Alexandr Soljenitin

Aşteaptă. Iar eu ce fac? Sar sus ca să-i trântesc măcar un pumn în mutră, cu riscul de a cădea jos, în culoarul de trecere? Din păcate, nu.

Sunt oare un ticălos? Până acum nu mi s-a părut ca aş fi. Iată însă că îmi este necaz, după ce am fost jefuit şi umilit, să mă târăsc din nou pe burtă sub pal Şi, indignat, îi zic vătafului că, după ce ne-a luat merindele, ar putea să ne dea măcar loc pe pat. (Oare pentru un orăşean, pentru un ofiţer, nu era o cerere firească?)

Şi ce credeţi? Vătaful se învoieşte. În felul acesta eu îi dau slănina; şi îi recunosc autoritatea; şi constat asemănarea de concepţii: şi el i-ar fi izgonit pe cei mai slabi. El porunceşte unor neutri cenuşii să ne cedeze nouă cele două locuri pe patul de jos, la fereastră. Cei doi pleacă fără împotrivire. Ne întindem pe nişte locuri excelente. O vreme ne mai gândim cu ciudă la pierderile suferite (pantalonii mei bufanţi nu-i interesează pe hoţi, nu fac parte din uniforma lor, dar unul dintre ei pipăie pantalonii din stofă de lână ai lui Valentin, se vede că-i plac). Şi doar spre seară ajung şi la urechile noastre şoaptele mustrătoare ale vecinilor: cum am putut cere ocrotire de la hoţi şi să-i trimitem pe doi dintre ai noştri sub pat? Şi numai atunci am simţit înţepătura conştiinţei ticăloşiei săvârşite, şi m-am înroşit tot (şi mulţi ani o să mă mai înroşesc, ori de câte ori îmi voi aduce aminte). Căci deţinuţii cenuşii de pe paturile de jos sunt fraţii mei, articolul 58 -l b, prizonierii. Oare trecuse mult de când mă jurasem să împart cu ei aceeaşi soartă? Şi, acum, îi trimit să se înghesuie sub pat? E drept că nici ei nu ne-au luat apărarea împotriva hoţilor, dar de ce trebuiau ei să se bată pentru slănina noastră, dacă nici noi n-am făcut-o? Destul de multe lupte cumplite încă din prozonierat i-au făcut să nu mai creadă în ceea ce se cheamă nobleţe. Cu toate acestea nu-mi făcuseră nici un rău, pe când eu le-am făcut lor.

Astfel ne izbim unul de celălalt, cap în cap şi bot în bot, pentru ca măcar cu trecerea anilor să devenim oameni… Să devenim oameni…

* închisoarea de tranzit îi este necesară chiar şi unui novice, cu toate că îl jumuleşte şi îl jupoaie, îi este foarte necesară! Ea îi gradează trecerea spre lagăr. Inima omului n-ar putea suporta o trecere bruscă, dintr-un singur salt Conştiinţa lui n-ar putea rezista dintr-o dată la atâta bătaie de cap. Trebuie să se obişnuiască treptat.

Apoi, închisoarea de tranzit îi creează o aparenţă de legătură cu cei de acasă. De aici scrie el cea dintâi scrisoare legală: uneori pentru a da de ştire că n-a fost împuşcat, alteori pentru a da informaţii privind direcţia de deplasare a convoiului, întotdeauna sunt primele cuvinte neobişnuite scrise acasă de către un om care a fost brăzdat de-a lungul şi de-a latul de plugul anchetei. Acolo, acasă, şi -l amintesc cum era înainte, dar el nu va mai fi niciodată astfel, şi acest lucru iese brusc la iveală, ca un fulger, dintr-unul din rândurile scrise neîngrijit. Neîngrijit, pentru că deşi scrisorile din tranzit sunt îngăduite şi în curte se află o cutie poştală, nu poţi în schimb nicicum să-ţi procuri hârtie şi creioane, nemaivorbind că nu ai cu ce să le ascuţi. De altfel, se mai găseşte câte o hârtie de ambalaj netezită, de la tutun ori de la zahăr, şi careva Din celulă mai are vreun creion, iată dar cum se explică acele rânduri scrise cu hieroglife indescifrabile, care vor stârni armonia sau dezbinarea din familii.

Primind o astfel de scrisoare, unele femei îşi pierd capul şi pleacă nesăbuite, sperând să-şi mai prindă bărbatul la închisoarea de tranzit, deşi nu li se va aproba să se întâlnească; nu vor izbuti altceva decât să -l împovăreze cu tot telul de lucruri. Una dintre ele a sugerat, după mine, subiectul pentru un monument închinat tuturor acestor femei, indicând până şi locul.

Întâmplarea s-a petrecut în anul 1950, la închisoarea de tranzit din Kuibâşev. Închisoarea este situată într-o depresiune (de unde totuşi se văd Porţile Volgăi de la Jiguli), deasupra căreia se ridică dinspre răsărit o colină lungă şi înaltă, acoperită de iarbă. Această colină se afla dincolo de zonă şi deasupra ei, iar noi, din vale, nu puteam să vedem cum se ajunge din afară în vârful ei. Rareori dacă se zărea cineva pe acolo, uneori păşteau câteva capre şi alergau copii. Şi iată că odată, într-o zi posomorită de vară, în vârful povâr-nişului a apărut o femeie îmbrăcată orăşeneşte. Punându-şi mâna streaşină la ochi şi mişcându-şi uşor capul, a început să examineze zona noastră de sus. În diferitele curţi ale închisorii se plimbau la această oră numeroşi deţinuţi din trei celule mari. Şi printre aceste trei sute de furnici înghesuite, cărora nu le puteai distinge chipul, ea voia să -l vadă în această prăpastie pe bărbatul său! Oare spera să i -l arate inima? Pesemne că nu-i aprobaseră întâlnirea şi atunci a urcat pe acel povârniş. Toţi deţinuţii din cele trei curţi au observat-o şi se uitau la ea. Jos, în vale, nu bătea vântul, dar acolo, sus, bătea zdravăn, îi fâlfâia rochia lungă şi jacheta, îi flutura părul, mărturisind toată dragostea şi neliniştea de care era cuprinsă.

Cred că statuia acestei femei, aşezată chiar acolo pe colina de deasupra închisorii, cu faţa spre Porţile Jiguli, cum stătea ea, ar putea să explice destule lucruri nepoţilor noştri*.

Multă vreme au lăsat-o în pace, presemne că garda nu avea chef să urce până acolo. Apoi a urcat un soldat, a început să strige, să dea din mâini şi a alungat-o.

Închisoarea de tranzit îl mai înzestrează pe deţinut şi cu un orizont larg, cu o privire de perspectivă. Cum se spune: n-am ce mânca, dar trăiesc bine. În mişcarea neostoită de aici, în succesiunea zecilor şi sutelor de inşi, în sinceri-

*Căci poate vreodată această istorie secretă, această istorie aproape pierdută a Arhipelagului nostru va fi reflectată şi în monumente! Eu, de pildă, am dinaintea ochilor încă unul: undeva pe Kolâma, pe un loc înalt – un Stalin de dimensiuni gigantice, aşa cum ar fi visat el să se vadă. Cu mustăţile de mai mulţi metri, cu rânjetul unui comandant de lagăr, cu o mână trăgând hăţurile, cu alta fluturând biciul ca să lovească atelajul alcătuit din sute de oameni, înhămaţi câte cinci şi opintindu-se din greu. Această statuie ar arăta foarte bine la marginea peninsulei Ciukotka. Lângă stâmtoarea Bering. (Aceste rânduri erau scrise când am citit Basorelief pe stâncă de Aldan-Semionov. Chiar şi în această nuvelă cenzurată există ceva asemănător. Se spune că pe înălţimea Mogutova din podişul Jiguli, deasupra Volgăi, la un kilometru de lagăr, a existat un Stalin uriaş, pictat pe stâncă în ulei, ce putea fi văzut de pe puntea vapoarelor. „

Tatea povestirilor şi conversaţiilor (în lagăr nu poţi să vorbeşti aşa, întotdeauna te temi să nu calci pe tentaculele colaboratorului operativ), te înviorezi, te aeriseşti, te limpezeşti şi începi să înţelegi mai bine ce se întâmplă cu tine, cu poporul şi chiar cu lumea întreagă. Un tip excentric din celulă îţi poate revela nişte lucruri pe care nu le-ai citit niciodată, nicăieri.

Pe neaşteptate, în celulă este adusă o minune: un tânăr militar înalt cu profil roman, cu părul blond, ondulat şi netuns, în uniformă engleză, parca descins direct de pe ţărmul Normandiei, un ofiţer al trupelor de invazie. Ţinuta lui este atât de mândră, ca şi cum ar aştepta să se ridice toţi în picioare în faţa lui. Însă, de fapt, el nu se aştepta că va fi introdus printre prieteni: este închis de doi ani, dar încă n-a stat într-o celulă, şi aici, la închisoarea de tranzit, a fost adus în secret într-un compartiment separat, şi acum iată, pe neaşteptate, din greşeală sau cu bună ştiinţă, a fost introdus în grajdul nostru comun. Face câţiva paşi prin celulă, observă un ofiţer german în uniforma Wehrmachtului, începe să vorbească cu el în germană şi se încing într-o discuţie atât de înverşunată, încât ai fi zis că-s gata să folosească armele, dacă ar fi avut Trecuseră cinci ani de la război, şi cum ni se împuiase capul că în Occident războiul fusese doar de formă, acum priveam contrariaţi la furia lor reciprocă: cât a stat printre noi acest neamţ, n-am avut nici un conflict cu el.

Nimeni n-ar fi crezut povestirea lui Eric Arvid Andersen, dacă n-ar fi fost capul lui cruţat de tunsoare – un miracol în tot GULAG-ul; şi această înfăţişare de străin, şi faptul că putea să discute liber în engleză şi germană. După spusele lui, nu era fiul unui milionar, ci al unui milardar suedez (să admitem că a exagerat), după mamă – nepotul generalului englez Robertson, comandantul zonei engleze de ocupaţie din Germania Cetăţean suedez, s-a înrolat ca voluntar în armata engleză şi, într-adevăr, a debarcat în Normandia După război a devenit ofiţer activ în armata suedeză, însă era preocupat şi de probleme sociale, setea de socialism era în el mai puternică decât ataşamentul faţă de capitalurile tatălui. Urmărea cu profundă simpatie socialismul sovietic şi chiar s-a convins pe viu de înflorirea lui când a venit la Moscova ca membru al delegaţiei militare suedeze. Aici li s-au organizat banchete şi au fost duşi la vile în afara oraşului, şi acolo nu le-a fost deloc îngreunat contactul cu cetăţeni sovietici simpli: cu artiste frumuşele, care nu se grăbeau la nici un serviciu şi îşi petreceau bucuroase vremea cu ei, chiar şi între patru ochi. Convins definitiv de triumful orânduirii noastre, la întoarcerea în Occident, Eric a publicat în presă articole în care apăra şi proslăvea socialismul sovietic. Cu asta însă a exagerat şi s-a nenorocit Exact în aceşti ani, 1947-1948, căutau să adune de pretutindeni tineri din Occident cu vederi progresiste, gata să renege capitalismul (şi părea că era de ajuns să mai recruteze vreo douăzeci, şi Occidentul se va cutremura şi se va prăbuşi). După articolele publicate, Eric a fost socotit potrivit pentru această serie, în vremea aceea făcea serviciul în Berlinul Occidental, şi, cum soţia era în Suedia, Eric, dintr-o slăbiciune bărbătească scuzabilă, vizita uneori o nemţoaică necăsătorită din Berlinul de Est. Acolo l-au prins într-o noapte şi l-au legat (oare nu la astfel De cazuri se referă proverbul: „S-a dus la o văduvioară şi-a ajuns la închisoare”? De când lumea este aşa, nu era el cel dintâi). L-au adus la Moscova, unde Gromâko7, care cândva dejunase în casa tatălui său de la Stockholm şi îl cunoştea personal pe fiu, vrând să-i întoarcă ospitalitatea, i-a propus tânărului să afurisească în mod public şi capitalismul, şi pe tatăl său. Pentru asta, fiului i se va asigura neîntârziat o viaţă de capitalist până la sfârşitul zilelor, însă cu toate că Eric nu pierdea nimic din punct de vedere material, spre uimirea lui Gromâko, el s-a arătat indignat şi a început să pronunţe cuvinte injurioase. Necrezând în fermitatea lui, l-au închis la o vilă de lângă Moscova, unde îl hrăneau ca pe un prinţ din basme (uneori îl supuneau la „represalii îngrozitoare”: nu mai veneau să ia comanda pentru meniul de a doua zi, şi în loc de puiul preferat îi aduceau antricot). I-au ticsit camera cu operele lui Marx-En-gels-Lenin-Stalin şi au aşteptat un an, crezând că se va reeduca. Spre surpriza lor, acest lucru nu s-a întâmplat. Atunci au plasat pe lângă el un fost general-lo-cotenent, care făcuse doi ani de lagăr la Norilsk. Probabil socoteau că gene-ral-locotenentul va izbuti să plece capul lui Eric în faţa grozăviilor lagărului. Dar general-locotenentul şi-a îndeplinit prost această misiune ori nu a vrut să şi-o îndeplinească, în vreo zece luni de convieţuire, el n-a făcut decât să -l înveţe pe Eric ruseasca lui stricată şi să-i întreţină repulsia, ce se născuse în el, pentru chipiele albastre, în vara lui 1950, Eric a fost chemat încă o dată la Vâşinski, el a refuzat încă o dată (împotriva tuturor regulilor, călcând în picioare existenţa cu conştiinţa!). Atunci însuşi Abakumov i-a citit lui Eric hotărârea prin care era condamnat la douăzeci de ani de închisoare (pentru ce?). Nici ei nu erau bucuroşi că se încurcaseră cu acest neisprăvit, însă nu puteau să-i dea drumul îndărăt în Occident. Şi atunci l-au transportat în compartimentul separat, atunci a ascultat prin perete povestea fetei din Moscova, iar dimineaţa a văzut pe fereastră Rusia din Riazan cu acoperişuri din paie putrede.

Aceşti doi ani i-au întărit foarte mult încrederea în Occident. El credea orbeşte în Occident, nu voia să-i recunoască slăbiciunile, considera invincibile armatele occidentale, iar pe politicienii lui – infailibili. El n-a crezut relatarea noastră, că în timp ce el a fost închis, Stalin a hotărât blocada Berlinului şi că ea a mers ca pe roate. Gâtul alb ca laptele al lui Eric şi obrajii lui crem-gălbui deveneau stacojii de indignare când noi ne băteam joc de Churchill şi de Roosevelt. Era, de asemenea, convins că Occidentul nu va tolera recluziunea lui, a lui Eric; că, primind informaţii de la închisoarea de tranzit din Kuibâşev, serviciile de spionaj vor afla că Eric nu s-a înecat la Berlin, în Spree, ci zace la închisoare în Uniune, şi va fi răscumpărat ori schimbat. (Prin această credinţă în caracterul special al destinului său printre alte destine de puşcăriaşi el amintea de ortodocşii noştri comunişti bine intenţionaţi.) în ciuda controverselor aprinse, el ne-a invitat, pe Panin şi pe mine, să -l vizităm la Stockholm, când vom avea ocazia („Pe noi ne cunoaşte toată lumea, spunea el, surâzând obosit. Tatăl meu întreţine aproape toată curtea regelui Suediei”). Deocamdată, însă, fiul miliardarului nu avea cu ce să se şteargă, şi eu i-am dăruit un prosop, cam uzat, căci aveam două. Curând l-au trimis mai departe cu convoiul*.

Şi transferurile continuă. Ba introduc, ba scot, câte unul ori în grup, îi mî-nă cu convoiul care încotro. Aparent, această mişcare este operativă, planifi-cată^şi bine gândită, nici nu îţi vine să crezi cât este de absurdă.

În 1949 sunt create lagărele speciale şi din hotărârea supremă a nu ştiu cui mulţimi de femei sunt transferate din lagărele nordului european al Rusiei şi din cele de dincolo de Volga – prin tranzitul din Sverdlovsk – în Siberia, în Taişet, în Oziornâi. Dar în anul 1950, cineva a găsit că e mai comod să concentreze femeile nu în lagărul din Oziornâi, ci în Dubrovnoe – în Temnikov, în Mordovia. Şi iată-le pe aceste femei, bucurându-se de toate condiţiile călătoriilor gulagoviste, cum se îndreaptă spre apus, trecând prin aceeaşi închisoare de tranzit din Sverdlovsk. În anul 1951 sunt create noi lagăre speciale în regiunea Kemerovo: iată unde este necesară munca femeilor! Şi ghinionistele femei sunt chinuite acum în lagărele din Kemerovo, unde au ajuns trecând tot prin blestematul tranzit din Sverdlovsk. A sosit epoca eliberării – dar nu pentru toate! Iar acele femei, care au rămas să-şi continue condamnarea în timpul dezgheţului general de sub Hruşciov, sunt aruncate iar din Siberia, prin închisoarea de tranzit din Sverdlovsk, în Mordovia: va fi mai sigur dacă sunt adunate laolaltă.

Păi da, noi avem economie închisă, toate insuliţele sunt ale noastre şi pentru omul rus distanţele nu sunt atât de mari.

Aşa ceva putea să păţească şi câte un nenorocit de zek separat. Şendrik, un flăcău voinic şi vesel, cu faţa simplă, cum se spune, muncea cinstit într-unul din lagărele din Kuibâşev şi nu simţea năpasta deasupra lui. Şi totuşi ea l-a lovit. În lagăr s-a primit o dispoziţie urgentă, şi nu a oricui, ci chiar a ministrului afacerilor interne (de unde putea ministrul să afle de existenţa lui Şendrik?)!

— Şendrik să fie adus de urgenţă la Moscova, la închisoarea Nr. 18. L-au înhăţat, l-au târât la închisoarea de tranzit din Kuibâşev, de acolo, fără a mai zăbovi – la Moscova, dar în nici o închisoare Nr. 18, ci, împreună cu toţi ceilalţi, la bine cunoscuta Krasnaia Presnia. (Şendrik nu ştia nimic de Nr. 18, lui nu-i spuseseră.) Dar năpasta lui nu dormea: n-au trecut nici două zile şi l-au aruncat într-un convoi, şi acum l-au dus în Peciora Dincolo de fereastra

*De atunci i-ani întrebat pe suedezii întâlniţi întâinplător sau pe cei care călătoreau în Suedia: cum să găsesc această familie? Au auzit de acest om care a dispărut? La întrebarea mea toţi zâmbeau: Andersen în Suedia este precum Ivanov în Rusia, iar acel miliardar nu există. Şi doar acum. După douăzeci şi doi de ani, recitind această căite, am avut o revelaţie: păi. Sigur, i s-a interzis să-şi spună numele şi prenumele adevărate! Desigur, l-a prevenit Abakumov că, în cazul când va vorbi, îl va distruge. Şi el a pornit prin închisorile de tranzit ca un Ivanov suedez. Şi doar prin nişte detalii secundare ale biografiei lui lăsa în memoria celor pe care îi întâlnea întâmplător o urmă a vieţii lui distruse. Mai spera ca orice om să şi-o salveze, ca şi milioanele de mieluşei din această carte: deocamdată o să stea la închisoare, pe urmă Occidentul indignat o să -l elibereze. Nu înţelegea tăria Răsăritului. Şi nu înţelegea că un asemenea martor, care a dat dovadă de o fermitate cum nu s-a văzut în acest Occident lipsit de vlagă, nu va fi eliberat în veci. Dar poate că încă mai trăieşte. (Notă din anul 1972)

Vagonului, natura devenea tot mai săracă şi mai posomorâtă. Flăcăul s-a înfricoşat: el ştia de ordinul ministrului, şi, dacă îl expediază atât de rapid la nord, înseamnă că ministrul poseda materiale de temut împotriva lui. La toate neplăcerile îndurate pe drum s-a mai adăugat şi aceea că i-au furat raţia de pâine pe trei zile, şi la Peciora a ajuns clătinându-se. Peciora l-a primit cu ostilitate: l-au trimis la muncă pe timp de zloată, flămând şi fără să -l lase să se instaleze, în două zile n-a izbutit să-şi usuce cămaşa nici măcar o dată şi nici să-şi umple salteaua cu crenguţe de brad, că i-au ordonat să predea tot ce primise în dotare şi din nou l-au luat şi l-au dus şi mai departe – la Vorkuta. După cum se vedea, ministrul hotărâse să -l piardă pe Şendrik, e drept, nu doar pe el, ci întreg convoiul. La Vorkuta nu s-au atins de el o lună întreagă. Mergea la muncile comune, încă nu-şi revenise de pe urma strămutărilor, dar începea să se împace cu soarta sa de dincolo de cercul polar. Pe neaşteptate, într-o zi l-au scos din mină, l-au adus cu sufletul la gură în lagăr să predea efectele şi peste o oră l-au pornit spre sud. Asta semăna, fără nici o îndoială, a răfuială personală! L-au adus la Moscova, la închisoarea Nr. 18. L-au ţinut o lună în celulă. Pe urmă l-a chemat nu ştiu ce locotenent-colonel şi l-a întrebat: „Unde aţi dispărut? Este adevărat că sunteţi tehnician constructor de maşini?” Şendrik a încuviinţat. Şi atunci l-au luat să -l ducă în insulele Paradisului! (Da, există şi asemenea insule în Arhipelag!)

Acest du-te-vino de oameni, aceste destine şi aceste povestiri înfrumuseţează foarte mult viaţa închisorilor de tranzit. Şi veteranii lagărelor te povăţuiesc: stai culcat şi nu te încontra! Aici primeşti raţia garantată’ şi nu e nevoie să munceşti. Când nu este prea mare înghesuială, poţi să dormi pe săturate, întinde-te şi stai culcat de la o ciorbă la cealaltă. Nu mănânci pe săturate, dar dormi pe săturate. Numai cel care a trecut prin muncile comune din lagăr, poate înţelege că închisoarea de tranzit este casă de odihnă, fericire în drumul nostru. Şi încă un avantaj: când dormi ziua, condamnarea trece mai repede. Să-ţi omori ziua, că noaptea nu se vede!

Este drept, ştiind că munca l-a creat pe om şi numai munca îl reeducă pe criminal, având uneori nişte munci auxiliare de făcut, alteori angajându-se să-şi consolideze finanţele pe degeaba, stăpânii închisorilor de tranzit trimit la muncă şi această forţă de muncă aflată în trecere.

În acelaşi tranzit din Kotlas, înainte de război, această muncă nu era defel mai uşoară decât cea din lagăr, într-o zi de iarnă, şase-şapte deţinuţi slăbiţi, înhămaţi la o sanie, în mod obişnuit trasă de un tractor (!), trebuiau s-o tragă doisprezece kilometri pe fluviul Dvina până la gura râului Vâcegda. Ei se poticneau şi cădeau în zăpadă, sania se împotmolea. Se pare că nu putea fi născocită o muncă mai istovitoare! Însă asta nu era muncă, ci doar un exerciţiu de încălzire. Acolo, la gura Vâcegdei, sania trebuia încărcată cu zece metri cubi de lemne şi, în aceeaşi formaţie, acelaşi atelaj (Repin8 nu mai este, iar pentru pictorii contemporani acesta nu constituie un subiect, ci ar însemna o copie grosolană după natură), trebuia tras până la punctul de tranzit! Astfel încât ce să mai vorbim de lagăr?! Eşti mort înainte de a ajunge

*Raţie garantată de GULag când nu exista de lucru.

În el. (Brigadierul acestor lucrări era Kolupaev, iar mârţoagele – inginer electrician Dmitriev, locotenent-colonelul de intendenţă Beliaev, cunoscutul nostru Vasili Vlasov şi alţii – pe care azi nu-i mai poţi aduna la un loc.) în timpul războiului, închisoarea de tranzit din Arzamas îşi hrănea deţinuţii cu frunze de sfeclă, în schimb îi punea să muncească permanent. Pe lângă ea funcţionau ateliere de croitorie, un atelier de pâsiari (să clăteşti căputele de lână în apă fierbinte în care s-au adăugat acizi).

La Krasnaia Presnia, în vara anului 1945, ne duceam să muncim ca voluntari doar ca să ieşim din celulele înăbuşitoare, să muncim pentru dreptul de a respira o zi întreagă aer curat; pentru dreptul de a şedea fără oprelişti şi fără să te grăbeşti în closetul din scânduri (iată ce mijloc de stimulare se scapă deseori din vedere!), încălzit de soarele din august (erau zilele Potsda-mului şi Hiroshimei), cu zumzăitul paşnic al unei albine solitare; în sfârşit, pentru dreptul de a primi seara o sută de grame de pâine în plus. Ne duceau pe cheiul râului Moscova, unde se descărcau lemne. Trebuia să rostogolim buşteni dintr-o stivă şi să-i aranjăm în altă stivă. Era mai multă cheltuială de forţe, decât compensaţii şi totuşi, ne duceam acolo cu plăcere.

De multe ori mă înroşesc când îmi amintesc de anii tinereţii (şi anii tinereţii mele i-am petrecut acolo). Dar din ceea ce te întristează tragi învăţăminte. S-a dovedit că de pe epoleţii de ofiţeri, care numai doi anişori au tresăltat pe umerii mei, s-a scuturat pulbere de aur otrăvită, ce s-a depus în adânciturile dintre coastele mele. În acea dană fluvială, tot un fel de lagăr mai mic, căci era împrejmuit de o zonă cu turnuri de pază, noi eram muncitori din afară, temporari, şi niciodată nu s-a zvonit măcar că s-ar putea să ne lase să ne ispăşim condamnarea în acest lagăr mic. Însă când ne-au aliniat pentru prima dată, şi când dispecerul-distribuitor a trecut de-a lungul rândului să aleagă din ochi brigadieri temporari, inima mea meschină bătea să se spargă sub bluza militară: pe mine, pe mine, alege-mă pe mine!

Nu m-a ales. Dar de ce voiam asta? Aş fi făcut şi mai multe greşeli de care să-mi fie ruşine.

O, ce greu este să te dezbari de gustul puterii!… Acest lucru trebuie înţeles.

A fost o vreme când Krasnaia Presnia aproape că devenise capitala GULAG-ului, în sensul că oriîncotro ai fi plecat, nu puteai s-o ocoleşti, cum de altfel nu puteai să ocoleşti nicicum Moscova. Aşa cum de la Taşkent la Soci şi din Cernigov la Minsk cel mai comod este să treci prin Moscova, tot aşa şi deţinuţii, care plecau în diferite direcţii ori veneau de pretutindeni, treceau prin Presnia. Tocmai în această perioadă am nimerit şi eu acolo. Presnia stătea să se prăbuşească de atâta aglomeraţie. S-au apucat să construiască un corp nou. Doar trenurile directe, cu vagoane de transportat animale, încărcate cu deţinuţi condamnaţi de serviciile de contrainformaţii ocoleau Moscova pe linia de centură, care trecea chiar pe lângă Presnia, salutând-o, poate, cu şuierat de sirenă.

Dar sosind la Moscova ca să schimbăm trenul, mai posedăm totuşi un bilet şi nutrim speranţa ca mai devreme ori mai târziu să pornim în direcţia ce ne-a fost destinată. La Presnia, la sfârşitul războiului şi în anii următori, nu doar cei sosiţi, dar nici persoane marcante, nici chiar şefii GULag-ului nu puteau să ştie cine şi încotro va pleca acum. Atunci, rânduielile închisorilor nu erau cristalizate precum în anii ’50, nimănui nu i se prescria nici un itinerar şi nici un punct de destinaţie, cel mult câteva note de serviciu: „Pază severă!”, „A nu se folosi decât la munci comune!” Pachete cu dosarele deţinuţilor, mape hărtănite, unele dintre ele legate cu sfoară de cânepă ori cu surogatul ei din hârtie, erau cărate de sergenţii din escortă în clădirea separată, construită din lemn, a cancelariei închisorii şi aruncate pe rafturi, pe mese, sub mese, sub scaune sau pur şi simplu pe duşumea în culoar (aşa cum prototipurile lor zăceau în celule), se dezlegau, se împrăştiau şi se amestecau. Una, două, trei camere erau ticsite cu aceste dosare amestecate. Secretarele de la cancelaria închisorii – femei libere, bine hrănite şi leneşe, îmbrăcate în rochii înflorate, asudau din pricina zăpuşelii, îşi făceau vânt cu evantaie improvizate şi flirtau cu ofiţerii din închisoare sau din escortă. Niciuna dintre ele nu dorea şi nu avea putere să scormonească în acest haos. Însă eşaloanele trebuiau să pornească! De câteva ori pe săptămână câte un tren cu vagoane roşii. Şi în fiecare zi, câte o sută de oameni erau expediaţi cu camioanele în lagărele din apropiere. Dosarul fiecărui zek trebuia să fie trimis o dată cu el. Dar cine să se ocupe de ele în această harababură, cine să le sorteze şi să alcătuiască convoaiele?