Alexandre Dumas

La două ore după plecarea ducelui de Burgundia, fugarii începură să sosească la Saint-Denis. Ţi-era mai mare mila să-i vezi pe bieţii oameni răniţi, plini de sânge, pe jumătate gol, murind de foame şi istoviţi după un drum de şapte leghe, în timpul căruia nu îndrăzniseră să se odihnească o clipă. Povestirea cruzimilor făptuite de englezi era asculeală peste lot cu nesaţ, dar şi cu groază: pe slrăzi se formau grupuri în jurul acelor nenorociţi; apoi, deodată, răsuna strigătul „Englezii 1 Englezii I” şi Bfiecarc fugea, Entrân I -'i casa, închizând ferestrele, bari-l când u^ilf şi cei'ind îndurare.

Cu toate astea englezii se gândeau mai mult să profite de izblnda deci; s-o urmărească. Înslalarea curţii la Pon-Rtcise făcuse din acesta un oraş de lux; 1'Jle-Adam şi o ^parln din seniorii ce se îmbogăţiseră după ocuparea Pari-fiului l>i ingră india eră acolo comorile; englezii făcură aci Kjn jaf de mai muh de două mib. Îne În acelaşi timp, veni vestea despre luarea localităţii Hphâteau-Gaiuard, una din cetăţile cele mai puternice ale |- PJormandiei. Olivier de Mauny era comandantul ei; şi cu Roate că nu avusese drept garnizoană decât o sută douăzeci; de gentilomi, rezistase şaisprezece luni şi nu fusese forţat i decât de o împrejurare care nu putuse fi prevăzută: frân-1-ghiile cu caro trăgeau apa din puţuri se tociseră şi se Erupsetă. Indurară şapte; ^ile de aete; apoi. bi cele din f urmă se predară conţilor de Huntington şi de K.yme, care t conduceau asediul.

Delfinul află în acelaşi-timp, la Bourges” unde îşi strin-; gea armata, predarea onorabilă a cetăţii Chăteau-Gaillard 1 şi surpriza neaşteptată de la Pontoise. Se găsiră glasuri

¦ care căutau să-i convingă că acest din. Urmă oraş. Fusese r vândut englezii ir. Ceea ce dădea o aparenţă de temeinicie] acestui zvon, era că ducele de Burgundia îi încredinţase | paza unuia din seniorii ce-i erau cei mai devotaţi şi că acest senior, deşi de o vitejie recunoscută, lăsase Ll fie luat fără să facă nimic în mod făţiş pentru a-l apară. Duşmanii ducelui care îl înconjurau pe delfin, se folosiră de acest prilej pentru a vârî în mintea prinţului banuie-

¦ Iile pe care ei le nutriseră de atila vreme. Toţi cereau ruperea tratatului şi un război sincer şi cinstit, în locul unei alianţe prefăcute şi trădătoare; singur Tanneguy, cu toată ura-i cunoscută împotriva ducelui, îl ruga pe delfin să încerce o a doua întrevedere înainte de a fi pornit Ia o demonstraţie duşmănoasă…

Delfinul luă o hotărâre care împăca în acelaşi timp ambele păreri: veni, cu o armată de douăzeci de mit de luptători, la Montereau, pentru a fi gata fie să trateze, dacă ducele s-ar învoi la o nouă întrevedere, fie să înceapă din nou ostilităţile, dacă ar refuza. Tanneguy care, spre marea uimire a tuturor celor care Îi cunoşteau carac

33o terul hotărât, fusese tot timpul pentru mijloace paşnice, primi însărcinarea sa meargă la Troyes, unde am spus ca se afla ducele: îi aducea acestuia scrisori semnate de delfin, care fixau Mo nl erau ca loc ai noii întâlniri; şi, cum nu era loc la castel pentru Duchâtel şi suita lui. Seniorul de Giac le dădu găzduire.

Ducele acceptă intre vede i – ¦. Însă puse condiţia ca delfinul să vină la Troyes. Unde se aflau regele şi regina, Tanneguy se înapoie la Montereau.

Delfinul şi cei din jurul său erau de părere să ia răspunsul ducelui drept o declaraţie de război şi să recurgă la arme. Numai Tanneguy, neubosit, nepăsător, îi propunea delfinului să facă noi Încercări şi se opunea cu incă-păţinare oricărei măsuri duşmănoase. Cei care ştiau ce ură clocotea în fundul inimii acelui om împotriva ducelui Jean nu mai-înţelegeau nimic: il. Credeau şi pe el cumpărat, cum fuseseră atâţia alţii şi împărtăşeau dellinului bănuielile lor; dar acesta le transmitea îndală lui Tanneguy, spunându-i:

— Nu-i aşa. Părintele meu, că n-ai să mă trădezi?

În sfirs.it sosi o scrisoare din partea seniorului de Giac; datorită stăruinţelor sale, ducele era pe zi ce trece mai dispus să vină să trateze cu delfinul. Această scrisoare uimi pe loată lumea, în afară de Tanneguy, care părea să se aştepte.

D^pt urmare, Duehâleî se inapoie' la Troyes în numele^ elf inului: îi propuse ducelui podul Montereau ca fiind locul cel mai potrivit întrevederii. Era autorizat să se angajeze, în numele delfinului, să-i lase ducelui castelul şi ţărmul drept al Senei, fiind liber să găzduiască în această fortăreaţă şi În casele clădite pe ţărm, oricâtă trupă ar crede de cuviinţă. Delfinul îşi rezerva oraşul şi ţărmul sting; cât despre limba de pământ ce se găsea intre Yonne şi Sena. Aceasta era un teren neutru care nu trebuia să-i aparţină nimănui. Şi cum, pe vremea aceea, în afară de o moară singuratică ce se înălţa pe ţărmurile râului Yonne, era cu totul nelocuit, se putea asigura uşor că nici o surpriză nu pulea veni din partea aceea.

Ducele primi aceste condiţii: făgădui să plece spre Bray-sur-Seine la 0 septembrie. În ziua de 10 trebuia să aibă loc Inlrevederea. Iar seniurul de Giac, care se bucura.

33G

^inereu de încrederea ducelui, (u ales de el spre a-l Însoţi jpe Tanneguy şi a veghea ca toate masurile de siguranţă ¦pa fie Luate atât de o parte cil şi de cealaltă.

Acum, trebuie ea cititorii să-şi arunce împreună cu noi o privire asupra poziţiei topografice a oraşului Mon ftreau, pentru a-i face să asiste, pe cât ne este în putere |ls scena ce se va petrece pe acei pod. pe care Napoleon în 1814.? Iegat o nouă amintire istorică. F Oraşul Montereau se găseşte cam la vreo douăzeci d leghe de Paris, ia confluenţa râului Yonne cu Sena,. Unde (primul dinlre cele două râuri îşi pierde numele văr-[(indu-se în celălalt. Dacă urci. Plecând din Paris, cursul (fluviului ce-l slrăbate, vei avea. Ajungând în apropiere de ^Montereau, la stingă, muntele înalt de la Sutville, pe care; tra clădit castelul şi. Ia poalele muntelui, un fel de sub-lurbic despărţită de oraş de către fluviu; această parte i se loferise ducelui de Bungurdia.

Drept în fată vei descoperi, scmănind cu colţul cel mai ascunţit al unui V şi aproape în poziţia în cate se află. la ¦Paris, colţul podului Nou, unde au fost arşi Templierii, limba de pământ pe unde trebuia să sosească ducele, venind de la Bray-sur-Seine. Limbă de pământ care merge lflrgindu-se mereu între fluviu şi râul care o mărginesc, până când Sena ţişneşte din pământ La Baigneux-les-JuifsT iar Yonne îşi cspătă izvorul nu departe de locul unde se afla vechiul Bibracte şi unde. În zilele noastre, se înalţă oraşul Autun. Ri La dreapta, întreaga cetate se va desfăşura, culcată cu graţie în mijlocul cerealelor şi viilor, al căror covor pestriţ se întinde cât vezi cu ochii peste eâmpiile bogate de la Gâtinais.

Podul pe care trebuia să aibă loc întrevederea uneşte încă şi astăzi, pornind de la stingă spre dreapta, suburbia de oraş şi traversează maj înlli fluviul, apoi râul, punând, în dreptul unde se unesc, unul din picioarele-i masive pe limba de pământ despre care am vorbit Chiar pe partea dreaptă a podului, deasupra râului Yonne. Se construise pentru întrevedere, un fel de cabină din scânduri, cu două uşi opuse care, de fiecare parte, se închideau cu ajutorul unei bariere din trei stingnii; alte două bariere fuseseră aşezate, una la capătul podului dinspre partea oraşului, cealaltă puţin dincoace de drumul pe care trebuia să sosească ducele. Toate aceste pregătiri au fost făcute În grabă în dimineaţa zilei de 9.

Specia umană este atât de slabă şi atât de încrezătoare în acelaşi timp, incit ori de câte ori are loc aici pe pământ unul din acele evenimente care clatină un imperiu, râa-luarnă u dinastic, zdruncină un regat, crede că cerut, interesat de sărmanele noastre pasiuni şi de jalnicele noastre catastrofe, schimbă pentru noi mersul aştrilor, ordinea anotimpurilor1, şi ne trimite mereu semne cu ajutorul cărora omul ar putea, dacă n-ar fi atât de orb, să se ferească de soarta ce-l pândeşte; se poate de asemenea ca, după trecerea marilor evenimente, cei care le supravieţuiesc, cei care le văzuseră săvârşindu-se sub ochii lor, reamintindu-şi cele mai mici împrejurări care le precedaseră, să găsească, în catastrofă, o coincidenţă pe care numai faptul evenimentului ar fi putut s-o i-o dea, Sn vreme ce, fără acest eveniment, întâmplările care îl precedau ar fi fast pierdute în mulţimea acelor nesfârşite mici incidente care, adunate la un loc, formează lanţul acelei ţesături misterioase care se numeşte viaţa omeneascăin orice caz, iată ce au povestit oamenii care au văzut aceste lucruri ciudate; ială ceea ce. După alţii au scris.

La 10 septembrie. La ora unu după amiază, ducele urcă pe cal În curtea casei unde se instalase, la Bray-sur-Seiner II avea la dreapta pe seniorul de Giac şi la stingă pe seniorul de Noaiues. Câinele său. Favorit uriaşe jalnic toată noaptea şi, văzându-şi stăpânul gata de plecare, se repezise afară din coteţul unde era legat, cu ochii tulburi şi cu părul zbârlit; în sfârşit, atunci când ducele, după ce o salutase pentru ultima oară pe doamna de Giac, care, de la fereastră privea la plecarea cortegiului, porni ia drum, câinele făcu o sforţare atât de mare incit rupse dublul lanţ de fier; şi. În momentul când calul era sa treacă pragul porţii, i se aruncă la piept şi îl muşcă atât de rău, încât calul se ridică în două picioare şi era să-l scoată din scări pe călăreţ. De Giac, pierzându-şi răbdarea,

¦ La U septembrie, a căzut desluta zăpadă pentru a acoperi Timpurile cu un strat de doui sau irej degete grosime, întreaga vie. Care Incă nu fusese culeasă, a fost pierduţi.

Lyoi să-l alunge cu un bici pe care il avea la el; însă dinele nici nu băgă de seamă loviturile ce le primea şi se arunca din nuu ia gâtul calului. Ducele, crezându-l turbat.; luA o mică secure de luptă pe care o purta la arcada se: şi îi zdrubi capul. Clinele scoase un scheunat şi se du Mstogolindu-se. Să-şi dea sufletul pe pragul porţii, pen Iru a-i apăra încă o dată trecerea; ducele, cu un oftat d regret, îşi îndemnă calul să treacă peste corpul credin dosului animal.

Ia, vreo douăzeci de paşi mai departe, un evreu bătrân. Care făcea parte din casa lui şi se îndeletnicea cu. Magia, apăru pe neaşteptate dindărălul unui zid, opri calul de frâu şi îi spuse ducelui: E – Monseniore, pentru Dumnezeu, nu mergeţi mai departe. '

— Ce vrei de la mine, evreule! Zise ducele oprindu-ser ¦- Monseniore, urmă evreul, mi-am petrecut noaptea înlrebind stelele, şi ştiinţa spune că dacă veţi merge La Montereau. Nu vă veţi mai întoarce.

Şi ţinea calul de zăbală pentru a-l împiedica să pornească.

— Ce zici de-asta. De Giac 7 întrebă ducele întor-cându-se spre tânărul său favorit.

— Zic. Răspunse acesta, cu roşeala nerăbdării pe frunte, zic că evreul este un nebun care trebuie tratat ca pe câinele vostru, dacă vreţi ca atingerea lui scârnavă să nu vă silească la un post de opt zile, „

— Lasă-mă, jidove! Zise ducele dus pe gânduri şi fă-cându-i semn să-l lase să treacă.

— Înapoi, jidove ' strigă de Giac lovindu-l pe bătrân cu pieptul calului şi făcându-l să se rostogolească la zece paşi; înapoi! Nu auzi că monseniorul îţi porunceşte să dai drumul frâului?

Ducele îşi trecu mina pe frunte ca pentru a alunga un nor; şi. Aruncând o ultimă privire asupra evreului fntlns fără cunoştinţă pe marginea drumului, îşi cnnti-nuă mersul.

Trei sferturi de oră mai târziu, ducele sosi la castelul din Montereau. Înainte de a descăleca, porunci ca două sute de soldaţi şi o sută de arcaşi să se instaleze În suburbie şi să ocupe capul podului; Jaeques de la Lime,

¦

J

>e

: mart maestru al arcaşilor, primi comanda acestei mici trupe.

În momentul acela, Tanneguy il inlimpină pe duce şi Îi spuse că deefinul il aştepta pe pod de maţ bine de o oră. Ducle răspunse că vine şi el; în aceeaşi clipă, unul din slujitorii săi, foarte speriat alergă şi li vorbi în fobfttft, Ducele se întoarse spre Duchatet

— Pe sfânta zi a Domnului! Zise el. Parcă toţi a-au înţeles azi să-mi vorbească de trădare. Duchâtel, eşli destul de sigur că persoana noastră nu este pândită de nici o primejdie? Căci ar fi foarte rău din parte-ţi să ne înşeli.

— Prea I emu Iul m, eu senior, răspunse Tanneguy, aş prefera să fiu mort şi blestemat decât să vă trădez pe dumneavoastră sau pe oricare altul; să nu aveţi teami căci monseniorul delfin nu vă vrea nici un rău.

— Ei bine, vom merge deci, zise ducele, încrezându-ne în Dumnezeu – ridică ochii spre cer – şi în dumneata, urmă el aţintind asupra lui Tanneguy una din acele priviri pătrunzătoare care nu-i aparţineau decât LuL, Tanneguy îi susţinu privirea fără să plece ochii.

Atunci acesta îi înmâna ducelui nota pe care erau înscrise numele a zece cavaleri care aveau să-l însoţească pe delfin; erau înscrise în ordinea următoare; Vicontele de Narbonne, Pierre de Beauveau, Robert dt Loire, Tanneguy Durhălel, Barbazan. Wilhelm li Bouteiller. Guy ttavaugour, Olivier Layet. Varennes Frottier.

Tanneguy primi în schimb lista ducelui. Cei cărora se făcuse cinstea să-l urmeze erau: Monseniorul Charles de Bourbon, seniorul de Noaâlles, Jean de Fribourg, 'seniorul de fiaint-Georges, seniorul de Montaigu, seniorul Antoine du Vergy, seniorul de d'Anere, seniorul Guy de Pontarlier, seniorul Charles de Lens şi seniorul Pierre de Giac.

În plus, fiecare-trebuia să-şi aducă un secretar. Tanneguy Luă această listă. În urma lui ducele porni la drum pentru a cobori de la castel pe pod; mergea pe jos. Avea capul acoperit de o bonetă din catifea neagră, purta ca armă defensivă o simplă cămaşă scurtă de zale şi ca armă ofensivă? Spadă uşoară cu ornamente bogate şi cu minerul aurit '.

Ajungând la capătul podului, Jaeques de la lame ti spuse că a văzul o mulţime de oameni înarmaţi inlrind într-o casă din oraş învecinată cu capătul celălalt al podului şi că zărindu-l, atunci când H instalase cu trupa lui, oamenii aceia se grăbiseră să incilidâ ferestrele.

— Du-te şi vezi dacă e adevărat, de Giac, zise ducele te voi aştepta aici.

De Giac porni pe pod, străbătu barierei2, trecu prin mijlocul cabinei de seândun, ajunse Ia casa despre caiL' era vorba şi deschise uşa. Tanneguy dădea îndrumări la vreo douăzeci de soldaţi înarmaţi din cap până în picioare.

— Ce se aude? Întrebă Tanneguy zărindu-L

— Sunteţi gata? Răspunse de Giac.

— Da, acum poale să vină. De Giac se întoarse spre duce.

— Marele maestru n-a văzul bine, monseniore, zise el; nu e nimeni în casa aceea.

Ducele porni. Trecu de prima barieră care se închise numaidecât în urma luL Acest lucru îi dădu câteva bănuieli; dar, văzând în faţa lui pe Tanneguy şi pe seniorul de Beauvcau care îi ieşiseră în întimpinare, nu voi să dea înapoi. Depuse jurământul cu un glas fhotărât; şi, arătând seniorului de Beauveau cămaşa scurtă de zale şi spada uşoară:

— Vezi, domnule, cum am venit; – dealtfel, urmă el întnreindu-se spre Duchâtel şi bătându-l pe urmăr. Iată În cine mă încred.

Delfinul se şi afla în cabina de scânduri, de La mijlocul podului; purta un caftan lung de catifea albastră-deschis împodobită cu blană de jder. O bonetă de o formă apropiată de cea a şepcilor noastre moderne de vânătoare. al cărei fund era înconjurat de o coroniţă din flori de crin de aur; cozorocul şi borurile era din blană asemănătoare cu a caftanuluizărindu-l pe prinţ, bănuielile ducelui se spulberară; merse drept spre el, intră sub cort şi observă că, impo-

1 ŞI ulâzl L-ste aţâţată, Lu Mnntereau, u-r spadă stimată în biserica. (N. A. I.

Triva uzanţelor, nu se afla a bară la mijloc penlru a despărţi cele două părţi; dar, desigur, crezu că acest amănunt a fost pierdut din vedere şi nu făcu nici o observaţie. Când cei zece seniori care 11 Însoţeau intrară în urma lui. Se închiseră ambele bariere.

'. În cortul acela strimt abia dacă era Inc pentru cele douăzeci şi patru de persoane închise acolo să stea măcar în picioare; burgundezi şi francezi erau Înghesuiţi unul în altul. Ducele îşi scoase boneta şi puse un genunchi pe pământ în fata delfinului.

— Am venit la porunca voastră, monseniore, zise el, cu toate că unii m-au asigurat că această întrevedere. Nu fusese cerută decât pentru a-mi face mustrări; nădăjduiesc că nu este aşa., monseniore, căci nu le-am meritai Delfinul încrucişă braţele, fără a-l îmbrăţişa sau a-ridica, aşa cum făcuse la prima întrevedere.

— Te-ai înşelpt. Domnule duce, zise el cu asprime; da, avem grave mustrări să-ţi aducem, căci nu ţi-ai ţinut făgâ-duiala pe care ne-ai făcut-o. Ai Lăsat să mi se ia oraşul meu Pontoise, care este cheia Parisului; şi în loc să 1 repezi în capitală pentru a o apăra sau a muri acolo, cu ţi-era datoria ca supus cinstit ai fugit la Troyes.

— Am fugit, monseniore 1 zise ducele tresărind di tot corpul la, această expresie insultătoare.

— Da, fugit repetă delfinul apăsând pe cuvânt. Ai… Ducele se ridică, necrezând, fără îndoială, că trebuie să asculte mai mult j şi cum. În poziţia respectuoasă în care stătuse până atunoi, una din în crusta tiilc de la minerul spadei se agăţase de un ochete al cămăşii de zale, încercă să-şi îndrepte arma în poziţie verticală; delfinul s dădu un pas înapoi, neştiind care este intenţia ducelu atingând spada.

— Aşa I Duce mâna la spada în prezenţa stăpânului strigă Robert de Loire aruncându-se intre duce şi delfin.

Ducele voi să vorbeascătanneguv se Aplecă, luă o secure scurtă ascunsă înapoia perdelei, apoi, ridieându-se cu toată înălţimea corpului:

— E timpul.' zise el ridicând securea deasupra capului ducelui.

Ducele văzu lovitura ce-l ameninţa; CU mina şlinga voi să o ferească, în vreme ce dreapta o ducea la garda

; i >ul Un I

S42 spadei, dar nu avu nici cei puţin timpul de a o trage;: securea lui Tanneguy căzu, retczjnd mina stingă a ducelui şi, cu aceeaşi lovitură, despicându-i capul de la pomeţii obrajilor până sub bărbie.

Ducele mai rămase n clipă în picioare, întocmai ca un stejar care nu poate cădea: atunci Robert de Loire îi înfipse pumnalul în git şi il lăsă acolo.

Ducele scoase un ţipăt, întinse braţele şi căzu la picioarele lui Giac.

Urmă atunci o gălăgie asurzitoare şi o învălmăşeală de nedescris; căci, în corful în care doi oameni abia ar fi avut loc să se bată, douăzeci de oameni se năpustiră unii asupra al tura. Ci leva clipe, nu se mai putea deosebi, pe deasupra atâtor capete, decât mâini, securi şi spade. Francezii strigau:

— Ucide! Ucide! La moarte! Burgundezii strigau;

— Trădare! Trădare! Alarma T Săreau scântei din armele ce se ciocneau, iar sângele ţâşnea din răni. Delfinul, înspăimântat, se aruncase cu partea de sus a corpului peste barieră. La ţipetele sale, 1 preşedintele Louvt-i sosi, îl apucă de subsuori, f] trase afară şi il târî aproape leşinat spre oraş; caftanul de catifea albastră era plin tot de sângele ducelui de Burgundia, care ţişnise până la el.

În timpul acesta, seniorul de Montaigu, care era al ducelui, reuşi să sară peste barieră strigând;

— Alarma!

De Noailles se pregătea şi el să. Sară, când Nărbonne îi despică partea dinapoi a capului; căzu afară din cort şi muri aproape numaidecât. Seniorul de Saint-Georges era rănit grav în partea dreaptă de luvitura unei securi; Seniorul d'Ancre avea mina sfâşiata>.

În timpul acesta lupta şi ţipetele nu mai conteneau în cori; călcau pe corpul ducelui muribund, pe care nimeni nu se când ca să-l ajute. Până atunci, delfinezii, mai bine înarmaţi, erau mai tari; dar, la ţipetele seniorului de Montaigu, Antoine de Toulongeon, Simon Othelimer, Sam-butier şi Jean d'Emay alergară, se apropiară de cabină şi, în vreme ce trei dintre ei Îşi încrucişau spadele cu cei dinăuntru, al palrulea rupea bariera. De partea lor, oa ini iu; ascunşi în casă ieşiră şi veniră în ajutorul delfine-iilor. Burgundezii, văzând că orice rezistenţă era zadarnică, o luară La fugă prin bariera sfărâmată. Delfinezii îl urmăriră şi numai trei persoane rămaseră sub cortul gol şi plin de sânge.

Era ducele de Bureundia. Frittra şi muribund; era Pitire de Giac, în picioare, cu braţele încrucişate şi privi ud u-t cum moare; era, în sfirşil, Olivier Layet care, mişcat de suferinţele nefericitului prinţ. Încerca să-i ridice cămaşa de zale pentru a-l lovi pe sub ea cu spada. Insă de Giac nu veiia să vadă scurlindu-se această agonic, ci să-i urmărească fiecare convulsiune”; şi atunci când îşi dădu seama ce gânduri are Olivier, cu o puternică lovitură de picior făcu să-i zboare spada din mi ini. Obvier. Uimit, înălţă capul.

— Ei! Ce naiba vrei să faci? Îi zise râzând de Giac, lasă-l pe bietul prinţ să moară liniştit!

Apoi, după ce ducele îşi dădu ultima suflare, îi puse mina pe inimă pentru a se asigura că murise cu adevărat; şi. Cum de rest puţin îi păsa, dispăru fără ca nimeni să-i dea vreo atenţie.

Intre timp se înapoiară delfinezii, după ce-i urmăriseră pe burgundezi până la poalele castelului. Găsiră corpul ducelui întins unde il lăsaseră, şi lingă el preotul din Montereau, care îi cânta rugăciunile morţilor. Oamenii delfinului voiau să-i smulgă cadavrul şi să-l arunce în râu. Dar preotul ridică crucifixul deasupra ducelui şi ameninţă cu minia cerului pe oricine ar îndrăzni să atingă acest sărman corp; din care sufletul ieşise atât de chinuit. Alunei Coesmerel. Bastardul lui Tanneguy, îi desprinse de Ia picior unul din pintenii de aur, jurând să-l poarte de aci înainte ca un ordin cavaleresc.; iar valeţii delfinului, urmând această pildă, smulseră inelele cu care îi erau acoperite degetele, precum şi un preţios lanţ de aur ce-i alirna la git>

Preotul rămase acolo până la miezul nopţii; apoi, numai la ora aceea, cu ajutorul a dui uameni. Duse carpul într-o moară, în apropiere de pod, îl aşeză pe n masă şi continuă să se roage lingă el până a doua zi dimineaţa. La ora opt, ducele fu inmorminlat în Biserica Notre-Dame, în faţa altarului Sfântul ui Ludovic; era îmbrăcat cu tunica şi cu jambierele, iar boneta II acoperea faţa. Nici. O ceremonie religiuasă nu însoţi înmormântarea; totuşi, pentru odihna sufletului, se slujiră douăsprezece liturghii în Limpul celor trei zile ce urmară după asasinarea sa. Astfel căzu, prin Irâdare, puternicul duce de Burgun-¦ dia, supranumit Jean Fără-Frică. Cu doisprezece ani mai înainte şi el. Tot prin trădare, il dnborise pe ducele de Orleans cu aceleaşi lovituri cu cau? Fusese atins la rin-du-L; poruncise să i se taie mina stingă şi căzuse şi mina lui stingă: pusese să L se despice capul cu o lovitură de secure şi capul lui fusese deschis de aceeaşi rană, făcută de aceeaşi armă. Oamenii evlavioşi şi credincioşi văzură, în această coincidenţă ciudată, o adeverire a vorbelor lui Cristos: Cel ce loveşte cu sabia, de sabie va pieri”. De când ducele de Orleans căzuse din purunca sa, războiul civil, întocmai ca un vultur înfometat, rosese fără încetare inima regatului. Însuşi ducele Jean, ca şi când ar fi târât după el pedeapsa omuciderii, nu avusese, de când o făptuise, nici o clipă de odihnă: renumele lui suferise mii de ştirbiri, fericirea mii de lovituri devenise bănuitor, nei hotărât, chiar sfios.

Securea lui Tanneguy Duchâtel dădu prima lovitură edificiului feudal al monarhiei capetiene; ea doborî cu zgomot coloana cea mai puternică a acelei mari vasalităţi care îi sprijinea bolta: pentru o clipă templul trosni şi se putea crede că avea să se prăbuşească. Însă pentru a-l sprijini, mai rămâneau încă în picioare ducii de Bretania, conţii de Armagnac. Ducii de Lorena şi regii de Anjou. Delfinul, în locul unui aliat nesigur pe care il avea în tată, îşi căpătă, în fiu. Un duşman declarat; unirea contelui de Charolais cu englezii împinse Franţa până la marginea prăpastie! '. Dar uzurparea ducelui Jean, care nu se putea face decât prin cedarea pe veci. Către englezi, a Nor-mandiei şi a Guyennei, fără nici o îndoială că ar fi prăbuşit-o în prăpastie.

Cât despre Tanneguy Duchătel. El este unul din oamenii cu mintea ageră şi cu suflet mare, plini de curaj şi iuţi în execuţie, pentru care istoria toarnă în bronz rarele lor statui; devulamentul fată de dinastie îl conduse la asasinat: virtutea lui de a făptui crima. A săvârşit omorul în folosul altuia şi a păstrat pentru el răspunderea; fapta

34ă lui face parte din cele pe care oamenii lui nu le judecă, pe care Dumnezeu le cântăreşte, pe care rezultatul le absolvă. Simplu cavaler, i-a fost dat să se atingă de două ori de destinele aproape împlinite ale Stalului şi să le schimbe cu totul: în noaptea când I-a răpit pe delfin de Ia palatul Saint-Paul. A salvat monarhia; în ziua când l-a lovit pe ducele de Burgundia, la Montereau, a făcut şi mai mult, a salvat Franţa J.