Alexandr Soljenitin

Bag de seamă însă că încep să mă repet, că va fi anost de scris şi anost de citit, căci cititorul ştie totul dinainte: acum îi vor transporta cu camioanele cale de sute de kilometri, apoi zeci de kilometri îi vor duce pe jos. Şi acolo ei vor inaugura noi lagăre şi chiar din prima clipă după ce au sosit se vor duce La lucru, iar de mâncat vor mânca peşte şi făină înmuiată cu zăpadă. Şi vor dormi în corturi.

Da, aşa este. Deocamdată însă, în primele zile, vor fi instalaţi aici, la Măgădan, tot în corturi polare. Aici vor fi trecuţi prin comisie, adică examinaţi despuiaţi, şi, după starea şezutului, se va determina capacitatea lor de muncă (şi toţi se vor dovedi apţi). Apoi, desigur, îi vor duce la baie, şi la vestiar le vor ordona să-şi lase hainele de piele, cojoacele, puloverele de lână, costumele din stofă fină, pâslarii cu talpă de piele, cizmele (căci doar n-au venit mujici proşti, ci activişti de seamă ai pardidului: redactori şefi de ziare, directori de trusturi şi uzine, lucrători de la comitetele regionale de partid, profesori de economie politică, oameni, care la începutul anilor ’30 cunoşteau valoarea lucrurilor). „Da cine le va păzi?” întreabă novicii neîncrezători. „Cine are nevoie de lucrurile voastre? Răspund jigniţi cei din personal. Intraţi şi spălaţivă liniştiţi”. Şi ei intră. Ieşirea va fi pe altă uşă, iar acolo vor primi pantaloni negri de bumbac şi bluze, pufoaice de lagăr fără buzunare, bocanci din piele de porc. (O, ăsta nu-i un fapt mărunt! Asta înseamnă despărţirea de viaţa anterioară, şi de titluri, şi de funcţii, şi de onoruri.) „Da unde sunt lucrurile noastre?!” vor striga ei. „Lucrurile voastre au rămas acasă! Se răsteşte la ei un nu ştiu ce şef. În lagărul nostru este comunism! Cap de coloană, înaite marş!”

Păi dacă este „comunism”, ce să mai zică? Doar pentru el şi-au dat viaţa…

Există însă şi transporturi efectuate cu căruţele ori pur şi simplu pedestre. Ţineţi minte, în romanul învierea erau minaţi pe jos, într-o zi însorită, de la închisoare la gară. Iar în Minusinsk, în anul 194…, după ce un an întreg nu-i scoseseră nici măcar la plimbare, oamenii se dezvăţaseră să mai meargă, să respire, să privească lumina, i-au scos, i-au aliniat şi i-au mânat douăzeci şi cinci de kilometri până la Abakan. Cel puţin zece oameni au murit pe drum. Despre aceasta nu se va scrie nici un roman mare, nici măcar un capitol din el: când locuieşti la cimitir, nu-ţi mai vine să jeleşti.

Transportul pedestru este bunicul transportului pe calea ferată, bunicul vagon-zak-ului şi bunicul „roşcovanelor”, în zilele noastre este folosit tot mai puţin, doar acolo unde încă nu este posibil transportul mecanic. Uite aşa îi duceau pe condamnaţii din Leningradul aflat sub blocadă pe un traseu peste Ladoga până la trenurile roşii (femeile mergeau laolaltă cu prizonierii germani, iar pe bărbaţii noştri îi despărţeau cu baionetele de femei ca să nu le ia pâinea. Pe cei care cădeau, îi descălţau numaidecât şi îi aruncau, vii sau morţi, într-un camion). Astfel, în anii ’30, de la închisoarea de tranzit din Kotlas expediau zilnic convoaie de câte o sută de oameni până la Ust-Vâm (cam trei sute de kilometri), iar uneori şi până la Cibiu (peste cinci sute). Odată, în 1938, au mânat astfel un convoi de femei. Aceste convoaie parcurgeau douăzeci şi cinci de kilometri pe zi. Escorta avea unul sau doi câini, pe cei ce rămâneau în urmă îi îmboldeau cu patul armelor. E drept, lucrurile Deţinuţilor, cazanul şi alimentele le cărau în căruţele care veneau în urmă, ceea ce amintea de convoaiele clasice din secolul trecut. Existau şi izbe de popas: casele părăginite ale deschiaburiţilor, cu ferestrele sparte, cu uşile scoase. Contabilitatea închisorii de tranzit din Kotlas elibera alimente pentru un timp calculat teoretic: dacă drumul va decurge normal, niciodată pentru o zi în plus (principiul general al tuturor contabilităţilor noastre), în cazul când întârziau pe drum, economiseau cât puteau alimentele ori le dădeau să mănânce terci din făină de secară fără sare, ori nu le dădeau nimic, în privinţa asta se deosebea de convoiele clasice.

În anul 1940, convoiul în care se afla şi A. I. Oleniov, după ce a fost descărcat din şlep, s-a deplasat mai departe prin taiga pe jos şi (de la Kniaj-Pogost la Cibiu) fără pic de hrană. Au băut apă din bălţi şi curând i-a doborât dizenteria. Cădeau fără puteri, şi câinii sfârtecau hainele celor căzuţi. La Ijma prindeau peşte cu pantalonii şi îl mâncau crud. (Şi când au ajuns într-o poiană, au fost anunţaţi: aici veţi construi calea ferată Kotlas-Vorkuta!)

Şi în alte puncte ale nordului nostru european au fost trimise convoaie pedestre până când, pe aceleaşi rute, pe terasamentele construite de deţinuţii din primele serii, au început să circule veselele vagoane roşii, transportând deţinuţii din seria a doua.

Transporturile pedestre au tehnica lor, care este elaborată acolo unde trebuie duşi mai des şi mai mulţi. Când pe o potecă din taiga este mânat un convoi de la Kniaj-Pogost până Ja Vesliana şi deodată nu ştiu care deţinut a căzut şi mai departe nu poate merge, ce credeţi că este de făcut cu el? Gân-diţi-vă bine – ce? Că doar n-or să oprească întreg convoiul! Şi pentru fiecare deţinut căzut n-o să lase câte un puşcaş, puşcaşii sunt puţini, iar deţinuţii sunt mulţi. Deci?… Puşcaşul rămâne cu el pentru scurtă vreme, apoi ajunge convoiul din urmă – singur.

Cel mai mult s-au menţinut transporturile pedestre, devenite permanente, de la Karabas la Spassk. Nu sunt în total decât treizeci şi cinci – patruzeci de kilometri, dar trebuie străbătuţi într-o singură zi de către o mie de oameni dintr-o dată, între care se se află mulţi slăbiţi. Aici se aşteaptă că vor cădea mulţi şi vor rămâne în urmă pradă acelei lipse de voinţă şi indiferenţe dinaintea morţii, încât poţi să-i şi împuşti că tot nu pot să meargă. De moarte nu se mai tem, dar de bâtă? De bâta neobosită care îi loveşte mereu pe unde nimereşte? De bâtă ei se tem şi vor merge mai departe! Acest lucru e verificat, aşa este. Şi iată, convoiul este înconjurat nu numai cu lanţul obişnuit de trăgători cu automate, care se ţin la o distanţă de cincizeci de metri, dar şi cu un lanţ interior de soldaţi fără arme, dar cu bâte. Cei care rămân în urmă sunt bătuţi (cum a prezis, de altfel, şi tovarăşul Stalin), sunt bătuţi şi iar bătuţi. Ei sunt sleiţi de puteri, dar merg, şi este de mirare că mulţi dintre ei ajung la destinaţie! Ei nu ştiu că asta este proba bâtei şi că pe cei pe care nici cu bâtele nu-i mai scoală să meargă – pe aceia îi culeg căruţele care vin în urmă. Experienţă organizatorică! (Se poate ridica întrebarea: de ce nu-i urcă pe toţi în căruţe de la început?… Da de unde căruţe? Şi de unde cai? Căci noi avem tractoare. Şi ce preţ o fi având astăzi ovăzul…?) Transportul pedestru s-a folosit intens în anii 1948-1950.

În anii ’20, transporturile pedestre erau modalitatea cea mai des întâlnită. Eram copil, dar mi le amintesc foarte bine: pe străzile din Rostov pe Don convoaiele treceau fără a mai fi ferite de privitori. Şi, fiindcă veni vorba, celebra comandă:„…Foc fără avertisment!” atunci suna altfel, tot din pricină că era altă tehnică: deseori, escorta era înarmată doar cu săbii. Atunci comanda suna aşa: „Un pas înapoi, escortă împuşcă-retează!” Sună grozav acest „împuşcă-retează!” Şi nu poţi să nu-ţi închipui că, îndată îţi vor reteza capul pe la spate.

Ba chiar şi în 1936, în februarie, prin Nijni Novgorod mărşăluia un convoi de bătrâni de dincolo de Volga, cu barba lungă, îmbrăcaţi în zăbunuri făcute în casă şi încălţaţi cu opinci şi obiele: „Rusia care dispare”… Şi brusc le-au tăiat drumul trei automobile cu preşedintele VŢIK – Kalinin. Convoiul a fost oprit. Kalinin a trecut, dar n-a manifestat nici un interes.

Cititorule, închide ochii. Auzi un zgomot de roţi? Trec vagon-zak-urile. Trec „roşcovanele”, în orice minut din zi şi din noapte, în orice zi din an. Şi, iată, se aude plescăit de apă: trec şlepurile cu deţinuţi. Şi, iată, huruie molarele dubelor. Tot timpul debarcă, îmbarcă ori transbordează pe cineva. Dar de unde vine această larmă? Din celulele arhipline ale închisorilor de tranzit. Şi acest urlet? Sunt vaietele celor jefuiţi, violaţi, bătuţi…

Am trecut în revistă toate modalităţile de transport şi am constatat că sunt unul mai prost decât altul. Am examinat închisorile de tranzit, dar n-am găsit că vreuna ar fi mai bună. Şi chiar cea mai de pe urmă speranţă omenească, speranţa că îl aşteaptă ceva mai bun, că în lagăr va fi mai bine, este o speranţă mincinoasă.

În lagăr va fi mai rău!

Capitolul 4 DIN INSULĂ în INSULĂ SE întâmplă uneori ca zeki să fie transportaţi de pe o insulă pe alta a Arhipelagului pur şi simpu câte unul într-o luntre solitară. Aceasta se numeşte escortă specială. Este modalitatea de transport cea mai puţin dură, aproape nu se deosebeşte de călătoria în stare de libertate. Puţini au norocul să se deplaseze astfel. Mie, pe întreg parcursul vieţii de deţinut, mi s-a întâmplat de trei ori.

Escorta specială se dă din dispoziţia unor persoane de rang mare. Ea nu trebuie confundată cu repartiţia specială, care este semnată de aparatul GULag-ului. Deţinutul cu repartiţie specială cel mai adesea călătoreşte împreună cu convoaiele obişnuite, cu toate că şi el are parte de porţiuni minunate de drum (cu atât mai frapante). De pildă, letonul Hans Bernstein călătoreşte din Nord pe Volga inferioară cu repartiţie specială pentru agricultură. Călătoreşte în toate condiţiile descrise până acum: înghesuială, umilinţe, câini asmuţiţi asupra lui, baionete în spate, strigăte de „un pas la dreapta, un pas la stânga…” – şi deodată îl debarcă în micuţa gară Zanzevatka. Aici este preluat de un gardian liniştit, care nu purta nici un fel de armă. Acesta îi spune, căscând: „Bine, o să înnoptezi la mine. Mâine o să te duc în lagăr, până atunci te poţi plimba”. Şi Hans se plimbă! Puteţi oare înţelege ce înseamnă să te poţi plimba pentru un om condamnat la zece ani, care şi-a luat de multe ori adio de la viaţă, care încă azi-dimineaţă se mai afla în vagon-zak, iar mâine va fi în lagăr? Acum însă el se plimbă şi priveşte forfota găinilor din grădiniţa gării, priveşte cum femeile, care n-au vândut pasagerilor din tren nici unt, nici pepeni galbeni, se pregătesc de plecare. El face trei, patru, cinci paşi într-o parte şi nimeni nu-i strigă „Stai!”, cu degete neîncrezătoare atinge frunzele de salcâm şi e gata să -l podidească plânsul.

Escorta specială este pe de-a-ntregul o astfel de minune, de la început până la sfârşiL Acum nu mai ai de-a face cu convoiul comun, nu-ţi mai duci mâinile la spate, nu te mai dezbraci la pielea goală, nu te mai aşezi cu fundul pe pământ, nici nu vei fi percheziţionat. Escorta se poartă prieteneşte şi chiar îţi vorbeşte cu „dumneavoastră”. Te avertizează în mod general: dacă încercaţi să fugiţi, noi, de obicei tragem. Revolverele noastre sunt încărcate, le avem în buzunar. Haideţi dar să călătorim fără complicaţii, purtaţi-vă cât mai degajat, nu lăsaţi să se înţeleagă că sunteţi deţinut. (Vă rog foarte mult să remarcaţi că şi aici, ca întotdeauna, interesele individului şi interesele statului coincid pe deplin.)

Viaţa mea de lagăr a luat o altă întorsătură în ziua când, cu degetele zgârcite (din pricina uneltei pe care o ţineam în mâini, degetele încetaseră să mi se mai dezdoaie), mă pregăteam să încep lucru în brigada de dulgheri, iar şeful m-a tras la o parte şi cu un respect neaşteptat mi-a spus: „Ştii, prin hotărârea ministrului afacerilor interne…”

Am încremenit. Brigada a plecat, iar „slujbaşii” din zonă s-au îngrămădit în jurul meu. Unii ziceau: „Or să-ţi mărească pedeapsa”, alţii: „Or să te elibereze”, însă toţi erau de acord că n-o să -l pot evita pe ministrul Kruglov1. Eu, de asemenea, oscilam între o nouă condamnare şi eliberare. Uitasem cu totul că în urmă cu o jumătate de an în lagărul nostru venise nu ştiu ce tip care ne-a dat să completăm fişele de evideţă ale GULag-ului (după război au început această treabă în lagărele cele mai apropiate, dar este puţin probabil că au dus-o la bun sfârşit). Coloana cea mai importantă din acesta fişă era „specialitatea”. Şi pentru a-şi urca preţul, zeki treceau aici specialităţile cele mai apreciate în GULAG: „frizer”, „croitor”, „magazioner”, „brutar”. Eu, în-chizând ochii pe jumătate, am scris: „specialist în fizica nucleară”. Specialist în fizica nucleară n-am fost de când mama m-a făcut, doar înainte de război frecventasem un curs la universitate, cunoşteam denumirile şi parametrii particulelor atomice şi m-am hotărât la această specialitate. Era anul 1946, bomba atomică avea mare căutare. Eu însă nu am acordat nici o importanţă acelei fişe, uitasem de ea.

Există o legendă absolut îndoielnică, neclară, neconfirmată de nimeni, dar care poate fi auzită din când în când prin lagăr: că undeva, în acest Arhipelag, există nişte insule mici aşa-numite ale paradisului. Nimeni nu le-a văzut, nimeni n-a fost acolo, iar cei care au fost tac, nu vor să spună nimic. Se zice că în acele insule curg râuri de lapte şi miere, iar hrana oamenilor nu este mai jos de ouă şi smântână; acolo, se spune, este curat, întotdeauna cald, muncă intelectuală şi ultrasecretă.

Şi iată, în aceste insule ale paradisului (în limbajul puşcăriaşilor – şă-raşki) mi-am ispăşit eu jumătate din pedeapsă. Lor le datorez faptul că am rămas în viaţă, în lagăre n-aş fi supravieţuit până la sfârşitul condamnării. Lor le datorez faptul că scriu această încercare de investigaţie literară, deşi lor nu le-am rezervat loc în această carte (lor le-am dedicat un roman2). Şi din aceste insule: din prima în cea de a doua, din cea de a doua în cea de a treia, am fost eu transportat cu escortă specială: doi gardieni şi eu.

Dacă sufletele morţilor zboară uneori printre noi, ne văd, citesc cu uşurinţă cele mai infime porniri ale noastre, dar noi nu le vedem şi nu le ghicim prezenţa imaterială, aşa este şi călătoria cu escortă specială.

Tu te cufunzi în vâltoarea vieţii libere, te înghionteşti în holul gării. Izbuteşti să parcurgi nişte anunţuri care, cu siguranţă, nu te privesc din nici un punct de vedere. Te-ai aşezat pe „canapeaua” veche a gării şi asculţi discuţii ciudate, lipsite de seriozitate: că nu ştiu care bărbat îşi bate soţia ori a lăsat-o; o soacră, nu ştiu de ce, nu se înţelege cu nora; vecinii de apartament comun lasă lumina aprisă pe coridor şi nu îşi şterg picioarele; nu ştiu cine îi pune nu ştiu cui beţe în roate la serviciu; cuiva i se propune un post bun, dar el nu se hotărăşte să ceară transferul: nu e deloc uşor să te muţi dintr-un loc într-altul!

Asculţi toate acestea şi fiorii renunţării îţi furnică pielea spatelui şi a capului: şi îţi apare atât de clar adevărata măsură a lucrurilor în Univers! Măsura tuturor slăbiciunilor şi pasiunilor! Iar acestor păcătoşi nu le-a fost dat nicicum să o vadă. Viu cu adevărat, autentic viu nu eşti decât tu, cel imaterial, iar toţi aceştia doar dintr-o greşeala se socotesc în viaţă.

Şi între voi se cască o prăpa’stie de netrecut! Nu poţi să-i strigi, nici să-i plângi, nici să-i scuturi de umăr, căci tu eşti un spirit, tu eşti o fantomă, iar ei – corpuri materiale.

Oare cum să le sugerezi, cum să-i faci să înţeleagă: printr-o inspiraţie subită, printr-o nălucă, în somn? Fraţilor! Oameni buni! Pentru ce v-a fost dată viaţa?! Într-un miez de noapte întunecoasă se deschid larg uşile celulelor morţii şi oamenii cu suflet mare sunt duşi ca să fie împuşcaţi. Pe toate căile ferate ale ţării, în clipa aceasta, acum, după ce au mâncat scrumbia, oamenii îşi ling cu limba amară buzele uscate, visează la fericirea pe care ţi-o procură picioarele întinse, la liniştea care îi aşteaptă după ce şi-au făcut nevoile. Pe Kolâma, numai vara pământul se dezgheaţă la o adâncime de un metru, şi doar atunci îngroapă osemintele celor care au murit peste iarnă. Iar voi, sub cerul albastru, sub soarele dogoritor, aveţi dreptul să dispuneţi de soarta voastră, să mergeţi să beţi apă, să vă întindeţi, să vă duceţi unde poftiţi fără escortă! Ce vă pasă de lumina aprinsă în coridor? Ce treabă aveţi cu soacra aceea? Vreţi să vă spun eu acum care este esenţialul în viaţă, care sunt secretele ei? Să nu alergaţi după ce este iluzoriu, după avere, după titluri: acestea se obţin cu zeci de ani de nervi şi se confiscă într-o noapte. Să trăiţi având o superioritate egală asupra vieţii: să nu vă speriaţi de nenorocire şi să nu tânjiţi după fericire, căci: amarul nu ţine un veac, şi dulcele nu -l bei până la fund. Să fiţi mulţumiţi că nu îngheţaţi de frig, şi setea, şi foamea nu vă sfâşie măruntaiele cu ghearele lor. Dacă nu aveţi şira spinării ruptă, dacă merg amândouă picioarele, dacă amândouă braţele se îndoaie, amândoi ochii văd şi aud amândouă urechile – pe cine vreţi să mai invidiaţi? De ce? Căci a invidia pe altul înseamnă să-ţi faci mult rău ţie. Frecaţi-vă ochii, spălaţi-vă inima şi mai presus de orice să-i preţuiţi pe cei care vă iubesc şi care vă simpatizează. Nu-i ofensaţi, nu le spuneţi vorbe urâte, nu vă despărţiţi certaţi: căci nu ştiţi, poate că aceasta e ultima voastră faptă înainte de arestare, şi aşa veţi rămâne în memoria lor…!

Însă băieţii din escortă îşi mângâie revolverele negre din buzunare. Şi noi stăm, toţi trei, alături, ca nişte oameni serioşi, ca nişte prieteni paşnici, îmi şterg fruntea, închid ochii, îi deschid – din nou acelaşi vis: o mulţime de oameni neescortată de nimeni. Eu îmi amintesc perfect că azi-noapte am dprmit în celulă şi mâine voi fi din nou într-o celulă. Apar nişte controlori cu cleştii lor: „Biletul dumneavoastră!” „E la tovarăşul meu”.

Vagoanele sunt pline („pline” precum în lumea liberă, nimeni nu s-a întins sub banchetă, nimeni nu s-a aşezat în spaţiul de trecere). Mi s-a spus să mă comport degajat şi eu mă comport mai mult decât degajat: am văzut că în compartimentul vecin era un loc liber la fereastră şi m-am mutat acolo. Dar pentru băieţii din escortă nu s-au găsit locuri. Ei stau în compartimentul dinainte şi nu mă scapă din ochi. La Pereborî se eliberează locul din faţa mea, Dar, înaintea gardianului meu, izbuteşte să ocupe locul un flăcău botos, care purta scurtă îmblănită şi o căciulă de blană, cu un geamantan simplu de lemn, dar solid. Am recunoscut acest geamantan: era confecţionat într-un lagăr, made în Arhipelag.

„U-u-uf’, răsuflă din greu flăcăul. Deşi este lumină puţină, văd însă că este roşu la faţă, urcarea în tren fusese cu bătaie. Şi scoate un bidonaş:” Bei o gură de bere, tovarăşe? „Ştiu că escorta mea stă ca pe jăratic în compartimentul vecin: nu trebuie să beau băuturi alcoolice, n-am voie! Dar trebuie să mă comport degajat. Şi las să-mi scape neglijent: Da, mulţumesc, poţi să-mi torni”. (Bere? Bere! De trei ani nu mai băusem nici o înghiţitură! Mâine, în celulă, o să mă laud: am băut bere!) Se întunecase, în vagon nu se aprind becuri electrice: debandada postbelică, într-un felinar vechi, deasupra uşii arde un muc de luminare pentru patru compartimente deodată: două înainte, două în spate. Eu şi flăcăul discutăm amical, aproape fără să ne vedem unul pe celălalt. Oricât se apleacă gardianul meu – nu aude nimic din pricina ţăcănitului roţilor, în buzunar am o carte poştală pentru acasă. Acum o să-i explic conlocuitorului meu simplu cine sunt eu şi o să -l rog să mi-o pună la cutia de scrisori. Judecând după geamantan şi el a fost închis. Dar el mi-a luat-o înainte: „Ştii, abia am obţinut acest concediu. Doi ani de zile nu mi-au aprobat, am o slujbă tare păcătoasă”. – „Ce fel de slujbă?” – „Tu nu ştii. Eu sunt asmodeu? Epoleţii albaştri, n-ai văzut niciodată?” Ptiu, drace, cum de nu mi-am dat seama de la început: Pereborî este centrul lagărelor de pe Volga, iar vali/a i-au lucrat-o zekl pe degeaba. Doamne, cum este ţesută viaţa noastră: la două compartimente nu erau de ajuns doi asmodei, s-a mai urcat şi al treilea! Poate că pe undeva se ascunde şi cel de al patrulea? Poate că sunt în toate compartimentele?… Poate că încă vreunul dintre ai noştri călătoreşte cu escortă specială?

Flăcăul meu se vaită întruna, se plânge de soartă. Atunci eu îi dau o replică enigmatică: „Dar celor pe care tu îi păzeşti, care au primit câte zece ani de pomană, crezi că le este mai uşor?” Numaidecât s-a închis în el şi a tăcut până dimineaţa: observase dinainte în semiîntunerc că purtam manta şi tunică de militar. La început o fi crezut că sunt vreun simplu militar, iar acum, naiba să -l ia, poate crede că sunt un agent operativ al MVD-ului? Că vânez fugari? De ce mă aflu în acest vagon? Iar el a înjurat lagărul în faţa mea…

Mucul din felinar s-a topit, dar tot mai arde. Pe raftul al treilea de bagaje, un tânăr cu voce plăcută povesteşte despre război, despre cel adevărat, despre cel care nu se scrie în cărţi, fusese genist, povesteşte întâmplări adevărate. Şi este atât de plăcut că, uite, adevărul neîngrădit pătrunde totuşi în urechile cuiva.

Puteam să povestesc şi eu… Chiar voiam să povestesc!… Dar nu, nu mai vreau. Cei patru ani de război ai mei au dispărut ca şi când n-ar fi fost. Nici nu mai cred că au existat şi nici nu mai vreau să-mi aduc aminte. Cei doi ani de aici, cei doi ani de Arhipelag, mi-au eclipsat drumurile frontului, au eclipsat totul. Cui pe cui se scoate.

Şi iată, petrecând doar câteva ceasuri printre oamenii liberi, simt că gura mea rămâne mută, că eu n-am ce face printre ei, mă simt legat de aici. Vreau să vorbesc liber! Vreau să mă întorc în patria mea! Vreau acasă, în Arhipelagul meu!

Dimineaţa uit cartea poştală pe poliţa de sus a compartimentului: însoţi-toarea de vagon trebuie să deretice cât de cât, dacă e om, o va pune la cutie…

Ieşim în piaţă din gara laroslavl. Gardienii mei s-au nimerit ^novici, nu cunosc Moscova. Mergem cu tramvaiul „B”, hotărăsc eu pentru ei. În staţia de tramvai din mijlocul pieţei este mare îmbulzeală – e ora când lumea se duce la serviciu. Gardianul urcă la vatman şi îi arată legitimaţia de lucrător al MVD. Noi stăm pe platforma din faţă, cu figuri importante, de parcă am 11 deputaţi ai Mossovietului şi, bineînţeles, nu luăm bilete. Pe un bătrân nu -l lasă să urce prin faţă: nu eşti invalid, poţi urca şi prin spate!

Ne apropiem de strada Novoslobodskaia, coborâm, şi pentru prima oară văd închisoarea Butârki din exterior, deşi sunt adus aici pentru a patra oară şi aş putea foarte uşor să-i schiţez planul interior. U-u, ce zid înalt şi sever, care se întinde pe distanţa câtorva grupuri de clădiri! Inimile moscoviţilor îngheaţă când văd deschizându-se gura de oţel a acestor porţi. Eu însă părăsesc fără să regret trotuarele Moscovei, traversez ca acasă turnul cu boltă al postului de gardă, zâmbesc, intrând în prima curte, recunosc uşa principală de lemn sculptat şi nu-mi pasă că acum mă vor pune – iată că m-au şi pus – cu faţa la zid şi mă întreabă: „Numele? Prenumele, patronimicul?… Anul naşterii…?”

Numele!… Rătăcitor printre Stele! 4 Corpul meu a fost înfăşat, dar sufle tul nu este în puterea lor.

Eu ştiu: după câteva ore de proceduri inevitabile asupra corpului meu – boxă, percheziţie, eliberarea bonurilor, completarea fişei de intrare, dezinfecţie şi baie – voi fi introdus în celula cu două bolţi, cu arcadă atârnând la mijloc (toate celulele sunt aşa, cu două ferestre mari, cu o masă-dulap lungă, unde voi întâlni nişte oameni necunoscuţi, dar negreşit inteligenţi, interesanţi şi prietenoşi, şi ei vor începe să povestească, şi voi începe să povestesc şi eu, şi seara parcă nu-ţi vine să te culci numaidecât.

Castroanele aici vor fi gravate (ca să nu fie luate la plecare): „Butiur”. Sanatoriul Butiur, cum râdeam aici data trecută. Un sanatoriu puţin cunoscut demnitarilor graşi, care doresc să slăbească, îşi târăsc burţile la Kislovodsk5, fac plimbări pe itinerarii dinainte stabilite, fac genuflexiuni, asudă o lună întreagă ca să dea jos două-trei kilograme. Dar în sanatoriul Butiur, care se află la doi paşi, oricare dintre ei ar slăbi o jumătate de pud într-o săptămână fără nici un fel de exerciţii.

Este un fapt verificat. Şi fără excepţii.

Unul dintre adevărurile de care te convinge închisoarea este acela că lumea e mică, pur şi simplu foarte mică. E adevărat că Arhipelagul GULAG care se întinde pe acelaşi spaţiu ca şi Uniunea Sovietelor, ca număr de locuitori este mult mai mic decât ea. Citi anume există în Arhipelag ne este Imposibil să aflăm. Se poate admite că în lagăre nu s-au găsit concomitent mai mult de douăsprezece milioane (unii intrau în pământ, Maşina aducea alţii). Şi politicii nu erau mai mult de jumătate dintre ei. Şase milioane. O ţară mică, precum Suedia sau Grecia, unde mulţi se cunosc între ei. Nu este de mirare, deci, că, nimerind în oricare celulă a oricărei închisori de tranzit, ascultând ce povestesc unii şi povestind la rândul tău, vei constata negreşit că tu şi colegii de celulă aveţi cunoscuţi comuni. (Dar cel mai elocvent este cazul lui Dolgan, care a stat la secret un an întreg, după Suhanovka, după bătăile lui Riumin şi spital a ajuns într-o celulă la Lubianka. Când s-a recomandat, isteţul F. Îi spune numaidecât: „A-a, păi eu te cunosc pe dumneata!” – „De unde? Întreabă Dolgan temător. Vă înşelaţi!” – „Nicidecum. Dumneata eşti americanul acela Alexander Dolgan, despre care presa burgheză a minţit că ai fost răpit, iar TASS a dezminţit. Eram liber atunci şi am citit”.) îmi place momentul când în celulă este introdus unul nou (nu un novice, acela intră deprimat, tulburat, ci un zek cu vechime), îmi place, de asemenea, când intru şi eu într-o celulă nouă (să mă ierte Dumnezeu, dar mai bine n-aş intra deloc): un zâmbet nepăsător, un gest larg: „Salutare, fraţilor!