Alexandr Soljenitin

Socialist-revoluţiofiara E. Oliţkaia consideră că greva foamei ca mijloc de luptă a fost mult demonetizată de către troţkişti şi de comuniştii care au urmat după ei la închisoare: aceştia o declarau cu prea multă uşurinţă şi la fel o şi încetau. Chiar şi I. N. Smirnov, spune ea, conducătorul lor, care a declarat greva foamei înainte de procesul de la Moscova, după patru zile a renunţat. Se spune că înainte de 1936 refuzau din principiu orice grevă a foamei împotriva puterii sovietice şi nu i-au sprijinit niciodată pe eseri şi pe so-cial-democraţi, când declarau greva foamei.

Ei, dimpotrivă, cereau întotdeauna ajutorul eserilor şi social-democraţilor. În anul 1936, când un convoi a fost transferat de la Karaganda în ţinutul Ko/îmei, ei i-au numit „trădători şi provocatori” pe cei care au refuzat să semneze telegrama lor de protest adresată lui Kalinin – „împotriva trimiterii avangărzii revoluţiei (adică ei) pe Kolâma”. (Relatarea lui Makolinski.)

Fie ca istoria să judece cât de drept ori de nedrept este acest reproş. Totuşi, nimeni n-a plătit mai scump pentru greva foamei decât troţkiştii (în Partea a Treia vom reveni asupra grevelor deţinuţilor troţkişti).

Uşurinţa de a declara şi de a înceta o grevă a foamei este în general caracteristică firilor impulsive, foarte iuţi când e vorba să-şi manifeste sentimentele. Insă astfel de firi au existat şi printre vechii revoluţionari ruşi, au existat undeva şi în Italia şi în Franţa, dar nicăieri, nici în Rusia, nici în Italia, nici în Franţa nu i-au putut face pe deţinuţi să fie atât de indiferenţi faţă de greva foamei, ca pe noi, cei din Uniunea Sovietică. Cu siguranţă, greva foamei n-a solicitat în cel de al doilea sfert al secolului nostru mai puţine sacrificii fizice şi tărie morală decât în primul sfert însă în ţară nu mai exista opinie publică! Din pricina asta închisoarea de Tip Nou s-a consolidat şi, în loc de victorii obţinute cu uşurinţă, deţinuţii nu aveau decât înfrângeri scump plătite.

Pe măsură ce deceniile treceau, timpul îşi făcea treaba lui. Greva foamei, ce! Dinţii şi cel mai firesc drept al puşcăriaşului, le-a devenit străină şi de neînţeles deţinuţilor înşişi, se întâlneau din ce în ce mai puţini amatori. Temnicerii o socoteau o prostie sau o infracţiune duşmănoasă.

Când în 1960, Gennadi Smelov, deţinut de drept comun, a declarat greva foamei la închisoarea din Leningrad, într-o zi, în celulă a intrat, totuşi, procurorul (poate făcea o vizită obişnuită) şi l-a întrebat: „De ce va chinuiţi singur?”, Smelov a răspuns:

— Adevărul îmi este mai scump decât viaţa!

Această propoziţie l-a uimit într-atât pe procuror cu lipsa ei de noimă, încât chiar a doua zi Smelov a fost trimis la spitalul special din Leningrad (casa de nebuni) pentru deţinuţi. Medicul i-a spus:

— Sunteţi suspect de schizofrenie.

La începutul anului 1937, pe spiralele cornului şi deja în partea lui subţire s-au înălţat fostele puşcării-centrale, devenite acum „izolatoare speciale”. Au fost eliminate ultimele puncte slabe, ultimele resturi de aer şi lumină. Şi greva foamei declanşată de socialiştii – mai rari acum şi obosiţi – de la izolatorul disciplinar din laroslavl, la începutul anului 1937, a fost una dintre ultimele încercări disperate.

Ei cereau totul ca şi înainte: şi staroste-responsabil, şi comunicare liberă între celule, cereau, dar este puţin probabil că mai şi sperau. Prin cele cincisprezece zile de grevă a foamei, chit că s-a încheiat cu alimentarea prin furtun ei şi-au mai menţinut nişte părţi din vechiul lor regim: plimbarea de un ceas. Ziarul regional, caiete pentru însemnări. Acestea şi le-au menţinut, dar numaidccât li s-au confiscat lucrurile personale şi au fost vârâţi în uniforma unică a izolatorului special, în scurt timp le-au tăiat şi jumătate de oră din plimbare. Pe urmă încă cincisprezece minute.

Aceştia erau aceiaşi oameni care au trecut printr-un lung şir de închisori şi surghiunuri după regulile Marii Pasienţe, Unii dintre ei de zece ani, alţii chiar de cincisprezece, nu mai ştiau ce este aceea viaţă normală de om, ci doar mâncarea mizerabilă din închisoare şi greva foamei, încă nu muriseră toţi cei care înainte de revoluţie se obişnuiseră să-i învingă pe temniceri, însă atunci ci mergeau în alianţă cu timpul şi împotriva unui vrăjmaş slăbit. Dar acum Timpul şi duşmanul, care devenea tot mai puternic, se aliaseră împotriva lor. Brâu printre ei şi tineri, aceia care se recunoscusem eseri, sociai-de-mocraţi, anarhişti după ce toate aceste partide fuseseră nimicite, nu mai existau, şi noilor aderenţi le-a fost hărăzit doar să stea la închisoare.

În jurul luptei din închisoare a socialiştilor, an de an tot mai disperată, se strângea necontenit cercul necruţător al izolării, Nu mai era ca pe vremea ţarului: doar să deschizi porţile închisorii şi societatea te va acoperi cu flori. Acum, când deschideau ziarele, vedeau cum erau împroşcaţi cu injurii, chiar cu lături (căci numai socialiştii i se păreau lui Stalin cei mai primejdioşi pentru socialismul lui). Iar poporul tăcea şi nu aveai nici un indiciu că îi mai simpatizează pe întemniţaţi. Apoi şi ziarele au încetat să-i mai terfelească -într-atât de nepericuloşi, neînsemnaţi, chiar inexistenţi erau socotiţi socialiştii ruşi. Cei din libertate îi pomeneau doar la timpul trecut ori mai mult ca perfect, tineretul nici măcar nu-şi putea imagina că undeva ar mai exista eseri şi menşevici în viaţă. Şi, în succesiunea surghiunurilor din Cimkent şi Cerdân, a izolatoarelor din Verhneuralsk şi Vladimir, cum puteai să nu tresari în celula întunecoasă, acum cu botniţă la fereastră, la gândul că, poate, au greşit atât programul, cât şi conducătorii lor, că şi tactica şi practica nu au fost decât nişte erori? Toată lupta lor începea să pară total lipsită de sens. Şi viaţa lor, închinată doar suferinţelor – o rătăcire fatală.

Umbra izolării s-a întins asupra lor în parte şi pentru că chiar din primii ani postrevoluţionari, primind în mod firesc de la GPU denumirea meritată de politici, la fel de firesc au convenit cu GPU-ul că tot ce se află la „dreapta” lor*, începând cu cadeţii, nu sunt politici, ci contrarevoluţionari, kaeri, contra, băligarul istoriei. Şi cei ce sufereau pentru credinţa în Hristos au fost consideraţi tot kaeri. Şi cei care nu cunosc nici „dreapta”, nici „stânga” (ca noi toţi, în viitor!) – tot kaeri. Astfel, în parte vrând, în parte nevrând, izolându-se şi evitând, ei au consfinţit viitorul articol Cincizeci şi Opt, în şanţul căruia se vor prăvăli la rândul lor.

Obiectele şi faptele îşi schimbă în mod decisiv aspectul în funcţie de punctul din care sunt privite, în acest capitol noi descriem rezistenţa socialiştilor în puşcărie din punctul lor de vedere – şi iată că este luminată de o rază transparentă şi tragică, însă acei kaeri, pe care politicii îi ocoleau la Solovki cu dispreţ, acei kaeri iată ce îşi aduc aminte: „Cine, politicii? Nişte nesuferiţi: dispreţuiau pe toată lumea, se ţineau deoparte în grupurile lor şi tot timpul cereau raţii şi privilegii pentru ei. Şi se certau între ei necontenit”. Şi cum să nu recunoşti că şi aici există un adevăr? Apoi – aceste veşnice dispute sterile, până la urmă ridicole. Şi aceste revendicări de raţii suplimentare numai pentru ei, faţă de o mulţime de întemniţaţi chinuiţi de foame şi mizerie? În epoca sovietică acest titlu de onoare al „politicilor” s-a dovedit a fi un dar plin de otravă. Şi brusc apare încă un reproş: de ce socialiştii, mari meşteri în evadări pe vremea ţarismului, s-au potolit dintr-o dată în puşcăriile sovietice? Unde sunt evadările lor? Căci au avut loc numeroase evadări, dar cine îşi aduce aminte ca printre evadaţi să fi fost şi vreun socialist?

Iar deţinuţii care se aflau şi „mai la stânga” socialiştilor – troţkiştii şi comuniştii – la rândul lor, îi evitau pe socialişti pe care îi considerau tot contrarevoluţionari, închizând astfel şanţul circular al izolării.

Troţkiştii şi comuniştii, considerând că linia lor este mai pură şi mai presus de celelalte, îi dispreţuiau şi chiar îi urau pe socialişti (cum de altfel se dispreţuiau şi se urau reciproc), care erau închişi după gratiile aceleiaşi clădiri, care se plimbau în curţile aceloraşi închisori. E. Oliţkaia povesteşte că, în 1937, în lagărul de tranzit din golful Vanino, când socialiştii se strigau prin gardul care despărţea zona bărbaţilor de zona femeilor, căutându-şi pe

*Nu-mi plac deloc aceste „stânga” şi. Dreapta”: sunt convenţionale, permutabile şi nu conţin esenţialul.

cei apropiaţi şi făcând schimb de informaţii, comunistele Liza Kotik şi Măria Krtitikova erau indignate, considerând că printr-o astfel de conduită iresponsabilă, socialiştii p’ot atrage asupra tuturor sancţiunile administraţiei. „Toate nenorocirile noastre se trag de la aceşti ticăloşi de socialişti, spuneau ele. (Ce explicaţie profundă şi ce dialectică!) Ar trebui strânşi de gât!” Iar cele două fete de la Lubinaka în 1925 au cântat despre liliac numai pentru că una dintre ele era socialist-revoluţionară, iar cea de a două făcea parte din opoziţie, şi ele nu puteau să aibă un cântec politic comun, şi, în general, cea din opoziţie nu trebuia să se alieze cu socialist-revoluţionară în acelaşi protest.

Şi dacă în temniţele ţariste, partidele se aliau adesea pentru a organiza acţiuni comune de luptă (să menţionăm evadarea de la centrala din Sevas-topol), în cele sovietice fiecare orientare credea că îşi păstează puritatea stindardului prin a nu se alia cu celelalte. Troţkiştii luptau separat de socialişti şi comunişti, iar comuniştii în general nu luptau, fiindcă nu-şi puteau îngădui să lupte împotriva puterii şi puşcăriei proprii!

Din pricina asta, comuniştii au fost persecutaţi înaintea altora şi mai aprig decât ceilalţi în izolatoare şi închisori unde se executau pedepse pe termen lung. În 1928, la centrala din laroslavl, comunista Nadejda Surovţeva, mergea la plimbare în „şir indian”, fiindu-i interzis să discute, în vreme ce socialiştii dialogau zgomotos în grupurile lor. Nu-i mai permiteau nici să îngrjiească florile din curticică – florile rămăseseră de la deţinuţii dinainte, care luptaseră pentru drepturile lor. Îi interziseseră şi ziarele, (în schimb Secţia Politică Secretă a GPU-ului i-a permis să ţină în celulă operele complete ale lui Marx-En-gels, Lenin şi Hegel.) I-au aprobat o întâlnire cu mama ei, care a decurs într-o încăpere aproape întunecată. Deprimată, la scurtă vreme, mama ei a murit (ce putea ea să creadă despre regimul în care era ţinută fata ei?)

Diferenţa îndelungată în ceea ce priveşte comportamentul în închisoare a pătruns adânc mai departe în diferenţa recompenselor: în anii 1937-1938 socialiştii erau şi ei în temniţă şi îşi primeau cei zece ani ai lor. Ei însă, de regulă, nu erau siliţi să se autocalomnieze: fiindcă ei nu-şi ascundeau concepţiile deosebite, suficiente pentru a fi condamnaţi. Dar comunistul nu avea niciodată concepţii deosebite, şi pe ce bază să -l condamni, dacă nu printr-o mărturie falsă, o autocalomniere?

Cu toate că uriaşul Arhipelag s-a întins peste tot, nici închisorile cu regim de ispăşire a pedepsei n-au decăzut. Vechea tradiţie a închisorilor a fost continuată cu râvnă deosebită. Tot ce Arhipelagul aducea nou şi era nepreţuit pentru educaţia maselor nu satisfăcea pe de-a-ntregul. Adevărata plenitudine se obţinea prin asocierea închisorilor cu destinaţie specială (TON-urile) şi, în general, a închisorilor cu regim de ispăşire.

Nu toţi cei înghiţiţi de Marea Maşină trebuiau să se amestece cu indigenii Arhipelagului. Străinii notabili, personalităţile marcante şi deţinuţii secreţi, ori cekiştii în dizgraţie nu puteau să apară pe teritoriul lagărelor în văzul tuturor: roabele ce le-ar fi împins n-ar fi justificat deconspirarea şi prejudiciul Moral şi politic* adus. Tot astfel şi socialiştii în continuă luptă pentru drepturi nu puteau fi amestecaţi cu mulţimea, dar tocmai suh pretextul privilegiilor şi drepturilor erau ţinuţi şi sugrumaţi aparte. Mult mai târziu, ’ân anii ’50, după cum vom afla, închisorile cu Destinaţie Specială vor fi necesare şi pentru izolarea rebelilor din lagăre, în ultimii săi ani de viaţă, dezamăgit de „îndreptarea” hoţilor, Stalin va ordona să fie condamnaţi la închisoare (liurzak) şi „tâlharii” de categorii diferite. Şi, în slârşit, trebuiau trecuţi la întreţinere pe seama statului şi acei deţinuţi, care, din pricina slăbiciunii, în lagăr mureau numaidecât, sustrăgându-se astfel de la ispăşirea pedepsei. Ori aceia care nu se puteau nicidecum adapta la munca de lagăr, precum orbul Kopeikin, un bătrân de şaptezeci de ani, care şedea permanent în piaţa din oraşuliurievcţ (pe Volga), interpretând tot felul de cântări şi cuplete populare, ceea ce i-a adus zece ani pentru KRD. Însă au fost nevoiţi să-i înlocuiască lagărul cu puşcăria.

Vechiul fond penitenciar, moştenit de la dinastia Romanovilor, la care s-au adăugat mânăstirile, era păstrat, renovat, consolidat şi perfecţionat conform obiectivelor momentului. Unele centrale, precum cea din laroslavl, au fost atât de solid şi adecvat utilate (uşi ferecate în fier, masă, taburet şi pat fixate în şuruburi), încât se mai cerea doar instalarea botniţeior la ferestre, separarea curţilor de plimbare şi reducerea lor la dimensiuni de celulă (în 1937, în curţile închisorilor au fost tăiaţi toţi arborii, grădiniţele de zarzavat şi suprafeţele cu iarbă au fost săpate şi asfaltate). Altele, precum cea din Suzdal, necesitau reutilarea încăperilor mânăstireşti, dar însăşi închiderea corpului în mânăstire şi închiderea lui de către legile statului în temniţă urmăresc obiective similare din punct de vedere fizic, iată de ce clădirile se adaptează întotdeauna cu uşurinţă. Astfel a fost transformat urgent în închisoare unul dintre corpurile mmăstirii Suhanov, fiindcă trebuiau completate pierderile pe care fondul le suferise: introducerea fortăreţclor Petropav-lovskaia şi Schlisselburg în circuitul turistic. Centrala din Vladimir s-a extins şi terminat de construit (un corp nou, de mari dimensiuni în perioada lui Ejov). Ea a fost folosită din plin şi a absorbit din plin în aceste decenii. S-a menţionat că funcţiona centrala din Tobolsk, iar în 1925 a fost inaugurată şi folosită din plin centrala din Verhneuralsk. (Izolatoarele, spre nenorocirea noastră, există şi funcţionează şi în clipa când se scriu aceste rânduri.) Din poemul lui Tvardovski6 Din zare-n zare se poate deduce că sub Stalin n-a fost pustie deloc nici centrala din Alexandrovsk. Avem mai puţine informaţii despre cea din Oriol: există temeri că a suferit distrugeri în timpul războiului de apărare a patriei. Dar este completată întotdeauna cu închisoarea bine utilată din Dmitrovsk-Orlovski, aflat în vecinătate.

În deceniul al treilea, în izolatoarele politice (sihăstrii! E politice, cum le numesc deţinuţii), hrana era destul de convenabilă: la prânz – întotdeauna carne, se gătea cu legume proaspete, de ia bufet se putea cumpăra lapte. Mâncarea s-a înrăutăţit brusc în anii 1931-1933, dar atunci n-o duceau mai bine nici cei din libertate, în această perioadă, scorbutul şi ameţelile de foame

*Există o astfel de expresie! Culoarea albastru-mlăştinos.

Nu erau o raritate în „Izolatoarele politice. Mai târziu, mâncarea a revenit, dar nu mai era aceeaşi, în anul 1947, în TON-ul din Vladimir, I. Korneev avea continuu senzaţia de foame: 450 de grame de pâine, două bucăţele de zahăr, de două ori pe zi – o fiertură caldă, care însă nu potolea deloc foamea, şi numai apă fiartă” pe săturate „(din nou ni se va reproşa că nu este un an caracteristic, fiindcă şi cei din libertate sufereau de foame; în schimb, în acest an, au permis cu mărinimie celor din libertate să-i hrănească pe cei din închisori: pachetele nu erau limitate). Lumina în celule a fost întotdeauna raţională – şi în anii ’30, şi în anii ’40: botniţele şi geamurile armate opace creau în celule un semiîntuneric permanent (întunericul este un factor deprimant important). Iar peste botniţă deseori se întindea şi o plasă, care iarna se acoperea cu zăpadă, închizând orice acces luminii. Lectura nu însemna decât vătămare a ochilor, în TON-ul din Vladimir, această lipsă de lumină era compensată noaptea: toată noaptea ardea un bec puternic, care te împiedica să dormi. Iar la închisoarea din Dmitrovsk (N. A. Kozârev), în 1938, seara şi noaptea, ardea o lampă primitivă cu gaz, aşezată pe o policioară sub tavan, care consuma ultimele înghiţituri de aer; în anul 1939 au apărut nişte becuri cu filamentul de-abia înroşit. Aerul era şi el porţionat, oberlihturile erau încuiate cu lacăt şi se deschideau doar când deţinuţii mergeau la toaletă (îşi amintesc foşti întemniţaţi la Dmitrovsk şi la laroslavl). (E. Ghinsburg: de dimineaţă şi până la prânz, plinea se acoperea cu mucegai, aşternuturile erau umede, pereţii verzi.) La Vladimir însă, în 1948, nu duceau lipsă de aer, oberlihtul era deschis permanent. Plimbarea, la închisori diferite şi în arii diferiţi, varia de la cincisprezece minute la patruzeci şi cinci. Nici o legătură cu pământul, precum la Schlisselburg şi Solovki, tot ce răsare şi creşte este smuls, strivit sub picioare, betonat ori asfaltat. La plimbare era interzis să ridici capul spre cer:” Priviţi doar la picioare!” îşi amintesc şi Kozârev, şi Adamova (închisoarea din Kazan). Vizitele rudelor au fost interzise în 1937 şi nu au mai fost reintroduse. Scrisori – de două ori pe lună, numai rudelor apropiate, a fost permis să primeşti de la ele aproape în toţii anii (dar, la Kazan: după ce ai citit-o – s-o înapoiezi gardianului în douăzeci şi patru de ore), de asemenea, şi cumpărăturile de la bufet pe banii primiţi în număr limitat. O parte nu lipsită de importantă a regimului era şi mobilierul. Adamova scrie foarte sugestiv despre bucuria – după paturi rabatabile şi scaune fixate în pardoseală cu şuruburi – de a vedea şi a pipăi în celulă (Suzdal) un pat simplu de lemn cu un sac de paie pe el, o masă simplă de lemn. În TON-ul din Vladimir, I. Korneev a cunoscut două feluri de regim: unul (1947-1948) când din camere nu-ţi luau lucrurile personale, puteai să stai întins pe pat ziua, iar vertuhaiul se uita rareori prin vizor; altul (1949-1953), când celula avea două încuietori (o cheie la vertuhai, cealaltă la gardianul de serviciu), era interzis să stai întins pe pat, să vorbeşti cu glas tare (la Kazan doar în şoaptă!), lucrurile personale confiscate, primind în schimbul lor o uniformă din pânză de sac vărgată; corespondenţa – de două ori pe an şi doar în zilele desemnate pe neaşteptate de comandamentul închisorii (dacă ai scăpat ziua respectivă, nu mai poţi să scrii), şi numai pe o bucată de hârtie de două ori mai mică decât cea poştală, normală; s-au Înmulţit percheziţiile violente, când te scoteau afară din celulă şi te puneau să te dezbraci la pielea goală. Comunicaţiile între celule erau urmărite într-atât, încât, după fiecare ieşire la toaletă, gardienii o cercetau apoi cu un bec portabil şi luminau fiecare gaură de closet. Pentru o inscripţie pe perete, întreaga celulă era pedepsită cu carceră. Carcera era pacostea închisorilor cu Destinaţie Specială. La carceră puteai ajunge pentru tuşit („Acoperiţi-vă capul cu pătura, numai atunci să tuşiţi!); pentru umblat prin celulă (Kozârev: te socoteau” turbulent „); pentru zgomotul produs de încălţăminte (la Kazan, femeilor li se dăduseră bocanci bărbăteşti numărul 44). De altfel, Ghinsburg conchide just: carcera nu se dădea pentru vreo faptă, ci după un grafic: toţi, rând pe rând, trebuiau să treacă pe acolo ca să ştie ce-i asta. În regulament figura şi acest paragraf de largă cuprindere:” în cazul când în carceră au loc manifestări de indisciplină, şeful închisorii are dreptul să prelungească şederea până la douăzeci de zile „. Dar ce este” indisciplina…”? Iată cum a păţit-o Kozârev (descrierea carcerei şi a regimului în general coincide la toţi, încât se simte peste tot amprenta acestui regim). Pentru că a umblat prin celulă, i s-au dat cinci zile de carceră. E toamnă, încăperea carcerei nu este încălzită, e foarte frig. Te dezbracă de haine, lăsându-ţi doar lenjeria de coip, te descalţă. Pardoseala – pământ, praf (se întâmplă să fie şi noroi, la închisoarea din Kazan – apă). Kozârev avea un taburet (Ghinsburg nu a avut). A crezut că va îngheţa şi va muri. Dar, puţin câte puţin, a început să simtă un fel de misterioasă căldură interioară, care l-a salvat. A învăţat să doarmă pe taburet. ^De trei ori pe zi i se aducea câte o cană de apă fierbinte, care îl îmbăta, în raţia de pâine (trei sute de grame) un gardian i-a strecurat, nu ştiu cum, clandestin o bucăţică de zahăr. După raţia de pâine şi lumina de la o ferăstruică a labirintului, Kozârev ţinea socoteala timpului. Iată că s-au terminat cele cinci zile, însă nu l-au scos. Ciulind urechea, a auzit nişte şoapte pe coridor, din care a desluşit parcă – ziua a şasea ori şase zile. Aici era o provocare: aşteptau ca el să le spună că au trecut cinci zile şi e timpul să -l elibereze, şi pentru această indisciplină să-i prelungească şederea la carceră. El însă a mai stat cuminte şi tăcut încă o zi şi o noapte, apoi l-au eliberat ca şi când nu s-a întâmplat nimic. (Poate că şeful închisorii îi încerca astfel pe rând, să vadă cât sunt de supuşi. Carcera este pentru cei care încă nu se resemnaseră.) După carceră, celula părea un palat. O jumătate de an Kozârev a fost surd şi a început să aibă abcese în git. Din pricina deselor şederi la carceră, tovarăşul lui de celulă a înnebunit, şi Kozârev a stat împreună cu nebunul mai bine de un an. (Nadejda Surovţeva îşi aminteşte multe cazuri de nebunie în izolatoarele politice, nu mai puţine de câte a numărat Novortisski în registrele Schlisselburgului.)

Nu crede acum cititorul că încet-încct am ajuns în vârful celui de al doilea corn, mult mai lung şi mai ascuţit decât primul?

Însă părerile sunt împărţite. Deţinuţii cu vechime în lagăre recunosc într-un glas că TON-ul din Vladimir este o staţiune de odihnă. Aşa l-au găsit Vladimir Borisovici Zeldovici, trimis aici din lagărul de la Abez, şi Anna Petrovna Skripnikova, care a ajuns aici (1956), venind din lagărele din regiunea Kemerovo. Skripnikova a fost în mod deosebit impresionată de Expedierea cu regularitate, odată la zece zile, a memoriilor (ea începuse să scrie la… ONU) şi de biblioteca excelentă, având şi literatură în limbi străine: catalogul ţi se aduce în celulă şi poţi să faci comandă pe un an întreg.

Dar să nu uităm de supleţea Legii noastre: mii de femei („soţii”) au fost condamnate la recluziune, la liurzak. Deodată, a răsunat un fluierat: să li se schimbe condamnarea în lagăr (în Kolâma nu ajungeau braţele pentru spălatul aurului). Şi au schimbat-o. Fără nici o judecată.

Şi te întrebi: oare mai există acele paşcănl-tiiirzak? Ori ele nu sunt decât anticamera lagărelor?

Aici, numai aici, ar fi trebuit să înceapă acest capitol al nostru. El ar fi trebuit să examineze acea lumină licăritoare, pe care, cu timpul, ca nimbul unui sfânt, o degajă sufletul unui deţinut izolat, cu regim celular. Smuls definitiv din forfota vieţii cotidiene, într-un mod atât de absolut, încât chiar numărătoarea minutelor care trec îi îngăduie comunicarea intimă cu Universul, deţinutul izolat trebuie să se purifice de toate imperfecţiunile care îl chinuiau în viaţa anterioară şi îl împiedicau să atingă transparenţa. Cu câtă eleganţă se întind degetele lui să afineze pământul grădinii de zarzavat (care de fapt e ciment…!). Cum se înalţă capul lui spre Cerul Veşnic (de fapt este interzis!). Cât de mult îl înduioşează micuţa pasăre ce ţopăie pe pervazul ferestrei (de fapt fereastra e prevăzută cu botniţă şi plasă, iar oberlihtul este încuiat cu lacătul…). Şi ce idei limpezi, ce concluzii extraordinare notează el pe hârtia care i s-a dat (de fapt, numai dacă procuri de Ia chioşc, şi, pe urmă, după ce ai scris-o pe de-a-ntregul, s-o predai pentru totdeauna la cancelaria închisorii.).

Aceste reticenţe ursuze ne cam derutează. Planul capitolului trosneşte şi se face praf, şi nici nu mai ştim dacă într-o închisoare de Tip Nou, într-o închisoare cu Destinaţie Specială (care anume?), sufletul omului se purifică ori piere definitiv?

Dacă în fiecare dimineaţă, primul lucru pe care îl vezi sunt ochii tovarăşului de celulă care şi-a pierdut minţile, cum mai poţi să te salvezi pe tine însuţi în ziua care începe? Nikolai Alexandrovici Kozârev, a cărui carieră strălucită de astronom a fost întreruptă de arestare, se salva meditând la veşnicie şi la infinit: ordinea universală şi Spiritul ei Suprem; astrele; alcătuirea lor interioară; ce este Timpul şi curgerea Timpului.