Alexandr Soljenitin

La Kuibâşev, i-au dus la închisoarea de tranzit, i-au spălat şi i-au dus înapoi în acelaşi efectiv la acelaşi vagon. Au fost preluaţi de altă escortă, căreia i s-a predat ştafeta: i s-a explicat cum să intre în posesia lucrurilor, şi până la Novosibirsk a fost reînnoită regula de a-ţi cumpăra propria raţie. (Nu este greu să-ţi închipui că această practică molipsitoare a fost imitată cu uşurinţă în toate divizioanele de escortă.

Când la Novosibirsk i-au dat jos din vagon printre linii, şi un alt ofiţer a venit şi i-a întrebat: „Există reclamaţii împotriva escortei?” toţi s-au pierdut cu firea şi nimeni nu i-a răspuns.

A apreciat just acel prim şef de escortă.

Pasagerii vagon-zak-ului se mai deosebeau de pasagerii unui tren obişnuit şi prin faptul că nu ştiu încotro merge trenul şi la ce gară trebuie să coboare: ei nu au nici bilete şi nici nu au posibilitatea să citească tăbliţele cu itinerarul. La Moscova sunt încărcaţi în vagon la o distanţă atât de mare de peron, încât nici moscoviţii nu pot să-şi dea seama la care gară, dintre cele opt, se află. Deţinuţii stau câteva ceasuri în duhoare şi înghesuială, aşteptând locomotiva de manevră, în sfârşit, vine, duce vagon-zak-ul ca să fie cuplat la o garnitură formată. Dacă e vară, se aud difuzoarele din, gară: „Moscova – Ufa pleacă de la linia a treia… La peronul întâi continuă îmbarcarea pentru Moscova -Taşkent…” înseamnă că este gara Kazan, şi cei care cunosc geografia Arhipelagului şi a traseelor lui, acum explică tovarăşilor: Vorkuta şi Peciora cad, pentru ele se pleacă din gara laroslavl; cad şi lagărele Kirov, şi lagărele Gorki.

: Astfel nimereşte neghina în recolta gloriei. Dar oare e vorba de neghină? Căci nu există lagăre Puşkin, lagăre Gogol, lagăre Tolstoi, însă lagăre Gorki există, şi încă ce mai cuib! Şi separat o mină cu regim de lagăr purtând, numele lui Maxim Gorki” (la patruzeci de kilometri de Elghen)! Da, Alexei Maximâci. Prin inima…

Voastră, tovarăşe, în numele vostru”. Dacă vrăjmaşul nu se predă. Ţi-a scăpat un cuvânt răutăcios şi – gata, nu mai eşti în literatură.

V Moscova nu expediază niciodată în Bielorusia, în Ucraina, în Caucaz, acolo nu ştiu ce să mai facă cu ai lor. Ascultăm mai departe. Au dat plecarea celui de Ufa – al nostru nu s-a mişcat. A pornit şi cel de Taşkent – noi stăm. „Până la plecarea trenului Moscova – Novosibirsk… Persoanele care au însoţit pe călători sunt rugaţi… Biletele călătorilor…” A pornit. Este al nostru! Ce dovedeşte asta? Deocamdată nimic. Poate să fie şi Volga de Mijloc, şi Uralul de Sud. Poate să fie Kazahstanul, cu minele de cupru din Djezkazgan. Poate să fie şi Taişetul, cu fabrica de impregnare a traverselor (unde se spune că creozotul pătrunde prin piele în oase, şi când aburii saturează plămânii – gata, asta-i moartea). Poate fi toată Siberia până la Sovetskaia Găvan. Poate fi şi Kolâma. Şi Norilskul poate fi.

Dacă este iarnă, vagonul este închis ermetic şi difuzoarele nu se aud. Dacă echipa de escortă respectă regulamentul, nici de la ei nu scoţi o vorbă despre itinerar. Şi pornim. Adormim în împletitura de trupuri, în ţăcănitul roţilor şi nu ştiu dacă mâine, pe fereastră, se vor vedea păduri ori întinderi de stepă. Prin fereastra din culoar. De pe cuşeta din mijloc prin grilaj, coridor, două geamuri şi încă un grilaj se văd totuşi nişte linii într-o gară şi o bucăţică de spaţiu care aleargă pe lângă tren. Dacă geamurile n-au îngheţat, uneori se poate citi şi numele gării, vreun Avsiutino sau Undol. Pe unde să fie aceste gări?… Nimeni din compartiment nu ştie. Uneori, după soare, poţi să-ţi dai seama dacă te duc spre nord ori spre răsărit. Este posibil ca în vreun anume Tufanovo să îmbrâncească în compartimentul vostru un delincvent de drept comun jegos, care vă povesteşte că este dus la tribunalul din Danilov şi se teme să nu -l încalţe cu vreo doi ani. Aşa aflaţi că, noaptea, aţi trecut prin laroslavl şi, prin urmare, primul punct de tranzit din drum este Vologda. Şi, negreşit, în compartiment se vor găsi câţiva cunoscători care să savureze cu un aer sumbru, rostind apăsat toate „o” -urile neaccentuate din formula: „Escortei din VOlogda nu-i place să glumească!

Dar aflând direcţia n-aţi aflat nimic: numeroasele puncte de tranzit sunt ca nişte noduri pe firul vostru, din oricare se poate schimba direcţia. Nu te atrage să mergi nici în Uhta, nici în Inta, nici în Vorkuta, crezi ca la şantierul 501 este mult mai bine: cale ferată prin tundră, prin noroiul Siberiei. Numai ea face cât toate.

La vreo cinci ani după război, când valurile deţinuţilor au intrat totuşi pe un făgaş (ori MVD-ul şi-a înmulţit personalul), la minister au izbutit să pună ordine în milioanele de dosare şi de acum fiecare condamnat era însoţit de un plic sigilat în care se afla dosarul lui de închisoare, în acest plic era decupată o fâşie unde se scria pentru escortă itinerariul (mai mult de atât nu trebuiau să ştie, conţinutul dosarelor putea să aibă o influenţă corupătoare). Şi dacă stai lungit pe cuşeta din mijloc, şi sergentul se opreşte din întâmpalre tocmai lângă tine, şi tu te pricepi să citeşti pe dos, atunci poate izbuteşti să desluşeşti că pe cutare îl duc la Kniaj-Pogost, iar pe tine în lagărul de la Kargopol.: Acum alte emoţii, şi mai mari! Cum o fi acest lagăr din Kargopol? Cine a auzit de el?… Ce fel de munci comunei (există munci comune ucigătoare, există şi mai uşoare.) Acolo îţi rămân oasele nu-i aşa?

Şi cum, cum, în zorul plecării, n-ai dat nici un semn de viaţă celor de acasă? Ei te mai cred încă în lagărul de la Stalinogorsk, lângă Tuia. Dacă eşti foarte nervos şi descurcăreţ, poate vei izbuti să rezolvi şi această problemă: vei găsi la careva o bucăţică de un centimetru dintr-o mină de creion, la altcineva o bucată de hârtie mototolită. Ferindu-te să nu te vadă soldatul de pe culoar (nu poţi să te întinzi cu picioarele spre ieşire, doar cu capul), chircit şi răsucit, între zdruncinăturile vagonului, scrii celor dragi că te-au luat pe neaşteptate din locul vechi şi acum nu ştii unde te duc, că de acolo vei trimite doar o scrisoare la un an – să fie pregătiţi, împăturită în triunghi, scrisoarea trebuie s-o iei cu tine la toaletă, la noroc: poate se întâmplă să te ducă acolo când trenul se apropie de o gară sau când pleacă din gară. Poate că escorta de pe platforma vagonului nu va fi atentă şi atunci, repede, apeşi pe pedală, se deschide orificiul de evacuare a murdăriei şi, făcând paravan din propriul corp, arunci scrisoarea în acest orificiu! Ea se va umezi, se va murdări, dar poate să alunece şi să cadă între şine. S-ar putea chiar să scape uscată, curentul dintre roţi o va antrena, ea se va lăsa dusă de vârtej, va nimeri sub roţi ori le va ocoli şi se va coborî lin pe taluzul terasamentului. Poate scapă întreagă, înainte de a cădea peste ea ploaia ori ninsoarea, şi este ridicată de mâna unui om. Şi dacă acesta nu este un îndoctrinai, va îndrepta adresa, va mai întări iiterele sau o va pune într-un alt plic şi, să nu spui vorbă mare, scrisoarea dumitale va ajunge la destinaţie. Da, uneori asemenea scrisori ajung – nefrancate, decolorate, spălate, mototolite, dar din ele răzbate foarte desluşit suferinţa.

Cel mai bine ar fi să încetezi cât mai repede să mai fii acel fraier, un novice ridicol, pradă şi victimă. Există nouăzeci şi cinci la sută şanse ca scrisoarea ta să nu ajungă la destinaţie, însă, chiar dacă ajunge, nu aduce nici o bucurie în casă. Şi ce înseamnă această răsuflare scurtă: pe ore, pe zile, când ai intrat într-o ţară de epos? Timpul care desparte sosirile de plecări se măsoară aici cu deceniile, cu sfertul de secol. N-o să te întorci niciodată în lumea de odinioară! Cu cât te dezobişnuieşti mai iute de cei de acasă, şi ei se dezobişnuiesc de tine – e cu atât mai bine. Şi mai uşor!

Şi pe cât posibil – să ai cât mai puţine lucruri, ca să nu tremuri pentru ele! Să nu ai geamantan, ca să nu ţi -l distrugă escorta la urcarea în vagon (când în compartiment sunt câte douăzeci şi cinci de oameni, ce-ai face în locul lor?). Şi să nu ai cizme noi, şi să nu ai pantofi la modă, nici costum de lână să nu ai: oricum îţi vor fi furate, luate cu forţa, smulse, schimbate fie că eşti în vagon-zak, în dubă sau în camera de primire la închisoarea de tranzit. Cedează-le fără luptă, chit că umilinţa îţi va chinui inima. Dacă ţi le iau cu forţa, te mai alegi şi cu gura însângerată. Sunt detestabile aceste mutre obraznice, apucăturile lor batjocoritoare, aceste otrepe bipede.

— Dar, având un Lucru al tău şi tremurând pentru el, oare nu pierzi posibilitatea rară de a contempla şi înţelege? Crezi că piraţii şi corsarii, marii căpitani idealizaţi de Kipling şi Gumiliov n-au fost şi ei nişte hoţi şi bandiţi? Erau de aceeaşi speţă… Atrăgători în tablourile romantice, de ce aici dezgustă?

Trebuie să-i înţelegi. Puşcăria este pentru ei precum casa părinteasca. Oricât îi mângâie stăpânirea, oricât le îmblânzeşte pedepsele, oricât îi amnistiază – o fatalitate interioară îi aduce iarăşi şi iarăşi aici… Într-o vreme, la noi, dreptul la proprietate a fost prigonit cu mare succes şi în libertate (pe urmă, prigonitorilor înşişi le-a plăcut să aibă) ~ de ce ar trebui să fie tolerat în închisoare? Ai uitat gura căscată, nu ţi-ai mâncat la timp slănina, nu ţi-ai împărţit cu amicii zahărul şi tutunul – acum hoţii şi bandiţii îţi cotrobăie în sacul cu merinde ca să corecteze greşeala ta morală. Dându-ţi nişte scâlcieturi de pantofi în schimbul cizmelor tale de box, o haină pătată, în locul puloverului tău, nici ei nu vor stăpâni multă vreme aceste lucruri: cizmele tale sunt un motiv de a le pierde la cărţi de cinci ori şi de a le recâştiga, iar puloverul îl vor schimba mâine pe un litru de vodcă şi un rotocol de câmat. Peste o zi nu mai au nimic, ca şi tine. Acesta e cel de al doilea principiu al termodinamicii: nivelurile trebuie să se egalizeze…

Să nu aveţi! Să nu aveţi nimic! Ne-au învăţat Buddha şi Hristos, stoicii, cinicii. Oare de ce nu ascultăm, noi cei atât de lacomi, această poruncă simplă? Nu înţelegem că prin avere ne pierdem sufletul?

Mă rog, scrumbia poate să se încălzească în buzunarul tău până la punctul de tranzit, ca să nu cerşeşti apă. Dar pâinea şi zahărul care ţi le-au dat pentru două zile – să le mănânci toate o dată. Astfel nu ţi le va fura nimeni. Şi nu mai ai nici o grijă! Şi eşti liber ca pasărea cerului!

Să ai numai ceea ce poţi să duci întotdeauna cu tine: să ştii limbi străine, să cunoşti ţări, să cunoşti oameni. Iar sacul tău de călătorie să fie memoria ta. Memorează! Memorează! Poate că doar aceste seminţe amare vor răsări cândva.

Priveşte: în jurul tău sunt oameni. Poate pe unul dintre ei o să ţi -l aminteşti pe urmă toată viaţa şi o să-ţi muşti degetele că nu l-ai întrebat nimic. Să vorbeşti cât mai puţin şi să asculţi cât mai mult. De la o insulă la alta ale Arhipelagului se întind şuviţele vieţilor de oameni. Ele se răsucesc, se ating, una de alta într-o singură noapte, iată, ca în acest vagon care ţăcăne, pe urmă se despart din nou pentru totdeauna, dar tu apleacă-ţi urechea şi ascultă zumzetul lor uşor şi ţăcănitul uniform de sub vagon. Acesta-i zgomotul pe care -l iscă vârtelniţa vieţii!

Câte poveşti neobişnuite vei auzi aici, şi cât o să mai râzi! F Iată, acest francez micuţ de lângă zăbrele: ce se tot învârte? De ce se tot miră? Ce nu poate să înţeleagă? Să-i explicăm! Dar apoi să -l şi întrebăm: cum a nimerit aici? S-a găsit cineva care ştia limba franceză şi aflăm astfel ca Max Santerre este un soldat francez. Tot aşa vioi şi curios era şi în libertate, în a sa douce France. I s-a spus cu binele să nu se mai învârtă pe lângă punctul de tranzit pentru ruşii care se repatriau, dar el a continuat să dea târcoale. Atunci sovieticii l-au invitat să bea, şi de la un moment dat el nu-şi mai aminteşte nimic. S-a trezit în avion, pe pardoseală. A văzut că era îmbrăcat în tunică şi pantaloni de soldat al Armatei Roşii, iar deasupra lui – cizmele soldatului din escortă. Acum i-au dat zece ani de lagăr, dar, fireşte, asta e o glumă proastă, totul se va lămuri nu-i aşa… O, da, se va lămuri, drăguţule, aşteaptă! (va mai primi o condamnare şi în lagăr: douăzeci şi cinci de ani, şi din lagărul Oziornâi nu va fi eliberat decât în 1957.) Cu astfel de cazuri, în anii 1945-1946, nu impresionai pe nimeni.

Aceasta a fost o istorioară franco-rusă, iată însă una ruso-franceza. Ba nu, este pur rusească, pentru că cine, în afară de urt rus, ar putea avea în viaţă un drum atât de întortocheat? În toate timpurile la noi au crescut oameni care nu încap, debordează, ca Menşikov^ în izba din Beriozovo cum l-a pictat Surikov10. Să -l luăm, de pildă, pe Ivan Kovercenko: este şi subţirel, şi statură mijlocie, dar tot nu încape. Pentru că este o mândreţe de băiat, cu sânge clocotitor, în care dracu a mai adăugat şi nişte horilcă. Povesteşte cu plăcere despre el, şi, bineînţeles, râzând. Asemenea povestiri sunt o comoară, să tot asculţi. E drept, multă vreme nu poţi să ghiceşti: de ce l-au arestat şi de ce este un politic, însă din calificativul „politic” nu trebuie să faci o insignă de festival. Nu-i totuna cu ce greblă ne-au adunat?

Cum bine ştie toată lumea, nemţii au fost cei care pregăteau pe ascuns războiul chimic, nu noi. Din această pricină, la retragerea noastră din Kuban, a fost foarte neplăcut că din vina unor gură-cască de la aprovizionarea cu muniţii am abandonat pe un aerodrom stive întregi de bombe chimice, şi nemţii puteau să însceneze un scandal internaţional. Atunci, douăzeci de paraşutişti, sub comanda locotenentului major Kovercenko, originar din Krasnodar, au fost lansaţi în spatele liniilor germane, ca să îngroape în pământ aceste bombe atât de periculoase. (Ascultătorii au început să caşte, căci au ghicit ce a urmat: el a căzut prizonier, iar acum este trădător de patrie. Câtuşi de puţin!) Kovercenko şi-a îndeplinit în mod strălucit misiunea, a trecut îndărăt linia frontului cu cei douăzeci de ostaşi, fără pierderi, şi a fost propus să fie făcut Erou al Uniunii Sovietice.

Formalităţile însă durează uneori o lună, chiar şi două, dar dacă tu nu încapi în acest Erou? „Eroul” este acordat unor băieţi cuminţi, cei dintâi la pregătirea de luptă şi politică. Dar dacă ţie îţi arde sufletul să bei ceva şi n-ai ce? Dacă eşti Erou al întregii Uniuni, atunci de ce, ticăloşii, se zgârcesc şi nu-ţi dau în plus un litru de vodcă? Ivan Kovercenko a încălecat şi, fără să ştie nimic de Caligula, a urcat cu calul la etajul întâi de la comisariatul militar orăşenesc, la comandant: dă-mi, zice, un bon pentru vodcă! (A crezut că aşa va fi mai impunător, va semăna mai mult cu un erou, şi nu va putea fi refuzat.) Pentru asta l-au arestat?

— Nu, nicidecum! Pentru asta a fost retrogradat de la Erou la Drapelul Roşu.

Kocervenko avea mare poftă de băut, dar nu găsea întotdeauna şi trebuia să-şi pună mintea la contribuţie, în Polonia i-a împiedicat pe nemţi să arunce în aer un pod, şi a avut sentimentul că acest pod ar fi al lui şi până la venirea comandamentului nostru a instituit pentru polonezi taxă de trecere – pentru persoane şi vehicule: dacă nu eram cu, acum nu -l mai aveaţi, păcătoşilor! Douăzeci şi patru de ore a încasat această taxă (pentru vodcă), dar s-a plictisit, apoi – cât putea să stea acolo? Aşa că le-a propus polonezilor localnici o soluţie drepată: să le vândă lor podul. (Şi pentru asta l-au băgat la închisoare?

— Nu-u!) Nu cerea preţ mare, dar polonezii erau nişte zgârciţi, au refuzat Şi pan ^căpitanul Kovercenko a renunţat la pod, să vă ia dracu, traversaţi gratis!

În anul 1949 se afla în Poloţk, şef al statului major al unui regiment de paraşutişti. Aici, cei de la secţia politică a diviziei nu -l aveau deloc la inimă pe maiorul Kovercenko, pentru că desconsidera educaţia politică. Odată le-a cerut o caracterizare ca să intre la Academia Militară, dar când i-au dat-o, după ce a parcurs-o dintr-o privire, le-a azvârlit-o pe masă. „Cu această caracterizare pot să mă duc la banderovişti, nu la Academie!” (Pentru asta…?

— Pentru asta ar fi putut încasa zece ani, dar a scăpat) Aici s-a mai adăugat şi faptul că a acordat ilegal o permisie unui soldat Şi că a condus beat o camionetă şi a distrus-o. Şi i-au dat zece. Zile de arest Dar era păzit de ostaşii lui, care îl iubeau ea pe Dumnezeu, şi ei îl lăsau să-şi petreacă noaptea în sat. Ar fi suportat arestul, dar secţia politică a început să -l ameninţe cu tribunalul! Această ameninţare l-a tulburat profund şi l-a jignit crunt pe Kovercenko: va să zică aşa merge treaba – eşti bun să le îngropi bombele, dar pentru o prăpădită de camionetă, treci la zdup, Ivane! Noaptea, a ieşit pe fereastră, a mers pe Dvina, unde ştia că un amic al său are ascunsă o barcă cu motor şi – dus a fost S-a dovedit că nu era un. Beţivan cu memorie scurtă: pentru tot ce-i făcuse secţia politică voia acum să se răzbune; în Lituania a abandonat barca, s-a dus la lituanieni şi i-a rugat: „Fraţilor, duceţi-mă la partizani! Primiţi-mă, n-o să vă pară rău, o să le arătăm noi lor!” Dar lituanienii au crezut că este un agent provocator.

Ivan avea la el un acreditiv. Şi-a cumpărat un bilet pentru Kuban, însă pe când se apropia de Moscova s-a îmbătat criţă la vagonul restaurant Ieşind din gară, a aruncat o privire spre Moscova şi i-a poruncit unui taximetrist: „Du-mă la ambasadă!” – „La care?” – „Să le ia dracu, la oricare”. Şi şoferul l-a dus

— Ce ambasadă? „–” Franceză „.” Foarte bine”.

Poate că ideea lui cu ambasada se schimbase, şi intenţiile lui erau acum altele, dar vigorarea şi îndemânarea nu-i slăbiseră deloc: nu l-a speriat pe miliţianul de la poartă, a dat colţul într-o străduţă ş^ a sărit gardul de două ori mai înalt decât el. În curtea ambasadei a mers mai uşor: nimeni nu l-a zărit şi nu la reţinut, a trecut printr-o cameră, prin alta, şi a dat peste o masă întinsă. Erau multe bunătăţi pe masă, dar cel mai mult î-au impresionat perele, i se făcuse dor de pere, şi a început să îndese prin toate buzunarele. Atunci au intrat stăpânii să se aşeze la cină. „Hei. Francezilor! A atacat primul Kovercenko şi a început să strige la ei. Nu ştiu de ce i se părea lui că Franţa nu făcuse nimic bun în ultima sută de ani.

— Voi de ce nu faceţi revoluţie? De ce vreţi să -l aduceţi la putere pe de Gaulle? Iar noi vă aprovizionăm cu grâu din Kuban! Dar gata, nu mai ţine! „–” Dar cine eşti dumneata? De unde ai apărut? „au întrebat francezii uimiţi. Kovercenko nu s-a pierdut cu firea şi a răspuns pe un ton plin de siguranţă.” Maior al MGB-ului „. Francezii s-au arătat îngrijoraţi:” Oricum, nu era nevoie să intraţi cu forţa în ce problemă? „ Să mă pupaţi în…!” le-a spus-o verde-n faţă Kovercenko, din tot sufletul.

Şi s-a mai grozăvit puţin în faţa lor, dar a observat că din camera vecină, cineva telefonează în legătură cu el. Şi a fost îndeajuns de treaz să înceapă retragerea, dar perele au început să-i cadă din buzunare, şi un hohot de râs infamant a răsunat în spatele lui…!

A avut puteri nu numai să plece de la ambasadă întreg şi nevătămat, dar să ajungă chiar ceva mai departe. A doua zi, de dimineaţă, s-a trezit la gara Kiev (nu cumva se pregătea să plece în Ucraina Occidentală?) Şi numaidecât l-aţi şi înhăţat.

La anchetă l-a bătut însuşi ministrul Abakumov, tot spatele îi era o rană. Fireşte, ministrul nu l-a bătut pentru pere, şi nici pentru reproşul just adresat francezilor, ci încerca să afle cine şi când l-a recrutat. I-au dat douăzeci şi cinci de ani…

Multe asemenea povestiri se pot auzi, dar, ca orice alt vagon, vagon-zak-ul se linişteşte o dată cu noaptea. Noaptea nu aduce nimic, nici peşte, nici apă, nici învoire la toaletă.

Şi atunci, ca orice alt vagon, este năpădit de zgomotul uniform al roţilor, care nu deranjează câtuşi de puţin liniştea în acel moment, dacă şi escorta a plecat din coridor, din compartimentul al treilea de bărbaţi se poate vorbi cu cel de al patrulea al femeilor.

Conversaţia cu o femeie în puşcărie este un lucru cu totul deosebit. Ea conţine ceva solemn, chiar dacă discuţi despre articole şi condamnări.

O astfel de conversaţie a durat o noapte întreagă, şi iată în ce împrejurări. Era în iulie 1950. Compartimentul femeilor ducea lipsă de pasagere, în el nu se afla decât o tânără, fiica unui doctor din Moscova, care primise 58-10. În compartimentele bărbaţilor s-a stârnit zarvă: escorta s-a apucat să înghesuie toţi zeki din trei compartimente în două (greu de spus câţi îngrămădiseră acum într-un compartiment). Pe urmă, au introdus un infractor care nu semăna câtuşi de puţin cu un deţinut. Mai întâi că nu era tuns: părul lui blond-auriu ondulat, tot numai cârlionţi, părea o provocare pe capul lui mare, rasat Era tânăr, chipeş, purta uniformă militară engleză. A fost condus pe coridor cu o nuanţă de respect (escorta se fâstâcise, citind intrucţiunile de pe plicul cu dosarul lui), şi fata a izbutit să remarce toate acestea. El însă nu a văzut-o (şi ce rău i-a părut pe urmă!). După zgomot şi tevatură şi-a dat seama că pentru el s-a eliberat un compartiment special, alături de ea E clar că nu trebuie să comunice cu nimeni. Cu toate acestea ea dorea să vorbească cu el. Din compartiment nu te poţi vedea unul cu altul, dar te poţi auzi dacă este linişte. Seara, târziu, când totul se potolise, fata l-a chemat încetişor (sau poate mai întâi a cântat încetişor. Pentru asta escorta trebuia s-o pedepsească, dar se-liniştiseră cu toţii, pe culoar nu mai era nimeni). Necunoscutul a auzit-o şi, învăţat de ea, s-a aşezat la fel. Şedeau acum spate în spate, rezemându-se de aceeaşi scândură groasă de trei centimetri, dar vorbeau prin grilaj, încet, făcând înconjurul acestei scânduri. Capetele şi buzele lor se aflau atât de aproape, de parcă se sărutau, dar numai că nu se puteau atinge unul pe celălalt.

— Nici nu se puteau vedea.

Eric Arvid Andersen înţelegea ruseşte acceptabil, vorbea cu multe greşeli, însă finalmente izbutea să transmită ideea. I-a povestit fetei uluitoarea lui Poveste (o s-o ascultăm la punctul de tranzit), iar ea lui – povestea simplă a unei studente din Moscova, condamnată în virtutea articolului 58-10. Arvid însă era captivat, a început s-o întrebe de tineretul sovietic, de viaţa oamenilor sovietici, şi a aflat cu totul altceva decât ştia înainte din ziarele occidentale de stânga şi din vizita lui oficială aici.

Au vorbit toată noaptea, şi toate s-au potrivit în noaptea asta pentru Arvid: neobişnuitul vagon pentru deţinuţi într-o ţară străină; şi ţăcănitul nocturn, armonios, al trenului, care găseşte mereu ecou în inima noastră; şi vocea melodioasă, murmurul, răsuflarea fetei lângă urechea lui, atât de aproape, iar el nici nu putea s-o vadă! (De fapt, de un an şi jumătate nu mai auzise o voce de femeie.) Şi contopit cu această fată nevăzută (şi probabil, şi desigur, şi negreşit frumoasă), el a putut pentru prima dată să vadă Rusia, şi glasul Rusiei i-a spus toată noaptea adevărul. Se poate şi astfel cunoaşte o ţară pentru prima dată… (Dimineaţa avea să vadă prin fereastră acoperişurile ei negre, de paie, în timp ce asculta murmurul trist al tainicei călăuze.)

Căci toate acestea sunt Rusia: şi deţinuţii pe şine, care au refuzat să facă plângere, şi fata din spatele compartimentului stalinist; şi escorta care s-a dus la culcare; perele, căzând din buzunar, bombele îngropate şi calul cocoţat la etajul întâi…

— Jandarmii! Jandarmii! Strigau deţinuţii cu bucurie. Se bucurau că mai departe vor fi însoţiţi de jandarmii mai cumsecade, nu de escortă.

Iar am uitat să pun ghilimelele. Acestea ni le povesteşte însuşi Korolenko*. Este drept că nouă nu ne făcea nici o plăcere vederea chipielor albastre.

Însă, dacă ţi-a bătut sorocul în vagon-zak, eşti bucuros să vezi pe oricine.

Într-o haltă mică, unui pasager obişnuit îi este greu să urce în tren, dar să coboare – deloc, arunci bagajul şi sari. Nu acelaşi lucru se întâmpla cu deţinutul. Dacă garda închisorii locale sau miliţia nu vin după el ori întârzie cu două minute.

— Salutare!

— Trenul a pornit, şi acum acest deţinut păcătos este cărat până la următorul punct de tranzit. Şi este bine să fie până la următorul punct de tranzit – acolo îţi vor da să mănânci. Altfel, eşti dus până la sfârşitul rutei vagonului, vreo optsprezece ore în compartimentul gol, apoi vei porni îndărăt cu o încărcătură nouă, şi din nou poate că nu vin după tine, şi din nou mergi până la capăt! Şi în timpul ăsta nu primeşti de mâncare! Fiindcă ţi s-a dat raţia până la primul punct de recepţie, contabilitatea nu are nici o vină că închisoarea n-a trimis după tine, acum figurezi în listele Tulunului. Şi escorta nu este obligată să-ţi dea din pâinea ei. Şi te plimbă aşa de şase ori (au fost cazuri!): Irkutsk – Krasnoiarsk, Krasnoiarsk – Irkutsk, Irkutsk – Krasnoiarsk, şi când pe peronul Tulunului zăreşti chipiul albastru eşti gata să-i sari de gât: mulţumesc, scumpule, că m-ai scos din încurcătură!