Alexandr Soljenitin

Care sunt crimele infecte ale acestor ingineri burghezi? Lată-le. S-au planificat ritmuri diminuate de dezvoltare (de exemplu, creşterea anuală a producţiei doar cu 20-22%, în vreme ce muncitorii suni pregătiţi să dea 40 şi 50%). S-au încetinit ritmurile de extragere a combustibililor locali. Kuzbassul nu se dezvolta suficient de repede. Foloseau discuţiile teoretico-economice (oare să alimenteze Donbassul cu electricitate de la Dneproghes, să construiască o super-autostradă Moscova-Don-bass?) pentru întârzierea soluţionării unor probleme importante. (În timp ce inginerii discută, treaba, chipurile, nu merge.) Au întârziat examinarea proiectelor inginereşti (nu le-au aprobat pe loc). În cursurile de rezistenţa materialelor promovau o linie antisovietică. Instalau utilaje învechite. Imobilizau capitalurile (le investeau în şantiere costisitoare şi de lungă durată). Efectuau reparaţii inutile! Foloseau metalul cu nechibzuinţă (asortiment incomplet de fler). Creau disproporţii între ateliere, între materia primă şi posibilităţile de a o prelucra (acest lucru s-a văzut mai cu seamă în ramura textilă, unde s-au construit vreo două fabrici în plus decât era nevoie pentru Recolta de bumbac). Apoi – se făceau salturi de la planurile minimale la cele maximale. Şi a început o dezvoltare accelerată, evident dăunătoare, a aceleiaşi industrii textile nefericite, însă ceea ce este mai important: s-au pus la cale (dar nu s-au înfăptuit niciodată şi nicăieri) diversiuni în energetică. Astfel, diversiunea nu constă în distrugeri şi stricăciuni, ci îmbracă o formă planificată şi operativă, care trebuia să ducă la o criză generală şi chiar la o paralizie economică în anul 1930! Dar nu a dus tocmai datorită contra-planurilor industriale şi financiare propuse de mase (dublarea cifrelor!)

— Ne-ne-ne… Va replica un cititor sceptic.

Cum? Nu vă e de ajuns? Dar dacă la proces vom repeta şi rumega de şapte-opt ori fiecare punct, atunci va ieşi destul, nu?

— Ne-ne-ne, o va ţine pe a lui cititorul anilor ’60. Dar probabil că toate acestea puteau să se producă tocmai din pricina acelor contra-planuri industriale şi financiare? Să vedeţi ’ce disproporţii apar dacă orice adunare sindicală, fără să întrebe Gosplanul, poate să răstoarne după bunul plac toate proporţiile.

Of, amară este pâinea procurorului! S-a luat hotărârea să se publice totul în presă, cuvânt cu cuvânt! Prin urmare, vor citi şi inginerii. Ai intrat în horă, trebuie să joci! Şi Krâlenko se lansează neînfricat să întrebe şi să comenteze tot felul de amănunte inginereşti! Şi paginile interioare ale marilor ziare sunt pline cu tot felul de subtilităţi tehnice tipărite cu petit. Conta pe faptul că cititorii vor fi buimăciţi, nu le vor ajunge nici serile, nici zilele de sărbătoare, aşa că n-or să citească totul, ci doar va remarca refrenul ce revenea după câteva paragrafe: au sabotat, au sabotat, au sabotat!

Şi dacă totuşi vor citi? Rând cu rând?

Vor vedea atunci, parcurgând autoacuzaţiile anoste, alcătuite fără îndemânare şi lipsite de inteligenţă, că juvăţul de la Lubianka s-a apucat de o treabă care îl depăşeşte. Că gândirea cu aripi puternice a secolului al XX-lea se va smulge şi va zbura din orice ştreang. Da, aceşti arestaţi au fost închişi, supuşi, reprimaţi, dar gândirea zboară! Chiar limbile speriate şi istovite ale inculpaţilor izbutesc să numească şi să ne spună totul.

Iată în ce ambianţă lucrau ei. Kalinnikov: „La noi s-a creat un climat de neîncredere pe plan tehnic”. Laricev: „Voiam ori nu voiam, aceste patruzeci şi două de milioane de tone de petrol trebuia să le scoatem (adică aşa s-a poruncit de sus)… Fiindcă, oricum, patruzeci şi două de milioane de tone de petrol nu pot fi extrase în nici un fel de condiţii” (Procesul Partidului industrial, /; 325).

Între aceste două imposibilităţi era imobilizată întreaga activitate a acestei generaţii nefericite de ingineri. Institutul termotehnic se mândreşte cu rezultatele cercetării sale principale: creşterea spectaculară a coeficientului de utilizare a combustibilului; pornind de la aceasta, în planul de perspectivă sunt diminuate necesităţile în extracţia combustibilului, deci au sabotat, diminuând producţia de combustibil!

— În ceea ce priveşte transportul, au trecut în plan reiitilarea tuturor vagoanelor cu un dispozitiv de cuplare automată: deci – au sabotat, au imobilizat capitalul! (Dispozitivul de cuplare automată se introduce şi se justifică în termen îndelungat, dar nouă ne trebuie mâine!) – (Pentru folosirea mai avantajoasă a căilor Ferate cu o singură linie au hotărât să mărească locomotivele şi vagoanele. Asta-i modernizare? Nu, diversiune! Pentru că va trebui să se cheltuiască fonduri pentru consolidarea suprastructurii podurilor şi a liniilor!

— Pornind de la raţionamentul economic profund că în America este ieftin capitalul şi scumpă mina de lucuru, pe când la noi este invers, dar nu trebuie să-i imităm pe americani, Fedotov trage următoarea concluzie: nu are rost să cumpărăm acum maşinile americane scumpe, pentru viitorii zece ani ne este mai avantajos să cumpărăm mai ieftin maşini englezeşti mai puţin perfecţionate şi să folosim mai mulţi muncitori, iar peste zece ani, când oricum vor trebui schimbate, indiferent de care ar fi, vom cumpăra atunci mai scumpe. Diversiune! Sub pretextul unor economii, el nu vrea ca industria sovietică să fie înzestrată cu maşini perfecţionate!

— S-au apucat să construiască fabrici noi din beton armat, în loc de beton simplu, mai ieftin, explicând că cheltuielile sunt justificate pentru cel puţin o sută de ani. Nu-i asta diversiune’? Imobilizare de capitaluri, absorbire de armătură, care este deficitară! (oare voiau s-o păstreze pentru proteze dentare?)

Fedotov încuviinţează bucuros de pe banca acuzaţilor:

— Fireşte, dacă astăzi contează fiecare copeică atunci socotiţi că este diversiune. Englezii spun aşa: sunt prea sărac ca să-mi cumpăr lucruri ieftine.

Încearcă să-i explice cu blândeţe procurorului tare de cap:

— Abordările teoretice, de orice fel, au drept rezultat norme care în final sunt (vorfi socotite!) dăunătoare… (p. 365).

Oare un inculpat speriat putea să se exprime mai clar de-atât?… Ceea ce. Pentru noi este teorie, pentru voi este diversiune! Căci voi vreţi să înhăţaţi lotul astăzi, fără să vă gândiţi câtuşi de puţin la ziua de mime…

Bătrânul Fedotov încearcă să explice unde se prăpădesc sute de mii şi milioane de ruble din pricina acestei grabe absurde a planului cincinal: bumbacul nu se sortează la locul de, recoltare, pentru ca fabricilor să li se livreze sortul corespunzător destinaţiei fiecăreia, el este expediat la nimereală, când un sort, când altul. Dar procurorul nu ascultă! Cu îndărătnicia celui greu de cap revine de zece ori în timpul procesului, şi revine, şi revine la problema cea mai concretă, alcătuită din cubulefe: de ce s-au apucat să construiască „fabrici-palate”, cu etaje înalte, coridoare largi şi ventilaţie prea bună? Oare asta nu e o diversiune evidentă? Căci asta înseamnă imobilizare de capital, nerambursabilă.’! Diversioniştii burghezi îi explică: ştiţi, Comisariatul Poporului pentru Muncă a vrut, în ţara proletariatului, să construiască pentru muncitori câl mai spaţios şi aerisit (va să zică şi la Comisariatul Poporului pentru Muncă există diversionişti, notaţi!), medicii au vrut ca înălţimea etajului să fie de nouă metri, Fedotov a scăzul-o la şase… Da de ce nu la cinci? Asta-i diversiune! (Dacă ar fi redus-o la patru şi jumătate, asta ar fi fost o diversiune sfruntată: a vrut să creeze pentru muncitorii sovietici liberi condiţiile de coşmar din fabricile capitaliste.) încearcă să-l lămurească pe Krâlenko că aceasta nu reprezintă decât trei la sută din valoarea totală a fabrici! Cu echipament cu tot… Nu, din nou şi iar din nou despre înălţimea etajului! Şi: cum aţi îndrăznit să instalaţi ventilatoare atât de puternice? Sunt calculate pentru zilele de vară cele mai călduroase… De ce pentru cele mai călduroase? În zilele cele mai călduroase, muncitorii pol să transpire şi ei puţin!

Or: „Disproporţiile existau de la bun început… O organizaţie de neghiobi a efectuat asta înaintea” Centrului inginerilor „(p. 204).” Nu este nevoie de nici un fel de acţiuni diversioniste… Sunt suficiente acţiunile corespunzătoare, şi atunci totul vine de Ia sine” (p. 202). Cearnovski nu poate să se exprime mai clar! După atâtea luni la Lubianka şi, acum, pe banca acuzaţilor… Sunt de ajuns acţiunile corespunzătoare {adică acelea care corespund celor indicate de neghiobii de sus) şi acel plan de neconceput se va submina de la sine.

— Iată diversiunea lor: „Noi aveam posibilitatea să realizăm, să spunem l 000 de tone, însă trebuia (conform planului lor stupid) 3000, şi noi nu am luat măsuri pentru a asigura realizarea acestui indicator”.

Pentru o stenogramă oficială din acei ani, revizuită şi purificată, recunoaşteţi că nu e puţin.

De multe ori Krâlenko îşi aduce actorii într-o stare când în vocile lor se simţeau intonaţii de epuizare, din pricina acelor bazaconii pe care îi sileau să le îndruge la nesfârşit, când ţi se face ruşine pentru dramaturg, însă eşti nevoit să joci pentru un crâmpei de viaţă.

Krâlenko: Sunteţi de acord?; Fedotov: Sunt de acord… Deşi în general nu cred… (p. 425). ’

Krâlenko: Confirmaţi? Fedotov: La drept vorbind… În unele părţi… În general parcă… Da (p. 356).

Pentru ingineri (cei care încă sunt în libertate, încă neîntemniţaţi, care trebuie să lucreze cu însufleţire după discreditarea judiciară a întregii bresle) nu ezistă nici o ieşire. Totul este rău. Rău este da şi rău este nu. Rău înainte, rău înapoi. Dacă s-au grăbit, este o grabă diversionistă, nu s-au grăbit – zădărnicire diversionistă a ritmului. Au dezvoltat o ramură cu prudenţă – întârziere intenţionată, sabotaj; s-au supus unor salturi capricioase înainte – disproporţie diversionistă. Reparaţii, îmbunătăţiri, investiţii capitale – imobilizarea capitalurilor, utilizarea echipamentului până la uzură – diversiune! (Dar toate acestea anchetatorii le vor afla de la ei în felul următor: privare de somn, carceră.

— Iar acum să aduceţi exemple convingătoare de diversiuni săvârşite.)

— Daţi un exemplu elocvent! Un exemplu elocvent al diversiunii dumneavoastră! Îi îndemna Krâlenko nerăbdător.

(Vă vor da, vă vor da exemple elocvente! Curând se va găsi cineva să scrie şi istoria tehnicii din aceşti ani! El o să vă dea toate exemplele şi non-exemplele. Va aprecia toate convulsiile epilepticului vostru cincinal în patru ani. Atunci vom afla câte bogăţii naţionale şi forţe s-au prăpădit în zadar. Vom afla cum cele mai bune proiecte au fost, toate, distruse, iar cele mai proaste au fost puse în aplicare, în modul cel mai rău posibil. Da, când hun-m-Wfi-ii10 dau ordine inginerilor din industria diamantelor, oare ce poate ieşi bun de aici? Diletanţii entuziaşti produc stricăciuni şi mai mari decât nişte şefi mărginiţi.)

Da, o expunere mai amănunţită nu vă convine. C” cât sunt mai multe amănunte cu atât sunt mai puţine şanse ca nelegiuirile să atragă condamnarea ia moarte.

Dar aşteptaţi, asta nu-i totul! Crimele cele mai importante n-au fost pomenile încă! Iată-le, iată-le accesibile şi pe înţelesul chiar şi al unui neştiutor de carte! Partidul industrial: 1. A pregătit intervenţia străină; 2. A primit bani de la imperialişti; 3. S-a ocupat cu spionajul; 4. A distribuit portofoliile în viitorul guvern.

Şi asta-i tot! Şi toate gurile au fost închise. Şi toţi cei care obiectau au lăsat capul în jos. Şi se aude doar tropăitul manifestaţiilor şi urletul de dincolo de fereastră: „Moarte! Moarte! Moarte!”

Dar mai amănunţit nu se poate?… La ce bun mai amănunţit?… Prea bine, poftim, doar că va fi şi mai teribil. Toţi erau conduşi de marele stat-ma-jor francez. Căci Franţa nu are nici griji, nici dificultăţi, nici lupte între partide, este de ajuns un fluierat şi diviziile se urnesc numaidecât să înceapă intervenţia! Prima dată a fost remarcată în anul 1928. Dar nu s-au înţeles, nu s-au pus de acord. Bun, au transferat-o în 1930. Din nou nu s-au înţeles. Bine, în 1931. De fapt, iată cum stau lucrurile: Franţa, personal, n-o să lupte, ci doar va lua (pentru organizarea generală) o parte a Ucrainei din partea dreaptă a Niprului. Anglia cu atât mai mult nu va lua parte la operaţii, dar, pentru intimidare, promite să-şi trimită flota în Marea Neagră şi în Marea Baltică (pentru asta va primi petrolul din Caucaz). Iată însă cine sunt principalii combatanţi: o sută de mii de emigranţi (ei s-au împrăştiat de mult, dar la un semnal din fluier se vor strânge). Pe urmă Polonia (ea vrea jumătate din Ucraina). România (sunt cunoscute succesele ei strălucite în primul război mondial, este un adversar de temut). Letonia! Şi Estonia! (Aceste două ţărişoare vor lăsa bucuroase deoparte grijile pentru tinerele lor orânduiri de stat şi vor porni cu mic cu mare să cucerească.) Dar lucrul cel mai^cumplit îl constituie direcţia loviturii principale. Cum, o şi cunoaşteţi? Da! Începe din Basarabia şi mai departe, sprijinindu-se pe malul drept al Niprului – drept spre Moscova! * Şi în acest moment fatal, pe toate căile ferate… Se vor produce explozii?

— Nu, se va bloca circulaţia! Iar în centralele electrice Partidul industrial va deconecta siguranţele, şi întreaga Uniune se va cufunda în beznă, şi toate maşinile se vor opri, inclusiv cele de la fabricile de textile! Se vor dezlănţui şiruri de acte diversioniste. (Atenţie, inculpaţi! Până la şedinţa fără public să nu menţionaţi metodele de diversiune. Să nu pomeniţi uzine şi nici puncte geografice! Să nu citaţi nume de familie, nici străine, nici ruseşti!) Adăugaţi aici lovitura de moarte care va fi dată industriei textile tocmai în preajma acestui moment! Adăugaţi că două-trei fabrici de textile se construiesc, ca o diversiune, în Bielorusia, ele vor servi ca bază de sprijin pentru intervenţionişti (p. 356, nu e deloc o glumă)! Având fabricile de textile, intervenţioniştii se vor năpusti spre Moscova! Dar iată complotul cel mai perfid: au vrut (dar n-au reuşit) să sece bălţile din Kuban, mlaştinile din Polesia^ şi mlaştinile din jurul lacului Ilmen (Vâşinski interzice să fie numite locuri exacte, dar pe unul dintre martori l-a luat gura pe dinainte) şi atunci intervenţioniştilor li se vor deschide drumurile cele mai scurte şi, fără să-şi ude picioarele şi copitele cailor, vor ajunge la Moscova. (Tătarilor de ce le-a fost greu? Napoleon de ce n-a mai găsit Moscova? Păi din cauza mlaştinilor

*Cine i-o fi desenat lui Krâlenko această săgeată pe pachetul ele ţigări? Oare nu acela care a conceput planul nostru de apărare pentru anul 1941…?

Din Polesia şi Ilmen. Iar dacă ele vor fi secate – Capitala cea Albă12 va fi descoperită!) Da, şi mai adăugaţi că sub forma unor fabrici de cherestea s-au construit (să nu pomeniţi locuri, e secret!) hangare, pentru ca avioanele inter-venţioniştilor să nu stea în ploaie, şi să le poată rula acolo. De asemenea s-au construit (nu pomeniţi locuri!) clădiri pentru intervenţionişti! (Unde erau încartiruiţi ocupanţii fără adăpost din toate războaiele precedente…?) Toate instrucţiunile, inculpaţii le-au primit de la nişte misterioşi domni străini, K şi R. (să nu pomeniţi^nume în ruptul capului! În sfârşit, nici state să nu pomeniţi!) (p. 409). În ultima vreme au purces la „pregătirea unor acţiuni de trădare în cadrul unor unităţi ale Armatei Roşii” (să nu pomeniţi felul armelor! Să nu pomeniţi unităţi, nici nume!). În această privinţă n-au făcut nimic, în schimb au avut de gând (tot n-au făcut nimic) să organizeze într-una dintre instituţiile centrale ale armatei o celulă de financiari, foşti ofiţeri în armata albgardistă. (Ah, armata albgardistă? Scrieţi, să fie arestaţi!) Celule ale unor studenţi cu concepţii antisovietice… (Studenţi? Scrieţi, să fie arestaţi!)

(însă nu-i bine să întinzi prea mult coarda Ca nu cumva muncitorii să se descurajeze, să nu creadă că acum totul este pierdut, că puterea sovietică a scăpat frâul din mână. Lămuresc şi această latură: au plănuit multe, dar au făcui puţine! Niciuna dintre ramurile industriei n-a suferit pierderi substanţiale.)

Totuşi de ce n-a avut loc intervenţia? Din motive diferite şi foarte complexe. Ba că Poincare nu a fost ales în Franţa, ba că emigranţii noştri industriaşi au considerat că fostele lor întreprinderi n-au fost restaurate îndeajuns de bolşevici, lasă-i să mai lucreze puţin! Apoi nici cu Polonia şi nici cu România nu s-au putut defel înţelege.

Prea bine, n-a fost intervenţie, a fost însă Partidul industrial! Auziţi tropotul? Auziţi vacarmul maselor muncitoare: „Moarte! Moarte! Moarte!” Sunt „aceia, care în caz de război vor trebui să plătească cu viaţa, cu privaţiunile şi suferinţele lor munca acestor oameni” (p. 437 – din discursul lui Krâlenko).

(Parcă a avut gura aurită: tocmai cu vieţile, privaţiunile şi suferinţele lor vor răscumpăra, în anul 1941, aceşti demonstranţi creduli munca acestor oameni! Dar încotro aţi îndreptat degetul, tovarăşe procuror? Pe cine arătaţi cu degetul?)

Totuşi de ce „Partidul industrial”? De ce partid şi nu Centrul Inginerilor şi Tehnicienilor? Noi ne-am obişnuit cu – Centrul!

Da, a fost şi un Centru. Dar au hotărât să se preschimbe în Partid. E mai impunător. Aşa le va fi mai uşor să lupte pentru portofolii în viitorul guvern. Asta „mobilizează masele de ingineri şi tehnicieni în lupta pentru putere”. Dar cu cine să se lupte? Păi – cu alte partide! În primul rând -cu Partidul Ţărănesc al Muncii, căci acolo sunt două sute de mii de oameni! În al doilea rând – cu partidul menşevic! Centru? Păi, iată, aceste trei partide la un loc trebuie să alcătuiască Centrul Unificat. Dar GPU-ul a avut grijă să-i nimicească. Şi este foarte bine că ne-au nimicit! (Inculpaţii sunt cu toţii bucuroşi.)

(Stalin era măgulit să mai lichideze încă trei partide! Cele trei „centre” vor adăuga ceva la gloria lui!)

Şi, dacă există un partid.

— Există, normal, şi un comitet central, da. Comitetul lor central! Este drept că nu s-au organizat nici un fel de conferinţe, nu s-au ţinut nici un fel de alegeri. Cine a vrut, a intrat, vreo cinci persoane. Toţi cedau unul în favoarea celuilalt. Şi locul prezidenţial şi -l cedau unul altuia. N-au existat nici şedinţe – nici la comitetul central (nimeni nu-şi aminteşte, dar Ramzin îşi aminteşte, el va spune!), nici la secţiile pe ramuri. Totuşi pare cam pustiu… Cearnovski: „De fapt, Partidul industrial nu a fost constituit formal”. Câţi membri are? Laricev: „Numărătoarea membrilor este dificilă, efectivul exact nu se cunoaşte”. Şi cum organizau diversiunile? Cum îşi transmiteau directivele? Uite aşa, cine cu cine se întâlnea la întreprindere îşi transmiteau verbal. Mai departe, fiecare sabota după cum îi dicta conştiinţa. (Ramzin va numi sigur două mii de membri. Iar unde sunt două, vor aresta şi cinci, în URSS, după datele deţinute de tribunal, există în total treizeci-pa-truzeci de mii de ingineri. Deci, fiecare al şaptelea se arestează, cei şase vor fi speriaţi.) – Dar contactele cu Partidul Ţărănesc al Muncii? Păi se întâlnesc la Gosplan sau la VSNH, şi „pun la cale acţiuni sistematice împotriva comuniştilor de la sate”…

Oare unde am mai văzut asta? Da, iată unde: în Aida. Radames este condus la război, orchestra bubuie, opt războinici cu coifuri şi lănci, iar două mii sunt pictaţi pe pânza din fundal.

Aşa este şi Partidul industrial.

Dar nu-i nimic, merge, se poate juca! (Astăzi nici nu-ţi vine să crezi cât de teribil şi serios părea totul atunci, şi cât ne teroriza.) Şi li se vâră în cap cu forţa, prin repetiţii, şi fiecare episod este reluat de câteva ori. Din pricina asta, viziunile apocaliptice se multiplică. Iar ca să nu pară searbăd, monoton, inculpaţii „uită” ceva neînsemnat, „încearcă să se eschiveze”, şi atunci, numaidecât sunt „puşi sub tirul depoziţiilor încrucişate” şi totul pare veridic, ca într-un spectacol prezentat de MHAT.

Însă Krâlenko a exagerat. S-a gândit să arate Partidul industiral şi din alt unghi – să-i prezinte baza socială. Aici totul se desfăşura pe câmpul stihiei de clasă, analiza nu -l va induce în eroare, şi Krâlenko s-a abătut de la sistemul lui Stanislavski13, n-a mai împărţit rolurile şi a lăsat în voie improvizaţia: fiecare să-şi povestească viaţa şi să spună ce atitudine a avut faţa de revoluţie şi cum a ajuns să devină diversionist.

Şi această adăugire nechibzuită, un tablou de viaţă omenească, a stricat dintr-o dată toate cele cinci acte ale piesei.

Mai întâi aflăm cu uimire că toţi aceşti opt corifei ai intelectualităţii burgheze provin din_familii sărace. Fiu de ţăran, fiu al unui funcţionar cu mulţi copii, fiu de meşteşugar, fiu de învăţător sătesc, fiu de negustor ambulant. Niciunul dintre cei opt n-a avut bani pentru învăţătură, pentru a studia au fost nevoiţi să muncească, şi de la ce vârstă? De la doisprezece ani. Unii dădeau meditaţii, alţii lucrau ca fochişti pe locomotivă. Dar iată ce este monstruos: în vremea regimului ţarist, nimeni nu le-a barat drumul spre învăţătură! Toţi au absolvit liceele reale, apoi institutele tehnice de învăţământ superior, au devenit profesori de renume. (Cum aşa? Păi nouă ni s-a spus că… Doar copiii de moşieri şi capitalişti?… Calendarele nu pot să mintă…)

Pe când acum, în era sovietică, inginerii întâmpinau mari dificultăţi: aproape nu aveau posibilitatea să-şi trimită copii la studii superioare (căci copiii intelectualilor, să nu uităm, erau cei din urmă…) Tribunalul nu discută. Nici Krâlenko nu discută. (Inculpaţii înşişi se grăbesc să facă menţiunea că, fireşte, pe fundalul victoriilor generale, acest lucru nu are importanţă.) începem, puţin câte puţin, să-i deosebim şi pe inculpaţi (până acum au vorbit foarte asemănător). Diferenţa de vârstă care îi desparte constituie şi diferenţa de onorabilitate. Explicaţiile celor care au în jur de şaizeci de ani şi mai mult stârnesc compasiune. Dar sunt combativi şi impertinenţi Ramzin şi Laricev, de patruzeci şi trei de ani, şi Ocikin, de treizeci şi nouă (cel care în 1921 a făcut un denunţ împotriva Direcţiei generale a combustibilului.) Toate depoziţiile mai importante privind Parditul industrial şi intervenţia sunt ale lor. Ramzin era acel soi de om (în pofida succeselor remarcabile din tinereţe) căruia nimeni dintre confraţi nu-i întindea mâna. Foarte bine! La tribunal, prindea din zbor toate aluziile lui Krâlenko şi le dădea formulări precise. Toate acuzaţiile se fundamentează pe memoria lui Ramzin. Dispune de o asemnea stăpânire de sine şi dârzenie că, într-adevăr, ar putea (din însărcinarea GPU, fireşte) să ducă tratative referitoare la intervenţie.

— Nu -l ocolise norocul nici pe Ocikin: la douăzeci şi nouă de arii „se bucura de încrederea nelimitată a celor de la ŞTO şi Sovnarkom”.

Nu poţi spune acelaşi lucru despre profesorul Cearnovski, de şaizeci şi doi de ani: studenţi anonimi îl ponegreau la gazeta de perete; după douăzeci şi trei de ani de carieră didactică a fost chemat la adunarea generală a studenţilor „să prezinte un raport despre propria activitate” (nu s-a dus).

Profesorul Kalinnikov, în 1921, s-a aflat în fruntea unei revolte pe faţă împotriva Puterii Sovietice şi anume: greva profesorilor! Să ne amintim de autonomia lor academică*, în 1921 profesorii de la MVTU l-au reales pe Kalinnikov rector pentru un nou mandat, dar narkomatul nu l-a agreat şi a numit pe omul său. Atunci au participat la grevă şi studenţii (căci încă nu erau adevăraţi studenţi proletari), şi profesorii, iar Kalinnikov a fost un an de zile rector împotriva voinţei Puterii Sovietice. (De-abia în 1922 au sucit gâtul autonomiei lor, după multe arestări.)

Fedotov are şaizeci şi şase de ani, iar vechimea lui de inginer de fabrică este cu unsprezece ani mai mare decât vârstă întregului RSDRP. El a lucrat la toate filaturile şi fabricile de textile din Rusia (ce detestabili sunt astfel de oameni, ce bine ar fi să scăpăm mai repede de ei!), în 1905 şi-a părăsit postul de director la întreprinderile Morozov, renunţând la un salariu considerabil, şi a preferat să participe la „funerariile roşii” ale muncitorilor ucişi de cazaci. Acum este bolnav, nu mai vede bine, şi seara nu mai poate ieşi din casă, nici măcar la teatru.

Şi aceştia pregăteau intervenţia? Dezastrul economic?

II

*Partea întâi, capitolul 2. P. 29.