Alexandre Dumas

În timp ce domnul Fouquet şi Aramis erau căutaţi peste tot, noul rege îşi continua în linişte propriul său examen, şi toată lumea, familie, ofiţeri, valeţi, îl recunoşteau pe rege în mişcări, în glas, în deprinderi. La rândul lui, Filip, aplicând fiecărui chip însemnările şi schiţele făcute cu atâta di­băcie de complicele său, Aramis, se purta în aşa fel, încât să nu trezească nici cea mai mică bănuială în mintea celor ce-l înconjurau.

De aici înainte, nimic nu-l mai putea nelinişti pe uzurpa­tor. Cu câtă ciudată uşurinţă răsturnase Providenţa cea mai strălucită sorocire de pe lume, pentru a o înlocui cu cea mai umilă! Filip admira această bunătate a lui Dumnezeu revăr­sată asupra lui şi o urma cu toate însuşirile naturii lui desăvârşite. Dar simţea uneori că o umbră se lasă peste razele noii sale glorii. Aramis nu apărea.

Convorbirea lâncezea în familia regală; Filip, preocupat de ale lui, uitase să-i spună fratelui său şi doamnei Henriette că se pot retrage. Aceştia păreau nedumeriţi şi îşi pierdeau încetul cu încetul răbdarea. Ana de Austria se aplecă spre fiul ei şi-i şopti câteva cuvinte în spaniolă. Filip nu cunoştea de loc limba spaniolă; păli în faţa acestui obstacol neaştep­tat. Dar, ca şi cum spiritul netulburatului Aramis l-ar fi ocrotit cu puterea lui de stăpânire, în loc să se zăpăcească, Filip se ridică în picioare.

- Ei bine, ce faci? Răspunde! zise Ana de Austria.

- Ce e zarva aceea acolo? întrebă Filip, întorcându-se cu faţa spre uşa de la scara secretă.

Acolo se auzea un glas care striga:

- Pe aici, pe aici! Mai aveţi doar câteva trepte, sire!

- Glasul domnului Fouquet? se miră d'Artagnan, care se afla lângă regina-mamă.

- Nici domnul d'Herblay nu poate fi departe - adăugă Filip.

Văzu însă ceea ce era departe de a se aştepta să vadă tocmai atât de aproape de el. Toate privirile se întoarseră spre uşa pe unde avea să intre domnul Fouquet; dar nu el fu acela care intră. Un ţipăt de groază porni din toate colţurile camerei, un strigăt dureros, scos de rege şi de cei de faţă.

Nu le e dat oamenilor, nici chiar celor sortiţi să treacă prin întâmplările cele mai ciudate sau cele mai neobişnuite, să contemple un spectacol asemenea aceluia pe care-l oferea camera regală în clipa aceea. Storurile, trase pe jumătate, nu lăsau să pătrundă decât o lumină nesigură, strecurată printre perdelele mari de catifea, căptuşite cu mătase groasă. În această penumbră plăcută şi blândă, ochii se dilatau încetul cu încetul, şi fiecare dintre cei prezenţi îi zărea pe ceilalţi mai mult cu închipuirea decât cu văzul. Totuşi, cum se întâmplă de obicei în asemenea împrejurări, nici un amănunt nu trecea neobservat, şi orice nou obiect ce se înfăţişa ve­derii apărea luminos ca şi cum ar fi fost învăluit de strălucirea soarelui.

Aşa se întâmplă şi cu Ludovic al XIV-lea, când se ivi, palid şi cu sprâncenele încruntate, sub draperia scării secrete. La spatele lui, Fouquet lăsa să i se vadă o faţă brăzdată de tristeţe şi severitate.

Regina-mamă, care-l ţinea de mână pe Filip, zărindu-l pe Ludovic al XIV-lea, scoase ţipătul acela de care am vorbit, ca şi cum ar fi văzut o stafie. DOMNUL avu o mişcare de uluire şi întoarse capul, de la acela dintre cei doi regi pe ca­re-l privea în faţă, către acela lângă care se afla. DOAMNA făcu un pas înainte, crezând că vede chipul cumnatului ei răsfrânt într-o oglindă. Iluzia era, de altfel, posibilă. Cei doi prinţi, încremeniţi şi unul şi altul, căci nu mai e nevoie să descriem îngrozitorul fior ce-l străbătu pe Filip, şi, tremurând amândoi, strângând fiecare câte un pumn încleştat, se măsurară din priviri şi-şi înfipseră ochii, ca nişte pumnale, unul în sufletul celuilalt. Muţi, gâfâind, încovoiaţi, păreau gata să se arunce unul asupra altuia, ca doi vrăjmaşi de moarte.

Această asemănare nemaipomenită a feţelor, a gesturilor, a trupurilor, totul, până chiar şi asemănarea costumelor, hotărâtă de întâmplare, căci Ludovic al XIV-lea trecuse pe la Luvru şi îmbrăcase un costum de catifea violetă, această desăvârşită potriveală dintre cei doi prinţi sfârşi prin a răvăşi inima Anei de Austria. Totuşi, ea nu ghicea încă adevărul. Sunt, în viaţă, nenorociri pe care nimeni nu vrea să le creadă; spun mai curând că sunt născociri, năluci ale închipuirii.

Ludovic nu se aşteptase la asemenea piedici. El credea că, de îndată ce se va ivi, va fi recunoscut. Soare viu, el nu îngăduia nici cea mai mică bănuială că ar avea pereche pe lume. El nu putea să admită ca vreo făclie să nu se pre­schimbe în beznă în clipa când apărea, strălucitoare, raza lui victorioasă. De aceea, zărindu-l pe Filip, fu mai cutremurat poate decât oricare altul din jurul său, şi tăcerea, neclintirea lui ţinură loc de răgaz pentru reculegerea şi calmul ce pre­cede cele mai violente izbucniri de mânie.

Cât despre Fouquet, cine ar putea zugrăvi groaza şi înmărmurirea lui, trezindu-se în faţa acestei imagini vii a stăpânului său? Fouquet îşi spuse că Aramis avea dreptate, că acest nou venit era un rege tot atât de pur în spiţa sa ca şi celălalt şi că, a te codi să iei parte la o lovitură de stat cu atâta dibăcie înfăptuită de generalul iezuiţilor, însemna să fii un nebun în entuziasmul faţă de cineva, nevrednic să atingi vreodată cu mâna o operă politică. Şi apoi, Fouquet jertfea sângele lui Ludovic al XIII-lea, pentru alt sânge al lui Ludovic al XIII-lea; unei ambiţii egoiste, îi jertfea o ambiţie nobilă; dreptului de a păstra, îi sacrifica dreptul de a avea. Toată întinderea greşelii lui îi apăru deodată, la simpla vedere a noului pretendent.

Tot ceea ce se petrecea în spiritul lui Fouquet rămase o taină pentru cei de faţă. Avu cinci minute ca să-şi concen­treze gândurile asupra acestui punct al problemei sale de conştiinţă, cinci minute, adică cinci veacuri, în timpul cărora cei doi regi şi familia lor abia găsiră răgazul să-şi recapete răsuflarea, după o zguduire atât de puternică.

D'Artagnan, rezemat de perete, în faţa lui Fouquet, cu pumnul dus la frunte, cu privirea pironită, se întreba care putea fi rostul acestei întâmplări extraordinare. N-ar fi putut spune numaidecât de ce anume se îndoia; dar ştia, desigur, că avea dreptate să se îndoiască şi că în această întâlnire a celor doi Ludovici ai XIV-iea se afla toată greutatea care, în ultimele zile, făcuse ca purtarea lui Aramis să fie atât de suspectă pentru muşchetar.

Totuşi, aceste idei erau înfăşurate în văluri groase. Ac­torii acestei scene păreau că plutesc în ceaţa unui vis greu. Deodată, Ludovic al XIV-iea, mai nerăbdător şi mai obiş­nuit să comande, se repezi la una din ferestre şi ridică storul, sfâşiind perdeaua. Un val de lumină pătrunse în cameră, făcându-l pe Filip să se retragă în umbra alcovului. Ludovic prinse numaidecât această mişcare şi, adresându-se regi­nei, zise:

- Mamă, nu-ţi mai recunoşti fiul din pricină că nimeni aici nu şi-a recunoscut regele?

Ana de Austria tresări şi-şi ridică braţele spre cer, fără să poată rosti un singur cuvânt.

- Mamă - grăi Filip cu o voce potolită - nu-l mai recunoşti pe fiul tău?

De astă dată, Ludovic fu acela care se retrase câţiva paşi înapoi. Cât despre Ana de Austria, ea îşi pierdu echilibrul, lovită de remuşcări în cuget şi în suflet. Nimeni n-o sprijini, căci toţi erau împietriţi, şi căzu în fotoliul ei, scoţând un suspin slab.

Ludovic nu putu suporta acest spectacol şi acest afront. Se repezi la d'Artagnan, pe care începea să-l cuprindă ame­ţeala şi care se clătina lângă uşă, punctul său de sprijin.

- La mine, muşchetare! zise el. Priveşte-ne în faţă şi vezi care din amândoi, eu sau el, este mai palid?

Această chemare îl trezi pe d'Artagnan şi făcu să vibreze în inima lui coarda supunerii. Îşi scutură fruntea şi, fără să mai şovăie nici o clipă, se apropie de Filip, în umărul căruia îşi înfipse mâna, spunându-i:

- Domnule, eşti prizonierul meu!

Filip nu-şi ridică ochii la cer, nu se clinti din locul unde stătea ca înfipt în parchet, cu privirea îndreptată numai către rege, fratele său. Îl mustra, într-o sublimă tăcere, pen­tru toate suferinţele lui din trecut, pentru toate chinurile din viitor. Împotriva acestui grai al sufletului, regele simţi că nu mai are nici o putere; îşi lăsă ochii în jos, trăgând după el în grabă pe fratele şi pe cumnata lui, uitându-şi mama pră­buşită în nemişcare la trei paşi de fiul pe care-l lăsa a doua oară să fie osândit la moarte. Filip se apropie de Ana de Austria şi-i spuse cu un glas blând, străbătut de o nobilă îndurerare:

- Dacă n-aş fi fiul tău, te-aş blestema, mamă, că m-ai făcut atât de nenorocit!

D'Artagnan simţi un fior trecându-i prin măduva oaselor. Îl salută cu respect pe tânărul prinţ şi-i spuse pe jumătate aplecat în faţa lui:

- Iertaţi-mă, monseniore, eu nu sunt decât un soldat, şi i-am jurat credinţă celui care a ieşit acum din această cameră.

- Mulţumesc, domnule d'Artagnan. Dar ce s-a-ntâmplat cu domnul d'Herblay?

- Domnul d'Herblay e în siguranţă, monseniore - răs­punse o voce la spatele lor - şi atâta vreme cât eu voi fi viu sau liber, nimeni nu va face să i se clatine un singur fir de păr din cap!

- Domnul Fouquet! exclamă prinţul surâzând cu tristeţe.

- Iertaţi-mă, monseniore - zise Fouquet îngenunchind - dar cel care a ieşit acum de aici era oaspetele meu.

- Iată - murmură Filip cu un suspin - adevăraţi prieteni şi adevărate inimi! Ele mă fac să-mi pară rău după lumea aceasta. Haide, domnule d'Artagnan, te urmez.

În clipa când căpitanul de muşchetari se pregătea să iasă, Colbert apăru pe uşă, îi înmână lui d'Artagnan un ordin al regelui şi se retrase. D'Artagnan citi ordinul şi strânse cu mânie hârtia în pumn.

- Ce este? întrebă prinţul.

- Citiţi, monseniore - răspunse muşchetarul.

Filip citi aceste cuvinte scrise la repezeală de mâna lui Ludovic al XIV-lea:

Domnul d'Artagnan îl va duce pe prizonier în insulele Sfânta Margareta. El îi va acoperi faţa cu o mască de fier, pe care prizonierul nu va avea voie s-o scoată, sub pedeapsa cu moartea.
- E drept - zise Filip cu resemnare. Sunt gata.

- Aramis avea dreptate - îi spuse Fouquet, încet, muş­chetarului. Şi acesta e rege tot atât cât celălalt.

- Mai mult chiar! răspunse d'Artagnan. Nu-i lipsesc însă decât doi oameni: eu şi dumneata.

XXVIII

ÎN CARE PORTHOS CREDE CĂ ALEARGĂ DUPĂ UN DUCAT
Aramis şi Porthos, bucurându-se de timpul pe care li-l acordase Fouquet, făceau, prin goana lor, cinste cavaleriei franceze.

Porthos nu înţelegea prea bine pentru ce fel de misiune era silit să se aştearnă la o asemenea alergătură; dar văzându-l pe Aramis cum împintena calul cu mânie, el, Porthos, îl împintena pe al său cu furie. Puseră astfel, în curând, două­sprezece leghe între ei şi Vaux; apoi trebuiră să schimbe caii şi să întocmească un fel de serviciu de poştă. În timpul unui popas, Porthos îndrăzni să-l întrebe pe Aramis încotro se îndreaptă.

- Sst! răspunse acesta. Află doar atât, că bogăţia noastră atârnă de iuţeala noastră.

Şi ca şi cum Porthos ar fi fost muşchetarul din 1626, fără o para chioară în buzunar, o zbughi la drum. Cuvântul acesta magic, bogăţie, sună totdeauna plin în urechea omenească. El vrea să spună destul pentru cei care n-au nimic, şi mai mult pentru cei care au destul.

- Voi fi făcut duce - zise Porthos cu glas tare.

Vorbea cu el însuşi.

- Tot ce se poate - răspunse Aramis, rămas în urma lui Porthos, surâzând în felul său caracteristic.

În tot acest timp, capul lui Aramis era numai flăcări; eforturile trupului nu izbutiseră încă să le înăbuşe pe cele ale spiritului. Tot ce se poate închipui ca mânie năvalnică, muşcături de durere ascuţită, ameninţări cu moartea clocotea, se învârtejea şi mugea în mintea prelatului învins. Fizionomia lui dezvăluia urmele vădite ale luptei crâncene dinlăuntrul său. Liber, pe drumul cel mare, de a nu-şi mai pune lacăt la gură, Aramis înjura cu năduf la orice poticnire a calului, la orice piedică din cale. Palid, uneori năpădit de o sudoare fierbinte, alteori cu fruntea rece şi uscată, bătea cu furie caii şi le însângera coastele.

Porthos gemea văzând acestea, el al cărui cusur de frunte nu era înduioşarea.

Goniră astfel opt ceasuri întregi şi ajunseră la Orléans. Erau ceasurile patru după-amiază. Aramis, răscolindu-şi amin­tirile, îşi spuse că nimic n-ar putea demonstra că ar mai fi cu putinţă să fie ajunşi din urmă. Ar însemna ca o trupă în stare să-l prindă pe Porthos şi pe el să fie cu totul năzdrăvană şi să găsească peste tot cei mai buni cai, ca să facă patruzeci de leghe în opt ceasuri. Oricum, presupunând că ar fi urmăriţi, ceea ce nu era sigur, fugarii aveau cinci ceasuri mai mult înaintea urmăritorilor. Aramis se gândi că dacă ar sta să se odihnească n-ar fi o nesocotinţă, dar că a-şi urma drumul ar fi şi mai bine. Într-adevăr, douăzeci de leghe în plus, străbătute cu aceeaşi iuţeală, încă douăzeci de leghe înghiţite, şi nimeni, nici chiar d'Artagnan, n-ar mai pune mâna pe duşmanii regelui.

Aramis îi stârni deci lui Porthos o mare mâhnire, spunându-i să încalece din nou. Goniră până la ceasurile şapte seara; nu mai aveau de făcut decât o poştă ca să ajungă la Blois. Aici însă, o întâmplare drăcească îl făcu pe Aramis să intre la gânduri. La acea poştă nu se găsea nici un cal.

Prelatul se întrebă prin ce uneltire a iadului izbutiseră duşmanii lui să-i smulgă mijlocul de a merge mai departe, el care nu recunoştea întâmplarea drept o zeitate, el care găsea o cauza oricărui efect. Era mai degrabă înclinat să creadă că refuzul stăpânului poştei de a-i da cai, la un ceas ca ăsta, într-un ţinut ca ăsta, era urmarea unui ordin pornit tocmai de sus, ordin ce spunea ca acest zămislitor de maiestăţi să fie arestat, fără nici o vorbă, în fuga lui. Dar, în momentul când era gata să-şi dea drumul furiei, pentru a avea fie un cal, fie o lămurire, un gând îi trecu prin cap. Îşi aduse aminte că Athos locuia prin împrejurimi.

- Nu plec mai departe - spuse el - şi nu voi străbate o poştă întreagă. Dă-mi doi cai pentru a-i face o vizită unuia din prietenii mei, senior care locuieşte prin apropiere.

- Ce senior? întrebă stăpânul poştei.

- Domnul conte de La Fère.

- O - răspunse omul, descoperindu-se cu respect - un vrednic senior, da! Însă, oricât de mare mi-ar fi dorinţa de a-i face pe plac, nu vă pot da doi cai, toţi cei din poşta mea au fost reţinuţi de domnul duce de Beaufort.

- Ah! făcu Aramis dezamăgit.

- Tot ce pot face - adăugă stăpânul poştei - este, dacă vreţi, să vă urcaţi într-o cărucioară pe care o am aici; voi înhăma la ea o iapă bătrână şi oarbă, dar bună încă de picioare, care vă va duce la domnul conte de La Fère.

- Asta face un ludovic - zise Aramis.

- Nu, domnule, asta nu face decât un scud; este preţul pe care mi-l plăteşte domnul Grimaud, intendentul contelui, de câte ori se slujeşte de cărucioara mea, şi n-aş vrea ca domnul conte să mă mustre că i-am luat mai mult unui prieten al său.

- Să fie cum zici dumneata - răspunse Aramis - şi mai ales aşa cum îi face plăcere contelui de La Fère, pe care nici eu nu vreau să-l supăr cu ceva. Vei primi scudul ce ţi se cuvine; totuşi, cred că am dreptul să-ţi mai dau un ludovic pe deasupra, pentru ideea dumitale.

- Fără îndoială! rosti bucuros stăpânul poştei.

Şi înhămă el însuşi iapa cea bătrână la cotiga ce scârţâia din toate încheieturile.

În acest timp, Porthos merita să fie observat. Credea că descoperise secretul şi nu-şi mai găsea astâmpăr de nerăb­dare; mai întâi, fiindcă vizita la Athos îi era deosebit de plăcută; în al doilea rând, fiindcă spera să găsească acolo un pat şi o masă îmbelşugată.

Stăpânul poştei, după ce înhămă iapa, îi spuse unei slugi să-i ducă pe străini până la domeniul La Fère.

Porthos se aşeză în fundul căruţei, cu Aramis, şi-i şopti acestuia la ureche:

- Am înţeles totul.

- Ah, ah! răspunse Aramis. Şi ce-ai înţeles, dragul meu?

- Mergem, din partea regelui, să-i facem vreo propunere mare lui Athos.

- Hm! făcu Aramis.

- Nu-mi spune nimic - adăugă bunul Porthos, căutând să se ţină bine din pricina zdruncinăturilor - nu-mi spune nimic, am să ghicesc singur.

- Prea bine, prea bine, prietene, ghiceşte.

Ajunseră la Athos către ceasurile nouă seara, pe o lună minunată. Această lumină feerică îl bucura nespus de mult pe Porthos; în schimb pe Aramis îl stânjenea aproape tot atât de mult. Îi şi mărturisi ceva în această privinţă lui Porthos, care-i răspunse:

- Bine, am ghicit. Misiunea e secretă.

Acestea fură ultimele lui cuvinte în căruţă. Căci argatul care-i însoţea îi întrerupse, spunând:

- Domniile voastre au ajuns.

Porthos şi prietenul lui coborâră în faţa porţii micului castel. Şi aici îi vom regăsi şi noi pe Athos şi pe Bragelonne, dispăruţi amândoi după descoperirea necredinţei domnişoarei de La Vallière.

Dacă există vreo vorbă plină de adevăr, e aceasta: ma­rile dureri închid în ele însele germenul consolării lor. În­tr-adevăr, dureroasa rană din sufletul lui Raoul îl apropiase de tatăl său, şi numai Dumnezeu ştie în ce măsură îl puteau mângâia pe tânăr cuvintele pornite din gura şi din inima ge­neroasă a lui Athos. Rana era departe de a se vindeca; însă Athos, tot vorbind mereu cu fiul său, încercând să-i însufle tânărului ceva din propria lui experienţă, sfârşise prin a-l face să înţeleagă că această durere a primei decepţii în dra­goste este necesară oricărei vieţi omeneşti şi că nimeni n-a iubit vreodată fără să o cunoască.

Raoul îl asculta adesea, dar nu se lăsa convins. Căci nimic nu poate înlocui, în inima unui îndrăgostit, amintirea şi gândul la făptura iubită. Raoul îi răspundea atunci părin­telui său:

- Domnule, tot ceea ce-mi spui e adevărat; cred că ni­meni n-a cunoscut ca dumneata durerile inimii; dar dum­neata eşti un om prea mare prin înţelepciune, prea încercat de nenorociri, pentru a nu îngădui slăbiciunea unui soldat care suferă pentru întâia oară. Plătesc un tribut pe care nu-l voi plăti de două ori; dă-mi voie deci să mă cufund în durerea mea, să mă înec în ea până la a uita de mine însumi, până la a-mi pierde judecata.

- Raoul! Raoul!

- Crede-mă, domnule, niciodată nu mă voi putea obişnui cu gândul că Louise, cea mai castă şi cea mai nevinovată dintre femei, a putut să-l înşele într-un chip atât de josnic pe un bărbat atât de cinstit şi atât de credincios ca mine; nici­odată nu mă voi putea hotărî să văd această fiinţă bună şi blândă schimbându-se într-o femeie vicleană şi desfrânată. Louise decăzută! Louise nemernică! Ah, domnule, asta e mult mai crud pentru mine, decât gândul că Raoul e părăsit, că Raoul e nenorocit.

Athos folosea atunci leacul eroic. El o apăra pe Louise împotriva lui Raoul şi explica trădarea ei prin dragostea ei.

- O femeie care ar cădea în braţele regelui fiindcă e rege - spunea Athos - ar merita să fie socotită nemer­nică; dar Louise îl iubeşte pe Ludovic. Tineri amândoi, el şi-a uitat rangul, că şi-a uitat jurămintele. Dragostei i se iartă totul, Raoul. Cei doi tineri se iubesc cu sinceritate.

Şi, după ce dădea această lovitură de pumnal, Athos, suspinând, vedea cum Raoul se cutremură din pricina rănii sale, înfundându-se în adâncul pădurii sau refugiindu-se în camera lui, de unde, peste un ceas, reapărea palid, tremurând, dar învins. Atunci, apropiindu-se de Athos cu un zâmbet pe buze, îi săruta mâna, aşa cum câinele care a fost bătut se gudură pe lângă stăpân, ca să-şi ceară iertare. Raoul n-asculta decât de slăbiciunea lui, nu-şi mărturisea decât durerea lui.

Aşa trecură zilele ce urmară după scena aceea când Athos zdruncinase atât de tare orgoliul neînfrânt al regelui. Nici­odată, vorbind cu fiul său, el nu pomenise de această scenă; niciodată nu adusese vorba despre purtarea lui energică, ce l-ar fi mângâiat poate pe tânăr, arătându-i că rivalul său a fost îngenuncheat. Athos nu voia însă ca îndrăgostitul jignit să uite respectul pe care-l datora regelui. Iar când Brage­lonne, aprins, furios, încruntat, vorbea cu dispreţ despre cu­vintele regale, despre credinţa îndoielnică pe care anumiţi nebuni o pun în făgăduielile pornite de la tron, când, străbătând două veacuri cu iuţeala unei păsări ce zboară peste o strâmtoare pentru a trece de la o lume la alta, Raoul pre­vestea vremea când regii vor apărea mai mărunţi decât oamenii de rând, Athos îi spunea cu glasul lui senin şi con­vingător:

- Ai dreptate, Raoul; tot ceea ce spui tu se va întâmpla: regii îşi vor pierde prestigiul, aşa cum îşi pierd strălucirea stelele care şi-au trecut timpul. Dar până atunci, Raoul, noi nu vom mai fi; şi ţine minte ce-ţi spun: toţi pe lumea aceasta, bărbaţi, femei şi regi, trebuie să trăiască în prezent; în viitor nu putem trăi decât pentru Dumnezeu.

Iată ce discutau, ca de fiecare dată, Athos şi Raoul, plimbându-se pe lunga alee de tei a parcului, când se auzi sunând clopoţelul a cărei menire era să-l anunţe pe conte fie ca sosise ora mesei, fie că avea de primit o vizită. Numaidecât, şi fără să dea vreo însemnătate acestui lucru, se întoarse din drum împreună cu fiul său, şi, la capătul aleii, se po­meniră amândoi faţă în faţă cu Porthos şi Aramis.

XXIX

DESPĂRŢIREA CEA DIN URMĂ
Raoul scoase un strigăt de bucurie şi-l strânse cu multă căldură în braţe pe Porthos. Aramis şi Athos se îmbrăţişară ca doi bătrâni. Această îmbrăţişare însăşi era ca o întrebare adresată lui Aramis, care spuse numaidecât:

- Prietene, nu vom rămâne mult timp la voi.

- Ah! făcu contele.

- Vom sta numai atât - adăugă Porthos - cât să vă povestesc bucuria mea.

- Ah! făcu Raoul.

Athos îl privi în tăcere pe Aramis, a cărui înfăţişare posomorâtă i se părea destul de puţin potrivită cu veştile bune despre care vorbea Porthos.

- Ce bucurie ţi s-a întâmplat? îl întrebă Raoul zâmbind.

- Regele mă face duce - îi răspunse cu un aer miste­rios bunul Porthos, aplecându-se la urechea tânărului - duce cu brevet!

Dar şoaptele lui Porthos erau totdeauna aşa de tari, încât puteau fi auzite de toată lumea; murmurele lui aveau dia­pazonul unui răcnet în toată regula. Athos îl auzi şi scoase o exclamaţie ce-l făcu pe Aramis să tresară. Acesta îl luă de braţ pe Athos şi, după ce-i ceru lui Porthos îngăduinţa să-l lase să vorbească puţin la o parte cu gazda, îi spuse contelui:

- Dragul meu Athos, sunt zdrobit de durere.

- De durere? exclamă contele. Ah, dragă prietene!

- Iată, în două cuvinte: am urzit o conspiraţie împo­triva regelui; această conspiraţie a dat greş, şi în momentul de faţă sunt urmărit, fără îndoială.

- Eşti urmărit!... O conspiraţie!... Ei, prietene, ce tot spui?

- Un trist adevăr. Sunt un om pierdut.

- Dar Porthos... Titlul lui de duce... Asta ce mai e?

- Iată ceea ce mă doare mai mult; iată ceea ce mă apasă mai tare. Crezând într-o reuşită sigură, l-am târât în conspiraţia mea şi pe Porthos. El a contribuit la ea cu toate puterile, aşa cum ştii că face totdeauna, fără să ştie nimic, şi iată-l azi compromis ca şi mine, pierdut ca şi mine.

- Dumnezeule!

Şi Athos se uită la Porthos, care le zâmbea fericit.

- Trebuie să-ţi spun totul. Ascultă-mă - continuă Aramis.

Şi-i povesti toată întâmplarea pe care o cunoaştem. Athos îşi simţi de câteva ori, în timpul povestirii, fruntea năpădită de sudoare.

- Ideea era mare - zise el - dar era şi o mare greşeală.

- Pentru care iată-mă pedepsit, Athos.

- De aceea îţi voi mărturisi gândul meu întreg.

- Spune.

- E o crimă.

- De neiertat, ştiu. Lezmajestate!

- Porthos! Bietul Porthos!

- Cine ştia? Izbânda, ţi-am spus, era ca sigură.

- Domnul Fouquet e un om cinstit.

- Iar eu sunt un prost, judecându-l atât de greşit - adăugă Aramis. Oh, înţelepciunea omenească! Oh, piatră de moară care macină o lume şi care, într-o zi, e oprită de un fir de nisip ce cade, nu se ştie de unde, între dinţii ei!

- Spune, mai bine, de un diamant, Aramis. În sfârşit, răul s-a întâmplat. Ce-ai de gând să faci acum?

- Îl iau cu mine pe Porthos. Niciodată regele nu va voi să creadă că acest vrednic om a făcut totul fără să ştie despre ce era vorba; niciodată nu va voi să creadă că Porthos socotea că-l slujeşte pe rege făcând ceea ce-a făcut. Va plăti cu capul greşeala mea. Şi nu vreau asta.