Alexandre Dumas

- La Bastilia?

- Am cinat împreună.

- Ah! făcu Porthos răsuflând uşurat.

- Ne-a spus o mie de lucruri pentru tine.

- Mulţumesc!

- Unde se duce domnul conte? întrebă Grimaud, pe care stăpânul lui îl răsplătise cu un zâmbet.

- Ne ducem acasă, la Blois.

- Cum aşa?... De-a dreptul?

- De-a dreptul.

- Fără bagaje?

- Ei, Doamne, Raoul se va însărcina să mi le trimită acolo, sau să mi le aducă el însuşi când va veni, dacă va mai veni pe-acasă.

- Dacă nimic nu-l mai opreşte la Paris - zise d'Arta­gnan cu o privire hotărâtă şi tăioasă ca oţelul, dar nu mai puţin dureroasă, întrucât ea îi redeschidea rănile bietului tânăr - va face bine să te urmeze, Athos.

- Nimic nu mă mai opreşte la Paris - răspunse Raoul.

- Atunci, să mergem - rosti numaidecât Athos.

- Şi domnul d'Artagnan?

- Oh, eu îl voi însoţi pe Athos până la marginea ora­şului, apoi mă voi reîntoarce cu Porthos.

- S-a făcut - încuviinţă acesta.

- Haide, fiul meu - spuse contele trecându-şi braţul pe după grumazul lui Raoul, spre a-l trage în trăsură, şi strângându-l lângă el. Grimaud - urmă contele - tu întoarce-te încet la Paris, cu calul tău şi cu cel al domnului du Vallon; căci eu şi cu Raoul vom încăleca aici pe cai, lăsând trăsura acestor doi domni, spre a-i duce la Paris; apoi, odată ajuns acasă, îmi vei strânge toate lucrurile, scrisorile, şi le vei trimite la conacul nostru.

- Dar - observă Raoul, care încerca să-l facă pe conte să vorbească - dacă vei mai veni la Paris, nu vei mai avea nici albituri, nici haine, şi le vei duce lipsa.

- Bănuiesc, Raoul, că multă vreme de aici încolo nu voi mai da pe la Paris. Ultima călătorie făcută aici nu mă în­deamnă să mă mai întorc vreodată.

Raoul înclină capul şi nu mai spuse nimic. Athos coborî din trăsură şi încălecă pe calul care-l adusese pe Porthos; animalul părea foarte mulţumit de această schimbare.

Se îmbrăţişară, îşi strânseră mâinile, îşi făcură mii de măr­turii de prietenie veşnică. Porthos făgădui să petreacă o lună la Athos, cu prilejul primului său răgaz. D'Artagnan spuse că-şi va folosi în acelaşi scop primul său concediu; apoi, îmbrăţişându-l pe Raoul pentru ultima oară, îi zise:

- Băiatule, îţi voi scrie.

Era totul în aceste cuvinte ale lui d'Artagnan, care nu scria niciodată. Raoul fu mişcat până la lacrimi. Se smulse din braţele muşchetarului şi porni la drum. D'Artagnan se urcă în trăsură alături de Porthos.

- Ei bine, scumpe prietene - zise el - iată o zi mare!

- Aşa e - răspunse Porthos.

- Trebuie să fii frânt de oboseală.

- Nu prea. Totuşi, mă voi culca devreme, ca să fiu pregătit pentru mâine dimineaţă.

- Dar pentru ce?

- Drace, ca să termin ceea ce-am început!

- Mă faci să mă cutremur, prietene. Te văd tare neli­niştit. Ce naiba ai început şi n-ai terminat încă?

- Ascultă: Raoul nu s-a bătut. Trebuie să mă bat deci eu.

- Cu cine?... Cu regele?

- Cum cu regele? strigă Porthos uluit.

- Ei da, copil bătrân, cu regele!

- Dar îţi spun că e vorba de domnul de Saint-Aignan!

- Tocmai asta voiam să-ţi spun şi eu. Bătându-te cu acest gentilom, e ca şi cum ai scoate spada împotriva regelui.

- Ah! exclamă Porthos făcând ochii mari. Eşti sigur?

- La dracu!

- Ei bine, atunci cum să închei treaba asta?

- Vom căuta să ne ospătăm din belşug, Porthos. Masa căpitanului de muşchetari e plină de bunătăţi. Acolo te vei întâlni cu frumosul de Saint-Aignan şi vei bea în sănăta­tea lui.

- Eu? strigă Porthos cu scârbă.

- Cum - zise d'Artagnan - nu vrei să bei în sănăta­tea regelui?

- Mii de draci, dar eu nu-ţi vorbesc de rege! Îţi vor­besc de domnul de Saint-Aignan!

- Eu însă îţi repet că e acelaşi lucru.

- Eh, atunci se schimbă treaba - zise Porthos învins.

- M-ai înţeles deci, nu-i aşa?

- Nu înţeleg nimic - răspunse Porthos - dar mi-e totuna.

- Da, totuna - încheie d'Artagnan. Haidem la masă, Porthos.

III

SOCIETATEA DOMNULUI BAISEMEAUX
Cititorii n-au uitat că, plecând de la Bastilia, d'Artagnan şi contele de La Fère îl lăsaseră acolo pe Aramis, în tovărăşia lui Baisemeaux.

Baisemeaux nu băgă câtuşi de puţin de seamă că, după plecarea celor doi oaspeţi, convorbirea suferi de lipsa lor. El socotea că vinul de desert, şi mai ales cel de la Bastilia, era minunat; el socotea, spunem, că vinul de desert era un stimulent cât se poate de bun pentru a-l face pe un om fără prihană să-şi dea drumul gurii. Îl cunoştea însă destul de puţin pe înălţimea sa, care niciodată nu era mai impenetrabil ca la desert. În schimb, înălţimea sa îl cunoştea perfect pe domnul Baisemeaux şi trăgea nădejde să-l facă pe guvernator să vorbească tocmai datorită mijlocului pe care acesta îl considera cel mai nimerit.

Convorbirea, fără a lâncezi în aparenţă, lâncezea deci în realitate; căci Baisemeaux nu numai că vorbea aproape sin­gur, dar nu vorbea decât despre această ciudată întâmplare a întemniţării lui Athos, urmată de acel ordin atât de grabnic de a-l repune în libertate. Baisemeaux, de altminteri, obser­vase că cele două ordine, ordinul de arestare şi ordinul de punere în libertate, erau amândouă scrise de mâna regelui. Or, regele nu-şi dădea osteneala să scrie asemenea ordine decât în împrejurări ce ieşeau din comun. Faptul acesta era foarte interesant, şi mai ales foarte încâlcit pentru Baisemeaux; dar cum totul era foarte limpede pentru Aramis, acesta nu dădea evenimentului aceeaşi însemnătate pe care i-o dădea bunul guvernator. Afară de asta, Aramis rareori se obosea să vină până aici pentru un lucru de nimic; şi el nu-i spusese încă domnului Baisemeaux pentru ce anume se obosise să vină acum. Aşa că, în momentul când Baisemeaux atingea punctul cel mai vrednic de luat în seamă al cuvântării sale, Aramis îl întrerupse deodată:

- Spune-mi, dragă domnule Baisemeaux - îl întrebă el - dumneata n-ai alte distracţii la Bastilia decât acelea la care am luat şi eu parte în timpul celor două sau trei vizite pe care am avut cinstea de a ţi le face?

Întrebarea era atât de neaşteptată, încât guvernatorul, ca o morişcă de vânt ce primeşte deodată o impulsionare opusă curentului obişnuit, rămase cu totul înmărmurit.

- Distracţii? zise el. Dar ele nu-mi lipsesc niciodată, monseniore.

- Oh, cu atât mai bine! Şi în ce constau ele?

- Apăi, sunt de tot soiul.

- Vizite, fără îndoială!

- Vizite? Nu. Vizitele nu se obişnuiesc la Bastilia.

- Cum adică, vizitele sunt rare?

- Foarte rare.

- Chiar în ce priveşte societatea dumitale?

- Ce înţelegeţi prin societatea mea?... Deţinuţii mei?

- Oh, nu! Deţinuţii dumitale... Ştiu că dumneata le faci lor vizite, iar nu ei dumitale. Înţeleg prin societatea dumitale, dragă domnule Baisemeaux, lumea din care faci parte.

Baisemeaux îl privi în albul ochilor pe Aramis; apoi, ca şi cum ceea ce presupusese o clipă era cu neputinţă, zise:

- Oh, societatea mea e foarte restrânsă în prezent. Ca să vă mărturisesc adevărul, scumpe domnule d'Herblay, vizi­tele la Bastilia li se par neplăcute şi plictisitoare oamenilor de lume. Cât despre femei, ele nu vin să mă vadă aici decât cu o anumită groază, pe care numai eu ştiu cât mă chinuiesc ca să le-o potolesc cât de cât. Într-adevăr, cum să nu se sperie, sărmanele de ele, când văd aceste turnuri posomorâte şi când se gândesc că în ele stau nişte bieţi deţinuţi care...

Şi, pe măsură ce ochii lui Baisemeaux se aţinteau asu­pra chipului lui Aramis, limba bunului guvernator se în­curca tot mai mult în gură, în aşa fel că până la urmă i se încleştă cu totul.

- Nu, nu m-ai înţeles, dragă domnule Baisemeaux - zise Aramis - nu m-ai înţeles... Nu vorbesc de societate în general, ci de o societate mai apropiată, din care, în sfârşit, faci parte.

Baisemeaux scăpă aproape din mână paharul cu vin roşu pe care se pregătea să-l ducă la buze.

- Din care fac parte? întrebă el.

- Ei da, fără îndoială, din care faci parte - repetă Aramis cu cel mai desăvârşit sânge rece. Căci nu eşti oare membru al unei societăţi secrete, dragă domnule Baisemeaux?

- Secrete?

- Secrete sau misterioase.

- Oh, domnule d'Herblay!...

- Haide, nu te codi.

- Dar credeţi-mă că...

- Cred ceea ce ştiu.

- Vă jur!...

- Ascultă-mă, scumpe domnule Baisemeaux, eu spun da, dumneata spui nu; unul dintre noi e în mod obligatoriu de partea adevărului, iar celălalt e neapărat în fals.

- Ei bine?

- Ei bine, o să dăm totul pe faţă numaidecât.

- Să vedem - zise Baisemeaux - să vedem.

- Bea-ţi paharul de vin, domnule Baisemeaux! îl în­demnă Aramis. Ce naiba, pari foarte speriat!

- Nu, nu, câtuşi de puţin, nu.

- Bea atunci.

Baisemeaux bău, dar înghiţi cu noduri.

- Ei bine - reluă Aramis - dacă, ziceam, nu faci parte din nici o societate secretă, sau misterioasă, cum vrei, denumirea n-are nici o importanţă, dacă, zic, nu faci parte dintr-o societate de acest fel, ei bine, nu vei înţelege o iotă din ceea ce am să-ţi spun, asta e totul.

- Oh, fiţi sigur de mai înainte că n-am să înţeleg nimic!

- E minunat atunci.

- Încercaţi, să vedem.

- Tocmai asta vreau să şi fac. Dacă, dimpotrivă, eşti membru al acestei societăţi, ai să-mi răspunzi numaidecât prin da sau nu.

- Puneţi întrebarea - zise Baisemeaux tremurând.

- Căci vei fi de acord, scumpe domnule Baisemeaux urmă Aramis cu aceeaşi voce netulburată - ca fiind de la sine înţeles, că nu poţi face parte dintr-o societate, nu te poţi bucura de foloasele pe care societatea le acordă afiliaţilor ei, fără să-ţi asumi în schimb anumite mici obligaţii.

- Într-adevăr - bolborosi Baisemeaux - aşa ar fi dacă...

- Ei bine - continuă Aramis - în societatea despre care îţi vorbeam şi din care, după cât se pare, dumneata nu faci parte...

- Daţi-mi voie - îl întrerupse Baisemeaux - n-aş vrea totuşi să spun în mod absolut că...

- Există un angajament pe care şi l-au luat toţi guverna­torii şi căpitanii de fortăreţe afiliaţi ordinului.

Baisemeaux păli.

- Acest angajament - reluă Aramis cu glas hotărât - iată-l!

Baisemeaux se ridică, pradă unei tulburări de nedescris.

- Să auzim, domnule d'Herblay - murmură el - să auzim.

Aramis spuse atunci, sau mai degrabă recită paragraful următor, cu acelaşi glas cu care ar fi citit dintr-o carte:

- "Orice guvernator sau căpitan de fortăreaţă va lăsa să intre când va fi nevoie, şi la cererea deţinutului, un du­hovnic afiliat ordinului".

Se opri. Baisemeaux era palid tot şi tremura atât de tare, încât îţi făcea milă să-l vezi.

- Este sau nu textul angajamentului? întrebă Aramis pe un ton potolit.

- Monseniore!... rosti Baisemeaux.

- Ah, bine, mi se pare că începi să înţelegi.

- Monseniore - strigă Baisemeaux - nu vă jucaţi ast­fel cu bietul meu cuget; mă socotesc prea puţin lucru faţă de domnia voastră, dacă vă ispiteşte reaua dorinţă de a-mi smulge micile taine ale administraţiei mele.

- Oh, nu, te înşeli, domnule Baisemeaux; nu micile taine ale administraţiei dumitale vreau să le cunosc, ci pe acelea ale conştiinţei dumitale.

- Ei bine, dacă e vorba de conştiinţa mea, treacă-meargă, scumpe domnule d'Herblay. Dar aveţi în vedere situaţia mea, care nu e tocmai obişnuită.

- Nu e tocmai obişnuită, dragă domnule - urmă Ara­mis fără cruţare - dacă faci parte din această societate; ea este însă foarte normală dacă, dezlegat de orice angajament, n-ai de dat socoteală decât în faţa regelui.

- Ei bine, domnule, ei bine, da, eu nu mă supun decât regelui. Cui, Doamne iartă-mă, vreţi să i se supună un genti­lom francez, dacă nu regelui?

Aramis nu făcu nici o mişcare; dar, cu glasul lui blând, zise:

- E plăcut pentru un gentilom francez, pentru un prelat al Franţei, să-l audă vorbind cu atâta loialitate pe un om cu meritele dumitale, dragă domnule Baisemeaux.

- Vă îndoiaţi cumva de mine, domnule?

- Eu? Oh, nu!

- Aşadar, nu vă îndoiţi?

- Nu mă îndoiesc că un bărbat ca dumneata - zise Aramis cu seriozitate - îşi slujeşte în chip cinstit stăpânii pe care şi i-a ales de bună voie.

- Stăpânii? strigă Baisemeaux foarte mirat.

- Am zis stăpânii.

- Domnule d'Herblay, glumiţi, nu-i aşa?

- Da, înţeleg, e o situaţie mai grea să ai mai mulţi stăpâni, decât dacă ai avea unul singur, dar această încurcătură vine de la dumneata, dragă domnule Baisemeaux; eu n-am nici o vină.

- Nu, de bună seamă - bâigui bietul guvernator, mai încurcat ca oricând. Dar ce faceţi? Vă ridicaţi?

- Precum vezi.

- Plecaţi?

- Plec, da.

- Dar ce ciudat vă purtaţi cu mine, monseniore!

- Ciudat, eu? Unde vezi dumneata asta?

- Spuneţi, aţi jurat să mă supuneţi la chinuri?

- Nu, şi mi-ar părea tare rău de-ar fi aşa.

- Atunci mai staţi.

- Nu pot.

- De ce?

- Fiindcă nu mai am ce să fac aici, şi, dimpotrivă, am treburi în alte părţi.

- Treburi, atât de târziu?

- Da. Înţelege, dragă domnule Baisemeaux, ca mi s-a spus, acolo de unde vin: "Orice guvernator sau căpitan va lăsa să intre când va fi nevoie, şi la cererea deţinutului, un duhovnic afiliat ordinului". Şi am venit; dumneata nu înţe­legi însă ce vreau să spun, de aceea mă întorc să le spun oa­menilor mei că s-au înşelat şi să mă trimită în altă parte.

- Cum! Dumneavoastră sunteţi?... strigă Baisemeaux privindu-l pe Aramis cu un aer aproape îngrozit.

- Duhovnicul afiliat ordinului - răspunse Aramis fără să-şi schimbe glasul.

Dar, oricât de blajine ar fi fost aceste vorbe, ele avură asupra bietului guvernator efectul unui trăsnet. Baisemeaux se îngălbeni, şi i se păru că frumoşii ochi ai lui Aramis erau două spade de foc ce i se înfigeau până în adâncul inimii.

- Duhovnicul! murmură el. Dumneavoastră, monse­niore, duhovnicul ordinului?

- Da, eu; dar nu mai avem nimic de vorbit împreună, de vreme ce dumneata nu eşti afiliat.

- Monseniore...

- Şi-mi dau seama că, nefiind afiliat, refuzi să îndepli­neşti poruncile.

- Monseniore - repetă Baisemeaux - vă rog, aveţi bunătatea şi mă ascultaţi.

- Le ce bun?

- Monseniore, nu zic că nu fac de loc parte din ordin...

- Ah! Ah!

- Nu spun că nu vreau să mă supun.

- Ceea ce s-a petrecut seamănă totuşi cu o nesupunere, domnule Baisemeaux.

- Oh, nu, monseniore, nu; voiam numai să mă încre­dinţez că...

- Ce voiai să te încredinţezi? zise Aramis pe un ton de supremă dojană.

- Nimic, monseniore. Baisemeaux coborî vocea şi se înclină în faţa prelatului. Eu sunt totdeauna, pretutindeni, la voia stăpânilor mei - zise el - însă...

- Foarte bine! Aşa îmi placi mai mult, domnule.

Aramis se aşeză din nou pe scaun şi întinse paharul spre Baisemeaux, care nu fu în stare să i-l umple, atât de tare îi tremura mâna.

- Ai spus însă - reluă Aramis.

- Însă - continuă bietul om - nefiind prevenit, nu puteam să mă aştept...

- Oare Evanghelia nu spune: "Vegheaţi, căci clipa nu­mai Dumnezeu o cunoaşte"? Oare prescripţiile ordinului nu spun: "Vegheaţi, căci ceea ce eu vreau, voi trebuie să vreţi totdeauna"? Şi ce te făcea să nu-l aştepţi pe duhovnic, dom­nule Baisemeaux?

- Faptul că în momentul de faţă nici un deţinut nu e bolnav la Bastilia, monseniore.

Aramis ridică din umeri.

- Ce ştii dumneata? zise el.

- Dar mi se pare că...

- Domnule Baisemeaux - îl întrerupse Aramis, răsucindu-se pe scaunul său - iată valetul dumitale care vrea să-ţi spună ceva.

În acea clipă, valetul lui Baisemeaux apăru, într-adevăr, în pragul uşii.

- Ce este? întrebă cu o tresărire Baisemeaux.

- Domnule guvernator - răspunse valetul - vi s-a adus raportul medicului închisorii.

Aramis îl privi pe Baisemeaux cu ochiul lui limpede şi sigur.

- Ei bine, să intre cel ce l-a adus - zise el.

Mesagerul intră, salută şi depuse raportul. Baisemeaux îşi aruncă ochii peste el şi, ridicând faţa, zise cu surprindere:

- Cel de la al doilea Bertaudière e bolnav!

- Spuneai deci, dragă domnule Baisemeaux, că toată lumea e sănătoasă în hotelul dumitale? zise Aramis cu un aer galeş.

Şi sorbi o înghiţitură de vin, fără a-şi lua ochii de la Baisemeaux. Atunci guvernatorul, făcând un semn din cap către mesager, şi după ce acesta ieşi, zise, tremurând întruna:

- Cred însă că în paragraf scrie: "La cererea deţinutu­lui", nu?

- Da, aşa este - răspunse Aramis. Dar ia vezi ce vrea acela, dragă domnule Baisemeaux.

Într-adevăr, un sergent îşi vârâse capul prin deschizătura uşii.

- Ce mai e? strigă Baisemeaux. Nu puteţi să mă lăsaţi în pace zece minute?

- Domnule guvernator - zise sergentul - bolnavul de la al doilea Bertaudière i-a spus temnicerului să vă ceară să-i trimiteţi un duhovnic.

Baisemeaux era gata să cadă pe spate. Aramis binevoi să-l sprijine, după cum binevoise să-l înspăimânte.

- Ce să-i răspund? întrebă Baisemeaux.

- Păi, ce vrei dumneata - îi spuse Aramis, încreţindu-şi buzele. Asta te priveşte: nu sunt eu guvernatorul Bastiliei.

- Spune-i - zise tare Baisemeaux - spune-i deţinutului că va avea ceea ce cere.

Sergentul ieşi.

- Oh, monseniore, monseniore - murmură Baisemeaux - cum aş fi putut bănui?... Cum aş fi putut să prevăd?

- Cine ţi-a spus că trebuia să bănuieşti? Cine te-a ru­gat să prevezi? răspunse Aramis pe un ton dispreţuitor. Or­dinul bănuieşte, ordinul ştie, ordinul prevede: nu e destul atâta?

- Ce porunciţi acum? întrebă Baisemeaux.

- Eu? Nimic. Nu sunt decât un biet preot, un simplu duhovnic. Aştept ordinul dumitale, ca să mă duc să-l văd pe bolnav.

- Oh, monseniore, nu vă ordon, vă rog să vă duceţi!

- Prea bine. Atunci, condu-mă.

IV

DEŢINUTUL

După această ciudată transformare a lui Aramis în du­hovnic al ordinului, Baisemeaux nu mai era acelaşi om. Până atunci, Aramis fusese pentru vrednicul guvernator un prelat căruia îi datora respect, un prieten căruia îi datora recunoştinţă; dar o dată cu descoperirea ce-i răvăşise toate gândurile, el devenise un inferior, iar Aramis un şef. Aprinse el însuşi un fanai, chemă un purtător de chei şi, întorcându-se către Aramis, zise:

- La ordinele monseniorului.

Aramis se mulţumi să facă un semn din cap, care voia să spună: "Prea bine!", şi un semn cu mâna, care voia să spună: "După dumneata!" Baisemeaux porni înainte. Aramis îl urmă.

Era o frumoasă noapte înstelată; paşii celor trei oameni răsunau pe lespezile coridoarelor şi zornăitul cheilor atârnate la brâul temnicerului se auzea până în vârfurile turnuri­lor, ca pentru a reaminti deţinuţilor că libertatea era departe de ei.

S-ar fi zis că schimbarea ce se produsese în Baisemeaux ajunsese până la deţinut. Temnicerul cu cheile, acelaşi care, la prima vizită a lui Aramis, se arătase atât de curios şi punea mereu întrebări, devenise acum nu numai mut, dar chiar nepăsător. Îşi ţinea capul în jos şi parcă se temea să-şi desfunde urechile.

Ajunseră astfel la turnul Bertaudière, ale cărui două etaje fură urcate în tăcere, cu o anumită încetineală, căci Baisemeaux, cu toate că se supunea, era totuşi departe de a arăta vreo tragere de inimă în această supunere. În sfârşit, se opriră în faţa uşii. Temnicerul nu fu nevoit să mai caute cheia, o avea pregătită. Uşa se deschise. Baisemeaux dădu să intre la deţinut; dar, oprindu-l în prag, Aramis îi spuse:

- Nu scrie nicăieri că guvernatorul trebuie să asculte spovedania deţinutului.

Baisemeaux se înclină şi-i făcu loc să treacă lui Aramis, care luă fanalul din mâna temnicerului şi intră; apoi, cu un gest, făcu semn să se închidă uşa în urma lui. O clipă, ră­mase în picioare, cu urechea aţintită, ascultând dacă Baise­meaux şi temnicerul se îndepărtau; pe urmă, după ce se în­credinţă, prin descreşterea zgomotului, că ei părăsiseră turnul, puse fanalul pe masă şi-şi roti privirea în jur. Pe un pat acoperit cu postav verde, la fel cu toate celelalte paturi de la Bastilia, atât doar că era mai nou, sub nişte perdele largi şi pe jumătate trase, stătea întins tânărul în preajma că­ruia noi l-am mai introdus o dată pe Aramis. Conform re­gulilor din închisoare, osânditul se afla în întuneric. La cea­sul stingerii, el a trebuit să sufle în lumânare. Se vedea că era un deţinut favorizat, deoarece se bucura de rarul privi­legiu de a ţine lumina aprinsă până în momentul când se suna stingerea. Lângă pat se afla un jilţ larg de piele, cu pi­cioarele răsucite, pe care era întins un costum de o curăţe­nie deosebită. O măsuţă, fără pene, fără cărţi, fără hârtii, fără cerneală, stătea tristă şi părăsită lângă fereastră. Câteva farfurii, pline încă, arătau că deţinutul abia se atinsese de bucatele ce-i fuseseră aduse.

Aramis îl văzu pe tânăr întins pe pat, cu faţa pe jumătate acoperită de cele două braţe. Sosirea vizitatorului nu-l făcu să-şi schimbe poziţia; aştepta sau dormea. Aramis aprinse lu-mânarea cu lumina de la fanalul său, împinse încet jilţul şi se apropie de pat cu un vădit amestec de curiozitate şi respect. Tânărul ridică uşor capul.

- Ce doreşti de la mine? întrebă el.

- N-ai cerut un duhovnic?

- Ba da.

- Eşti cumva bolnav?

- Da.

- Bolnav rău?

Tânărul îşi îndreptă ochii pătrunzători spre Aramis şi zise:

- Îţi mulţumesc. Apoi, după o clipă de tăcere, adăugă: Parcă te-am mai văzut o dată.

Aramis se înclină. Fără îndoială, cercetarea pe care o făcu deţinutul, descoperirea acestui caracter plin de răceală, şiretenia şi puterea de dominare zugrăvite pe chipul episco­pului de Vannes erau puţin liniştitoare în situaţia în care se afla tânărul, căci se grăbi să spună:

- Mă simt mai bine.

- Atunci? întrebă Aramis.

- Atunci, simţindu-mă mai bine, nu cred că mai am ne­voie de duhovnic.

- Nici chiar de harul de care îţi dădea de veste bile­ţelul pe care l-ai găsit în pâine?

Tânărul tresări; dar înainte de a apuca să răspundă da sau nu, Aramis adăugă:

- Nici chiar de acel ecleziast din gura căruia aştepţi să auzi o destăinuire de mare însemnătate?

- Dacă-i aşa - zise tânărul lăsându-şi din nou capul pe pernă - atunci e altceva: ascult.

Aramis îl privi apoi cu mai multă atenţie şi fu surprins de aerul acela de maiestate simplă şi firească.

- Ia loc, domnule - zise deţinutul.

Aramis se supuse, făcând o plecăciune.

- Cum o duci la Bastilia? întrebă episcopul.

- Foarte bine.

- Nu te simţi rău aici?

- Nu.

- Nu tânjeşti după nimic?

- După nimic.

- Nici măcar după libertate?

- Ce numeşti dumneata libertate, domnule? întrebă de­ţinutul cu accentul omului ce se pregăteşte pentru o luptă.

- Numesc libertate florile, aerul, lumina zilei, stelele, fericirea de a alerga oriunde te-ar mâna picioarele dumitale sprintene, de douăzeci de ani.

Tânărul surâse; era greu de spus dacă era un surâs de re­semnare sau de dispreţ.

- Priveşte - zise el - am aici, în acest vas japonez, doi trandafiri, doi frumoşi trandafiri, rupţi ieri seara, abia îmbobociţi, din grădina guvernatorului; au înflorit azi-dimineaţă, deschizându-şi sub ochii mei corolele lor pur­purii; din fiecare cută a petalelor se înalţă un parfum îmbătător; camera mea e plină de miresme. Aceşti doi tran­dafiri, priveşte-i, sunt cei mai frumoşi trandafiri; şi tran­dafirii sunt cele mai frumoase flori. Pentru ce vrei să doresc alte flori, de vreme ce le am aici pe cele mai frumoase dintre toate?

Aramis se uită la tânăr cu nedumerire.

- Dacă florile înseamnă libertate - reluă captivul cu tristeţe - atunci mă bucur de libertate, pentru că am aceste flori.

- Oh, dar aerul? zise Aramis. Aerul atât de trebuin­cios vieţii?

- Ei bine, domnule - răspunse deţinutul - apropie-te de fereastră; e deschisă. Între cer şi pământ, vântul îşi dea­pănă vârtejurile de gheaţă, de foc, de aburi fierbinţi sau de adieri răcoroase. Aerul care vine de acolo îmi mângâie faţa, când, urcat pe acest jilţ, ridicat pe spătarul lui, cu braţul în­doit în jurul vergelelor de la fereastră, îmi închipui că înot în vid.