Alexandre Dumas

„Cât despre nenorociţii ce mor prin şanţuri, vina este Şa voastră, care aţi avut cruzimea să-i izgoniţi, cu riscul de a fi ucişi de mine. Dacă au primit ceva ajutoare, '. Aceasta din mila mea, iar nu din a voastră; şi pentru că cererea voastră este atât de îndrăzneaţă, văd că nu sunteţi la prea mare ananghie; îi vui lăsa deci în grija voastră pentru a vă ajuta să vă mâncaţi proviziile. Cât despre asalt, îl voi da atunci când voi crede de cuviinţă şi nu trebuie să vă dau vouă socoteala.

— Dar, sire, urmară deputaţii, în cazul în care ¦am fi însărcinaţi de concetăţenii noştri să vă predăm oraşul, care ar fi condiţiile voastre?

Un zâmbet de triumf trecu pe faţa regelui.

— Condiţiile mele, răspunse el, ar fi acelea ce se acordă unor oameni prinşi cu arma în mină şi unui oraş cucerit: oameni şi oraş la bunul meu plac.

— Atunci, sire, ziseră ei cu un aer resemnat, în locul vostru să se îndure cerul de noi, căci bărbaţi şi femei, bă-itrâni şi copii, vom pieri toţi până la cel din urmă, dedt să ne predăm în asemenea condiţii.

După care făcură o plecăciune respectuoasă şi, ple, când de la rege, comunicară spusele acestuia locuitorilor oraşului, care le aşteptau cu nerăbdarea agoniei.

Un singur strigăt răsună din mijlocul tuturor locuitorilor: mai bine să trăiască sau să moară luptând decât să ajungă În robia şi la bunul plac al englezilor. Drept urmare, se notări ca, în noaptea următoare, să dărâme o bucată de zid, să dea foc oraşului, să aşeze în mijlocul lor femeile şi copiii şi, cu sabia în mână, să străbată întreaga armată engleză, mergând unde i-o duce Dumnezeu.

Chiar În aceeaşi seară, Henric al Angliei află despre această eroică hotărâre; Guy le Boutillier i-o aduse la cunoştinţă. El voia oraşul, nu cenuşa lui; trimise aşadar asediaţilor un crainic aducător al condiţiilor următoare, care au fost citite în piaţa publică: Prin cea dintâi, burghezii şi locuitorii oraşului Rouen trebuiau să plătească suma de trei sute cincizeci şi cinci de mii de scuzi de aur cu emblema Franţei.

O acceptară.

Prin a doua. Regele pretindea ca trei oameni să-i fie predaţi la discreţia sa. Aceştia erau: Seniorul Robert de Linei, vicar general şi arhiepiscop de Rouen; Jean Jourdain, comandantul artileriei; Alain Blanchard, comandantul trupei de ostaşi.

Un strigăt de indignare şi de refuz ieşi din toate piepturile; Alain Blanchard, Jean Jourdain şi Robert de Linet ieşiră din rânduri.

— Asta este treaba noastră. Iar nu a voastră. Noi ne învoim să ne predăm regelui Angliei; asta nu priveşte pe nimeni; lăsaţi-ne să trecem.

Poporul se dădu la o parte şi cei trei martiri luară drumul spre tabăra engleză.

Prin cea de-a treia, regele pretindea, de la toţi cetăţenii fără deosebire, credinţă. Lealitate, ascultare şi jură-mint, pentru el şi urmaşii săi, făgăduind, din partea lui, să-l apere împotriva oricărei forţe sau violenţe, şi să le păstreze privilegiile, scutirile şi libertăţile pe care le căpătaseră de pe vremea regelui Ludovic. Cât despre cel a căror dorinţă ar fi să părăsească oraşul pentru a scăpa de această condipie, nu puteau ieşi decât cu veşmintele pt care le purtau, restul bunurilor fiind confiscate în folosul regelui; ostaşii trebuiau sa se ducă unde îi va plăcea învingătorului să-i trimită şi să pornească pe drumul ce} i se va porunci, pe picioare, cu un toiag în mină, ca nişte pelerini sau ca nişte cerşetorL Această condiţie era crudă, totuşi trebuiră să o accepte.

După ce juraseră că vor respecta acest tratat, regele Îngădui asediaţilor, care mureau de foame, să vină să caute hrană în tabăra sa; totul se găsea în atât de mare belşug, incit carnea unei oi întregi nu se vindea decât cu treizeci de centime pariziene. \par întâmplările pe care le-am povestit se petreceau în ziua de 16 ianuarie 1419

În seara de IU, ajunul zilei stabilite de regele Angliei pentru a-şi face intrarea în oraşul supus, ducele de Bretania, care nu avea cunoştinţă de predarea rtouen-ului, sosi în tabăra lui Henric, pentru a-i propune, împreună cu ducele de Burgundia, q întrevedere în legătură cu ridicarea asediului.

Regele Henric îi lăsă în neştiinţa lui, îi spuse că îi va da răspunsul a doua zi, şi îi ţinu tovărăşie întreaga seară.

A doua zi, la 19 ianuarie, la ora opt dimineaţa, regele intră în cortul ducelui şi îi propuse o plimbare pe dealul Sfânta Ecaterina, de unde se vede întregul oraş Rouen. Un paj se afla la ieşire, ţinând de frâu doi cai frumoşi, unul pentru rege, celălalt pentru duce. Acesta se învoi la plimbare, nedâjduind că, fiind singur cu regele, ar prinde un moment prielnic pentru a-l face să aprobe întrevederea pe care i-o cerea.

Regele îşi conduse oaspetele pe versantul de apus al dealului. O ceaţă deasă, ce se ridica din Sena, acoperea oraşul în întregime; însă Ja primele raze ale soarelui, o pală de vânt care venea dinspre nord, împrăştie norii care se îndepărtară repede ca o maree ce se retrage, lăsând vederii putinţa să îmbrăţişeze măreaţa panoramă ce se deschidea din dreptul unde se mai află şi astăzi urmele unei tabere romane, căreia i se zice [nbara lui Ceznr.

1 SUI nou.

— Stil vechi. Anul nu începea decil la -8 aprilie. ÎN. AJ.

Privirile ducelui de Bretania îmbrăţişară cu admiraţie acest întins tablou: la dreapta, un lant de coline acoperite de vii, impestriţale cu sate, mărgineşte vederea; în faţă, cursul Senei se târăşte şi se roteşte prin vale, parcă ar fi o uriaşă bucală de slofă desfăşurată şi unduitoatt. Apoi, luminându-se mereu, se dure să se piardă într-un orizont atât de larg, încât înapoia lui se ghiceşte oceanul; La stingă se întind, ta un cuvur, bogatele şi întinsele timpii ale Normandiei. Înfigându-se în mare ca. O peninsulă, unde, cu privirile aţintite spre Anglia, stă neclintit de veghe Chorbourg-uL santinela Franţei.

Dar abia după ce îşi aruncă ochii spre mijlocul tabloului, privirea lui se opri de această dată asupra unui spectacol pe cât de ciudat pe atât de neaşteptat.

Oraşul, trist şi supus era culcat la picioarele sale: nici un steag nu flutura pe ziduri; toate porţile erau deschise; garnizoana dezarmată aştepta pe străzi, ceea ce îi va plăcea învingătorului să-i poruncească; întreaga armată engleză, dimpotrivă, era sub arme. Cu stindardele desfăşurate, caii tropăind din picioare, trompetele răsu-nând: centură de fier care strângea oraşul dincolo de centura-i de zi duri.

Ducele de Bretania ghici adevărul. Îşi lăsă umilit capul pe piept; o parte din ruşinea ce împovăra Franţa se revărsa asupra lui, al doilea vasal al regatului, a doua floare a coroanei.

Regele Henric se făcu că nu bagă de seamă ce se petrecea în inima ducelui; chemă un scutier, îi dădu în şoaptă câteva porunci şi scutierul plecă în galop.

Un sfert de oră mai târziu, ducele de Bretania văzu garnizoana pornind. După înţelegerile stabilite, toţi erau cu capetele şi picioarele goale şi purtau un toiag în mână. Teşiră pe poarta Podului şi fură conduşi, de-a lungul Senei, până la podul Sfântul Gheorghe, unde se aflau câţiva vătăşei puşi acolo din porunca regelui; îi percheziţionau pe cavaleri şi pe ustaşi, luându-le aur, argint şi bijuterii şi dându-le în schimb zece centime pariziene. Unora chiar le smulgeau veşmintele îmblănite sau garnisite cu găitane aurite şi îi sileau să îmbrace în locul lor haine de postav gros sau de catifea proastă. Atunci cei care veneau din urmă, văzând cum erau trataţi cei din

! Fată, îşi aruncau bijuteriile, pungile eu bani şi lucrurile mai de prct în Sena. Decât Să-şi vadă agoniseala trecând ' fu mâinile duşmanului.

După ce întreaga garnizoană trecu dincolo de podul Sfântul Ghonrgho. Regele se întoarse spre ducele de BreL ţania.

— Senior duce, îi zise el zâmbind, vrei să intri împreună cu mine în oraşul meu Rouen 7 Vei fi binevenit.

— Sire, vă mulţumesc, răspunse, ducele de Bretania, dar nu voi face parle din suita voastră. Sunteţi învingător, este adevărat, dar eu nu sunt încă un învins'

Zieând acestea, deseălecă de pe calul pe care i-l împrumutase regele Henric. Cu toate stăruinţele acestuia de. A-l primi sub formă de dar, declarând că avea să-şi aştepte 1 acolo suita, şi că nici un considerent omenesc nu l-ar putea sili să pună piciorul într-un oraş care nu mai apari ţinea regelui Franţei.

— Păcat, zise Henric jignit de această dârzenie. Căci mâine ai fi putut asista la un spectacol frumos; capetele a trei ticăloşi care s-au împotrivit asediului vor cădea [în marea piaţă a oraşului.

După care dădu pinteni calului, fără să-şi ia rămas bun de la duce, care rămase singur, aşteptându-şi oamenii şi caii, ll văzu pe rege îndreptându-se spre oraş urmat de un paj care, în loc de steag, purta în vârful unei lănci o: coadă de vulpe, îi ieşise în întâmpinare clerul, îmbrăcat. În odăjdii şi ducând mai multe moaşte. Il conduseră, cân-tând până la catedrala Notre-Dame unde, în genunchi rosti discursul de mulţumire în fata marelui altar, reluând astfel în stăpânire oraşul Rouen, pe care regele Filip August, strămoşul lui Ludovic cel sfânt, il răpise, cu două sute cincizeci de ani mai înainte, lui loan Fără-Ţară, când cu prilejul morţii nepotului său Arthur – bunurile îf f useseră sechestrate.

Între timp, suita ducelui de Burgundia îl ajunse.

Încaleca numaidecât, aruncă o ultimă privire spre oraş. Scoase un oftat adânc gândindu-se la viitorul Franţei, şi porni în galop fără să se mai uite înapoi.

A doua zi, aşa cum spusese regele Angliei, capul lui Alain Blanchard căzu în piaţa publică din Rouen, Ro beri de Linct şi Jean Jourdain se răscumpărară cu o mare sumă de bani.

Guy. Trădătorul, fu numit locotenent al ducelui de Glocester, care luase conducerea oraşului cucerit. Depuse jurământ de credinţă regelui Henric care, două luni mai târziu, îi dărui drept răsplată rastelul şi moşiile văduvei seniorului de la Roche-Guyon, ucis în bătălia de la Azincourt, în ceea ce priveşte Anglia, era un act de dreptate; căci această nobilă şi frumoasă femeie refuzase să depună jurământ regelui Henric Avea doi copii mici, dintre care cel mai în vârstă nu avea decât şapte ani; avea un castel aproape regal şi o avere pe care o putea râvni orice ducesă; trăia în mijlocul moşiilor şi vasalilor săi cu un Iun de suverană; părăsi totul, castel, moşii, vasali. Îşi luă copiii ţinându-l pe fiecare cu câte o mână, îmbrăcă o rochie de pânză şi porni să străbată drumurile, preferind să cerşească pline pentru ea şi pentru ei. Mai degrabă decât să ajungă soţia lui Guy le Boutillier şi să se dea pe mina foştilor şi veşnicilor duşmani ai regatului.

Dacă am. Stăruit atât de mult asupra amănuntelor asediului de la Rouen. Am făcut-o pentru că luarea acestui oraş era un eveniment nefericit Bare a avut un grabnic şi grozav răsunet în întreg regatul. Începând din ziua aceea englezii au pus cu adevărat amândouă picioarele pe pământul Franţei, din care stăpâneau cele două extremităţi, Guiana prin credinţă şi omagiu, Normandia prin drept de cucerire. Cele două trupe vrăjmaşe nu aveau decât să meargă una înaintea alteia pentru a se întâlni şi a străbate Franţa, cum străbate spada inima. Întreaga ruşine a luării Rouen-ului căzu asupra ducelui de Burgundia, care a văzut cum cade această capitala1, care nu avea decât să întindă mâna spre a o salva, şi care n-a făcut-o. Prietenii nu ştiau ce nume să dea acestei nepăsări ciudate; duşmanii o numiră trădare. Cei care îl înconjurau pe delfin găsiră din această situaţie noi arme împotriva ducelui, căci, dacă nu le predase el, cel puţin lăsase să fie luate cheile de la poarta prin care englezii puleau intra în Paris; dar spaima a fost atât de mare, încât douăzeci şi şapte de oraşe din Normandia şi-au deschis porţile, când au aflat de căderea capitalei lor 1.

Când parizienii au văzut aceste lucruri şi că inamicul nu se mai afla decât la treizeci de leghe de oraşul lor, parlamentul. Universitatea şi burghezii au trimis o solie fa ducele Jean; îl rugau să revină cu regele* regina şi întreaga armată, penlru a apăra capitala regatului. Singurul răspuns al ducelui a fost să-l trimită pe nepotul său, Filip, conte de Sainl-Pol, în virată de cincisprezece ani, cu titlul de locotenent al regelui şi cu sarcina de a conduce treburile războiului în Normandia, lle-de-FranceT Picardia, circumscripţiile Scnlis, Meaux, Melun şi Chartres. Când il văzură în oraş pe acel copil care era trimis să-i apere, se gândiră că erau şi ei părăsiţi ca şi fraţii lor din Rouen; astfel că şi aici, începură toţi să cârtească împotriva onoarei ducelui de Burgundia.

XXV într-o frumoasă dimineaţă de la începutul lui mai al anului următor, o barcă elegantă, cu prora în forma unui git de lebădă, cu pupa adăpostită de un cort împodobii cu flori de crin şi având deasupra un pavilion cu stema Franţei, cu ajutorul a zece vâslaşi şi a unei mici pânze, aluneca întocmai ca o pasare de apă pe suprafaţa râului Oise. Perdelele cortului erau deschise spre miazăzi, pentru. A lăsa să pătrundă până la persoanele pe care le adăpostea din toate celelalte părţi, raza matinală a unui proaspăt soare de mai şi prima adiere alit de îmbălsămată a vân-lului, călduţ şi dătătur de viaţă al primăverii. Sub acest cort două femei stăteau aşezate sau mai degrabă culcate pe un. Bogat covor de catifea albastră brodată cu aur, spri jinindu-se cu spatele pe ni>te perne din aceeaşi stofă şi, înapoia lor, o a treia stătea respectuoasă în picioare.

Desigur, ar fi fost greu să se găsească în restul regatului trei femei care să-şi poată disputa cu acestea premiul frumuseţii, căci se pare că întimplarca voise să adune în acest spaţiu strimt trei dintre cele mai accentuate şi mai deosebite tipuri. Cea mai în vârslă este cunoscută cititorilor noştri prin descrierea pe care i-am făcut-o; dar în momentul acela, faţa-i palidă şi trufaşă era acoperită de un colorit artificial, pe care il datora reflexului strălucitor al stofei roşii a cortului, Îndărătul căruia izbeau razele soarelui şi care adăuga înfăţişării sale o expresie ciudată. Aceasta era Isabela de Bavaria.

Copila care se afla culcată la picioarele sale, al cărei cap se odihnea pe genunchii ei, ale cărei minute le ţinea strlose într-una din mâinile sale, al cărei păr în bucle mari împodobite cu perle ieşea de sub o pălărie aurită, ai cărei ochi, catifelaţi ca ai italiencelor, aruncau, atunci când zâmbeau pe jumătate, nişte priviri atât de hlânde incit păreau nepotrivite faţă de culoarea lor închisă, era tinăra Caterina. Dulcea şi alba porumbiţă care avea să iasă din barcă spre a aduce ramura de măslin celor două naţiuni.

Cea care stătea în picioare înapoia celorlalte două, era domnişoara de Thian, doamnă de Giae; cap blond bătând în roz, pe jumătate aplecat pe un umăr gol; talie subţirică ce părea gata să se frângă la cea mai mică adiere; gură şi picioare de copil, corp vaporos, înfăţişare de înger.

În faţa ei, rezemat de catarg, cu o mână pe minerul spadei, cu cealallă finind o bonetă de catifea garnisită cu blană de jder, un bărbat contempla acest tablou de Al-bane 2: era ducele Jean de Burgundia.

Seniorul de Giac voise să rămână la Pontoise: îşi luase ca sarcină paza regelui care, deşi în convalescenţă, nu era încă în stare să ia parle La conferinţele ce urmau să albă loc. Dealtfel, nimic din legăturile dintre duce, seniorul de Giac şi so'ţia sa nu se schimbase, cu toată scena pe care am încercat să o zugrăvim într-unui din capitolele noastre precedente; şi cei doi amanţi, cu priviiile aţintite unul psupra celuilalt, tăcuţi şi absorbiţi de un singur gând. ¦cela al iubirii, nu ştiau că fuseseră spionaţi şi descoperiţi, Jn noaptea în care i-am văzut pe seniorul de Giac dispă-rind în pădurea Beaumont, purtat de Ralff pe urmele Însoţitorului său necunoscutin momentul în care ani atras atenţia cititorilor asupra bărcii care eubora pe fluviu, aceasta se afla destul de aproape de Jocul unde trebuia să-şi depună călătorii şt deja, din dreptul unde se găseau, puteau zări, în câmpia situată între oraşul Meulan şi râul Câşe, mai multe corturi, unele având înălţate deasupra un panou cu stema Franţei, altele un stindard cu stema Angliei.

Corturile fuseseră aşezate faţă în fată, la o sută de paşi depărtare unele de altele, astfel ca să dea impresia a două tabere. În mijlocul spaţiului ce le despărţea, fusese clădit un pavilion deschis, ale cărui porţi opuse se găseau în direcţia a două intrări într-un parc închis cu porţi solide şi înconjurat de ţăruşi şi de şanţuri largi. Parcul închidea din toate părţile tabăra pe care am descris-o şi fiecare din barierele sale era păzită de o mie de oameni, unii din artnata Franţei şi Burgundiei, ceilalţi din armata Angliei.

L-a orele zece dimineaţa, porţile parcului se deschiseră în acelaşi timp la cele două margini opuse. Trompetele sunară şi, dinspre partea francezilor înaintară persoanele pe care le-am văzut în barcă, În vreme ce. Dinspre partea opusă, venea în întâmpinarea lor regele Henric al Angliei, însoţit de fraţii săi, ducii de Glncester şi de Clarence.

Cele două mici grupuri regale înaintară unul spre altul, pentru a se întâlni sub pavilion. Ducele de Burgundia o avea la dreapta pe regină şi la stingă pe prinţesa Caterina; regele Henric se afla în mijlocul celor doi fraţi ai săi, iar înapoia lor, la Câţiva paşi, mergea contele 1 de Warwick.

Ajungând sub pavilionul unde trebuia să aibă loc ÎJV-trevoderea, regele o salută respectuos pe doamna Isabela şi o sărută pe amândoi obrajii, la fel pe prinţesa Caterina. Cât despre duceâe de Burgundia, acesta îndoi uşor genunchiul; regele îl luă de mână, il ridică, şi cei doi prinţi puternici, cei doi cavaleri viteji, se aflară faţă în faţă şi se priviră câteva clipe în tăcere cu atenţia a doi oameni care doriseră adesea să se intâlnoască pe timpul de luptă. Fiecare cunoştea puterea şi tăria mâinii pe care o strin-* gea: unul meritase numele de Fără-Fricâ şi celălalt il căpătase pe acela de Cuceritorul.

După aceea regele se fnapoie numaidecât la prinţesa Caterina, a cărei figură graţioasă Îi stârnise un sentiment puternic atunci când, în faţa Rouen-ului, cardinalul des Urs ins îi arătase portretul eL O conduse, împreună cu regina şi ducele, spre scaunele ce fuseseră pregătite pentru a-i primi, se aşeză în faţa lor şi-i făcu semn contelui de Warwick^să se apropie pentru a-i sluji de tâlmaci. Acesta puse un genunchi pe pământ.

— Doamnă regină, zise el în franţuzeşte, aţi dori o întrevedere cu graţiosul nostru suveran regele Henric, pentru a hotărî asupra mijloacelor de a încheia pacea între cele două regate. Monseniorul rege, la fel de dornic de această pace, s-a grăbit să se învoiască la această întrevedere.

— Iată-vă acum faţă În faţă, ţinând, întocmai ca Dumnezeu, soarta popoarelor în mina voastră dreaptă. Vorbiţi, doamnă regină; vorbiţi, domnule duce, şi Dumnezeu să pună pe buzele voastre regale şi suverane cuvinte de împăcare.

Ducele de Burgundia se ridică la un semn al reginei şi luă la rându-i cuvântul;

— Am primit, zise el, cererile regelui; ele constau din trei reclamaţii: îndeplinirea tratatului de la Bre-ligny1, părăsirea Normandiei şi suveranitate absolută asupra ceea ce i s-ar ceda prin tratat. Iată care sunt răspunsurile prezentate de consiliul Franţei.

Contele de Warwick luă documentul pe care 1-1 prezenta ducele. -

Regele Henric ceru un răgaz de o zi pentru a examina şi a adăuga observaţiile sale, apoi se ridică, oferind mina reginei şi prinţesei Caterina şi le conduse până la cortul lor cu dovezi de respect şi de drăgăstoasa cuiienie, care dovedea îndeajuns ce impresie produsese asupra lui fiica regilor Franţei.

' Tratalul de Ia Breiigny era cel prin rare reneje loan fa|HH pus în libertate. (N. Aj.

F A doua zi, avu loc o noua întrunire; însă prinţesa Caterina nu mai luă parle. Regele Angliei păru nemulţumii. B înmâna ducelui de Burgundia ducumenlul pe care il i>rimise în ajun. Întrevederea fu rece şi scurtă.

Regele Angliei adăugase cu mâna lui. sub fiecare replică a consiliului, nişte condiţii atâl de exagerate, incit tuci regina nici ducele nu îndrăzniră să ia asupra lor răspundere de a le primi'.

1 lalâ replicile consiliului Franţei şi adnotările marginale pe ycare le ndiiM^se Jetfu'le Angliei:

| 1. Regele Angliei va renunţa] a coroana Franţei.

Regele ctinşimle, numai dacă ne adaugă: în afară de teilQ-Itille ce-i vor Şi cedat* prin (ratai.

K 2. Va renunţa l. i Turena, la Anjou, Ea Mâine şi Ea suveranlia-¦ led asupra Brelan Lei.

Aerai articol nu-i place regelui.

3. Va jura c5 nici el. Nici vreunul din urmaşii sal nu vr”r J. primi, în nici un llmp 51 penlru nlfi n, >.

— Ce 6-yr M, transfe-: rărea coruanel Fran|ei de la nici o pi-Tioaua care are sau prclinde ¦' aă albă dreplul asupra el.

Regele e mulţumii, cu condiţia ca adversarul şi jure acelaşi jucru în ceea ce priveşte dumenille ţi pnieiriipiilp l1,

4. Va pune şi „ înregistreze renunţările, făgăduielile şi angajamenlele sale. În cea mai buna [ormfi pentru ca recele Franţei şi CUneiliu! Iu – L pnalâ aviza.

Acest artio>. Nu-i place regelui.

5. În schimbul localităţilor Fonthleu gl Montreull. II va îi îngăduit regelui Franţei să dpa un ec hi văleni „uirecare într-un luc ¦1 resaiulul său pe care II va socoti convenabil.

Acest articol nu-i place regelui.

6. Inlr-ucil mai ¦ r>: încă În Normandia diferlle fi. RiarE^e pe care renele Angliei nu le-a cucerii pini acum şi care tolusl trebuie *a [ie cedale. Va renunţa penlru nee*| considerent la loale cetelalle' cuceriri pe care le-a Tăcui în allfi parle; flecare va Inlra din nou Ln -i pi ni HM bunurilor sale. În nrice loc ar El situate; ici pini., se ¦. I face o alianţă inlre cei doi regi.

Regele aprobă, cu condfda ca scoţienii $1 răzvrătiţii să, nu/ie i. (n această ahanjă.

7. Rebele An^lipi va înapoia cele şase sule de mi| de scuzi dale regelui iii- ': ud drept ZESlrC a duamnm lsalwia. Ji palrU &Ule de inii. De scuzi pentru bijuteriile ace&tei prinţese, care au fost reţinule În Anglia.

Heflpte VI compensa arest artic. Ul din ce mai lâmhu: dăunat din râtctimpărarea regelui foan. ir lotodulă consideră că bljule-viile doamnei Isabela rtv valorează nici un sfert din ceea ce 3f pretinde. ÎN. A. J.

— l.„r”rl: j fir livirhi Le trimiseră la Pontoise penlru a-i fi arătate regeluL grăbindu-l totuşi să le primească, deoarece pacea, oricare ar fi fost preţul, spuneau ei, era singurul mijloc de a saiva monarhia.

Regele Franţei se afla într-unui din acele momente de revenire a memuriei cmv se poate compara cu mijirea, zorilor când ziua, încă luptând cu noaptea pe care n-> învins-o. Nu lasă să se vadă din fiecare obiect decât o formă nelămurită şi unduitoare. Numai vârful celor mal i nalţi munţi încep să se lumineze de razele soarelui; dar câmpia se află încă în întuneric. Aslfel că. În capul ameţii al regelui, fiindurile primitive, gin duri de instinct general şt de conservare personală, atrăgeau spre ele primele raze de lumină pe care raţiunea le făcea să strălucească, lăsând în noapte ceea ce nu era decât interes neînsemnat şi abstracţie politică. Aceste momente de tranziţie, care erau urmarea unor mari crize trupeşti, erau însoţite întotdeauna de o slăbiciune de spirit şi de o părăsire a voinţei care făceau ca bătrânul monarb să cedeze la toate cererile, chiar dacă ar fi avut un rezultat cu Lotul potrivnic interesului său personal sau al regatului. În aceste ceasuri de convalescentă, simţea deci, înainte de toate, o nevoie de odihnă şi de sentimente plăcute, a căror singură continuare putea să redea acestei maşini vlăguite de certurile lăuntrice, de războiul străin, de răzmeritele eivile, aeele zile de linişte de care avea atât de mare nevoie bătrâneţea-i timpurie. Desigur că, dacă ar fi fost doar un simplu burghez al bunului săuoraş. Dacă alte împrejurări l-ar fi adus' în starea în care se afla, o familie iubitoare şi iubită. Liniştea sufletească, îngrijirile corpului, ar fi putut, Incă mulţi ani de-aci încolo, să prelungească existenţa-i firavă; însă era rege! Partidele vrăjmaşe răgeau la picioarele tronului său. În tocmai ca leii în jurul lui Daniel; din cei trei fii ai săi. Întreită speranţă a regatului, văzuse murind doi la o vârstă fragedă, şi nu îndrăznise să cerceteze pricina morţii lor; unul singur mai rămânea lingă el, cu capul lânar şi blond; acela trecea adesea, în accesele de delir. În mijlocul demonilor din visele sale. ca un înger al iubirii şi al min-gâierii. Ei bine. Acela, uiiimul copil al inimii sale, ultimul vlăslar al bătrânei Lulpini, acela care, atunci când tală! Său