Alexandr Soljenitin

Şi astfel a descoperit o nouă latură a fizicii. Numai astfel a supravieţuit în puşcăria din Dmitrovsk. Dar, în raţionamentele lui, s-a poticnit de cifrele uitate, Nu putea clădi mai departe, avea nevoie de foarte multe cifre. De unde să le iei în această celulă solitară cu lampă de gaz, unde nici o păsărică nu poate intra în zbor? Şi omul de ştiinţă a înălţat o rugă fierbinte: Doamne! Eu am făcut tot ce am putut. A jută-mă, te rog! Ajută-mă şi mai departe.

Atunci, o dată la zece zile, avea dreptul la o carte (era deja singur în celulă), în biblioteaca săracă a închisorii se aflau câteva ediţii din Concertul roşu al lui Demian Bednâi7, care revenea la nesfârşit în celulă. Trecuse o jumătate de oră de la rugăciunea lui când au venit să-i schimbe cartea, şi ca întotdeauna, fără să întrebe nimic, i-au azvârlit – Cursul de astrofizică! De Unde a apărut? Nu ţi-ar fi venit să crezi că există aşa ceva în bibliotecă! Parcă presimţind că întâlnirea cu această carte nu va fi prea lungă, Nikolai Alexandrovici s-a repezit asupra ei şi a început să memoreze, să memoreze tot de ce avea nevoie astăzi şi ce putea să-i folosească mâine. Nu trecuseră decât două zile, mai avea încă opt să studieze cartea, când, pe neaşteptate, comandantul închisorii şi-a făcut apariţia în inspecţie. Ochiul lui vigilent a observat nurnaidecât. – „Dumneata nu eşti de profesie astronom?” – „Da.” – „Să i se ia această carte!” – însă apariţia ei miraculoasă i-a deblocat calea pentru munca lui, pe care a continuat-o în lagărul din Norilsk.

Aşadar, acum trebuie sa începem capitolul despre opoziţia dintre suflet şi zăbrele.

Dar ce-i asta?… În uşă răsună insolentă cheia gardianului, în prag apare figura mohorâtă a şefului de pavilion, ţinând o listă lungă: „Numele, prenumele şi patronimicul? Anul naşterii? Articolul? Ce condamnare? Când expiră condamnarea?… Pregătiţi-vă, cu lucruri, cu tot, repede!”

Fraţilor, plecăm! În convoi!… Plecăm încotrova! Binecuvântează-ne, Doamne! Oare pe-acolo ne-or rămâne ciolanele…?

Dacă dă Dumnezeu şi scăpăm, vom continua povestirea noastră altădată, în Partea a Patra. Dacă o să mai trăim…

Sfârşitul Părţii întâi Partea a DOUA PERPETUUM MOBILE Roţile nu stau, nu se opresc, Roţile… Se învârtesc, dansează pietrile de moară, Se învârtesc…

W. Muller.

Capitolul 1 CORĂBIILE ARHIPELAGULUI MIILE DE INSULE ale Arhipelagului fermecat sunt risipite de la strâm-toarea Bering până aproape de Bosfor. Sunt invizibile, dar ele există, şi de pe o insulă pe alta, tot aşa de invizibil, însă permanent, trebuie transportaţi captivii invizibili, care au însă trup, volum şi greutate.

Dar cum o să-i transportaţi? Şi cu ce?

Pentru aceasta există nişte porturi mari: închisorile de tranzit, şi nişte porturi mai mici: punctele de tranzit ale lagărelor. Pentru aceasta există nişte nave de oţel închise – aşa-numitele vagon~zak-ur’i. În rade, în loc de şalupe şi cutere, ele sunt întâmpinate de nişte dube ingenioase tot din oţel. Vagon-zak-uiile circulă după orar. La nevoie, se mai expediază din port în port, pe diagonalele Arhipelagului, caravane întregi – garnituri de vagoane roşii folosite la transportul vitelor.

Este un sistem bine pus la punct! El a fost creat decenii de-a rândul – şi nu în grabă. L-au creat nişte oameni bine hrăniţi, bine îmbăcaţi şi care nu se grăbeau câtuşi de puţin, în zilele fără soţ, la orele 17.00, escorta din Kineşma preia la Gara de Nord din Moscova convoaiele descărcate din dubele închisorilor Butârki, Presnia şi Taganka. Escorta din Ivanovo, trebuie să vină la gară în zilele cu soţ, la şase dimineaţa, să ia în primire deţinuţii care trebuie transbordaţi la Nerehta, Bejeţk, Bologoe.

Toate acestea se petrec lângă dumneavoastră, chiar alături, însă nu vedeţi nimic (dar se pot închide şi ochii), în gările mari, îmbarcarea şi debarcarea nespălaţilor se întâmplă departe de peroanele de pasageri, pot să le vadă numai acarii şi revizorii de cale. În gările mai mici, există, de asemenea, o ulicioară preferată, între două depozite de mărfuri, unde dubele sunt trase treaptă la treaptă lângă vagon-zak. Deţinutul n-are când să privească spre gară, să se uite la dumneavoastră şi de-a lungul trenului, el izbuteşte doar să observe treptele (uneori cea de jos îi vine la brâu, n-are putere să se caţăre), iar soldaţii din escortă, care au blocat spaţiul îngust dintre dubă şi vagon, mârâie, urlă: „Iute! Iute!… Hai! Hai…!”. Ba mai ameninţă şi cu baionetele.

Iar voi, care vă grăbiţi pe peron cu copii, geamantane şi sacoşe, nu aveţi răgaz să vă uitaţi: de ce au ataşat la tren un al doilea vagon de bagaje? Nu scrie nimic pe el, şi seamănă tare mult cu un vagon de bagaje: aceleaşi zăbrele oblice şi întunericul de dincolo de ele. Însă de ce se află în el soldaţi, apărătorii patriei, şi la toate opririle, doi dintre ei, fluierând, se plimbă pe o parte şi pe alta şi se uită pe sub vagon?

Trenul se urneşte, şi o sută de puşcăriaşi, o sută de destine comprimate, de inimi chinuite, pornesc pe aceleaşi şine şerpuitoare, în urma aceluiaşi fum, pe lângă aceleaşi câmpii, stâlpi de telegraf şi stoguri de fân, şi doar cu câteva secunde, înaintea voastră, însă dincolo de geamurile voastre, în aer, vor ră-mâne şi mai puţine urme ale nenorocirii care a trecut, decât lasă degetele voastre pe suprafaţa unei ape. Şi în atmosfera binecunoscută de tren, cu pachetul de lenjerie pentru pat, cu ceaiul turnat în pahare, aţi putea oare să vă închipuiţi ce spaimă grea a trecut cu trei secunde înaintea voastră prin aceeaşi dimensiune a spaţiului euclidian9 Nemulţumiţi că în compartimentul vostru sunteţi patru şi este înghesuială, aţi putea oare să credeţi că într-un compartiment identic cu. Puţin înaintea voastră au trecut paisprezece oameni? Dar dacă erau douăzeci şi cinci? Sau treizeci…?

Vagon-zak – ce prescurtare infamă! De fapt ca toate prescurtările născocite de călăi. Vor să spună că acesta este un vagon pentru deţinuţi. Nicăieri însă, în afară de hârţoagele închisorilor, acest cuvânt nu s-a păstrat. Deţinuţii s-au obişnuit să numească acest vagon „stolâpinist” sau pur şi simplu „stolâpin” 1.

Pe măsură ce transportul pe calea ferată a fost introdus în ţara noastră, s-a modificat şi modul de a se deplasa al convoaielor deţinuţilor, înainte de anii 1890 convoaiele siberiene se deplasau pe jos ori călare. Dar încă din anul 1896, Lenin călătorea spre exilul din Siberia într-un vagon obişnuit. De clasa a treia (laolaltă cu oamenii liberi) şi striga la personalul trenului că este o înghesuială insuportabilă. Cunoscutul tablou al lui laroşenko2 Pretutindeni via (a ne arată o transformare naivă a unui vagon de clasa a patra într-unul pentru deţinuţi: totul a fost lăsat cum era, şi deţinuţii călătoreau ca toţi oamenii, doar că la ferestre au fost instalate zăbrele de ambele părţi. Aceste vagoane au circulat vreme îndelungată pe drumurile de fier ale Rusiei, unii îşi amintesc că şi în 1927 au călătorit cu un astfel de vagon, cu singura diferenţă că acum au separat bărbaţii de femei. Pe de altă parte, eserul Truşin mărturisea că şi pe vremea ţarului a fost transportat într-un „stolâpin”, însă într-un compartiment călătoreau – iarăşi ca în vremurile de odinioară – şase oameni.

Iată care este istoria vagonului, într-adevăr, prima dată el a fost pus în circulaţie sub Stolâpin: a fost construit în anul 1908, însă pentru coloniştii regiunilor din Orientul ţării, când mişcarea de colonizare a luat o mare amploare şi nu exista suficient material rulant. Acest tip de vagon era mai scund decât cel obişnuit, de pasageri, dar cu mult mai înalt decât cel de marfă, avea şi dependinţe pentru obiectele din gospodărie ori pentru păsări (actualele „jumătăţi” de compartimente – carcere), dar nu avea nici un fel de gratii, nici înăuntru, nici la ferestre. Gratiile le-a instalat o minte inventivă, şi eu înclin să cred că era bolşevică. Şi vagonului i-a fost sortit să se numească stolâpinist… Ministrul, care a provocat la duel un deputat pentru expresia „cravata lui Stolâpin” 3, această defăimare postumă n-a mai putut-o opri.

Nu poţi să învinuieşti conducerea GULagovistă că ar fi folosit denumirea de „stolâpin”, nu, ei foloseau mereu „vagon-zak”. Noi, zeki, din spirit de contradicţie faţă de denumirea oficială, numai ca să dăm o denumire a noastră şi cât mai grosolană, ne-am lăsat atraşi în mod amăgitor de poreclă, care ne-a fost strecurată de deţinuţii generaţiilor precedente, cum e^uşor de calculat -cei din deceniul al treilea Cine puteau fi autorii poreclei? În orice caz, nu cei care făceau parte din „contra”, ei nu puteau realiza o astfel de asociaţie: primul ministru ţarist – şi cekiştii! Fără îndoială, aceştia puteau să fie numai „revoluţionarii” atraşi, pe neaşteptate pentru ei, în maşina de tocat a cekiş-tilor: ori eserii, ori anarhiştii (dacă porecla a apărut la începutul anilor ’20), ori troţkiştii (spre sfârşitul anilor ’20). Ucigându -l odată printr-o muşcătură de viperă pe marele om de stat al Rusiei, printr-o mârşavă muşcătură postumă i-au pângărit şi memoria.

Dar întrucât vagonul acesta a fost preferat doar în anii ’20, însă şi-a aflat aplicarea universală şi exclusivă începând din anii ’30, când totul în viaţa societăţii noastre devenea uniform (şi, probabil, atunci au mai construit multe), ar fi mai drept să -l numim nu „stolâpin”, ci „stalin”.

Vagon-zak-ueste un vagon cu compartiment obişnuit, însă din nouă doar cinci erau repartizate deţinuţilor (şi aici, ca peste tot în Arhipelag, jumătate se rezervă personalului de serviciu!). Ele nu sunt separate de condor printr-un paravan compact, ci printr-un grilaj care lasă compartimentul liber la vedere. Acest grilaj este confecţionat din nişte tije oblice încrucişate, cum sunt şi la grădiniţele din gări, pe toată înălţimea vagonului, până sus, şi astfel, nişele pentru bagaje, care ies din compartiment deasupra coridorului, au fost desfiinţate. Ferestrele dinspre coridor sunt obişnuite, dar zăbrelite din afară, în compartimentul deţinuţilor nu există fereastră, doar o mică deschizătură oarbă, de asemenea zăbrelită, la nivelul patului de deasupra (şi astfel, fără ferestre, vagonul seamănă cu cel de bagaje). Uşa compartimentului este glisantă: o ramă de fier, bineînţeles, cu zăbrele.

Totul văzut din coridor seamănă foarte mult cu o menajerie: dincolo de grilaj, pe pardoseală şi pe cuşete stau răsucite nişte făpturi jalnice, semănând a om, şi te privesc cu ochi rugători să le dai mâncare şi apă. Dar la menajerie animalele nu sunt înghesuite într-un asemenea hal.

Conform calculelor făcute de inginerii din libertate, într-un compartiment stalinist şase inşi pot şedea jos, trei – întinşi pe cuşeta de la mijloc (care se împreuna ca să formeze un singur pat, fiind lăsată doar o scobitură lingă uşă pentru urcat şi coborât), şi dacă pe lângă cei din compartiment vor mai fi înghesuiţi încă unsprezece (pe ultimii, ca să se închidă uşa, gardienii trebuie să îi împingă cu picioarele), se va realiza încărcătura normală a compartimentului stalinist. Câte doi se vor chirci pe poliţele pentru bagaje, cinci se vor întinde pe cuşeta de la mijloc (ei sunt cei mai fericiţi, aceste locuri sunt ocupate prin luptă, iar dacă în compartiment se află şi hoţi, cu siguranţă ei vor sta acolo), iar jos vor rămâne treisprezece oameni: câte cinci aşezaţi pe bănci, şi trei în spaţiul de trecere dintre picioarele lor. Undeva, de-a valma cu oamenii, peste oameni şi sub ei – lucrurile lor.

Nu, asta nu se face special pentru a-i chinui pe oameni! Condamnatul este un soldat pe câmpul muncii socialiste, de ce să fie chinuit, el trebuie folosit la construcţie, însă trebuie să recunoaşteţi că doar nu merge în vizită la mama soacră, şi nu trebuie să-i creăm condiţii pentru care să fie pizmuit de cei din libertate. Avem greutăţi cu transportul: o să ajungă, nu crapă. „ „

Începând din anii ’50, când trenurile au început să circule dup3 orar normal, deţinuţii nu mai călătoreau zile întregi: o zi şi jumătate, două cel mult. În timpul războiului şi anii de după război a fost mai rău: de la Petropavlovsk (Kazahstan) până la Karaganda, călătoria cu vagon-zak-ul putea să dureze şapte zile (cu douăzeci şi cinci de oameni în compartiment!), de la Karaganda la Sverdlovsk – opt zile (în compartiment – douăzeci şi şase). Chiar şi de la Kuibâşev la Celiabinsk, în august 1945, Susi a călătorit cu vagonul lui Stalin câteva zile, şi în compartiment se aflau treizeci şi cinci de oameni, întinşi pur şi simplu unul peste celălalt, se zvârcoleau şi se luptau*. Iar în toamna lui 1946, N. V. Timofeev-Ressovski a călătorit de la Petropavlovsk la Moscova într-un compartiment cu treizeci şi şase de persoane! Câteva zile şi nopţi el a spânzurat între oameni fără să atingă pardoseala cu picioarele., Pe urmă au mai început să moară – îi trăgeau dintre picioarele celorlalţi (ce-i drept, nu imediat, ci după două zile. Toată călătoria până la Moscova a durat trei săptămâni. (La Moscova însă, conform legilor din ţara minunilor, Timofeev-Ressovski a fost luat pe braţe de ofiţeri şi transportat cu automobilul: mergea să propulseze ştiinţa!)

Treizeci şi şase – este oare limita? Nu avem dovezi pentru treizeci şi şapte, dar conducându-ne după unica metodă ştiinţifică şi educaţi în lupta cu „limitatorii”, trebuie să răspundem: nu şi nu! Nu este limita! Poate în altă parte da, însă nu la noi! Câtă vreme în compartiment mai rămân, fie sub banchete, fie între umeri, picioare şi capete, câţiva decimetri cubi de aer neeliminat, el este gata să primească deţinuţi suplimentari! În mod convenţional se poate socoti drept limită numărul cadavrelor care ar încăpea, bine stivuite, în volumul total al compartimentului.

V. A. Korneeva a mers de la Moscova într-un compartiment unde erau treizeci de femei, majoritatea dintre ele babe neputincioase, trimise în surghiun pentru credinţa lor (la sosire, toate aceste femei, în afară de două, au fost numaidecât spitalizate), în compartimentul lor n-au fost decese, pentru că vreo câteva dintre ele erau tinere, fete frumoase, cultivate, condamnate „pentru străini”. Aceste fete au început să-i ruşineze pe cei din escortă: „Cum de nu vă este ruşine să le transportaţi în condiţiile astea? Căci ar putea să vă fie mame!” Nu atât argumentele morale ale fetelor, ci mai degrabă înfăţişarea lor atrăgătoare a avut ecou în grupul celor din escortă, şi câteva băbuţe au fost transferate… La carceră „Carcera” însă în vagon-zak nu este o pedeapsă, ci o fericire. Dintre cele cinci compartimente destinate deţinuţilor, doar patru sunt pe post de celule comune, cea de a cincea este împărţită în două jumătăţi: două semicompartimente înguste, cu o cuşetă sus, cum au însoţitorii de vagon. Aceste carcere sunt folosite pentru izolare; pentru trei-patru inşi este o plăcere să călătorească în ele: spaţiu, confort.

Nu, nu pentru a-i chinui înadins pe deţinuţi cu setea în aceste zile de epuizare şi înghesuială îi hrănesc, în vagon, numai cu scrumbie sărată ori voblă4 uscată, în loc de fiertura obişnuită (aşa a fost mereu, şi în anii ’30, şi în anii ’50, vara şi iarna, în Siberia şi în Ucraina, nici nu mai trebuie să

*Asta spre satisfacţia celor care se miră şi reproşează: de ce nu luptau? –

Căutăm exemple). Nu pentru a-i chinui cu setea, dar vă rog să-mi spuneţi – cu ce puteau să-i hrănescă pe aceşti netrebnici la drum? Regulamentul nu prevede fiertură caldă (e drept că într-unul din compartimentele vagon-zak-ului este instalată o bucătărie, dar numai pentru escortă), crupe uscate nu poţi să le dai, trescă5 proaspătă nu poţi să le dai, conserve de carne – n-ar fi un lux prea mare? Scrumbie, nimic mai bun, şi o bucată de pâine, ce altceva?

Tu ia-fi jumătatea ta de scrumbie, ia-o până ce ţi-o dau şi bucură-te! Dacă eşti isteţ – n-o mănânci, rabzi, o bagi în buzunar, o s-o înfuleci la tranzit, unde este apă. Este mai rău când primeşti hamsie de Azov umedă, presărată cu sare grunjoasă, în buzunar n-o poţi băga, pune-o în pulpana hainei, în batistă, în palmă – şi mănânc-o. Hamsia o împart pe scurta vreunuia dintre deţinuţi, vobla soldatul o răstoarnă direct pe pardoseală şi o împart pe banchetă şi pe genunchi.

P. F. Lakubovicfi (în lumea celor oropsiţi, Moscova, 1964, voi 1) scrie despre anii ’90 ai veacului trecut că în acea perioadă cruntă, în convoaiele ce porneau spre Siberia, pentru hrană se alocau zece copeici pe zi de fiecare om, când o pâine mare, rotundă – vreo trei kilograme?

— Costa cinci copeici, ’o oală de lapte – vreo doi litri?

— Trei copeici. „Deţinuţii erau îndestulaţi”, scrie el. Lată însă că în gubernia. Irkutsk preţurile sunt mai mari, unfunt de carne costă zece copeici şi „deţinuţii trăiau în mizerie”. Un f unt de carne pe zi nu echivalează cu o jumătate de scrumbie?

Dacă însă ţi-au dat peşte, o să-ţi dea şi pâine şi poate chiar puţintel zahăr. Este mai rău când soldatul vine şi anunţă: astăzi nu vă dăm mâncare, nu aţi fost trecuţi în porţie. Şi, într-adevăr, poate să fie aşa: la cine ştie ce contabilitate de închisoare au încurcat cifrele. Dar poate să fie şi astfel – că porţiile s-au dat, dar nici celor din escortă nu le ajung raţiile (nici ei nu sunt sătui din cale-afară) şi au decis să facă economie la pâine; şi să le dea numai jumătatea de scrumbie ar fi suspect Fireşte, nu pentru a-i chinui pe deţinuţi nu li se dă după scrumbie nici apă fiartă (asta niciodată), nici măcar apă chioară. Trebuie să înţelegem: personalul escortei este limitat. Unii fac de gardă pe coridor, pe platforma de la capătul vagonului, în gări se vâră sub vagon, se urcă pe acoperiş să vadă dacă n-a apărut cumva vreo gaură. Alţii curăţă armele, apoi mai sunt şi lecţiile de învăţământ politic, şi prelucrarea regulamentului de luptă. Iar schimbul trei doarme, opt ore, este lege, căci războiul s-a terminat. Apoi: să cari apă cu căldările – este prea departe şi, în plus, este jignitor: de ce un ostaş sovietic trebuie să care apă, ca un măgar, pentru duşmanii poporului? Uneori pentru triere sau pentru a -l ataşa la altă garnitură, vagon-zak-vĂ este tras pentru vreo douăsprezece ore mai departe de gară (mai departe de vedere), încât nu ai de unde să aduci apă nici pentru bucătăria ostaşilor Armatei Roşii. Este drept -există o ieşire: pentru zeki să scoţi apă din tenderul locomotivei, o apă gălbuie, tulbure, uleioasă, ei o beau cu plăcere, nu-i nimic, în semiobscuritatea compartimentului nici nu se vede: fereastră nu există, bec de asemenea, doar lumina de pe culoare. Şi încă ceva: ca să distribui apa asta îţi ia o groază de timp. Deţinuţii nu au cănile lor, celor care au avut li s-au confiscat, deci dă-le să bea din două căni ale administraţiei, şi până beau toţi tu stai lângă ei, scoţi întruna apă cu cana şi le dai. (Ba se mai şi gâlcevesc între ei: cică să le dai mai întâi să bea celor sănătoşi, apoi tuberculoşilor şi abia pe urmă sifiliticilor! Ca şi cum în compartimentul vecin nu ar fi fost la fel: mai întâi cei sănătoşi…)

Dar toate astea soldaţii din escortă le-ar suporta, ar căra şi apă, le-ar da să bea, dacă pe urmă porcii ăştia, după ce au băut, nu s-ar cere la budă. Şi dacă nu le dai să bea o zi şi o noapte, nu se cer nici la budă; le dai să bea o dată – o dată şi la colset, le dai de două ori – de două ori şi la budă. Cel mai simplu – să nu le dai deloc.

Şi nu că ţi-ar părea rău de toaletă, ci pentru că este vorba de o operaţie de răspundere, s-ar putea spune – o operaţie de luptă: pentru că, multă vreme, vor fi ocupaţi un caporal şi doi soldaţi. Se instalează două santinele: una la uşa toaletei, alta la capătul celălalt al coridorului (ca să nu se năpustească într-acolo), iar caporalul trebuie să deschidă şi să închidă întruna uşa compartimentului, mai întâi ca să intre cel care se întoarce, apoi ca să iasă cel care urmează. Regulamentul nu îngăduie să iasă decât unul, ca să nu producă vreo busculadă, vreun început de răzmeriţă. Şi reise că acest deţinut slobozit la toaletă ţine alţi treizeci în compartiment şi o sută douăzeci în tot vagonul, plus oamenii din escortă! Astfel încât: „Haide! Haide! Mai iute! Mai iute!” îl zoresc pe drum şi caporalul, şi soldatul, şi el se grăbeşte, se poticneşte, de parcă fură de la stat această gaură de closet, în 1949, în „stalinul” Moscova – Kuibâşev, Schulz, un nearnţ şchiop, de acum înţelegând îndemnurile ruseşti, ţopăia într-un singur picior spre toaletă şi îndărăt, iar soldatul râdea să se prăpădească, cerându-i să ţopăie şi mai repede, într-o zi soldatul l-a îmbrâncit în faţa toaletei, şi Schulz a căzut. Soldatul s-a înfuriat şi a început să -l lovească. Cum nu se putea ridica din cauza loviturilor, Schulz s-a târât pe brânci în toaleta mizerabilă. Soldaţii din escortă râdeau în hohote*.

Pentru ca în secundele pe care le petrece la toaletă deţinutul să nu evadeze, cât şi pentru accelerarea operaţiei, uşa toaletei nu se închide şi, urmărind procesul uşurării, soldatul de pe platformă încurajează: „Hai-hai!… Ei, gata, ţi-ajunge, gata!” Uneori, chiar de la început se dă comanda: „Numai treaba mică!” Căci altfel soldatul de la uşă nu-ţi permite. Fireşte, mâinile nu şi le spală niciodată: nu ajunge apa din rezervor şi nu au timp. Doar să atingă deţinutul robinetul chiuvetei, că soldatul mârâie numaidecât de pe platformă: „Nu te-atinge! Gata, ieşi!” (Chiar dacă vreunul are în sacul lui săpun ori prosop, nu -l scoate de ruşine: numai fraierii ar face aşa ceva.) Budă este infectă, n-ai unde călca de mizerie. Mai iute, mai iute! Şi, luând murdăria lichidă pe încălţăminte, deţinutul se strecoară în compartiment şi, sprijinindu-se pe mâini şi pe umeri, se caţără sus. Pe urmă bocancii lui murdari atârnă deasupra cuşetei de la mijloc şi din ei picură murdărie…

Când femeile merg să-şi facă nevoile, regulamentul serviciului de gardă şi bunul-simţ cer de asemenea să nu se închidă uşa la toaletă, dar nu toţi cei din li

*Asta cred că se cheamă „cultul personalităţii lui Stalin”, nu-i aşa?

Escortă insistă. Unii se arată îngăduitori: bine, închideţi uşa. (Pe urmă tot o femeie va spăla toaleta după toate şi trebuie să stai şi lângă ea ca să nu fugă.)

Chiar într-un ritm atât de rapid, pentru ca o sută douăzeci de oameni să-şi facă nevoile sunt necesare peste două ore, mai mult de un sfert din timpul de serviciu al celor trei militari din escortă! Şi tot nu-i mulţumeşti pe toţi! Şi, oricum, vreun moş cu piatră la rinichi se va plânge din nou peste o jumătate de oră şi va cere să meargă Ia toaletă; fireşte că nu i se permite, şi el va face chiar în compartiment, şi iar va avea de lucru caporalul: să -l pună să adune totul cu mâinile lui şi să -l ducă.

Deci: cât mai puţine ieşiri la toaletă! Iar asta înseamnă mai puţină apă. Şi mai puţină mâncare: şi nu se vor mai plânge de diaree, şi nici aerul n-or să -l mai otrăvească, fiindcă, vezi bine, în vagon nu se poate respira!

Mai puţină apă! Dar să se dea scrumbia cuvenită! Nedistribuirea apei este o măsură judicioasă, nedistribuirea scumbiei – un delict de serviciu.

Nimeni, nimeni nu şi-a pus drept scop să ne chinuie! Felul de a proceda al escortei este întru totul justificat! Dar, precum cei dintâi creştini, noi stăm în cuşcă şi pe limbile însângerate ni se presară sare.

Tot aşa cum militarii din escortă nu urmăresc nici un scop (câteodată urmăresc) când amestecă în acelaşi compartiment articolul Cincizeci şi Opt, cu hoţii şi infractorii de drept comun. Pur şi simplu: sunt prea mulţi deţinuţi, vagoane puţine, iar timpul presează – când să te mai ocupi de toţi? Un compartiment este rezervat pentru femei; în celelalte trei, o sortare ar fi posibilă numai după criteriul gării de destinaţie, să fie mai uşor la descărcat.

Credeţi că Hristos a fost răstignit între tâlhari fiindcă Pilat a vrut să -l umilească? Câtuşi de puţin. Aşa s-a nimerit în ziua aceea: trebuia răstignit, Golgota era una singură, timpul era măsurat. Şi a fost pus în rând cu răufăcătorii.

Mi-e şi frică să mă gândesc ce ar fi trebuit să îndur dacă m-aş fi aflat în situaţia de simplu deţinut… Escorta şi ofiţerii convoiului ne tratau, pe mine şi pe tovarăşii mei, cu politeţe prevenitoare… Ca deţinut politic călătoreai spre ocnă în condiţii de relativ confort: în locurile de popas beneficiam de o încăpere separată, aveam o căruţă, şi bagajul meu în greutate de un pud mergea în căruţă…

N-am mai pus acest paragraf între ghilimele, pentru ca lectorul să poată aprofunda. Fără ghilimele, paragraful sună, într-un fel, neobişnuit, nu-i aşa?