Alexandr Soljenitin

Acestea le scrie P. F. Lakubovici despre anii ’90 ai secolului trecut. Cartea a fost reeditată acum spre luare-aminte despre acele vremuri sumbre. Aflăm că şi pe şlep deţinuţii politici aveau o cameră separată, şi pe^ punte – o despărţitură specială pentru plimbare. (La fel şi în romanul învierea de Tolstoi, prinţul Nehliudov poate să vină la politici pentru conversaţie.) Şi numai fiindcă în listă uitaseră să adauge în dreptul numelui de familie al lui lakubovici „curântul magic – politic” (aşa scrie el), la Ust-Kara a fost… „întâmpinat de către inspectorul ocnei. Ca un deţinut obişnuit, de drept comun: cu grosolănie, aroganţă, impertinenţă”. De altminteri, neînţelegerea s-a rezolvat în mod fericit.

Ce vremuri neverosimile! Să amesteci politicii cu dreptul comun era considerat aproape o crimă! Pe deţinuţii de drept comun îi mânau la gară în coloană, mărşăluind pe caldarâm, cei politici puteau să meargă cu trăsura (bolşevicul Olminski’, 1899). Politicii nu erau hrăniţi de la cazanul comun, ei primeau bani pentru mâncare şi comandau mesele la un birt. Bolşevicul Olminski n-a vrut să accepte nici măcar raţia din spital, i s-a părut ordinară*. Comandantul unuia dintre corpurile închisorii Butârki şi-a cerut scuze pentru un gardian, fiindcă acela i s-a adresat lui Olminski cu „tu”: la noi, ştiţi rareori sunt aduşi politici, gardianul n-a ştiut.

La Butârki rareori sunt aduşi politici!… Ce-i asta, un vis? Dar unde sunt duşi? Căci Lubianka şi Lefortovo încă nu existau…!

Pe Radişcev l-au trimis în convoi ferecat în lanţuri şi, fiindcă se răcise vremea, i-au aruncat pe umeri „un cojoc spurcat”, luat de la un paznic, însă Ecaterina a trimis neîntârziat din urmă poruncă: să i se scoată lanţurile şi să i se procure toate cele de trebuinţă pentru drum. Doar pe Anna Skripnikova, în noiembrie 1927, au trimis-o cu convoiul din Butârki spre Solovki într-o rochie de vară şi cu pălărie de paie (cum fusese arestată în vară, pe urmă camera ei a fost sigiliată şi nimeni n-a vrut să-i permită să-şi ia lucrurile de iarnă).; A-i deosebi pe politici de dreptul comun înseamnă a-i respecta ca j>e nişte rivali egali, înseamnă să recunoşti că oamenii pot să aibă păreri, în felul acesta deţinutul politic îşi simte chiar libertatea politică!

Însă de când toţi suntem „kaeri”, iar socialiştii n-au izbutit să se menţină „politici”, nu putem decât să stârnim râsul deţinuţilor şi nedumerirea gardianului, protestând fiindcă tu, politic, ai fost amestecat cu criminalii. „La noi toţi sunt criminali”, ţi-ar răspunde sincer gardienii.

Acest amestec, această primă întâlnire şocantă are loc fie în dubă, fie în vagon-zak. Până acum, oricât te-ar fi oprimat, torturat, chinuit la anchetă, totul venea din partea chipielor albastre, pe care nu le puneai la un loc cu omenirea, tu nu vedeai în ei decât pe slujbaşul insolent, în schimb, colegii de celulă, oricât s-ar fi deosebit de tine prin experienţă şi prin nivelul de evoluţie, deşi te controversai cu ei, deşi te turnau, totuşi făceau parte din aceeaşi obişnuită şi păcătoasă umanitate, în mijlocul căreia ţi-ai petrecut toată viaţa.

Când eşti îmbrâncit în compartimentul stalinist, te aştepţi să întâlneşti şi aici doar tovarăşi de năpastă. Toţi duşmanii şi opresorii tăi au rămas de partea cealaltă a gratiilor, aici nu îi aştepţi. Şi deodată îţi ridici capul spre tăietura pătrată din cuşeta de la mijloc, spre acest unic cer aflat deasupra ta, şi vezi acolo trei-patru – nu, nu feţe! Nu, nici chipuri de maimuţă, chipul maimuţei este mai blând şi mai gânditor! Nici altă pocitanie! Vei vedea nişte mutre dezgustătoare, hâde, cu o expresie de lăcomie şi bătaie de joc. Fiecare te

*E adevărat că pentru toate acestea masa puşcăriaşilor de drept comun îi numea pe revoluţionarii de profesie „boiernaşi răpănoşi” (P. F. Lakubovici).

Priveşte precum un păianjen musca picată în plasă. Pânza lor este acest grilaj, şi tu ai fost prins! Îşi strâmbă gurile de parcă se pregătesc să te muşte dintr-o parte. Când vorbesc şuieră, delectându-se cu acest şuierat mai mult decât cu vocalele şi consoanele vorbirii, şi însăşi vorbirea lor aminteşte de vorbirea rusă doar prin terminaţiile verbelor şi substantivelor, este o galimatie.

Aceşti goriloizi ciudaţi sunt cel mai adesea în maiouri: în compartiment e zăpuşeală, gâturile lor vânoase stacojii, umerii lor rotunzi ca nişte sfere, piepturile lor măslinii pline de tatuaje n-au ştiut ce-i aceea epuizarea din închisoare. Cine sunt ei? De unde vin? Deodată, observi că de unul din aceste gâturi atârnă o cruciuliţă! Da, o cruciuliţă de aluminiu, agăţată de o sforicică. Te uiţi cu uimire şi puţin uşurat: ce înduioşător, printre ei sunt şi credincioşi; deci nu se va întâmpla nimic groaznic, însă tocmai acest „credincios” începe deodată să înjure şi de cruce, şi de toate cele sfinte (parţial, înjurăturile sunt în rusă) şi îţi vâră două degete făcute crăcăna drept în ochi, fără să te ameninţe, ci începând imediat să-ţi scoată ochii, în acest gest: „îţi scot ochii, scârnăvie!” constă întreaga lor filosofic şi credinţă! Dacă sunt în stare să-ţi strivească ochiul ca pe o moluscă, crezi că vor cruţa ceea ce ai pe tine ori lângă tine? Cruciuliţa se leagănă la gât, tu priveşti cu ochii încă nescoşi la această mascaradă fioroasă şi nu poţi să-ţi dai seama: care dintre voi a înnebunit? Care mai urmează să înnebunească?

Într-o singură clipă trosnesc şi se^fac praf toate obişnuinţele relaţiilor umane cu care ai trăit o viaţă întreagă, în viaţa ta dinainte – în special înainte de arestare, ba chiar şi după arestare, ba chiar, parţial, şi la anchetă – te-ai adresat celorlalţi oameni prin cuvinte şi ei îţi răspundeau prin cuvinte, şi aceste cuvinte produceau un efect, puteau să convingă, ori să respingă, ori să consimtă, îţi aminteşti felurite genuri de relaţii umane: rugămintea, porunca, mulţumirea, dar ceea ce s-a abătut asupra ta aici este în afara acestor cuvinte şi în afara acestor relaţii. Cineva coboară în calitate de trimis al mutrelor, cel mai adesea un puştan jigărit, ale cărui dezinvolutră şi obrăznicie sunt de trei ori mai dezgustătoare, şi acest drac împieliţat îţi dezleagă sacul şi îţi bagă mâinile în buzunare, nu ca pentru percheziţie, ci ca şi când ar fi ale lui! Din această clipă, nimic din ce era al tău nu mai este al tău, iar tu însuţi nu eşti decât un manechin de gutapercă pe care au fost întinse nişte lucruri de prisos, lucruri ce pot fi luate însă. Şi nici acestui dihor mic şi rău, nici mutrelor de sus nu poţi să le explici nimic prin cuvinte, nici să le refuzi, nici să le interzici, nici să le adresezi rugăminţi! Ei nu sunt oameni, asta ţi s-a explicat într-o singură clipă! Ăstora nu poţi decât să le poceşti mutra! Fără să mai aştepţi altceva, fără să-ţi mai pierzi timpul ca să dai din gură, să-i loveşti, ori pe acest copil, ori pe acele creaturi ticăloase de sus!

Cum însă o să-i loveşti pe cei trei de jos în sus? Iar pe băiat, deşi e un dihor împuţit, parcă tot nu-ţi vine să -l pocneşti! Poţi numai să -l respingi uşurel?… Nu poţi nici să -l respingi, pentru că o să te muşte numaidecât de nas ori cei de’sus îţi vor crăpa capul (au şi cuţite, numai că nu le vor scoate Să le murdărească pe tine).

Te uiţi la vecini, la tovarăşii tăi – haideţi ori să ne opunem, ori să protestăm! Însă toţi camarazii tăi, tot articolul Cincizeci şi Opt, jefuiţi unul câte Unul înainte de sosirea ta, şed cuminţi, gârboviţi, şi nici măcar nu-ţi ocolesc privirea, nici măcar nu te privesc ţintă, se uită indiferenţi, ca şi cum n-ar fi vorba de un act de violenţă, de un jaf, ci de un fenomen natural: iarba care creşte ori ploaia.

Şi asta pentru că aţi pierdut ocazia, domnilor, tovarăşi şi fârtaţi! Trebuia să vă daţi seama cine sunteţi voi atunci când Strujinski şi-a dat foc în celula din Viatka, şi chiar mai înainte – când aţi fost declaraţi „kaeri”.

Aşadar te laşi dezbrăcat de palton, în veston a fost depistată şi smulsă cu stofă cu tot bancnota de douăzeci de ruble pe care o cuseseşi acolo, sacul a fost aruncat sus, controlat, şi tot ce îţi pregătise soţia sentimentală după condamnare pentru lunga călătorie a rămas sus, şi în sac nu mai găseşti decât periuţa de dinţi…

Dar nu toţi s-au supus aşa în anii ’30 şi ’40, doar nouăzeci şi nouă la sută. (Mi s-au povestit puţine cazuri, printre care şi acela când trei tineri voinici s-au unit să reziste hoţilor, dar nu ca să apere dreptatea în general, ori pe cei jefuiţi alături, ci doar pe ei – neutralitate armată.) Cum s-a putut oare ajunge aici? Bărbaţi! Ofiţeri! Soldaţi! Combatanţi!

Pentru a se bate cu dârzenie, omul trebuie să fie pregătit de luptă, să o aştepte, să-i înţeleagă rostul. Aici însă erau încălcate toate condiţiile: necunoscând câtuşi de puţin mediul hoţilor, omul nu se aştepta la această luptă şi, mai ales, nu-i înţelege deloc rostul, până acum închipuindu-şi (fals) că inamicii lui sunt numai chipiele albastre. El trebuie să mai înveţe până va înţelege că piepturile tatuate nu sunt decât târtiţele caschetelor albastre, sunt acea revelare, pe care epoleţii nu o vor rosti cu glas tare: „Mori tu astăzi, că eu mor mâine!” Un deţinut novice vrea să se considere politic, adică: el este pentru popor, iar statul este împotriva lor. Dar pe neaşteptate, din spate şi dintr-o parte, este atacat de o puzderie de lepădături abile, şi toate diferenţierile se amestecă, şi de claritate se alege praful. (Şi deţinutul nu-şi dă prea curând seama că pleava aceea este mână în mână cu temnicerii.)

Pentru ca să lupte cu bărbăţie, omul trebuie să ştie că are spatele asigurat, că este sprijinit din flancuri, să simtă pământul sub picioare. Toate aceste condiţii sunt irealizabile pentru Cincizeci şi Opt Trecând prin maşina de tocat a anchetei politice, omul este distrus din punct de vedere fizic: a îndurat foame, nesomn, a îngheţat în carceră, a zăcut zdrobit în bătăi. Şi dacă ar fi distrus doar fiziceşte! El este doborât şi sufleteşte. I s-a explicat şi demonstrat că toate convingerile lui, conduita de viaţă şi relaţiile cu oamenii – toate au fost false, pentru că te-au condus la înfrângere. În acel bulgăre aruncat din sala de maşini a tribunalului direct în convoiul pentru lagăr n-a mai rămas decât setea de a trăi şi o totală lipsă de înţelegere. Distrugere şi izolare definitivă – aceasta este misiunea anchetei celor încadraţi la articolul 58. Osân-diţii trebuie să priceapă că vina lor cea mai mare din perioada libertăţii a fost încercarea de a comunica şi de a se asocia unii cu alţii fără ştirea organizatorului de partid, a responsabilului sindical şi a administraţiei, în temniţă asta se transformă în teama pentru orice acţiuni colective: prezentarea pe două voci a unei plângeri sau semnarea unei hârtii de către două persoane. Pierindu-le pentru multă vreme cheful de a se mai asocia în vreun fel, pseudopoliticii nu Sunt pregătiţi acum nici pentru a se uni împotriva hoţilor, La fel cum nu le trece prinjminte să aibă cu ei, pentru vagon sau tranzit o armă: un cuţit sau o măciucă. În primul rând – pentru ce? Împotriva cui? În al doilea rând, dacă o foloseşti, tu, care te afli sub povara articolului 58, la rejudecare poţi să primeşti şi pedeapsa cu moartea în al treilea rând, chiar mai înainte, la percheziţie, pentru cuţit nu te vor pedepsi ca pe un hoţ: cuţitul pentru el înseamnă joacă, tradiţie, inconştienţă, pentru tine – un posibil act de terorism.

În sfârşit, majoritatea celor întemniţaţi datorită articolului 58 sunt oameni paşnici (adesea şi bătrâni, şi bolnavi), care toată viaţa s-au folosit de cuvinte, nu de pumni, şi nu ştiu să-i folosească acum, cum n-au ştiut nici altădată.

Hoţii însă n-au trecut printr-o astfel de anchetă. Toată ancheta lor: două interogatorii, o judecată uşoară, o pedeapsă uşoară, şi nici această pedeapsă uşoară nu şi-o ispăşesc, sunt eliberaţi mai devreme: fie că sunt amnistiaţi, fie că evadează*. Nimeni nu l-a lipsit pe hoţ, nici chiar în timpul anchetei, de pachetele legale, pachete consistente din partea tovarăşilor de hoţie care au rămas în libertate. Hoţul n-a slăbit nici măcar o singură zi, şi acum, iată, pe drum se hrăneşte pe seama fraierilor*. Articolele care se aplică tagmei hoţilor şi bandiţilor nu -l oprimă deloc pe hoţ, şi el este mândru de ele, iar în această mândrie este susţinut de toţi şefii cu epoleţi albaştri ori cu găitane albastre: „Foarte bine, deşi eşti un bandit şi un ucigaş, tu nu eşti trădător de ţară, tu eşti omul nostru, o să te îndrepţi”. Articolele care se aplică hoţilor şi bandiţilor nu cuprind şi Paragraful 11, privind organizarea. Hoţilor şi bandiţilor nu le este interzisă organizarea. De ce oare? Să contribuie la educarea sentimentelor colectivismului, atât de necesare omului din societatea noastră. Confiscarea armelor la ei este o joacă, pentru deţinere de armă nu sunt pedepsiţi, este respectată legea lor („ei nu pot altfel”). Şi un nou asasinat în celulă nu măreşte pedeapsa ucigaşului, ci doar îl împodobeşte cu lauri.

(Toate acestea există de foarte multă vreme. Marx condamnă lumpenpro-letariatul doar pentru o oarecare impulsivitate, inconstanţă a stării de spirit. Stalin a avut întotdeauna o slăbiciune pentru hoţi şi bandiţi: cine jefuia băncile pentru el? Încă în anul 1901 el a fost învinuit de tovarăşii de partid şi închisoare de folosirea criminalilor împotriva adversarilor politici. Din anii ’20 a apărut şi termenul îndatoritor: socialmente apropiaţi. Markarenko^ îşi însuşeşte acest punct de vedere: aceştia pot fi îndreptaţi. După el, obârşia tuturor crimelor se află în activitatea „organizaţiilor contrarevoluţionare clandestine”. Aceia sunt irecuperabili: inginerii, preoţii, micii burghezi, menşevicii.)

De ce să nu fure dacă n-are cine să-i pună la respect? Trei-patru bandiţi uniţi şi obraznici domină câteva zeci de pseudopolitici speriaţi şi terorizaţi.

Cu aprobarea şefilor. Pe baza Teoriei înaintate.

*V. I. Ivanov (acum, la Uhta) a fost condamnat de nouă ori în virtutea articolului 162 (hoţie), de cinci ori în virtutea articolului 82 (evadare), în total – 37 de ani, pe care i-a „ispăşit” în cinci-şase ani.

* Fraierul nu este hoţ, adică „Om” (cu literă mare). Fraierii sunt pur şi simplu restul omenirii, care nu se ocupă cu hoţia Dacă însă nu opun rezistenţă cu pumnii, de ce atunci victimele nu se plâng, nu reclamă? Căci fiecare sunet se aude pe coridor, iar soldatul din escortă, iată-l, se plimbă încet dincolo de gratii.

Da, este o întrebare. Cel mai mic zgomot şi orice horcăit jalnic de auzit se aud, dar soldatul se plimbă nepăsător – de ce nu intervine? La un metru de el, în peştera întunecoasă a compartimentului un om este jefuit: de ce nu-i sare în apărare ostaşul apărător al securităţii statului?

Tocmai de aceea! Pentru că i s-a sugerat şi lui.

Şi mai mult: după ani de favorizare, escorta a început să încline în partea hoţilor. Militarii din escortă au devenit ei înşişi hoţi.

De la mijlocul anilor ’30 până la mijlocul anilor ’40, în acest deceniu de culme a dezmăţului hoţilor şi a oprimării politicilor, nimeni nu-şi aminteşte vreun caz când militarul din escortă să fi oprit jefuirea unui deţinut politic în celulă, în vagon ori dubă. Însă vă vor relata numeroase cazuri când acesta a primit de la hoţi lucrurile jefuite şi Ic-a adus în schimb vodcă, mâncare (mai gustoasă decât raţia), tutun. Aceste exemple au devenit deja antologice.

Fiindcă nici sergentul din escortă nu are nimic: arma, mantaua în bandulieră, gamela, raţia de soldat. Ar fi o cruzime să-i ceri să escorteze pe un duşman al poporului îmbrăcat într-o haină de blană scumpă ori încălţat cu cizme de box, ori cu keşerul (rucsacul) plin de lucruri scumpe de la oraş, iar el să se împace cu această inegalitate. Deoarece a -l deposeda de acest lux este tot q formă a luptei de clasă, nu? Există alte norme?

În anii 1945-1946, când deţinuţii nu veneau de altundeva, ci din Europa, văzând lucrurile europeneşti nemaivăzute cu care erau îmbrăcaţi ori pe care le aveau în raniţe, n-au mai rezistat nici ofiţerii din escorte. Destinul serviciului, care i-a ferit de front, la sfârşitul războiului i-a ferit şi de culegerea trofeelor -păi este oare drept?

Astfel că nu întâmplător, nu din grabă şi nici din lispă de locuri, ci din interes propriu îi amesteca escorta pe hoţi şi bandiţi cu politicii în fiecare compartiment al vagon-zakŞi hoţii nu-i trăgeau pe sfoară: lucrurile prădate de la biberi*’ poposeau în geamantanele celor din escortă.

Ce se întâmplă însă dacă „biberii” au fost încărcaţi în vagon, şi trenul a pornit, dar nici picior de hoţ, astăzi pur şi simplu nu expediază nici o gară? Sunt cunoscute şi astfel de cazuri.

În anul 1947 de la Moscova la Vladimir au expediat pentru a-şi ispăşi condamnarea în centrala din oraş un grup de străini. Aceştia deţineau lucruri de valoare, se vedea îndată ce deschideau geamantanele. Atunci escorta a început singură trierea sistematică a lucrurilor. Pentru a nu scăpa nimic, deţinuţii au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi aşezaţi jos, pe culoar, lângă toaletă, iar în vremea asta escorta a trecut la examinarea şi sortarea lucrurilor. Dar n-au ţinut seama că acest grup nu -l duceau în lagăr, ci într-o închisoare serioasă. La sosire, I. A. Korneev a făcut o reclamaţie scrisă, relatând totul. Oamenii din escorta respectivă au fost găsiţi şi percheziţionaţi. O parte din lucruri au fost recuperate şi înapoiate, ce nu s-a restituit a fost plătit cu bani

*Zeki bogaţi, cu „catrafuse” şi bacili, adică grăsimi.

Păgubaşilor. Se spunea că militarii din escortă au fost condamnaţi la zece şi cincisprezece ani. Acest lucru însă nu poate fi verificat, şi apoi era un articol pentru hoţi, au scăpat uşor.

Acesta este un caz de excepţie, şi dacă şeful convoiului şi-ar fi temperat lăcomia la timp, şi-ar fi dat seama că aici ar fi mai bine să nu se bage. Iată însă un caz mai simplu, care ne dă speranţa să credem că n-a fost doar unul singur, în august 1945, în vagon-z, ak-umoscova – Novosibirsk (în el a călătorit A. Susi) s-a întâmplat de asemenea să nu fie hoţi. Şi aveau de străbătut un drum lung, trenurile atunci mergeau încet. Fără să se grăbească, şeful escortei a anunţat percheziţie: individual, cu lucrurile, pe culoar. Cei strigaţi erau dezbrăcaţi după regulile din închisoare, dar nu aici se ascundea tâlcul percheziţiei, pentru că deţinuţii percheziţionaţi se întorceau în celula lor ticsită şi orice cuţit, orice lucru interzis se putea transmite din mână în mână. Adevărata percheziţie consta din cercetarea tuturor lucrurilor personale, pe care le purta deţinutul, ori se aflau în rucsacul lui. Aici, lângă rucsacuri, a stat fără să se plictisească, arogant şi distant, şeful escortei, un ofiţer, şi adjunctul lui, un sergent. Lăcomia lor păcătoasă sărea în ochi, dar ofiţerul şi-o stăpânea, afişând o indiferenţă prefăcută. Era în situaţia unui bătrân desfrânat, care priveşte nişte fete tinere, dar se ruşinează de cei din jur, însă şi de fete totodată, nu ştie cum să procedeze. Ce bine i-ar fi prins câţiva hoţi! Dar nu avea hoţijn convoi.

În convoi nu erau hoţi, însă erau dintre aceia pe care i-a atins suflarea hoţiei din închisoare şi i-a molipsit. Căci exemplul hoţilor este instructiv şi provoacă imitaţia: el adevereşte că în închisoare există şi o cale uşoară de a trăi. Într-unul din compartimente călătoreau doi până de curând foşti ofiţeri, Sanin (marinar) şi Merejkov. Amândoi aveau articolul 58, dar îşi schimbaseră convingerile. Sanin, susţinut de Merejkov, s-a declarat responsabilul compartimentului şi a cerut să fie primit de şeful escortei (ghicise ce se ascundea sub aroganţa lui, nevoia de a avea un mijlocitor!) Un caz nemaiîntâlnit, dar Sanin a fost chemat şi, undeva, a avut loc o discuţie. Urmând exemplul lui, a cerut să fie primit şi unul din alt compartiment. A fost primit şi el.

În dimineaţa următoare nu li s-a distribuit cinci sute cincizeci de grame de pâine, cât era atunci raţia, ci doar două sute cincizeci.

După ce s-au distribuit toate raţiile, s-a pornit un uşor mumur de nemulţumire. Murmur, dar temându-se de „acţiuni colective”, aceşti politici nu s-au manifestat. S-a găsit doar unul care l-a întrebat cu voce tare pe distribuitor:

— Cetăţene şef! Cât cântăreşte raţia asta?

— Cât se cuvine! I s-a răspuns.

— Cer să fie cântărită din nou, altfel n-o primesc! A declarat hotărât disperatul.

În tot vagonul s-a lăsat linişte. Mulţi n-au început să mănânce, aşteptând că poate o să le cântărească şi lor. Şi numaidecât şi-a făcut apariţia, în toată neprihănirea lui, ofiţerul. Toţi tăceau, şi cuvintele lui au izbit parcă mai greu şi mai inevitabil:

— Cine s-a ridicat aici împotriva Puterii Sovietice?; Au îngheţat. (Mi se va obiecta că acesta e un procedeu general, ca şi în libertate orice şef se proclamă putere sovietică şi – poftim să discuţi cu el! Însă pentru nişte oameni speriaţi, de-abia condamnaţi pentru activitate antiso-vietică, acest lucru este cumplit.)

— Cine a iscat răzmeriţă din cauza raţiei? A insistat ofiţerul. I

— Cetăţene locotenent, am vrut doar… A început să se justifice rebelul vinovat.

— Ah, tu erai canalie? Ţie nu-ţi place Puterea Sovietică?

(De ce să te revolţi? De ce să mai discuţi? Nu e mai uşor să mănânci această raţie mică, să rabzi, să taci?… Acum ai dat de dracu…).

— Hoit împuţit! Kontra! Trebuia să fii spânzurat şi mai vrei să cântăreşti raţia?! Canalie, Puterea Sovietică îţi dă să mănânci – să bei, şi tu eşti nemulţumit? Ştii ce-o să păţeşti pentru asta?

O comandă pentru soldatul de serviciu: „Luaţi-l!” Zăngănitul încuietorii. „Ieşi afară, mâinile la spate!” Şi nenorocitul este dus.

— Cine mai este nemulţumit? Cine mai vrea să-i cântărim pâinea încă o dată?

(Ca şi cum ai putea să dovedeşti ceva! Ca şi cum te-ai plânge undeva că au fost două sute cincizeci de grame, şi pe tine te cred, iar pe locotenent, care spune că au fost exact cinci sute cincizeci, nu -l cred.)

Câinelui bătut e de ajuns să-i arăţi biciul. Toţi ceilalţi s-au arătat mulţumiţi, şi, astfel, raţia de pedeapsă s-a statornicit pentru tot restul zilelor lungii călătorii. Nici zahăr nu le-au mai dat, îl lua escorta.

(Asta se întâmpla în vara a două mari Victorii: asupra Germaniei şi asupra Japoniei, victorii care vor ridica în slăvi istoria patriei noastre, şi nepoţii şi strănepoţii vor învăţa despre ele.)

Au flămânzit o zi, au flămânzit două, le-a mai venit mintea la cap, şi Sanin a spus celor din compartimentul său: „Iată ce este, băieţi, aşa ne ducem pe copcă. Haideţi, cei care aveţi lucruri bune, daţi-le-ncoace, o să vă aduc haleală”. Cu mare siguranţă, Sanin a început să aleagă lucrurile, unele le lua, altele le dădea deoparte (nu toţi au consimţit să dea, dar nici nu i-a silit nimeni!) Pe urmă s-a cerut să iasă împreună cu Merejkov şi, ciudat, soldatul i-a lăsat Ei au ieşit cu lucrurile, îndreptându-se spre compartimentul escortei şi s-au întors cu pâini tăiate felii şi cu mahorcă. Erau acele pâini din cele şapte kilograme reduse din raţia compartimentului pe o zi, doar că acum nu erau destinate tuturor, în mod egal, ci doar celor care au dat lucruri.

Şi aşa era drept: fiindcă toţi reunoscuseră că sunt mulţumiţi cu raţia micşorată. Şi era drept pentru că lucrurile valorau ceva, trebuiau plătite. Era drept şi dacă priveai în perspectivă: acestea erau lucruri prea bune pentru lagăr, acolo oricum erau condamnate să fie confiscate ori furate.

Iar mahorcă aparţinea escortei. Soldaţii împărţeau cu deţinuţii tutunul lor vital, dar şi asta era drept, fiindcă şi ei mâncau pâinea şi zahărul deţinuţilor, prea bun pentru duşmani. Şi, în sfârşit, era drept că Sanin şi Merejkov, fără să dea vreun lucru, şi-au făcut o parte mai mare decât a celor care au oferit lucruri, pentru că fără ei nu s-ar fi aranjat toate astea.

Aşadar, şedeau înghesuiţi în semiîntuneric, şi unii mâncau bucăţile de pâine ce aparţineau vecinilor, iar aceştia se uitau la ei. În privinţa fumatului -escorta nu permitea să se fumeze individual, ci toţi, o dată la două ore, şi întreg vagonul se învăluia în fum de parcă ardea ceva. Celor care la început s-au zgârcit cu lucrurile acum le părea rău că nu i-au dat şi ei lui Sanin şi l-au rugat acum să ia şi de la ei, însă el le-a spus că pe urmă.

Această operaţie nu s-ar fi desfăşurat atât de bine şi până la capăt dacă n-ar fi existat întârzierile trenurilor din anii de după război, când vagon-zak-urile erau decuplate şi recuplate, ţinute prin gări ore întregi; iar fără condiţiile din anii de după război, n-ar fi existat nici acele lucruri atât de jinduite. Până la Kuibâşev au făcut o săptămână, şi toată săptămâna au primit de la stat doar două sute cincizeci de grame de pâine (de altfel dublul raţiei din Leningradul aflat sub blocadă), voblă uscată şi apă. Restul de pâine trebuia cumpărat cu lucrurile proprii. Curând oferta a depăţşit cererea, şi escorta cu mare greutate primea lucruri şi doar pe alese.