Alexandr Soljenitin

La sfârşitul lui septembrie inculpaţii au fost aduşi pentru proces public la Kadâi. Era un drum destul de lung (ce ieftine erau OSO şi procesele cu uşile închise!): de la Ivanovo la Kineşma cu vagonul pentru deţinuţi; de la Kineşma la Kadâi -110 kilometri cu automobilul. Erau peste zece automobile, şi caravana lor neobişnuită care înainta pe vechiul şi pustiul drum, prin sate stârnea mirare, teamă şi presimţirea unui război. Pentru organizarea ireproşabilă şi cu efect de intimidare a întregului proces răspundea Kliughin, şeful secţiei speciale secrete a NKVD-ului regional, care se ocupa cu organizaţiile contrarevoluţionare. Paza era formată din patruzeci de oameni din rezerva miliţiei călare, şi zi de zi, de la 24 la 27 septembrie, inculpaţii erau duşi prin Kadâi, cu săbiile trase din teacă şi cu revolverele scoase, de la NKVD-ul raional până la clubul local a cărui construcţie încă nu era isprăvită, şi înapoi, prin satul unde până nu demult ei erau guvernul. Ferestrele la club fuseseră instalate, scena nu era gata, nu era nici lumină electrică (de fapt nu era nici în Kadâi), şi seara, şedinţele tribunalului se desfăşurau la lumina lămpilor cu gaz. Publicul era adus din colhozuri conform repartizării. A dat năvală şi întreg Kadâiul. Şedeau nu numai pe bănci şi pe ferestre, dar se aşezaseră claie peste grămadă şi pe culoarele dintre rânduri, astfel încât, de fiecare dată, încăpeau vreo şapte sute de oameni. Rândurile din faţă erau permanent rezervate comuniştilor, ca tribunalul să aibă mereu un sprijin binevoitor.

A fost alcătuită o curte specială a tribunalului regional din vicepreşedintele Şubin şi membrii Bice şi Zaoziorov. Procurorul regional Karasik, absolvent al Universităţii din Deipt, reprezenta acuzarea (inculpaţii refuzaseră să fie apăraţi, totuşi li s-a pus un avocat din oficiu, pentru ca procesul să nu rămână fără procuror). Rechizitoriu! Solemn, ameninţător şi km-; se reducea la faptul că în raionul Kadâi acţiona un grup clandestin bish. Irinist de dreapta, dirijat din Ivanovo (prin urmare se vor face şi acolo arestări), care avea drept scop să răstoarne puterea sovietică din satul Kadâi, prin intermediul diversiunilor (pentru început, cei de dreapta nu puteau să găsească un colţ de ţară mai uitat de lume!).

Procurorul a făcut următoarea cerere: deşi Stavrov murise în închisoare, depoziţiile lui dinaintea morţii să fie citite aici şi să se considere că au fost făcute la proces (toate acuzaţiile aduse grupului erau edificate pe depoziţiile lui Stavrov!). Curtea este de acord: depoziţiile celui răposat să fie incluse ca şi când el ar fi fost în viaţă (cu avantajul că niciunul dintre candidaţi nu -l mai poate contesta).

Dar aceste subtilităţi savante depăşeau înţelegerea ignoranţilor din Kadâi, ei aşteptau să vadă ce o să fie mai departe. Se dă citire depoziţiilor făcute de cel ucis la anchetă, care sunt din nou trecute în procesul-verbal. Începe interogarea acuzaţilor, şi – ce moment jenant!

— Aceştia neagă cu toţii mărturisirile făcute la anchetă.

Nu se ştie cum ar fi procedat în acest caz cei din Sala Octombrie de la Casa Sindicatelor34, dar cei de aici au hotărât fără ruşine să continue! Judecătorul le reproşează: cum aţi putut să mărturisiţi altceva la anchetă? Univer, slăbit, cu o voce abia auzită: „Sunt comunist şi nu pot să povestesc la un proces cu public despre metodele de a interoga ale NKVD-ului”. (Iată şi modelul de proces a la Buharin! Iată ce îi imobilizează: ei au grijă mai mult ca poporul să nu gândească rău despre partid. Dar judecătorii abandonaseră de mult această grijă.) în pauză, Kliughin trece prin celulele inculpaţilor. Lui Vlasov: „Ai văzut cum au făcut pe curvele ticăloşii de Smirnov şi Univer? Tu trebuie să te recunoşti vinovat şi să spui tot adevărul!” – „Numai adevărul! Consimte Vlasov, care încă nu-şi pierduse puterile. Numai acel adevăr că voi nu vă deosebiţi cu nimic de fasciştii germani!” Kliughin turbează de furie: „Ia seama, lepădătură, o să plăteşti cu sânge! * Din clipa asta, Vlasov, care avea unul dintre rolurile secundare, a fost distribuit în rolul principal: inspiratorul ideologic al grupului.

Mulţimea care umplea sala de judecată începe să priceapă când tribunalul se lansează neînfricat să discute problema cozilor la pâine, ceea ce îi durea pe toţi cei de aici (deşi, fireşte, înainte de proces se vânduse pâine cu grămada, şi astăzi n-a fost nici o coadă), întrebare inculpatului Smirnov: „Cunoaşteţi problema cozilor la pâine în raion?” – „Desigur, se întindeau^ de la magazin până la sediul comitetului raional”. – „Şi ce aţi întreprins?” în ciuda chinurilor îndurate, Smirnov îşi păstrase vocea sonoră şi o încredere calmă în dreptatea sa. Acest om cu părul blond, ciolănos, cu faţa sinceră, nu se grăbeşte, şi sala aude fiece cuvânt: „Deoarece toate intervenţiile noastre la organizaţiile regionale nu s-au soldat cu nici un rezultat, l-am însărcinat pe Vlasov, să scrie un memoriu tovarăşului Stalin”. – „De ce nu l-aţi scris dumneavoastră?” (Ei încă nu ştiu!… Au scăpat prilejul!) – „L-am scris împreună, şi eu l-am expediat cu un curier special direct la Comitetul Central, fără a mai trece pe la regiune. Copia se păstrează într-un dosar la comitetul raional”.

*Foarte curând va curge al tău propriu! În liota enkavediştilor lui Ejov va fi prins şi Kliughin, fiind spintecat în lagăr de turnătorul Gubaidulin…

Sala asculta cu sufletul la gură. Curtea intrase în panică, n-ar mai fi trebuit să se pună întrebări, însă cineva a întrebat totuşi:

— Şi ce a urmat?

Da, această întrebare se afla pe buzele tuturor: „Şi ce a urmat?” Smirnov nu plânge, nu jeleşte idealul pierdut (iată ce lipseşte proceselor de la Moscova!). El răspunde cu glas răsunător, liniştit:

— Nimic. N-am primit răspuns.

Vocea lui obosită parcă lăsa să se înţeleagă: de fapt mă şi aşteptam la asta.

N-am primit răspuns! Tatăl şi învăţătorul n-a trimis răspuns! Procesul a atins punctul culminant! A arătat maselor lăuntrul negrii al Căpcăunului! De acum putea fi încheiat! Dar nu, pentru asta trebuia minte şi tact, şi încă trei zile ei vor bate pasul pe locul… Udat.

Procurorul îşi iese din fire: asta-i duplicitate! Deci aşa! Cu o mână aţi sabotat, cu alta aţi îndrăznit să-i scrieţi tovarăşului Stalin! Şi aşteptaţi să vă mai şi răspundă? Să răspundă inculpatul Vlasov, cum a putut să conceapă o asemenea diversiune de coşmar: să stopeze vânzarea făinii? Să stopeze fabricarea pâiniii negre la centrul raional?

Cocoşelul Vlasov nu trebuie invitat a doua oară, se grăbeşte să se ridice de pe bancă şi strigă cu glas tare în toată sala:

— Sunt gata să răspund de asta în faţa tribunalului, dacă dumneavoastră, procuror Karasik, veţi părăsi tribuna acuzatorului şi veţi lua loc alături de mine!

Nu se mai înţelege nimic. Hărmălaie, strigăte. Chemaţi la ordine, ce înseamnă asta…?

Luând cuvântul în felul acesta, Vlasov se apucă să explice pe îndelete:

— Vânzarea făinii şi coacerea pâinii au fost interzise prin hotărârea prezidiului Comitetului Executiv Regional. Procurorul Karasik este membru permanent al prezidiului. Dacă asta este diversiune, de ce n-aţi folosit dreptul de interdicţie al procuraturii? Înseamnă că dumneavoastră sunteţi diversionist înaintea mea…!

Procurorul simte că se sufocă. Curtea, de asemenea, nu se dezmeticeşte. Unul dintre judecători bolboroseşte:

— Dacă va fi nevoie (?), o să -l judecăm şi pe procuror. Astăzi însă vă judecăm pe dumneavoastră

(Cine va avea dreptate? Depinde de rang!) >

— Cer să fie dat jos de la tribuna procurorului! Loveşte mai departe recalcitrantul Vlasov.

Pauză…

Spuneţi, ce importanţă educativă are pentru mase un asemenea proces? Dar ei o ţin pe-a lor. După interogarea inculpaţilor are loc audierea martorilor. Contabilul N.;

— Ce ştiţi despre activitatea diversionistă a lui Vlasov?

— Nimic.

— Cum se poate una ca asta?

— Eu am fost în camera martorilor, n-am auzit ce s-a vorbit aici.

— Nu trebuia să auziţi! Prin mâinile dumneavoastră au trecut multe documente, nu se poate să nu ştiţi.

— Toate documentele erau în ordine.

— Iată aici multe numere din ziarul raional în care se vorbeşte de diversiunea lui Vlasov, iar dumneavoastră nu ştiţi nimic?

— Atunci de ce nu-i interogaţi pe cei care au scris aceste articole?! Responsabila magaziunului de pâine.

— Spuneţi, puterea sovietică are multe cereale?

(Aoleu! Ce poţi răspunde?… Cine îndrăzneşte să spună: n-am numărat?)

— Multe…

— Atunci la dumneavoastră de ce sunt cozi la pâine? *>.; – Nu ştiu…

— De cine depinde asta?

— Nu ştiu…

— Ei, cum nu ştiţi? Cine v-a fost şef?

— Vasili Grigorievici.

— Care, dracu, Vasili Grigorievici? Inculpatul Vlasov! Care va să zică de el depindea.

Martora tace.

Preşedintele dictează grefierului: „Răspuns: Drept consecinţă a activităţii diversioniste a lui Vlasov s-au creat cozi la pâine, în ciuda rezervelor uriaşe de grâne de care dispune puterea sovietică”.

Stăpânindu-şi propriile temeri, procurorul a rostit un discurs lung, plin de mânie. Avocatul apărării s-a apărat mai ales pe sine, subliniind că interesele patriei îi sunt la fel de scumpe ca oricărui cetăţean cinstit.

În ultimul său cuvânt, Smirnov nu a cerut nimic şi nu s-a căit de nimic. După cât se poate reconstitui acum, acesta era un om ferm şi prea sincer ca să răzbată cu capul teafăr prin aprigul an 1937.

Când Saburov a rugat să fie lăsat în viaţă – „nu pentru mine, ci pentru copilaşii mei”, Vlasov l-a tras înciudat de mânecă: „Eşti un prost!”

Iar Vlasov n-a scăpat ultima ocazie de a le mai zice una de la obraz:

— Eu nu vă consider un tribunal, pentru că nu sunteţi decât nişte comedianţi care jucaţi un vodevil cu roluri scrise dinainte. Nu sunteţi decât nişte executanţi ai mârşavei provocări a NKVD-ului. Indiferent ce v-aş fi spus, tot m-aţi fi condamnat la moarte! Cred însă că va veni o vreme, şi voi o să ne luaţi locul!… 1”

De la^şapte seara până la unu din noapte curtea a deliberat şi a redactat sentinţa. În sala clubului ardeau lămpile cu gaz. Aşteptau inculpaţii sub ameninţarea săbiilor, şi vuia norodul, neînduplecându-se să plece acasă.

Pe cât de mult a durat redactarea, tot pe atât a durat şi lectura sentinţei, în care fuseseră îngrămădite cele mai fantastice acte, legături şi intenţii diversioniste. Smirnov, Univer, Saburov şi Vlasov au fost condamnaţi la moarte, doi – la zece ani şi unui – la opt. În afară de aceasta, concluziile curţii cereau demascarea, în Kadâi, şi a unei organizaţii de comsomol diversioniste (n-au întârziat cu arestarea ei; vă amintiţi de tânărul merceolog?), iar în Ivanovo -demascarea centrului organizaţiilor clandestine, care la rândul lui, era subordonat Moscovei (începuse subminarea lui Buharin).

*în general vorbind – este singurul lucru în privinţa căruia s-a înşelat.

După formula solemnă „la moarte!”, judecătorul a făcut o pauză pentru aplauze, dar în sală domnea o tensiune sumbră, nu se auzeau decât suspinele şi plânsetele unor oameni străini, ţipetele şi leşinurile rudelor, încât nici chiar în primele rânduri, unde şedeau membrii de partid, n-au răsunat aplauze, iar asta era deja o necuviinţă. „Vai, Doamne, de ce faceţi asta?” strigau din sală către judecători. Cel mai tare se tânguia soţia lui Univer. Şi în semiîntunericul sălii, în mulţime s-a produs o mişcare. Vlasov a strigat către rândurile din faţă:

— De ce nu aplaudaţi, ticăloşilor? Şi mai ziceţi că sunteţi comunişti!

Politrucul plutonului a venit în fugă şi s-a apucat să-i vâre pistolul în faţă. Vlasov a sărit să-i înhaţe revolverul, s-a apropiat un miliţian şi l-a împins la o parte pe politrucul său, care făcuse o greşeală. Comandantul escortei a dat comanda: „La arme!” – şi treizeci de carabine ale gărzii de miliţieni şi pistoalele enkavediştilor locali s-au îndreptat spre inculpaţi şi mulţime (a făcut impresia că se va năpusti să-i elibereze pe osândiţi).

Sala era luminată numai de câteva lămpi şi semântunericul sporea babilonia generală şi spaima. Mulţimea, definitiv convinsă dacă nu de proces, cel puţin de carabinele îndreptate acum spre ea, strivindu-se cuprinsă de panică, s-a îndreptat nu numai către uşi, dar şi către ferestre. Pârâit de scânduri rupte, zăngănit de geamuri. Aproape strivită în picioare, fără cunoştinţă, soţia lui Univer a rămas să zacă sub scaune până dimineaţa.

Şi totuşi aplauze n-au fost…

Fie-mi îngăduit ca această mică notă să o înclin fetiţei de opt ani – Zoia Vlasova. Îşi iubea tatăl ca pe ochii din cap. N-a mai putut să se ducă la şcoală (era tracasată mereu: „tatăl tău este diversionist!” Ea sărea la bătaie: „Tatăl meu este cel mai bun!”). După proces, a mai trăit doar un an (până atunci nu fusese bolnavă). Tot anul acela n-a râs niciodată, mergea mereu cu capul plecat, şi babele îi preziceau: „Se. Uită în pământ, va muri curând”. A murit de meningită şi înainte de moarte striga mereu: „Unde-i tăticul meu? Daţi-mi-l pe tăticul”

Când numărăm milioanele celor morţi în lagăre, uităm să înmulţim cu doi, cu trei…

Condamnaţii nu puteau fi executaţi îndată după proces, ei trebuiau însă păziţi şi mai straşnic, fiindcă ei acum nu mai aveau ce pierde, dar trebuiau duşi la reşedinţa regională pentru a fi împuşcaţi.

De prima sarcină – escortarea pe uliţa întunecată până la sediul NKVD-ului – s-au achitat în felul următor: fiecare condamnat era însoţit de cinci persoane. Unul ducea felinarul. Altul mergea înainte cu pristolul ridicat. Doi îl ţineau pe osândit de braţe şi în mâna liberă – pistolul, încă unul mergea în urmă cu revolverul aţintit asupra condamnatului.

Restul miliţienilor erau aşezaţi la distanţe egale pentru a preîntâmpina năvala mulţimii.

Acum fiecare om raţional va fi de acord că niciodată NKVD-ul nu şi-ar fi îndeplinit măreaţa lui sarcină dacă ar fi ţinut-o mai departe cu procesele publice.

Iată de ce procesele politice publice nu s-au statornicit în ţara noastră.

Capitolul 11 PEDEAPSA CAPITALĂ PEDEAPSA cu moartea în Rusia are o istorie crenelată, în Codicele lui Alexei Mihailovici, pedeapsa cu moartea era aplicată în cincizeci de cazuri, în regulamentul militar al lui Petru figurau deja două sute de asemenea articole. Elizaveta1 însă, fără să abolească aceste legi privind pedeapsa cu moartea, nu le-a aplicat nici măcar o dată: se spune că la urcarea pe tron ea a făcut legământul să nu execute pe nimeni, şi în toţi cei douăzeci de ani de domnie nu a executat pe nimeni. Deşi a participat la Războiul de şapte ani2, s-a descurcat fără să recurgă la pedeapsa cu moartea! Pentru mijlocul secolului al XVIII-lea, cu o jumătate de secol înainte de ghilotina iacobinilor, este un exemplu uimitor. Este adevărat că noi ne-am făcut obiceiul să ridiculizăm trecutul; nu recunoaştem niciodată în el nici o faptă şi nici o intenţie bună. Astfel şi Elizaveta poate fi uşor ponegrită: că a înlocuit pedeapsa cu moartea prin loviturile de bici, smulgerea nărilor, aplicarea stigmatului „hoţ” şi surghiun pe viaţă în Siberia. Să spunem însă un cuvânt şi în apărarea împărătesei: cum ar fi putut ea să vireze mai brusc în pofida credinţelor împământenite? Poate însă că şi un condamnat la moarte contemporan, ca soarele să nu apună pentru el, ar alege benevol tot acest complex de pedepse, dar noi, din considerente umanitare, nu i -l propunem? Şi poate că pe parcursul acestei cărţi cititorul se va convinge încă o dată că douăzeci, ba chiar şi zece ani de lagăr în zilele noastre sunt mai grei decât pedepsele Elizavetei.

Folosind terminologia actuală, vom spune că Elizaveta avea o concepţie general umană, iar Ecaterina a Il-a – o concepţie de clasă (şi, deci, mai justă). Să nu execuţi chiar pe nimeni i se părea groaznic, se simţea lipsită de apărare. Şi pentru protecţia ei, a tronului şi a regimului, adică în cazuri de ordin politic (Mirovici3, răzmeriţa din timpul ciumei de la Moscova4, Pugaciov), ea a considerat pe deplin oportună pedeapsa cu moartea. Iar pentru infractorii de drept comun, de ce n-ar socoti-o abolită?

Sub Pavel-’, abolirea pedepsei cu moartea a fost confirmată. (Războaie au fost multe, dar regimentele nu au ştiut ce sunt tribunalele militare.) în lunga domnie a lui Alexandru I s-a introdus pedeapsa cu moartea doar pentru crime săvârşite de militari în campanie (1812). (Ni se va replica: dar bătaia mortală cu nuiele? Nimic de zis, asasinate săvârşite în secret au existat, dar poţi să faci un om să moară şi într-o adunare sindicală! Şi totuşi, în ţara noastră de la Pugaciov la decembrişti, nu s-a întâmplat să fie luată viaţa dată de Dumnezeu prin votul unor judecători nici măcar criminalilor de stat.)

De la cei cinci decembrişti6 spânzuraţi, pedeapsa cu moartea pentru crime de stat la noi n-a fost abrogată, ea a fost confirmată de Codurile din 1845 şi 1904, şi a mai fost completată cu codurile penale ale armatei şi marinei, dar a fost abrogată pentru toate crimele judecate de tribunalele obişnuite.

Şi oare câţi oameni au fost executaţi în toată vremea asta în Rusia? Am citat (în capitolul 8) statisticile elaborate de nişte militanţi liberali în anii 1905-1907: în optzeci de ani, 894 de execuţii, adică în medie câte 11 oameni pe an. Să adăugăm şi cifrele mai exacte ale lui N. S. Taganţev*, cunoscător al dreptului penal rus. Până în anul 1905, pedeapsa cu moartea a fost în Rusia o măsură excepţională, în treizeci de ani, din 1876 până în 1905 (perioada celor de la „Narodnaia volia” şi a actelor de terorism, nu a unor intenţii exprimate în bucătăria apartamentului comun; perioada grevelor în masă şi a tulburărilor ţărăneşti; perioada când au fost create şi consolidate toate partidele viitoarei revoluţii) au fost executaţi 486 de oameni, adică 17 pe an în toată ţara. (Asta – laolaltă cu execuţiile de drept comun!)* în anii primei revoluţii şi ai reprimării ei, numărul execuţiilor a crescut brusc, şocând închipuirea ruşilor, stârnind lacrimile lui Tolstoi, indignarea lui Korolenko şi a multor altora: între 1905 şi 1908 au fost executaţi aproximativ 2200 de oameni (patruzeci şi cinci pe lună!). Erau executaţi în special pentru terorism, asasinat, tâlhărie. Aceasta a fost epidemia execuţiilor, cum scrie Taganţev. (La scurtă vreme a fost întreruptă.)

Este ciudat să citeşti că, în 1906, când s-au introdus curţile marţiale, una dintre problemele cele mai complicate a fost: cine să execute? (Neapărat în douăzeci şi patrii de ore de la pronunţarea verdictului.) Dacă cei care trăgeau erau soldaţi de trupă, acest lucru producea impresie nefavorabilă asupra trupelor. Şi deseori nu găseau călăi voluntari. Celor dinaintea revoluţiei nu le-a trecut prin minte că un singur călău, dacă trage în ceafă, poate împuşca mai mulţi dintr-o dată.

Încă de la venirea la putere, Guvernul provizoriu a abolit pedeapsa cu moartea, în iulie 1917 a reintrodus-o pentru armata activă şi zonele din apropierea frontului pentru crime săvârşite de militari, asasinate, violuri, tâlhărie şi jaf (care se întâlneau din belşug în zonele respective). A fost una dintre măsurile cele mai nepopulare, care au contribuit la căderea Guvernului provizoriu. Una dintre lozincile bolşevicilor în preajma loviturii de stat a fost: „Jos pedeapsa cu moartea restabilită de Kerenski!” 7

Se povesteşte că la Smolnâi, chiar în noaptea de 25 spre 26 octombrie s-a discutat dacă unul dintre primele decrete să nu fie cel privind abolirea pe vecie a pedepsei cu moartea. Lenin, atunci, a luat în râs utopismul tovarăşilor săi, el ştia că fără pedeapsa cu moartea nu vor înainta câtuşi de puţin în direcţia noii societăţi. Totuşi, alcătuind guvernul de coaliţie cu eserii de

*N. S. Taganţev, Pedeapsa cu moartea. Sankt-Petersburg, 1913. (Cu „cazul Taganţev” am făcut cunoştinţă în capitolul 8.)

* în Schlisselburg, din 1884 până în 1906 au fost executaţi… 13 oameni.

Stânga, au cedat concepţiilor false ale acestora şi începând din 28 octombrie

1917, pedeapsa cu moartea a fost abolită. Fireşte, din această poziţie „indulgentă” nu putea ieşi nimic bun. (Dar cum au abolit-o? La începutul anului

1918, Troţki a ordonat să fie judecat Alexei Şceastnâi, noul amiral, pentru că a refuzat să scufunde flota din Marea Baltică. Preşedintele Tribunalului Suprem Karklin, în rusa lui stâlcită8, a citit iute verdictul. „Să fie împuşcat în douăzeci şi patru de ore”. Asistenţa din sală a început să se agite: pedeapsa capitală a fost abolită! Acuzatorul Krâlenko a venit cu explicaţia: „De ce vă agitaţi? A fost abolită pedeapsa capitală. Lui Şceastnâi nu-i aplicăm pedeapsa capitală, îl împuşcăm”. Şi l-aţi împuşcat.)

Dacă luăm în consideraţie documentele oficiale, pedeapsa cu moartea a fost restabilită în toate drepturile din iunie 1918, adică nu, nu „restabilită”, ci introdusă pentru a inaugura o nouă eră de execuţii. Dacă admitem că Laţis* nu diminuează cifrele, ci doar că nu are date complete, şi că tribunalele revoluţionare au efectuat aceeaşi treabă pe cale judiciară precum CEKA pe cale extrajudiciară, vom constata că în cele douăzeci de gubernii centrale ale Rusiei, în şaisprezece luni (iunie 1918 – octombrie 1919) au fost împuşcaţi peste 16000 de oameni, adică peste l 000 pe lună*’*. (Cu acest prilej au fost împuşcaţi şi Hrustaliov-Nosar, preşedintele primului Soviet al deputaţilor – Petersburg 1905 – şi acel pictor care a creat schiţa pentru uniforma, inspirată din legendele ruseşti, a Armatei Roşii şi care a fost purtată tot timpul războiului civil.)

Apoi – tribunalele militare revoluţionare, cu cifrele lor tot de mii pe lună. Şi tribunalele căilor ferate (v. Cap. 8, p. 221)

De altminteri, este posibil ca nu prin aceste execuţii singulare, precedate sau nu de o sentinţă şi care ulterior s-au adunat în mii, a cutremurat şi tulburat întreaga Rusie era execuţiilor instaurată în anul 1918.

Şi mai cumplită ni se pare moda părţilor beligerante, apoi a învingătorilor.

— Moda scufundării şlepurilor, încărcate de fiecare dată cu oameni, care nici măcar nu erau număraţi ori înscrişi pe o listă, ori strigaţi la apel, de cele mai multe ori ofiţeri şi alţi ostatici, în Golful Finic, în Marea Albă, în Marea Caspieă, în Marea Neagră, chiar şi în lacul Baikal. Asta nu intră în incursiunea noastră, strict juridică, ci în istoria moravurilor, unde îşi au obârşia toate câte s-au întâmplat în continuare. De-a lungul secolelor istoriei noastre, începând chiar de la cel dintâi Rlurik, oare a mai existat vreo perioadă cu atâtea cruzimi şi cu atâtea asasinate cu câte bolşevicii au însoţit şi încheiat războiul civil?

Ne-ar scăpa un crenel tipic dacă am omite să spunem că pedeapsa cu moartea a fost abolită… În ianuarie 1920, da! Un cercetător poate rămâne chiar încurcat în faţa acestei credulităţi şi slăbiciuni a dictaturii, care s-a privat de paloşul răzbunător, când Denikin hălăduia încă în Kuban, Vranghel în Crimeea, iar cavaleria poloneză înşeua caii, pregătindu-se de campanie. Dar, în primul rând, acel decret era foarte înţelept: el nu se extindea asupra

*Doi ani de luptă. P. 75

*Dacă tot suntem la comparaţii, poftiţi încă una: în cei optzeci de ani de vârf ai Inchiziţiei (1420-1498). În toată Spania au fost condamnaţi la ardere pe rug 10000 de oameni, adică zece oameni pe lună.

Tribunalelor militare revoluţionare, ci doar asupra CEKA şi tribunalelor din spatele frontului. De aceea, cei hărăziţi împuşcării puteau fi deplasaţi mai aproape de locul unde puteau fi împuşcaţi. Aşa, de pildă, pentru istorie, s-a păstrat ordinul: „Secret. Circulară.

Preşedinţilor CEKA şi VEEKA pentru secţiile speciale.

În legătură cu desfiinţarea pedepsei cu moartea, propunem ca toate persoanele care prin diferitele crime săvârşite sunt pasibile de pedeapsa capitală, să fie trimise în zona operaţiilor de lupta, ca loc asupra căruia decretul privind desfiinţarea pedepsei cu moartea nu se extinde.

15 aprilie 1920

Nr. 325/16.756

Şeful secţiei speciale a VEEKA/semnătura/lagoda „în al doilea rând, decretul a fost pregătit prin curăţirea prealabilă a închisorilor (prin împuşcarea în masă a deţinuţilor pasibili de a intra” sub puterea decretului „), în arhive s-a păstrat declaraţia deţinuţilor de la închisoarea Butârki din 5 mai 1920:” La noi, în puşcăria Butârki, după semnarea decretului privind abolirea pedepsei cu moartea, noaptea, au fost împuşcaţi 72 (ie oameni. Această faptă a fost ceva de coşmar prin ticăloşia ei.”