932-1936.

6. Aldan-Semionov, Andrei Ignatievici (a 1908), poet şi prozator. A fost arestat şi condamnat pe nedrept, petrecând cincisprezece ani (1938-1953) în lagărele de muncă clin Extremul Nord. Romanul Bozorelief pe stâncă a fost publicat în 1964.

7. Gromâko, Andrei Andreevici (n. 1909). Om politic, diplomat. Ambasador în SUA (1943-1946) şi Anglia (1952-1953). Reprezentant permanent al URSS în Consiliul de Securitate al ONU (1946-1948). Ministru al Afacerilor Externe din 1957.

8. Repin, Ilia Efimovici (1844-1893), pictor membru al grupării peredvijnicilor Autorul, printre alte picturi celebre, al cunoscutului tablou Edecarii de pe Volga, la care face aluzie Soljeniţân.

Capitolul 3 – CARAVANELE ROBILOR

1. Formulă prin care difuzoarele trenului anunţau sosirea la Moscova

2. Porturi în Extremul Orient (ţinutul Habarovsk), situate în strâmtoarea Tatarski, vizavi de Insula Sahalin.

3. Corp special de pedestraşi (1550-1698) cu funcţii poliţieneşti. Dintre ei era aleasă garda ţarilor. Răsculându-se în 1698, după înfrângerea lor, în 1698-1699, au fost executaţi l 182, iar 601 deportaţi. Soljeniţân se referă la monumentalul Tablou al lui V. I. Surikov Dimineaţa execuţiei streliţilor.

4. Autorul se referă la o scenă din filmul lui Serghei Eisenstein Crucişătorul Potiomkin.

5. În cartea-reportaj Insula Sahalin (1895), pe care a scris-o după călătoria săvârşităân anul 1890.

6. Spărgător de gheaţă din Flota Arcticii a URSS. Construit în 1917. A participat la salvarea expediţiei lui Umberto Nobile (1928), la cercetările hidrologice din Arctica (1932-1935). A condus caravane de nave spre Arktica (1941-1945).

Capitolul 4 – DIN INSULA ÎN INSULA

1. Kruglov, Serghei Nikitbrovici (1903-?), om politic; agent cekist, adjunct al şefului serviciilor SMERŞ (1943-1946). Este succesorul lui Beria la conducerea NKVD-ului (1946). Ministru al Afacerilor Interne (1946-1954).

2. Este vorba de în cercul întâi, publicat în 1968 peste hotare. ’

3. În mitologia biblică – duh rău, căpetenie a demonilor, în limbajul puşcăriaşilor – miliţian; supraveghetor, gardian.

4. Referire la eroul din romanul lui Jack London Rătăcitor printre stele (The Star Rover) (1915).

5. Oraş în nordul Munţilor Caucaz, renumită staţiune balneoclimaterică.

6. Jebrak, Anton Romanovici (1901-1965); genetician, ameliorator. Academician (1940), preşedinte al Academiei de Ştiinţe a URSS (1945-1948).

7. Razin, Stepan Timofeevici (16307-1671), cazac de pe Don, conducătorul răscoalei ţărăneşti din 1670-1671. Trădat, a fost prins de autorităţi şi executat la Moscova.

8. Tânianov, Iuri Nikolaevici (1894-1943), scriitor, critic şi istoric literar. Unul dintre reprezentanţii şcolii formale ruse. Lucrări despre limbajul poetic, romane biografice. „i

9. Pasternak, Boris Leonidovici (1890-1960), poet şi prozator, remarcabil traducător din literatura universală. Apariţia (în Italia, 1958) a romanului Doctor Jivago şi decernarea Premiului Nobel, i-au atras o prigoană dezlănţuită din partea oficialităţilor politice şi literare, ceea ce a grăbit sfârşitul scriitorului.

„DOCUMENT POLITIC”? „CREAŢIE LITERARĂ”? BREJNEV: Problema cu privire la Soljeniţân nu e deloc simplă, e foarte complicată. Presa burgheză încearcă să lege cazul Soljeniţân de

; marile noastre acţiuni pentru reglementarea paşnică a conflictelor. Cum să procedăm cu Soljeniţân? Consider că cel mai bine este să procedăm conform cu legile noastre sovietice: ’ TOŢI: Corect!

(Din procesul-rerbal al şedinţei Biroului *f”L Politic al PEUS din 7 ianuarie 1974)

ÎN SFÂRŞIT, avem în limba română marea carte care a explodat ca o bombă atomică a conştiinţei morale şi civice cu efect planetar, Arhipelagul Gulag!

Întârzierea apariţiei în România a operelor lui Alexandr Isaievici Soljeniţân îmi pare un fenomen jenant şi nu izbutesc să mi -l explic. S-au tradus la noi în ultimii 7 ani o mulţime de cărţi importante din literatura contemporană, lucrări de antropologie, sociologie, politică, memorialistică, filosofie, istorie, eseuri, romane etc., bine primite de public. S-au tradus cărţi importante, chiar foarte importante, dar nu cea cu adevărat importantă: aceasta.

Decizia de a declanşa zguduirea pe care ineluctabil urma să o provoace publicarea în Occident a cărţii acesteia a fost luată de autor împreună cu soţia sa Natalia în mod abrupt, imediat, înainte de termenul prevăzut, în clipa când a fost sigur că o copie a manuscrisului ajunsese în mâinile KGB-ului. Trebuia creată o situaţie ireversibilă, trebuiau tăiate numaidecât toate punţile pentru a face imposibilă intimidarea prin ameninţare sau tortură, a face imposibilă renunţarea la o luptă implacabilă între David şi Goliat. Soljeniţân, în Stejarul şi viţelul, mărturiseşte că în eventualitatea, deloc improbabilă, a unui şantaj asupra copiilor, el şi soţia lui erau de acord cu o hotărâre mai presus de fire: în atare eventualitate sunt sacrificaţi copiii. Nu mai putea da înapoi. Nu mai avea dreptul să dea înapoi.

El ducea această luptă singur, în mod deschis, în mijlocul acelui „imperiu al Răului”, cum avea să -l numească mult mai târziu Ronald Reagan. Singur dar nu fără o reţea de prieteni devotaţi, ingenioşi, plini de curaj, colaboratori anonimi, bărbaţi şi femei, pe care nu-i putea pomeni în Arhipelag pentru a nu-i divulga, dar despre care vorbeşte pe larg după 1991 (când nu ar mai fi fost în pericol, dar cei mai mulţi muriseră) într-o carte superbă, Invizibilii, apărută în traducere franceză (Fayard, 1992).

Cu ajutorul necondiţionat şi nerăsplătit, decât postum prin amintita carte, al acestor Invizibili care-şi asumaseră riscurile cele mai grave, totuşi în ultimă instanţă singur, acest om formidabil, înarmat numai cu faima lui mondială consacrată de premiul Nobel, cu luciditatea şi îndrăzneala lui încremenitoare, a făcut să se clatine şi în cele din urmă să se prăbuşească întregul colos politico-represiv rusesc şi toate complicităţile lui internaţionale, „progresiste” şi „umaniste”, legate prin trădare, laşitate şi minciună.

La acea şedinţă din 7 ianuarie 1974, din al cărei proces-verbal am extras vorbele puse ca motto deasupra prezentei postfeţe, toţi bătrânii şmecheri cretinizaţi din Biroul Politic al PEUS (unul mai deştept, Andropov) dădeau din colţ în colţ: „ce să facem cu Soljeniţân?”. Andropov a învârtit argumentele în aşa fel încât, acuzându -l straşnic pe Soljeniţân, să reiasă că cea mai severă şi radicală soluţie este exilul, determinând astfel amplificarea la scară planetară a acţiunii lui Isaievici şi continuarea în condiţii de libertate şi siguranţă a operei lui literare şi istorice.

Apăruse în Occident Arhipelagul Gulag! (despre care Brejnev spune că nimeni încă (dintre ei – A. P.) nu a citit-o, dar conţinutul e cunoscut: un „vulgar pamflet antisovietic”, adăogând: „după legile noastre avem toate motivele să -l băgăm pe Soljeniţân la puşcărie deoarece a atentat la tot ce avem mai sfânt: Lenin, regimul nostru sovietic, puterea sovietică, tot ce ne e scump”; Andropov a declarat tot atunci ceva ce mai târziu, spus de alţii, a devenit o banalitate pe jumătate stupidă, dar spus de el dă măsura descumpănirii slabilor din Politbiuro: „Arhipelagul Gulag nu e o operă de artă ci un document politic, deci periculos”.’)

Desigur, nu Soljeniţân a fost cauza prăbuşirii sistemului bolşevic, nici alte împrejurări, evenimente sau persoane care au jalonat acest fenomen în devenirea lui. Prăbuşirea bolşevismului era imanentă în chiar geneza sa. Au existat imperii milenare, întemeiate, evident, pe autoritate şi forţă, dar la acestea nici forţa şi cu atât mai puţin autoritatea n-au mers, cum să zic? În contrasens. Nu au avut o esenţă luciferică. Nu mă^ hazardez acum să explic esenţa luciferică a altor imperii ce s-au prăbuşit îmi e destul să le evoc pe cele două cărora le-am fost contemporan, nazismul şi bolşevismul. Ar mai fi poate ca exemplu şi Napoleon, dar luciferismul său nu era total. Totuşi Letizâa Bonaparte, mama lui Napoleon, a avut o aprehensiune de femeie bătrână şi respectuoasă faţă de rosturile legitime ale lumii când a spus celebra frază „Pourvu que fa dure!” Se prăbuşesc, fireşte, în cele din urmă şi imperiile legitime, neluciferice, dar după un ciclu de creştere şi decadenţă, aşa cum le vădeşte istoria. Hegel de altminteri, în prelegerile despre filosofia istoriei, afirmă că imperiile plurimilenare nu au istorie, istorie nu au avut decât cele care au avut şi un siârşit. Adică, după viziunea sa teleologică, o împlinire, o finalitate, deci şi un final. Poate, te/a e plauzibilă, deşi cred că există istorie şi neteleologică, bunăoară China, India, cele cărora Hegel le contesta validitatea istorică. Dar să le lăsăm. Ceea ce îmi pare sigur este că regimurile uzurpatoare, adică luciferice, nu au istorie. Napoleon, uzurpator, dar, cum spuneam, de un lucifcrism doar relativ (venea după un interregn cu adevărat luciferic), a avut o istorie, dar efemeră şi precară, cu toată gloria lui

*Informaţiile acestea se găsesc în extraordinara carte a lui Vladimir Bukovski. Jugement a Moscou, un dissidem dans Ies archives du Kremlin (tr. F r., ed. Robert Laffont. Paris. 1995.) „

Meteorică, în schimb îmi pare evident că nici nazismul, nici bolşevismul nu au avut istorie. Bolşevismul a durat mai mult decât Napoleon, dar istorie nu a avut. Numai evenimente. Regimurile care fac istorie au legi. Legi adevărate, elaborate în spirit juridic, legi care nu siluiesc natura societăţii şi spiritul ei ci îi servesc de cadru. Regimurile uzurpatoare, iuciferice, nu au legi în accepţia normală a termenului. Sunt regimuri bazate pe fărădelege. În loc de legi clare, univoce, de strictă interpretare, memorabile şi puţine, edictate public şi respectate de toţi, au hăţişuri de legi contradictorii, confuze, antijuridice, unele secrete, respectate sau nu (e. G. Brejnev: „Cred că cel mai bine e să aplicăm legile noastre”, adică putem şi să nu le aplicăm, după cum ne convine). Legislaţia lor proliferantă e negaţia însăşi a oricărei legalităţi.

Regimurile Iuciferice anunţă o eră nouă, cu negarea şi destituirea tuturor valorilor anterioare şi făurirea altui tip uman (de fapt ne-om). Se consideră eterne şi infailibile (infailibile pentru că eterne). Inutil să descriem exhaustiv fenomenul, îl cunoaştem prea bine. Are un nume biblic, Gog şi Magog.

După al doilea război, bolşevismul ameninţa să devină dominant asupra întregii lumi şi aproape nimeni nu mai credea că e vreo scăpare. Toţi imbecilii şi ticăloşii din „lumea liberă”, atât „idealiştii” cât şi „realiştii”, salutau ca iminentă „Revoluţia mondială”, dar când aceasta părea mai sigură a început, întâi imperceptibil, prăbuşirea care-i era imanentă încă de la principiul ei. Primul mane, thekel, phares, primul avertisment a fost Budapesta, octombrie 1956. Mai avuseseră loc insurecţii, chiar de proporţii însemnate, atât în interiorul Uniunii Sovietice, cât şi în ţările satelite, dar fuseseră înăbuşite. Şi celei din Ungaria îi veniseră de hac tancurile, dar s-a produs în inima Europei, spectaculos şi memorabil. Nu a mai putut fi ocultată. Atunci s-a văzut că cea mai redutabilă şi mai cinică forţă opresivă poate fi pusă în cumpănă de^o populaţie dezarmată, în care mânia a suspendat instinctul de conservare, în ciuda aparentei înfrângeri, ungurii au câştigat atunci un alt statut între ţările satelite. Hruşciov şi-a dat seama că recursul la invazia tancurilor nu se mai poate repeta fără risc. A repetat-o totuşi, aparent cu succes, berbecul de Brejnev, dar „normalizarea” din 1968 şi-a provocat anticorpii: potenţial Charta ’77 şi Havel existau.

Bineînţeles, în procesul prăbuşirii comunismului au acţionat o mulţime de factori obiectivi ce s-au acumulat în timp, chiar şi când erau indecelabili. Determinismele acestea se pot cerceta şi s-au cercetat din variate unghluri; bineînţeles, subiectul e departe de a fi epuizat. Dar etapele şi reperele majore ale acestui proces poartă numele a trei persoane sau mai exact trei fapte legate de aceste persoane: 1.

— Alexandr Isaievici Soljeniţân şi apariţia în Occident a Arhipelagului Gulag (1973); 2.

— Carol Voitila şi alegerea unui papă polonez (1978); 3.

— Ronald Reagan şi „războiul stelelor” (1983).

Arhipelagul Gulag a fost tunetul, furtuna vestitoare. Bine am numit-o explozie atomică, un fel de Hiroşima morală.

Sosirea în Occident a lui Soljeniţân a produs o emoţie generală şi o aşteptare îngrijorată. Au început calomniile, crezute ori în tot cazul acceptate şi repetate de „progresiştii” occidentali. Teama acestora de compromiterea şi eşecul „destinderii” (al cărei nume adevărat e laşitatea capitulardă şi sloganul Better red than dead). Refuzul poltron al Preşedintelui Gerald Ford de a -l primi pe Soljeniţân. (Ford, le minable, cum l-a numit Eugen lonescu în „France-Soir”, 19 februarie 1976, cules în Antidotes, 1977). Cei care la început îl tratau de trădător şi agent KGB, văzând totuşi autoritatea şi voga de care se bucura, au început să -l laude, fără să simtă nevoia de a da vreo explicaţie (de pildă Jean Daniel, om distins şi arogant, directorul lui „Le nouvel observateur”, bineînţeles şi alţii, care, cum zice o vorbă proastă românească, nici usturoi n-au mâncau nici gura nu le miroase). Voga aceasta a ţinut cât a ţinut, dar în cele din urmă „progresiştii” nu au mai suportat-o. Cu atât mai mult cu cât în octombrie 1993, pe o ploaie din acelea pe care noi o numim mocănească, Soljeniţân a ţinut în Vendee, faţă de câteva mii de ascultători înarmaţi cu umbrele sau acoperindu-şi capul cu ziare ori cu ce au putut, un discurs despre genocidul sistematic săvârşit asupra ţăranilor vendeeni în 1793, sub Teroare. Spiritul iacobin care desfigurează şi azi la suprafaţă iubita mea Franţă nu a putut suporta ca un om din Europa de Est, rebel în propria lui ţară (aşadar prezumtiv „fascist”), să-şi permită aşa ceva. Plus că între timp, acelaş om din Europa de Est, după ce spusese adevărul despre „patria socialismului”, s-a apucat să spună şi adevărul despre patria capitalismului.

Acum se spune, şi în Occident şi la noi (căci, vezi bine, dragă Doamne, ne asumăm şi noi acum „standardele occidentale”), că Soljeniţân are talent, desigur, are conştiinţă, desigur, dar e nostalgic, panslavist, slavofil, populist, antidemocrat, şi câte altele de genul acesta. Faptul că a scris nu o dată, negru pe alb, că respinge panslavismul, că Rusia trebuie să renunţe la pretenţia de a mai fi supraputere şi să se replieze asupra fantasticului ei potenţial intern, atât intelectual cât şi economic, faptul că panslavismul doctrină, a expansiunii, e incomparabil cu slavofilia, care la rândul ei nu e nici retrogradă, nici „rascol-nică” sau mai ştiu eu cum, ci e o linie care merge de la Andrei Rubliov prin Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Bulgakov, şi aşa mai departe, până la Soljeniţân însuşi şi până la Tarkovski, faptul că cei mai occidentalizaţi ruşi au fost slavofil îi, de la Homiakov până la Soljeniţân însuşi şi până la Tarkovski, toate acestea nu contează, nu avem obligaţia nici să citim, nici să pricepem, trebuie doar să ne arătăm democraţi şi occidentali (ca şi cum toată chestiunea s-ar afla în alternativa „Europa e cu ochii pe noi”/„Nu voi să ştiu, stimabile, de Europa d-tale, ci de ţărişoara mea” etc.). Într-o scrisoare a unui progresist român din Germania, publicată în „Orizont”, putem citi următoarele:„…Nu l-am agreat pe gânditorul politic Soljeniţân. De la primele intervluri date odată ajuns în Occident m-a îndepărtat de el un anume antioccidentalism (şi antiliberalism, de ce nu?) afişat. Eu îl consider un conservator rus. (…) Soljeniţân este după părerea mea un mare scriitor dublat de un gânditor politic mediocru. Omul politic Soljeniţân nu e nici pe departe la nivelul autorului Pavilionului canceroşilor şi al Arhipelagului Gulag”. Aşadar, autorul scrisorii consideră Arhipelagul Gulag o capodoperă literară. Absolut de acord (deşi Andropov, cum am văzut, considera că nu e operă de artă ci document politic.) De fapt nu văd de ce ar fi şi aici o alternativă. Soljeniţân îşi subintitulează Arhipelagul „încercare de investigaţie literară”. Adică este şi un act Politic, socotit redutabil de Andropov, şi o creaţie literară (iar termenul „investigaţie” deschide spre ambele sensuri.) Aş fi vrut să fac aici şi o exegeză literară a Arhipelagului, dar m-aş duce prea departe (nu rezist totuşi tentaţiei de a cita o singură frază, în legătură cu un inginer din vechea şi ilustra şcoală rusească, emigrat, dar apoi arestat şi ţinut în Lubianka sub tortura nesomnului; în traducere franceză sună: „Finie conscience, fini honneur! Dormir!” frază întru totul comparabilă cu „A kingdom for a horse!” din Richard al III-lea). Nu are rost o discuţie despre antiliberalism şi antiocci-dentalism. Dar e totuşi de bun simţ să-ţi dai seama că într-o ţară imensă ca Rusia nu poate exista democraţie fără un sistem de autonomie locală, cum o văzuse marele om de stat liberal rus Stolâpin, de la care se revendică autorul Arhipelagului. Fără o bună organizare a acelor zemstve, democraţia este o iluzie, iar Duma un simplu simulacru. Antioccidentalism? Ce înseamnă asta? Trebuie să înţelegem odată că a fi european înseamnă a nu avea complexe provinciale. Cineva poate fi perfect european, ceea ce înseamnă, la un anumit nivel, o mentalitate şi o cultură occidentală, fără a fi epatat şi căzut în şezut în faţa Occidentului (asta e de fapt o inaptitudine de asimilare a spiritului occidental).

Dacă Soljeniţân e un „gânditor politic mediocru”, atunci adevăratul model acceptabil rămâne Râca Venturiano.

Sau cine vreţi Dv. Dintre „politologii” contemporani, autohtoni sau nu. Alergia la geniu e în fond ceva destul de firesc într-o lume precum cea de azi.

SFÂRŞIT