Alexandr Soljenitin

Mulţi ani la rând, Cearnovski n-a avut nici o seară liberă, atât era de ocupat cu activitatea de profesor şi cu elaborarea noilor ştiinţe (organizarea producţiei, bazele ştiinţifice ale raţionalizării). Mi-au rămas în minte din copilărie inginerii-profesori din acei ani, erau exact aşa: seri de-a rând ui erau asaltaţi de studenţi, care îşi pregăteau lucrările de diplomă, ori proiectele, sau de doctoranzi, şi ei nu ajungeau la familiile lor decât după ora unsprezece seara. La începutul cincinalelor nu erau decât treizeci de mii în toată ţara, ar fi trebuit să se bată pe ei!

Şi ei pregăteau criza? Spionau pentru pomană?

O singură frază cinstită a rostit Ramzin la proces: „Calea diversiunii este străină structurii interne a inginerimii”.

Pe parcursul întregului proces, Krâlenko îi sileşte pe inculpaţi să se încon-voaie şi să se scuze că ei sunt „ignoranţi”, „analfabeţi” în politică. Fiindcă politica este superioară, cu mult mai grea decât un curs de introducere în metalurgie sau construcţii de turbine! Aici nu te ajută nici capul, nici studiile. Nu, să-mi răspundeţi cu ce sentimente aţi întâmpinat Revoluţia din Octombrie? Cu scepticism? Adică de la început cu ostilitate? Dar de ce? De ce? De ce?

Krâlenko îi aduce la disperare cu întrebările lui teoretice, şi din simple erori de exprimare, nescrise în rol, ni se revelează miezul adevărului, ce a fost în realitate, din ce a fost umflată întreaga băşică.

Primul lucru pe care l-au văzut inginerii în revoluţia din Octombrie a fost haosul şi distrugerea. (Şi, într-adevăr, a început o distrugere pe mulţi ani.) Au mai văzut şi privarea de cele mai elementare libertăţi. (Şi aceste libertăţi nu s-au mai întors niciodată.) Cum puteau inginerii să recepteze dictatura muncitorilor, subordonaţii lor din industrie, aproape necalificaţi, care nu aveau habar nici de legile fizice, nici de cele economice ale producţiei, dar care, poftim, ocupă posturile importante, ca să-i conducă pe ingineri? De ce inginerii să nu poată să considere mai firească acea structură socială care este guvernată de acei oameni care sunt capabili să dirijeze în mod judicios activitatea ei? (Şi lăsând la o parte doar dirijarea morală a societăţii, oare nu spre aceasta conduce astăzi întreaga cibernetică socială? Oare politicienii de profesie nu sunt nişte furuncule pe gâtul societăţii, care o împiedică să-şi rotească liberă capul şi să-şi mişte mâinile?) Şi de ce inginerii să nu aibă concepţiile lor politice? Căci politica nici măcar nu este o ştiinţă, ci un domeniu empiric ce nu poate fi descrisă printr-o demonstraţie matematică şi, în plus, supusă egoismului uman şi pasiunilor oarbe. (Chiar şi la proces, Cearnovski spune că „politica trebuie într-o anumită măsură să se călăuzească după învăţăturile tehnicii”.)

Presiunea barbară a comunismului de război nu putea decât să-i dezguste pe ingineri, inginerul nu poate să ia parte la inepţii, şi, astfel, până în anul 1920, majoritatea dintre ei sunt lipsiţi de activitate, deşi trăiesc într-o sărăcie cruntă. Când a început NEP-ul, inginerii s-au apucat bucuroşi de treabă: ei au receptat NEP-ul ca pe un simptom conform căruia puteai crede că puterii i-au venit minţile la cap. Însă, vai, condiţiile nu sunt cele dinainte: inginerii sunt consideraţi ca o pătură socială dubioasă, nu au nici măcar dreptul să-şi instruiască proprii copii; inginerii sunt retribuiţi incomparabil mai puţin decât valorează contribuţia lor în producţie; dar, cerându-li-se să asigure succesul producţiei şi disciplina în producţie, au fost lipsiţi de dreptul de a menţine această disciplină. Acum orice muncitor poate nu doar să nu îndeplinească dispoziţiile inginerului, dar poate să -l insulte şi chiar să -l lovească fără să fie pedepsit, şi, ca reprezentant al clasei conducătoare, muncitorul va avea întot-dauna dreptate.

Krâlenko obiectează: Vă aduceţi aminte de procesul lui Oldenborger? (adică aţi văzut cum l-am apărat?)

Fedotov: Da. Pentru a vă atrage atenţia asupra situaţiei inginerului, a trebuit să-şi piardă viaţa!

Krâlenko (dezamăgit): Nu astfel se punea problema.

Fedotov: El a murit şi nu doar el singur a murit. El a murit de bunăvoie, însă mulţi au fost ucişi. (Procesul Partidului industrial, p. 228.)

Krâlenko tace. Care va să zică este adevărat. (Răsfoiţi încă o dată dosarul procesului lui Oldenborger, închipuiţi-vă hărţuiala aceea. Şi finalul acelei replici:„…Mulţi au fost ucişi”.)

Aşadar inginerul este vinovat de toate, fără să se fi făcut vinovat de ceva! Dacă, într-adevăr, greşeşte undeva, căci şi el este om, va fi sfâşiat fără doar şi poate, dacă nu îl vor acoperi colegii. Parcă ei sunt capabili să înţeleagă sinceritatea?… Astfel, uneori, inginerii sunt nevoiţi să mintă în faţa conducerii de partid.

Pentru a restabili autoritatea şi prestigiul inginerilor, ei trebuie într-adevăr să se unească şi să se ajute unul pe celălalt: ei sunt cu toţii ameninţaţi, însă pentru o astfel de unire nu este nevoie de nici o conferinţă, de nici un carnet de membru. Ca orice înţelegere reciprocă între oameni inteligenţi, cu gândire limpede, ea se realizează prin câteva cuvinte şoptite, uneori aproape din întâmplare, nu este deloc nevoie de voturi. De rezoluţiile şi de băţul partidului au nevoie doar minţile mărginite. (Iată ceea ce nu poate nicidecum înţelege Stalin şi nu înţeleg nici anchetatorii şi tot anturajul lor! Ei nu au trăit experienţa unor astfel de relaţii umane, aşa ceva ei nu au văzut în istoria partidului!) Unitatea există de mult între inginerii ruşi în această ţară mare şi analfabetă, ea a fost verificată câteva decenii de-a rândul. Dar noua putere a observat-o şi a fost cuprinsă de îngrijorare.

A sosit şi anul 1927. Unde s-a evaporat îneţelepciunea NEP-ului! S-a dovedit însă că întreg NEP-ul n-a fost decât o amăgeală cinică. Sunt lansate proiectele nereale şi smintite ale supra-industrializării galopante, sunt publicate planuri şi sarcini imposibile, în aceste condiţii ce trebuie să facă mintea colectivă a grupului de ingineri, aflat în conducerea Gosplanului şi a VSNH? Să se supună nebuniei? Să se dea la o parte? Pentru ei înşişi asta nu înseamnă nimic, pe hârtie poţi scrie tot felul de cifre, dar „tovarăşilor noştri, cu care lucrează practic, nu le va sta în putere să realizeze aceste sarcini”. Trebuie, va să zică, să se străduiască să modereze aceste planuri, să le regleze în mod raţional, sarcinile de plan exagerate să fie eliminate. Inginerii ar Trebui să aibă un Gosplan al lor pentru corectarea prostiei conducătorilor, şi -culmea ironiei – în interesul lor! Şi în interesul întregii industrii şi al poporului, fiindcă întotdeauna vor fi respinse hotărârile distrugătoare şi se vor recupera milioanele vărsate şi risipite pe jos. În vacarmul general dezlănţuit de susţinătorii cantităţii, ai planului şi supraplanului trebuie apărată „calitatea -sufletului tehnicii”, în spiritul acesta trebuie educaţi şi studenţii.

Aceasta este ţesătura fină şi gingaşă a adevărului. Aşa cum a fost.

Dar să expui aşa ceva cu glas tare în anul 1930 echivala cu punerea la zid!

Iar pentru furia mulţimii era prea puţin, nu sărea în ochi!

Iată de ce înţelegerea tacită şi salvatoare pentru întreaga ţară a inginerimii trebuie să fie machiată în culorile murdare ale diversiunii şi intervenţiei.

Astfel în acest tablou intercalat ni s-a prezentat o viziune imaterială şi sterilă a adevărului. Munca regi/orală s-a dus pe apa sâmbetei, pe Fedotov l-a luat gura pe dinainte cu privire la nopţile nedormite în decursul celor opt luni de când fusese arestat; la nu ştiu ce lucrător important de la GPU, care i-a strâns mâna (?) recent (deci a fost o învoială? Jucaţi-vă rolurile, şi GPU-ul îşi va ţine făgăduiala?!). Iată însă că şi martorii, deşi rolurile lor sunt incomparabil mai mici, încep să se poticnească.

Krilenko: Aţi participat la întâlnirile acestui grup?

Martorul Kirpotenko: De două-trei ori, când s-au discutat problemele intervenţiei.

Tocmai ce trebuie!

Krilenko (încurajator}: Continuaţi!

Kirpotenko (pauză): În afară de asta, eu nu ştiu nimic.

Krâlenko îl îndeamnă, îi aduce aminte.

Kirpotenko (timp): în afară de intervenţie, eu nu ştiu nimic (p. 354).

Iar la o confruntare cu Kuprianov nici faptele nu concordau. Krâlenko s-a înfuriat şi a început să strige la deţinuţii grei de cap:

— Atunci trebuie să faceţi astfel încât răspunsurile să fie identice! (p. 358).

Iată însă că în antract, în culise, totul este readus la proporţiile standard. Toţi inculpaţii sunt din nou pe sfori şi aşteaptă să fie mânuiţi. Şi Krâlenko îi mânuieşte pe toţi opt deodată: iată, industriaşii din emigraţie au publicat un articol, în care se arată că n-au existat nici un fel de convorbiri cu Ramzin şi Laricev, şi ei n-au cunoştinţă de nici un „partid industrial”, iar depoziţiile martorilor au fost smulse mai degrabă prin schingiuiri. Deci, ce spuneţi dumneavoastră de asta…?

Doamne, ce indignaţi sunt inculpaţii! Încălcând orice ordine, cer să li se permită să-şi expună punctul de vedere! Ce s-a ales oare din acel calm chinuit cu care, în urmă cu câteva zile, se umileau pe ei şi pe colegii lor?! Din ei ţâşneşte pur şi simplu indignarea la adresa emigranţilor! Ard de nerăbdare să Facă o declaraţie scrisă pentru ziare, declaraţia colectivă a inculpaţilor în apărarea metodelor GPU! (o adevărată podoabă, un briliant, nu-i aşa?)

Ramzin: Că nu am fost supuşi torturilor şi schingiuirilor o dovedeşte îndeajuns prezenţa noastră aici!

Ce rost ar avea torturile dacă nu te poţi prezenta la judecată!

Fedotov: Şederea la închisoare mi-a folosit, şi nu numai mie… Eu mă simt chiar mai bine la închisoare decât în libertate.

Ocikin: Şi eu, şi eu mă simt mai bine! ’.

Krâlenko şi Vâşinski refuză această scrisoare colectivă datorită inimii lor nobile. Altfel ar fi scris-o! Ar fi semnat-o!

Poate, însă, că mai există persoane care mai au îndoieli? Atunci tovarăşul Krâlenko le oferă din strălucirea logicii sale: „Dacă am admite măcar pentru o clipă că aceşti oameni nu spun adevărul, atunci de ce tocmai ei au fost arestaţi şi de ce aceşti oameni au început brusc să vorbească? (p. 452.)

Iată ce înseamnă forţa gândirii! Nici în mii de ani, acuzatorii nu şi-ar fi dat seama că faptul însuşi al vinovăţiei adevereşte vinovăţia! Dacă inculpaţii ar fi nevinovaţi, de ce i-ar mai fi arestat? Dacă i-au arestat, înseamnă că sunt vinovaţi!

Şi, într-adevăr, de ce au început să vorbească?

„Chestiunea torturii o lăsăm la o parte!… Dar să punem întrebarea din punct de vedere psihologic: de ce mărturisesc? Iar eu întreb! A rândul meu: dar ce le-a mai rămas de făcut?” (p. 454.)

Ce just! Câtă psihologie! Cei care aţi stat în această instituţie, aduceţi-vă aminte: ce mai rămânea de făcut…?

(Ivanov-Razumnik scrie* că în 1938 a stat cu Krâlenko în aceeaşi celulă, la Butârki, şi locul lui Krâlenko era sub prici, îmi închipui foarte exact scena (treaba asta am făcut-o şi eu): acolo sunt nişte pricluri atât de joase, că numai pe burtă te poţi târî pe pardoseala de ciment murdară, dar un novice nu-şi dă seama imediat şi încearcă să se vâre în patru labe. Capul şi -l vâră, dar şezutul bombat rămâne afară. Cred că procurorului suprem i-a fost deosebit de greu să se adapteze, şi târtiţa lui încă destul de grasă rămânea în afară îndreptată în sus, spre gloria justiţiei sovietice. Ca un păcătos, îmi închipui cu o bucurie răutăcioasă acel şezut înţepenit între prici şi pardoseală şi, pe parcursul acestei lungi descrieri a proceselor asta mă linişteşte într-un fel.)

Ba mai mult, dezvoltă procurorul, dacă lucrul acesta ar fi adevărat (despre torturi), atunci rămâne de neînţeles ce i-a silit pe toţi, în unanimitate, fără eschivări şi discuţii, să mărturisească în cor?… Unde puteau să realizeze această cârdăşie gigantică? Fiindcă în timpul anchetei n-au avut posibilitatea să comunice?!

(Peste câteva pagini, un martor care a scăpat teafăr ne va povesti unde. J Acum este rândul cititorului să-mi explice mie, în ce constă această „faimoasă enigmă a proceselor de la Moscova din anii ’30” (la început „par-

*Ivanov-Razunmik, închisori şi surghiunuri, Editura Cehov, New York. J 953.

Tidul industrial” a stârnit mirare, apoi enigma s-a extins şi la procesele conducătorilor de partid)?

Fiindcă nu era vorba de două mii care erau implicaţi şi n-au adus două-trei sute la proces, ci doar opt oameni. Să dirijezi un cor alcătuit din opt oameni nu este un lucru de neconceput. Iar de ales, Krâlenko putea alege din mii, şi a ales vreme de doi ani. Fiindcă nu s-a dat bătut. Palcinski a fost împuşcat (şi declarat post-mortem „conducător al Partidului industrial”, aşa este numit în depoziţii, deşi de la el n-a rămas nici un cuvinţel). Pe urmă au sperat să smulgă ce aveau nevoie de la Hrennikov, dar nici Hrcnnikov n-a cedat, şi într-o zi a apărut o notă tipărită cu petit: „Hrennikov a murit în timpul anchetei”. Să scrieţi pentru proşti cu petit, fiindcă noi ştim, noi vom scrie cu litere de-o şchioapă: SCHINGIUIT ÎN TIMPUL ANCHETEI! (Şi el a fost declarat post-mortem conducător al „Partidului industrial”. Dar măcar un singur fapt, cât de mic să fi rămas de la el, o singură mărturie în corul general. Nu există. Pentru că n-a făcut niciuna!) Şi brusc – o descoperire: Ramzin! Ce energie, ce dârzenie! Şi, ca să trăiască, este în stare de orice. Dar ce talent! A fost arestat la sfârşitul verii, chiar în ajunul procesului, şi nu numai că a intrat în rol, dar parcă el este cel care a scris piesa, şi stăpâneşte o mulţime de material conex, şi îţi serveşte totul cu eleganţă – orice nume şi orice fapt. Uneori manifestă o preţiozitate indolentă: „Activitatea Partidului industrial era atât de ramificată, încât nici chiar într-un proces de unsprezece zile nu ar fi posibil s-o elucidezi în toate amănuntele ei” (prin urmare: căutaţi, căutaţi mai departe!). „Sunt ferm convins că o mică pătură antisovietică s-a mai păstrat în cercurile inginereşti” (haideţi, mai luaţi, mai înhăţaţi!). Şi cât este de înzestrat: ştie că este o enigmă, şi enigma trebuie explicată cu artă. Şi, insensibil ca un lemn, găseşte brusc în el „trăsăturile caracteristice ale crimei ruseşti şi pentru a se purifica este nevoie de pocăinţa generală”.

Ramzin a fost pe nedrept dat uitării. Cred că merita pe deplin să devină tipul trădătorului cinic şi cuceritor. Focul bengal al trădării! Nu era singurul în epocă, dar el se afla în primul plan.

Care va să zică, toată dificultatea, pentru Krâlenko şi GPU, consta în a nu greşi la alegerea persoanelor. Dar riscul nu e mare: rebutul unei anchete poate fi trimis oricând în mormânt. Iar cei care au trecut şi prin ciur, şi prin dânnon – aceia trebuie tămăduiţi, hrăniţi şi apoi scoşi la proces!

Atunci în ce constă enigma? Cum să-i prelucrezi? Uite aşa: vreţi să trăiţi? (Cel care nu vrea de dragul lui, vrea să trăiască de dragul copiilor, al nepoţilor.) Vă daţi seama că nu costă nimic să fiţi împuşcaţi fără măcar să ieşiţi din curtea GPU-ului? (Aşa este, fără îndoială. Iar cel care nu şi-a dat seama, acela va efectua o cură de slăbire la Lubianka.) Insă şi pentru noi şi pentru dumneavoastră va fi mai avantajos dacă veţi juca un anumit spectacol, al cărui text îl veţi scrie tot dumneavoastră, ca specialişti, iar noi, procurorii, îl vom studia şi ne vom strădui să memorăm termenii tehnici. (La proces, câteodată, Krâlenko se încurcă: osie de vagon, în loc de osie de locomotivă.) N-o să fie plăcut să vorbiţi, o să fie dezonorant, dar trebuie să suportaţi!

Doar viaţa e mai preţioasă!

— Dar ce garanţie avem că pe urmă n-o să ne împuşcaţi?

— Păi de ce să ne răzbunăm pe dumneavoastră? Sunteţi nişte specialişti remarcabili şi nu sunteţi vinovaţi cu nimic, noi vă preţuim. Priviţi câte procese de diversiune, şi pe toţi care s-au comportat onorabil i-am lăsat în viaţă. (A-i cruţa pe inculpaţii docili din procesul precedent era o condiţie importantă pentru succesul procesului următor. Astfel, această speranţă se va transmite în lanţ până hăt la Zinoviev şi Kamenev.) însă trebuie să îndepliniţi toate condiţiile noastre, până la cea din urmă! Procesul trebuie să acţioneze în folosul societăţii socialiste!

Şi inculpaţii îndeplinesc toate condiţiile…

Toată fineţea opoziţiei intelectuale a inginerilor este prezentată de ei drept o diversiune murdară, accesibilă înţelegerii ultimului şcolar de la cursurile pentru lichidarea analfabetismului. (Dar încă nu exista sticla pisată, presărată în farfuriile muncitorilor! Asta încă nu fusese născocită de procuratură.)

Apoi, motivul ideologic. S-au apucat de diversiuni? Asta din pricina ideologiei ostile; dar acum mărturisesc cu toţii? Tot din motive ideologice, subjugaţi (în închisoare) de imaginea fierbinte a furnalelor celui de al treilea an al Cincinalului! Deşi în ultimul cuvânt cer îndurare pentru viaţa lor, nu acest lucru este important pentru ei. (Fedotov: „Pentru noi nu există iertare! Acuzatorul are dreptate!”) Pentru aceşti inculpaţi ciudaţi, acum, în pragul morţii, lucrul cel mai important este să convingă poporul şi lumea întreagă de infailibilitatea şi clarviziunea guvernului sovietic. Ramzin, mai ales, cântă osanale „conştiinţei revoluţionare a maselor proletare şi a conducătorilor lor, care au izbutit să descopere căi incomensurabil mai sigure”, decât oamenii de ştiinţă, şi au calculat mult mai corect ritmurile economiei naţionale. Acum „am înţeles că trebuie să se facă un sal f, că trebuie să se ia cu asalt…” (p. 504) etc. Larâcev: „Uniunea Sovietică nu poate fi biruită de lumea capitalistă care şi-a trăit traiul”. Kalinnikov: „Dictatura proletariatului este o necesitate inevitabilă. Interesele poporului şi interesele Puterii Sovietice se contopesc într-o finalitate unică”. Fiindcă veni vorba, şi la sate „linia generală a partidului de lichidare a chiaburimii este justă”, în aşteptarea pedepsei, au destul timp să trăncănească… Şi prin gâtlejul intelectualilor, care au găsit de cuviinţă să se căiască, îşi găseşte loc să treacă şi următoarea profeţie: „Pe măsură ce societatea se dezvoltă, viaţa individuală trebuie să se restrângă… Voinţa colectivă este forma supremă” (p. 510).

Mulţumită eforturilor comune ale celor opt au fost atinse toate obiectivele procesului:

1. Toate neajunsurile din ţară, şi foametea, şi frigul, şi lipsa de îmbrăcăminte, şi haosul, şi prostiile evidente – sunt trecute pe seama inginerimii diversioniste,

2. Poporul este speriat de o intervenţie iminentă şi este pregătit pentru noi jertfe.

*Iată cum se vorbea la noi în 1930. Când Mao trecea drept un tinerel.

3. Solidaritatea inginerească a luat sfârşit, întreaga intelectualitate este înfricoşată şi răzleţită.

Şi ca să nu rămână nici un dubliu, acest obiectiv al procesului este rostit încă o dată răspicat de către Ramzin: „Vreau, ca rezultat al procesului de faţă al Partidului industrial, pe trecutul întunecat şi ruşinos al intelectualităţii întregi… Să se pună cruce o dată pentru totdeauna” (p. 49).

La fel şi Laricev: „Această castă trebuie să fie nimicită… Inginerirnea nu este şi nu poate fi loială…!” (p. 508). Şi Ocikin: intclectualiatca „este ca o mâzgă, ea nu are, cum a spus acuzatorul public, coloană vertebrală… Proletariatul are un simţ incomensurabil superior” (p. 509). (întotdeauna cel mai important lucru al proletariatului este simţul… Totul trece prin nări.)

Şi de ce aceşti oameni plini de zel să fie împuşcaţi…?

La început, pentru cei principali, s-a pronunţat pedeapsa cu moartea, dar a fost numaidecât comutată în câte zece ani. (Şi a plecat Ramzin să aranjeze ţaraşka^4 termotehnică.)

Astfel s-a scris decenii întregi, istoria intelectualităţii noastre – de la anatema din anul 1920 (cititorul îşi aminteşte: „nu este creierul naţiunii, ci căcat”, „aliatul generalilor negri”, „agentul năimit al imperialismului”) până la anatema anului 1930.

Şi să ne mai mirăm’ că acest cuvânt, „intelectualitate”, s-a înrădăcinat la noi ca vorbă de ocară?

Iată, deci, cum se fac procesele juridice publice! Gândirea scormonitoare a lui Stalin şi-a atins, în sfârşit, idealul. (Hitler şi Goebbels, aceşti neîndemî-nateci, vor fi invidioşi, ei se vor acoperi de ruşine cu incendierea Reichstagului…)

Standardul a fost atins, şi de acum poate fi menţinut mulţi ani şi repetat în fiecare stagiune, cum va porunci Regizorul Principal. Principalul însă pofteşte să programeze următorul spectacol peste trei luni. Repetiţiile vor fi cam strânse, dar nu-i nimic. Priviţi şi ascultaţi! Doar la teatrul nostru! În premieră: PROCESUL BIROULUI UNIONAL AL MENŞEVICILOR (1-9 martie 1931). Sesiunea extraordianră a Tribunalului Suprem, preşedinte, nu se ştie de ce, Şvernik, ceilalţi sunt toţi la locurile lor: Antonovsaratovski, Krâlenko, Roghinski, adjunctul lui. Regia este sigură pe sine (şi nu mai este material tehnic, ci de partid, material obişnuit) şi a scos în scenă paisprezece inculpaţi.

Şi totul a trecut liniştit, ba chiar năucitor de liniştit.

Aveam atunci doisprezece ani, era al treilea an de când citeam cu atenţie toată politica din marele ziar „Izvestia”. Am citit rând cu rând stenogramele celor două procese, încă din procesul „Partidului industrial” inima de copil simţea redundanţa, minciuna, punerea în scenă, dar acolo exista măcar grandoarea decorurilor: intervenţia generală, paralizia întregii industrii, repartizarea portofoliilor ministeriale! La procesul menşevicilor au fost montate aceleaşi decoruri, dar mai decolorate, iar actorii rosteau replicile moale, şi spectacolul era plictisitor de te apuca somnul, o reproducere deprimantă, Lipsită de har. (Oare Stalin putea să simtă aşa ceva prin pielea lui de rinocer? Cum se explică faptul că a desfiinţat TKP şi câţiva ani n-au mai fost procese?) Ar fi anost să comentăm din nou după stenogramă. Sunt însă în posesia unei relatări proaspete, aparţinând unuia dintre inculpaţii principali la acest proces: Mihail Petrovici îakubovici, iar demersurile lui pentru reabilitare cu expunerea falsificărilor s-au strecurat la salvatorul nostru Samizdat şi acum oamenii citesc totul aşa cum s-a întâmplat*. V Reabilitarea i-a fost refuzată: procesul lor a intrat cu litere de aur în tablele legii istoriei noastre, nu se poate mişca nici o piatră ca nu cumva să se dărâme! Lui M. P. Îakubovici îi rămân antecedentele penale, dar, drept consolare, i s-a fixat o pensie personală pentru activitate revoluţionară! Câte monstruozităţi poţi întâlni pe la noi!

Povestirea lui ne explică în mod concret întregul lanţ al proceselor de la Moscova din anii ’30.

Cum s-a constituit acel inexistent „Birou Unional”? GPU-ul avea sarcină de plan: să demonstreze că menşevicii s-au strecurat cu abilitate şi au ocupat, în scopuri contararevoluţionare, multe posturi de stat importante. Situaţia reală nu coincidea cu această schemă: menşevicii adevăraţi nu ocupau nici un fel de posturi. Dar aceştia nici n-au ajuns la proces. (Spune lumea că V. K. Ikov făcea într-adevăr parte din biroul menşevieilor din Moscova, care lâncezea liniştit în ilegalitate şi nu avea nici un fel de activitate, dar că la proces nu s-a ştiut acest lucru, Ikov a trecut pe planul al doilea şi a primit opt ani.) GPU avea următoarea schemă: trebuia să fie doi de la VSNH, doi de la Comisariatul Poporului pentru Comerţ, doi de la Banca de Stat, unul de la Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum şi unul de la Gosplan. (Cât de anost şi lipsit de fantezie!) Astfel îi luau pe cei cu funcţii asemănătoare. Nimeni nu ştia exact dacă erau sau nu menşevici. S-a nimerit însă ca unii, într-adevăr, să nu fie câtuşi de puţin menşevici, dar li s-a ordonat să se considere menşevici. GPU-ul nu era deloc interesat de adevăratele convingeri politice ale acuzaţilor. Unii dintre ei nici nu se cunoşteau unul eu celălalt Au scormonit mult ca să găsească martori menşevici. (Ulterior, toţi martorii şi-au primit şi ei, negreşit, condamnările lor.)

Unul dintre ei a fost Kuzma Antonovici Gvozdev, un om cu destin amar, acel Gvozdev care a fost preşedintele grupului de muncitori de pe lingă Comitetul Militar Industrial, pe care Revoluţia din Februarie mai întâi l-ci eliberat din închisoarea Krestî, iar mai târziu l-a făcut ministrul muncii. Gvozdev a devenit unul dintre mucenicii de termen lung ai Gulagului. Prima dată, cekiştii l-au reţinut în 1919, dar a izbutit să le scape (familia lui a fost ţinută multă vreme sub asediu, ca sub arest, iar copiilor nu li s-a permis să meargă la şcoală). Pe urmă ordinul de arestare i-a fost contramandat, dar în 1928 l-au ridicat definitiv, şi de atunci a stat în lagăr fără întrerupere până în lEJ57. În acel an s-a întors grav bolnav şi, curând, a murit.