Alexandr Soljenitin

Dar, în cel de-al treilea rând, ceea ce este consolator, acţiunea decretului a fost de scurtă durată: patru luni (până ce închisorile s-au umplut din nou). Prin decretul din 28 mai 1920, VEEKA a obţinut iar dreptul de a împuşca.

Revoluţia se grăbeşte să boteze totul din nou, pentru ca fiecare obiect să fie văzut ca nou. Tot aşa şi pedeapsa cu moartea „a fost rebotezată în măsura supremă, şi nici măcar” de pedeapsă”, ci de protecţie socială. Bazele legislaţiei penale din 1924 ne explică faptul că această măsură supremă a fost introdusă temporar, până la abolirea ei definitivă de către Comitetul Central Executiv.

Şi, în 1927, într-adevăr, au început s-o abolească: au lăsat-o doar pentru crime împotriva statului şi armatei (articolul 58 şi cele din Codul militar), este adevărat, şi pentru banditism de asemenea (dar se ştie cât de largă este interpretarea politică a „banditismului” în acei ani, ba chiar şi astăzi: de la „basmaci” şi până la partizanul din pădurile Lituaniei, orice naţionalist înarmat care nu recunoaşte puterea centrală este „bandit”, cum să rămânem fără acest articol? Şi rebelul din lagăr, şi participantul la o manifestaţie în oraş sunt tot „bandiţi”). Dar din articolele privind protecţia persoanelor particulare, privind omorurile, jafurile şi violurile, cu prilejul celei de a zecea aniversări a lui Octombrie, pedeapsa cu moartea a fost abolită.

Cu prilejul celei de a cincisprezecea aniversări a lui Octombrie s-a adăugat pedeapsa cu moartea prin legea aşa-numită „şapte a opta”, acea lege foarte importantă a socialismului în ofensivă, care făgăduia cetăţeanului un glonte în cap pentru fiecare fărâmă luată din averea statului.

Cum se întâmplă întotdeauna la început, în 1932-1933 s-au năpustit peste această lege, au împuşcat cu deosebită râvnă. În aceste vremuri paşnice (Kirov încă trăia…), doar Ia închisoarea Krestî din Leningrad, în decembrie 1932, îşi aşteptau ursita concomitent două sute şaizeci şi cinci de condamnaţi Ia moarte*, şi probabil că într-un an numai la Krestî s-au adunat peste o mie.

Cine erau aceşti nelegiuiţi? De unde s-au adunat atâţia conspiratori şi răzvrătiţi? De pildă, şedeau acolo şase colhoznici de lângă Ţarskoc Selo care iată de ce se făcuseră vinovaţi: după ce au cosit finul colhozului, s-au dus să cosească pentru vacile lor ce mai rămăsese pe muşuroaie. Toţi aceşti ţărani n-au fost graţiaţi de VŢIK, sentinţa a fost executată!

Care Saltâciha? Care dintre cei mai mârşavi şi odioşi stăpâni de iobagi ar fi putut ucide şase ţărani pentru câteva nenorocite smocuri de iarbă?… Numai dacă i-ar fi bătut cu nuiaua, o singură dată, noi am fi ştiut şi i-am fi blestemat numele la şcoală*. Iar acum – n-am văzut, n-am auzit, nici pe-acolo n-am trecut! Nu pot decât să-mi păstrez speranţa că povestirea martorului meu ocular va fi confirmată de documente. Dacă Stalin n-ar mai fi ucis niciodată pe nimeni, numai pentru aceşti şase ţărani din Tarskoe Selo I-aş fi socotit vrednic să fie executat prin tăierea în patru! Şi mai cutează unii să cârâie: „Cum aţi îndrăznit să -l demascaţi?”, „să tulburaţi măreaţa umbră?”, „Stalin aparţine mişcării comuniste universale!” Da. Şi codului penal.

De altfel, Lenin şi Troţki cu ce sunt mai buni? Ei au început!

Să ne întoarcem însă la impasibilitate şi imparţialitate. Fireşte, VŢIK negreşit „ar fi desfiinţat definitiv” pedeapsa capitală o dată ce făgăduise, dar nenorocirea este că în 1936 Tătucul şi învăţătorul „a desfiinţat definitiv” însuşi VŢIK-ul. Iar Sovietul Suprem suna mai degrabă a la Anna loanovna9. Aici şi „măsura supremă” a devenit măsură supremă de pedeapsă, ci nu de nu se ştie de care „protecţie”. Execuţiile din anii 1937-1938 nici chiar pentru urechea lui Stalin n-ar fi încăput în „protecţie”.

Care jurist, care istoric al^ dreptului penal ne va putea oferi o statistică verificată a acestor execuţii? În ce loc se află acele arhive secrete unde am putea să pătrundem şi să obţinem cifrele? Nu există. Nu există şi nu vor exista. Să îndrăznim deci doar să repetăm acele cifre-zvonuri, proaspete, care în 1939-1940 circulau pe sub bolţile de la Butârki şi proveneau de la oamenii lui Ejov, mari şi medii, care căzuseră şi care trecuseră nu demult prin acele celule (ei ştiau deci!). Ei spuneau că în aceşti doi ani au fost executaţi în toată Uniunea o jumătate de milion de „politici” şi 480000 de deţinuţi de drept comun (articolul 59-3, erau executaţi ca „susţinători ai lui lagoda”; prin aceasta a fost nimicită „vechea şi nobila seminţie a hoţilor”).

Cât sunt de neverosimile aceste cifre? Luând în consideraţie că execuţiile n-au durat doi ani, ci doar unu şi jumătate, trebuie să ne aşteptăm în medie la 28000 de executaţi pe lună (în virtutea articolului 58). Asta pe toată

*Mărturia lui B., care le ducea condamnaţilor hrana în celulă.

*însă în şcoli nu se ştie că Saltâciha, conform sentinţei date de un tribunal (de clasă), a stat pentru atrocităţile ei unsprezece ani în temniţa subterană de la Mânăstirea Ivanovski din Moscova. (A. S. Prugavin, Monastârskie tiurniî – închisori mânăstireşti -Editura. Posreclnik”, 1906, p. 39).

Uniunea. Şi câte locuri de execuţie au fost? Numărând cu modestie – o sută cincizeci. (Au fost mai multe, desigur. Numai la Pskov, sub multe biserici, în fostele chilii ale pustnicilor, au fost amenajate încăperi de tortură şi execuţie ale NKVD-ului. Nici în 1953, turiştii nu aveau acces în aceste biserici: „arhive”; astfel de „arhive” că nici păianjenii nu erau măturaţi de zece ani. Înainte de a începe lucrările de restaurare, de acolo s-au scos camioane întregi de oseminte.) Deci, într-un singur loc, într-o zi, duceau la execuţie câte şase oameni. Vi se pare o cifră fantastică? Este chiar diminuată! Nişte martori din Krasnodar spun că acolo, în clădirea principală a GPU-ului de pe strada Proletarskaia, în 1937-1938, în fiecare noapte erau împuşcaţi peste 200 de oameni! (După alte surse, în jurul datei de l ianuarie 1939 fuseseră împuşcaţi l 700000 de oameni.) în timpul războiului de apărare a patriei în funcţie de circumstanţe, aplicarea pedepsei cu moartea ba se extindea (de exemplu militarizarea căilor ferate), ba se îmbogăţea în ceea ce priveşte formele (din aprilie 1943 – decretul privind moartea prin spânzurătoare).

Toate aceste evenimente au tărăgănat întrucâtva abolirea făgăduită, totală, definitivă şi veşnică, a pedepsei cu moartea, însă poporul nostru, prin răbdarea şi supuşenia lui, a meritat-o totuşi: în mai 1947, losif Vissarionovici proba un jabou scrobit în faţa oglinzii, i-a plăcut – şi a dictat prezidiului Sovietului Suprem abolirea pedepsei cu moartea în timp de pace (înlocuită cu douăzeci şi cinci de ani – sfertul).

Poporul nostru însă este ingrat, criminal şi incapabil de a preţui mărinimia. De aceea, doi ani şi jumătate, cârmuitorii s-au tot văitat de pedeapsa cu moartea şi la 12 ianuarie 1950 a fost emis un decret contrar: „Ţinând seama de cererile venite din partea republicilor naţionale (Ucraina…?), din partea sindicatelor (drăguţele sindicate, întotdeauna ştiu ele ce trebuie), din partea organizaţiilor ţărăneşti (asta a dictat-o în timp ce dormea, căci toate organizaţiile ţărăneşti fuseseră nimicite de Milostivul încă din anul Marii Cotituri), precum şi din partea oamenilor de cultură” (da, asta este întru totul verosimil), au reintrodus pedeapsa cu moartea pentru „trădătorii de patrie, spionii, sabotorii şi diversioniştii, care s-au înmulţit cu nemiluita”.

Şi odată reintrodusă obişnuita, vechea noastră ghilotină, au purces mai departe fără eforturi: 1954 – şi pentru omucidere intenţionată; mai 1961 -pentru furt din avutul statului, pentru falsificare de bani şi terorism la locul de detenţie (asta pentru cei care îi ucid pe turnători şi intimidează administraţia lagărului); iulie 1961 – pentru încălcarea regulilor privind operaţiile valutare; februarie 1962 – pentru atentat (un gest din mână) la viaţa miliţienilor şi drujinnicilorw; şi tot atunci – pentru viol; şi tot atunci – pentru luare de mită.

Toate acestea însă sunt provizorii până la abolirea definitivă. Şi astăzi tot aşa scrie.

Şi rezultă că am rezistat cel mai mult fără pedeapsa cu moartea sub Elizaveta Petrovna.

* în existenţa noastră prosperă şi oarbă ne închipuim că osândiţii la moarte sunt câţiva indivizi izolaţi, năpăstuiţi de fatalitate, în mod instinctiv suntem încredinţaţi că noi nu am putea ajunge niciodată în celula celor condamnaţi la moarte, că pentru asta este necesară dacă nu o culpă gravă, cel puţin o viaţă de excepţie. Trebuie să facem bine ordine în capul nostru ca să ne putem imagina că în celula condamnaţilor la moarte au locuit nenumăraţi oameni dintre cei mai banali pentru cele mai banale fapte şi – care cum au avut noroc – cel mai adesea ei n-au primit aici graţierea, ci capitala (aşa numesc deţinuţii „pedeapsa capitală”, lor nu le plac cuvintele solemne şi denumesc totul într-un fel mai rudimentar şi mai scurt).

Un agronom raional a fost condamnat la moarte pentru că a greşit analizele grânelor colhozului! (ori poate analizele n-au fost pe placul conducerii?): anul 1937. Melnikov, preşedintele unei cooperative meşteşugăreşti (care producea mosorele de aţă) a fost condamnat la moarte pentru că la atelier a izbucnit un incendiu dintr-o scânteie de la locomobilă!

— Anul 1937. (Este adevărat că a fost graţiat şi a primit în schimb zece ani.) în aceeaşi închisoare Krestî, în 1932, îşi aşteptau moartea: Feldman, pentru că a fost prins cu valută; Faitelevici, absolvent de conservator, fiindcă a vândut o foaie de oţel pentru confecţionat peniţe. Comerţul tradiţional al evreului, pâinea şi pasiunea lui, a devenit, de asemenea, vrednic de condamnare la moarte!

Să te mai miri atunci că a primit pedeapsa cu moartea Gheraska, un flăcău dintr-un sat din regiunea Ivanovo: de Simţul Nicolae de primăvară a chefuit în satul vecin, a băut zdravăn şi a lovit peste dos – pe cine credeţi? Nu pe miliţian, nu! Calul miliţiei! (Este adevărat că, răzbunându-se tot pe miliţie, a smuls o placă de protecţie de la sovietul comunal, precum şi firul telefonului, strigând; „Jos cu sticleţii…!”.)

Norocul de a ajunge în celula de condamnat la moarte nu se datorează faptului că ai făcut sau n-ai făcut ceva, el este hotărât de învârtirea roţii celei mari, de cursul redutabilelor împrejurări exterioare. De pildă, în Leningradul aflat sub blocadă. Ce trebuie să creadă conducătorul lui suprem, tovarăşul Jdanov, dacă printre cazurile GB-ului din Leningrad, în aceste luni cumplite, nu vor figura şi condamnări la moarte? Că Organele trândăvesc, nu-i aşa? Trebuie descoperite marile conspiraţii clandestine dirijate de nemţi din afară. De ce sub Stalin, în 1919, astfel de comploturi au fost descoperite? De ce să nu fie descoperite şi sub Jdanov, în 1942? Zis şi făcut: sunt descoperite câteva comploturi cu ramificaţii! Dormi în camera ta neîncălzită din Leningrad, iar mâna cea neagră cu gheare lungi se coboară deasupra ta. Şi de tine nu depinde nimic. Este desemnat cutare – de pildă, general-locotenentul Ignatovski. Ferestrele lui dau spre Neva. Şi-a scos batista albă să-şi sufle nasul – un semnal! Ca inginer, lui Ignatovski îi place să discute cu marinarii despre tehnică. S-a înregistrat! Ignatovski este ridicat. A sosit timpul să dea socoteală. Aşadar numiţi patruzeci de membri ai organizaţiei dumneavoastră! Îi numeşte. Astfel, dacă eşti controlor de bilete la Teatrul Alexandrinski nu ai prea mari şanse se fii numit, dar dacă eşti profesor la Institutul de tehnologie, Atunci da, eşti pe listă. Ce a depins de tine până aici? Şi toţi cei aflaţi pe listă au asigurată pedeapsa cu moartea.

Şi toţi sunt împuşcaţi. Şi doar Konstantin Ivanovici Strahovici, unul dintre marii specialişti ruşi în hidrodinamică, a scăpat cu viaţă. Iată cum: Nu ştiu ce şef superior de la Securitatea Statului este nemulţumit că lista e prea mică şi vor fi împuşcaţi prea puţini. Şi Strahovici este desemnat să fie centrul potrivit pentru descoperirea unei alte organizaţii. Este chemat de căpitanul Altschuller: „Va să zică, aşa? Înadins aţi mărturisit totul şi aţi hotărât să vă duceţi pe lumea cealaltă ca să ascundeţi guvernul clandestin? Ce eraţi în acel guvern?” Astfel, continuând să stea în celula condamnaţilor la moarte, Strahovici intră într-un nou ciclu de anchetă! El propune să fie considerat ministru al învăţământului (vrea să se termine totul cât mai repede!), dar pentru Altschuller este puţin. Ancheta continuă, între timp grupul lui Ignatovici este executat. La unul dintre interogatorii, Strahovici se înfurie: nu că ar vrea să trăiască, dar a obosit să moară şi, lucrul cel mai important, s-a săturat de minciună. Şi, la un interogatoriu încrucişat, în prezenţa unui grangure, bate cu pumnul în masă: „Pe voi pe toţi or să vă împuşte! Eu nu mai vreau să mint! Şi, de altfel, îmi retrag toate mărturiile!” Şi această explozie ajută! Nu numai că au încetat să -l mai ancheteze, dar l-au uitat în celula osândiţilor la moarte.

Probabil că în această atmosferă de supunere generală o explozie de disperare ajută întotdeauna De necrezut câţi au fost împuşcaţi: la început mii, apoi sute de mii. Împărţim, înmulţim, blestemăm. Şi totuşi acestea nu sunt decât cifre. Ele uluiesc mintea, apoi sunt uitate. Dacă vreodată rudele celor împuşcaţi ar trimite la o editură fotografiile celor executaţi şi s-ar edita un album în mai multe volume, frunzărindu -l şi aruncând o ultimă privire în ochii lor stinşi, ce bogăţie de simţăminte am strânge pentru tot restul vieţii. O astfel de lectură, aproape fără cuvinte, s-ar aşterne în inima noastră pentru vecie.

În casa unor cunoscuţi, unde trăiesc foşti zeki, s-a statornicit un ritual: la 5 martie, de Ziua Morţii Ucigaşului Principal, se aşază pe masă fotografiile unor oameni împuşcaţi ori morţi în lagăre, câteva zeci, câte au putut strânge. Şi toată ziua în casă domneşte o atmosferă solemnă de biserică şi, în acelaşi timp, de muzeu. Muzică funebră. Vin prieteni, se uită la fotografii, tac, ascultă, vorbesc în şoaptă, pleacă fără să-şi ia la revedere.

Aşa ar trebui să fie peste tot… Pentru ca măcar o mică cicatrice să ne rămână în inimă din moartea lor.

Pentru ca totuşi moartea lor să nu fi fost în zadar…!

Oare cum se petrece totul? Cum or fi asiepfind oamenii? Ce gândesc ei? Şi la ce hotărâri ajung? Şi oare cum sunt luaţi? Şi ce simt în ultimele clipe? Şi cum anume… Asta… Cum îi… Cum…?

Este firească dorinţa arzătoare a oamenilor de a răzbate dincolo de vidul ultimelor clipe (deşi nimeni dintre noi nu va pătrunde, fireşte, niciodată. Este firesc, de asemenea, că cei care au supravieţuit nu povestesc nimic despre clipele cele mai de pe urmă, fiindcă ei au fost graţiaţi.

Ce se întâmplă mai departe – ştie doar gâdele. Dar gâdele nu va spune niciodată. (Acel vestit nenea Lioşa, de la închisoarea Krestî, care răsucea mâinile la sptate. Punea cătuşele, iar dacă cel dus striga pe coridor în miez de Noapte: „Adio, fraţilor!”, îi vâra şi un căluş în gură, de ce ar vrea să povestească? Probabil că şi acum el se plimbă prin Leningrad, bine îmbrăcat Dacă îl veţi întâlni în vreo berărie pe insulele de agrement de pe Neva ori la vreun meci de fotbal, să -l întrebaţi!) însă nici călăul nu ştie totul până la sfârşit. Slobozind fără să audă gloanţele din pistol în ceafa osânditului în acompaniamentul unui zgomot infernal produs de motorul unei maşini, el este condamnat să nu priceapă cele săvârşite. Nici el nu ştie până la sfârşit! Până la sfârşit ştiu doar cei ucişi, cu alte cuvinte nimeni.

Este adevărat că şi un artist, chit că în mod nedesluşit, confuz, ştie totuşi ceva până în clipa contactului cu glonţul ori cu ştreangul.

Cu ajutorul celor graţiaţi şi al unor artişti ne-am format o imagine aproximativă a celulei condamnaţilor la moarte. Ştim, de pildă, că nu dorm noaptea, ci aşteaptă. Că se liniştesc doar spre dimineaţă.

Narokov (Marcenko)11, în romanul Mărimi imaginare*, puternic viciat de obiectivul ce şi l-a propus autorul: să scrie totul ca la Dostoievski, ba să fie chiar mai înduioşător, mai sfâşietor decât la el, după mine, a descris foarte bine celula osândiţilor şi chiar scena împuşcării. N-ai cum să verifici, dar parcă este verosimil.

Prezumţiile unor scriitori mai vechi, cum e de pildă Leonid Andreev12, amintesc acum fără voia lor de epoca lui Krâlov1^ ş j care autor de literatură fantastică şi-ar putea imagina, de exemplu, celula condamnaţilor la moarte din anul 1937? Ne-ar conduce negreşit pe firul lui psihologic: cum aşteaptă, cum trag cu urechea?… Cine ar fi putut să prevadă şi să descrie astfel de sentimente ale condamnaţilor la moarte:

1. Condamnaţii suferă de frig. Sunt nevoiţi să doarmă pe pardoseala de ciment, sub fereastră – minus trei grade (Strahovici). Până te duc la execuţie, poţi să îngheţi aici.

2. Condamnaţii suferă de lipsă de spaţiu şi de aer. Într-o celulă de o persoană sunt înghesuiţi şapte (mai puţin – nicidecum), zece, cincisprezece sau douăzeci şi opt de condamnaţi la moarte (Strahovici, Leningrad, 1942). Sunt striviţi astfel săptămâni şi luni întregi! Ce înseamnă pe lângă asta coşmarul celor şapte spânzuraţi?! ^ Oamenii nu se mai gândesc la execuţie, nu se tem de împuşcare, ci iată – cum să-şi întindă picioarele? Cum să se întoarcă? Cum să înghită o gură de aer?

În anul 1937, când în puşcăriile din Ivanovo – cea „Interioară”, Nr. L, Nr. 2 şi KPZ, erau închişi concomitent până la 40000 de oameni, deşi fuseseră calculate pentru cel mult trei-patru mii. La închisoarea Nr. 2 erau amestecaţi: inculpaţi, condamnaţi la lagăr, condamnaţi la moarte, condamnaţi la moarte şi apoi graţiaţi şi, în plus, hoţi. Şi toţi, timp de câleva zile, stăteau într-o celulă mare umăr lângă umăr într-o asemenea înghesuială, încât le era cu neputinţă să se ridice ori să lase braţele în jos, iar cei aflaţi lângă pricluri puteau să se aleagă cu picioarele rupte. Era iarnă, şi, ca să nu se sufoce, deţinuţii au spart geamurile de la ferestre, (în această celulă îşi aştepta moartea,

*Editura Cehov, New York, 1952.

fiind deja condamnat, un membru al RSDRP din anul 1898, acum cu părul complet alb, care a părăsit partidul bolşevicilor în 1917, după Tezele din aprilie^.)

3. Condamnaţii la moarte suferă de foame. Unii, după condamnare, aşteaptă atât de mult. Încât teama de moarte nu mai contează faţă de chinurile foamei: unde să găsească de mâncare? În anul 1941, în puşcăria din Krasnoiarsk, Alexandru Bahici a petrecut în camera condamnaţilor şaptezeci şi cinci de zile şi nopţi! Se împăcase cu soarta şi aştepta împuşcarea ca pe singurul sfârşit posibil pentru viaţa lui irosită. Dar se umflase tot din cauza nemâncării când i-au comutat pedeapsa în zece ani, şi în această stare şi-a început viaţa de lagăr. Dar care este recordul şederii în celula condamnaţilor la moarte? Cine ştie recordul?… Vsevolod Petrovici Goliţân, starostele (!) celulei condamnaţilor, a stat aici o sută patruzeci de zile (1938), dar acesta e oare un record? Gloria ştiinţei noastre, academicianul N. I. Vavilov, a aşteptat execuţia câteva luni, dacă nu cumva un an; în stare de condamnat la moarte a fost evacuat la închisoarea din Saratov; acolo a fost închis într-o celulă de subsol fără ferestre, şi când, în vara lui 1942, graţiat, a fost transferat într-o celulă comună – nu mai putea să meargă, era scos pe braţe la plimbare.

4. Condamnaţii la moarte nu beneficiază de asistenţă medicală. Ohrimen-ko, în timpul îndelungii şederi în celula condamnaţilor (1938), s-a îmbolnăvit grav. Nu numai că nu l-au dus la spital, dar nu l-a vizitat nici medicul. Când totuşi a venit, nu a intrat în celulă, ci prin gratiile uşii, fără să -l examineze şi fără să -l întrebe ceva, i-a întins nişte prafuri. Strahovici s-a îmbolnăvit de hidropizie, i-a explicat gardianului – şi i-au trimis… Un dentist.

Când un medic intervine, oare trebuie să -l trateze pe condamnat, adică să-i prelungească aşteptarea morţii? Ori umanismul medicului constă în faptul de a insista pentru execuţia neîntârziată? Iată din nou o scenă aflată de la Strahovici: intră medicul şi, discutând cu gardianul de serviciu, arată cu degetul spre condamnaţii la moarte: „Răposat!… Răposat!… Răposat…!” (Astfel îi desemnează gardianului pe distrofici, insistând că nu se poate să-i chinuie în felul acesta pe oameni, e timpul să fie executaţi!)

De fapt de ce îi ţineau atât de mult? Nu aveau suficienţi călăi? Trebuie să se ţină seama că multora dintre cei condamnaţi la moarte li se propunea, ba chiar erau rugaţi să semneze cererea de graţiere, iar când aceştia se încă-păţânau.

— Nu mai doreau nici un fel de tranzacţii – cererea era semnată în numele lor. Şi, apoi, circulaţia hârtiilor prin toate compartimentele maşinii avea nevoie de luni întregi.

Eu cred că aici era vorba de impactul dintre două instituţii de stat: cea care avea în sarcină ancheta şi procesele (membrii Colegiului Militar mi-au spus că erau la un loc) alerga să descopere cazuri teribile, de coşmar, şi nu putea să nu acorde criminalilor pedeapsa meritată: moartea prin împuşcare. Dar îndată ce sentinţele erau pronunţate, trecute la activul anchetei şi tribunalului, aceste sperietori numite condamnaţi nu-i mai interesau: în realitate, nu era vorba de nici o conspiraţie, şi nimic în viaţa de stat nu putea să se schimbe dacă aceşti osândiţi rămân în viaţă ori vor muri. Şi astfel erau lăsaţi complet la aprecierea instituţiei penitenciarelor. Aceasta, care aparţinea de GULag, îi privea pe deţinuţi din punct de vedere economic, indicatorii lor nu erau să împuşte cât mai mulţi, ci să trimită cât mai multă forţă de muncă în Arhipelag.

Aşa îl privea Sokolov, comandantul închisorii interioare a Casei Mari, şi pe Strahovici, care, până la urmă, se plictisise în celula condamnaţilor la moarte şi a cerut hârtâe şi creion pentru studiile sale ştiinţifice. Mai întâi a scris caietul Interacţiunea dintre lichid şi corpul solid care circulă prin el, Calculul balislelor, resorturilor şi amortizoarelor, pe urmă Bazele teoriei stabilităţii. A fost transferat într-o celulă individuală, „ştiinţifică”, şi l-au trecut pe un regim de hrană mai bun. Apoi au început să vină comenzi de pe frontul Leningradului. Pentru aceasta a elaborat o lucrare privind tragerea antiaeriană volumetrică. Drept urmare, Jdanov i-a comutat pedeapsa cu moartea în cincisprezece ani (dar poşta de pe Pământul cel Mare mergea foarte încet: curând însă a sosit de la Moscova o graţiere obişnuită şi mult mai generoasă decât a lui Jdanov: numai zece ani).

Toate caietele din închisoare ale lui Strahovici sunt şi acum întregi. Cu aceasta cariera lui ştiinţifică de după gratii de-abia începuse, îi va fi dat să conducă unul dintre primele proiecte sovietice din domeniul turbo-reactoarelor.

Pe N. P., matematician, docent, a decis să -l exploateze în scopuri personale anchetatorul Krujkov (da, da, chiar acel tâlhar). Cum era student la fără frecvenţă, l-a chemat pe N. P. Din celula condamnaţilor şi l-a pus să rezolve probleme de teoria funcţiilor de variabilă complexă pentru lucrările lui de control (dar poate nici nu erau ale lui).

Prin urmare, ce înţelegea literatura universală din suferinţele care preced execuţia?

În sfârşit (povestirea lui Ceavdarov), celula condamnaţilor la moarte poate fi utilizată ca element al anchetei, ca mijloc de influenţă. Doi inculpaţi care refuzaseră să mărturisească (Krasnoiarsk) au fost „condamnaţi” la moarte şi transferaţi în celula osândiţilor. (Ceavdarov s-a scăpat cu vorba: „Acestora li s-a înscenat o judecată”. Dar în situaţia când orice judecată este o înscenare, cu ce cuvânt să mai numeşti această pseudojudecată? Scenă în scenă, spectacol montat într-un spectacol?) Acolo i-au lăsat să respire din plin atmosfera dintr-o celulă a condamnaţilor la moarte. Pe urmă le-au introdus nişte „cloşti”, chipurile tot „condamnaţi”. Şi aceştia au început să se căiască pentru că au fost atât de îndărătnici la anchetă şi l-au rugat pe gardian să transmită anchetatorului că sunt gata să semneze totul. Le-au dat să semneze declaraţiile, pe urmă i-au luat din celulă ziua, deci nu i-au dus să-i împuşte.

Dar acei condamnaţi cu adevărat la moarte din această celulă, care au servit drept material pentru jocul anchetatorului, oare vor fi simţit şi ei ceva când acei oameni „s-au căit” şi au fost graţiaţi? Ei, dar astea nu sunt decât accesorii regizorale.

Se spune că pe Konstantin Rokossovski, viitorul mareşal, în 1939, l-au dus de două ori în pădure pentru o execuţie nocturnă fictivă, au îndreptat armele spre el, pe urmă le-au lăsat în jos şi l-au dus la închisoare. Aceasta se cheamă tot pedeapsă capitală aplicată ca procedeu în folosul anchetei. Şi totul s-a terminat cu bine, Rpkossovski este bine-mersi, şi nu poartă nimănui ranchiună.