Alexandre Dumas

Şi plecă, lăsându-l pe Baisemeaux mai mult decât sufocat de surprindere şi bucurie în faţa acestui dar regesc, făcut cu atâta mărinimie de către duhovnicul special de la Bastilia.

V
CUM MOUSTON SE ÎNGRĂŞASE FĂRĂ ŞTIREA LUI PORTHOS, ŞI NECAZURILE CE REZULTARĂ DIN ACEASTA PENTRU VREDNICUL GENTILOM

După plecarea lui Athos la Blois, Porthos şi d'Artagnan rareori se mai găseau împreună. Unul avea de îndeplinit o slujbă obositoare pe lângă rege, celălalt se ocupa cu o mulţime de cumpărături de mobile, pe care îşi pusese în gând să le ducă la moşiile sale şi cu ajutorul cărora voia să întocmească, la diversele lui reşedinţe, un lux asemănător cu acela de la curte, a cărui strălucire avusese prilejul s-o vadă atunci când fusese invitat la maiestatea sa.

D'Artagnan, prieten credincios ca totdeauna, într-o dimi­neaţă când serviciul îi îngădui câteva clipe de răgaz, se gândi la Porthos şi, îngrijorat că nu mai auzise vorbindu-se despre el de mai bine de cincisprezece zile, se îndreptă spre locuinţa lui, unde îl prinse la scularea din pat. Vrednicul baron părea îngândurat; ba mai mult decât îngândurat, amărât. Stătea pe marginea patului, pe jumătate gol, cu picioarele atârnându-i, contemplând un purcoi de haine ce umpleau toată duşumeaua cu ciucurii, galoanele, broderiile şi amestecul lor de culori ţipătoare şi împestriţate.

Porthos, trist şi visător ca iepurele lui La Fontaine, nu-l văzu intrând pe d'Artagnan, pe care, de altfel, îl ascundea în acel moment, cu spatele lui, domnul Mouston, a cărui corpolenţă personală, destul de mare spre a ascunde un om de vederea altui om, era în clipa aceea dublată de desfăşu­rarea unei haine bălţate, pe care intendentul i-o arăta stăpânului său ţinând-o de mâneci, în aşa fel ca să se vadă bine pe toate părţile.

D'Artagnan se opri în prag şi-l cercetă pe Porthos cu un ochi nedumerit; apoi, întrucât prezenţa purcoiului de haine aruncate pe parchet rupea suspinuri adânci din pieptul vrednicului gentilom, d'Artagnan îşi spuse că e momentul să-l smulgă din această dureroasă contemplaţie şi tuşi uşor spre a-şi anunţa sosirea.

- Ah! făcu Porthos, a cărui faţă se lumină de bucurie. Ah, ah, iată-l pe d'Artagnan! Acum o să-mi vină, în sfârşit, o idee!

Mouston, la aceste cuvinte, bănuind ce se petrecea la spatele lui, se dădu la o parte, zâmbind cu blândeţe către prietenul stăpânului său care se văzu astfel scăpat de obsta­colul ce-i stătea în cale, împiedicându-l să se îndrepte spre d'Artagnan. Porthos, făcând să-i trosnească genunchii vânjoşi, se ridică în picioare şi, din doi paşi, străbătu odaia şi fu în faţa lui d'Artagnan, pe care-l strânse la piept cu o dragoste ce părea să prindă tot mai multă putere cu fiecare zi ce se scurgea.

- Ah - repetă el - tu eşti totdeauna binevenit, dragă prietene, dar astăzi ai picat mai bine ca oricând!

- Haide, haide, ce-i tristeţea asta pe tine? îl întrebă d'Artagnan.

Porthos răspunse printr-o privire ce exprima un mare năduf.

- Ei bine, spune-mi totul, Porthos prietene, afară numai dacă nu e la mijloc vreo taină.

- Mai întâi, prietene - zise Porthos - ştii că eu nu am niciodată taine faţă de tine. Ascultă deci ce mă apasă.

- Stai, Porthos, lasă-mă întâi să-mi descurc picioarele din acest vălmăşag de postavuri, mătăsuri şi catifele.

- Oh, calcă fără grijă - zise cu dispreţ Porthos - toate sunt nişte cârpe.

- La dracu! Cârpe, Porthos? Postavul ăsta de douăzeci de livre cotul, mătasea asta minunată, catifeaua asta regească?

- Găseşti, dar, că hainele astea...?

- Sunt splendide, Porthos, splendide! Pun rămăşag că numai tu ai aşa ceva în toată Franţa, şi presupunând că n-ai să-ţi mai faci nici una şi că ai să trăieşti o sută de ani, ceea ce nu m-ar mira de loc, ai putea să porţi încă haine noi-nouţe chiar şi în ziua morţii tale, fără să mai trebuiască să dai cu nasul pe la vreun croitor de azi şi până atunci.

Porthos clătină din cap.

- Haide, prietene - zise d'Artagnan - tristeţea asta, care nu-ţi stă în fire, mă îngrozeşte. Dragul meu Porthos, s-o dăm la naiba, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine!

- Da, prietene, s-o dăm - zise Porthos - numai să se poată.

- Ai primit vreo veste rea de la Bracieux, prietene?

- Nu; pădurea a fost tăiată, dând o cantitate de lemne cu o treime mai mult decât mă aşteptam.

- Atunci, a pierit peştele din heleşteiele de la Pierrefonds?

- Nu, prietene; cu toate că s-a pescuit din belşug, cu ceea ce a mai rămas s-ar putea împuia toate bălţile din împrejurimi.

- Nu cumva castelul de la Vallon va fi fost distrus de vreun cutremur?

- Nu, prietene, dimpotrivă: un trăsnet a căzut la o sută de paşi de castel şi a făcut să ţâşnească un izvor într-un loc unde nu era nici un pic de apă.

- Ei bine, atunci ce s-a întâmplat?

- Am primit o invitaţie pentru serbarea de la Vaux - răspunse Porthos cu o mutră de înmormântare.

- Într-adevăr, ai de ce să te plângi! Regele a pricinuit, în căsniciile de la curte, mai bine de o sută de certuri cum­plite, refuzând anumite invitaţii. Prin urmare, dragă prietene, te pregăteşti de călătorie la Vaux! Auzi, auzi, auzi!

- Ah, Doamne, da!

- O să ai ce vedea acolo, dragă prietene.

- Vai, nu mă îndoiesc de asta!

- Tot ce are Franţa mai de soi se va întâlni la Vaux.

- Ah! făcu Porthos smulgându-şi de deznădejde câteva fire de păr.

- Ei, Doamne! exclamă d'Artagnan. Eşti cumva bolnav, prietene?

- Sunt mai zdravăn ca Podul Nou din Paris, pe toţi dracii! Nu-i asta.

- Dar ce este atunci?

- Este că n-am haine. D'Artagnan rămase uluit.

- N-ai haine, Porthos? strigă el. N-ai haine, când eu văd mai mult de cincizeci de costume aruncate pe jos?

- Cincizeci, da, dar nici unul care să-mi vină!

- Cum nici unul care să-ţi vină? Ce, nu ţi se ia măsura când te duci la croitor?

- Ba da - răspunse Mouston - dar, din nenorocire, eu m-am îngrăşat.

- Cum adică te-ai îngrăşat?

- M-am făcut mai gros, cu mult mai gros decât domnul baron. Credeţi oare aşa ceva, domnule?

- La dracu, dar asta se vede cât de colo!

- Auzi, nesocotitule - strigă Porthos - se vede cât de colo!

- Dar, în sfârşit, dragul meu Porthos - reluă d'Arta­gnan cu o uşoară nerăbdare - nu înţeleg de ce nu ţi-ar mai veni hainele ţie din pricină că s-a îngrăşat Mouston.

- Am să-ţi explic numaidecât, prietene - zise Porthos. Îţi mai aduci aminte că mi-ai povestit odată despre un general roman, Antoniu, care punea totdeauna şapte mistreţi la frigare, în locuri diferite, pentru ca să aibă masa pregătită oriunde s-ar afla şi la orice oră din zi? Ei bine, şi eu, întrucât s-ar fi putut să fiu chemat dintr-un moment într-altul la curte şi să rămân acolo o săptămână, am luat hotărârea să am totdeauna pregătite şapte costume pentru această împrejurare.

- Straşnică judecată, Porthos! Numai că trebuie să ai averea ta ca să-ţi poţi îngădui asemenea fantezii. Fără a mai ţine socoteală de timpul pe care-l pierzi cu luatul măsurilor. Căci moda se schimbă atât de des?

- Tocmai de aceea - zise Porthos - mă bucuram că am descoperit un mijloc care să mă scape de bătaia de cap.

- Ia spune, Porthos, ce mijloc ai găsit? La dracu, nu m-am îndoit niciodată de isteţimea minţii tale!

- Îţi aminteşti că Mouston era slab?

- Da, pe vremea când se numea Mousqueton.

- Dar îţi mai aduci aminte şi de timpul când a început să se îngraşe?

- Nu, nu mai mi-amintesc. Te rog să mă ierţi, dragă Mouston.

- Oh, domnul n-are nici o vină - zise Mouston cu un aer binevoitor - domnul era la Paris, iar noi eram la Pierrefonds.

- În sfârşit, dragă Porthos, a fost o vreme când Mouston a început să se îngraşe. Asta voiai să spui, nu-i aşa?

- Da, prietene, şi mă bucuram foarte mult atunci.

- Drace, cred şi eu - zise d'Artagnan.

- Înţelegi - continuă Porthos - de câte griji mă scutea asta?

- Nu, dragă prietene, nu înţeleg; dar, dacă ai să-mi explici...

- Numaidecât, prietene. Mai întâi, după cum ai spus, e o pierdere de vreme cu luatul măsurii, chiar dacă n-ai face asta decât o dată la cincisprezece zile. Şi apoi s-ar putea să fii în călătorie, şi dacă vrei să ai totdeauna la îndemână şapte costume... În fine, prietene, mi-e groază să mă las pe mâna fitecăruia să-mi ia măsura. Eşti sau nu eşti gentilom, ce naiba! Să te laşi pipăit de un caraghios, care-ţi măsoară piciorul, mijlocul, spatele, e umilitor, zău! Oamenii ăştia te găsesc prea umflat ici, prea scobit dincolo; îţi cunosc toate părţile slabe şi toate părţile tari. Ce mai, când scapi din mâinile unui croitor, te asemeni cu acele lăcaşuri întărite cărora un spion a venit să le ia grosimea zidurilor, adâncimea bolţilor.

- Într-adevăr, dragul meu Porthos, ai nişte idei care numai ţie îţi pot trece prin cap!

- Eh, înţelegi, când eşti inginer...

- Şi când ai fortificat Belle-Isle... Ai dreptate, dra­gul meu!

- Mi-a venit deci o idee, şi fără îndoială că ea ar fi fost bună, fără nesocotinţa domnului Mouston.

D'Artagnan îi aruncă o privire lui Mouston, care răs­punse la această privire printr-o uşoară mişcare a trupului, ce voia să spună: "Ai să vezi îndată dacă sunt eu vinovat în toate astea".

- Mă bucuram, aşadar - reluă Porthos - văzându-l pe Mouston că se îngraşă, şi chiar îl ajutam din toate puterile să facă niţică burticică, dându-i mâncare cât mai bună, cu speranţa că va ajunge să mă egaleze în grosime, şi atunci îl voi putea trimite pe el să i se ia măsura în locul meu.

- Drace! Drace! Acum pricep! strigă d'Artagnan. În felul acesta, nu-ţi mai pierdeai vremea şi scăpai de toate acele umilinţe.

- Ei, închipuieşte-ţi bucuria mea când, după un an şi jumătate de îndopare cu hrană bună, căci îmi dădeam oste­neala de a-l hrăni eu însumi pe nemernicul ăsta...

- Şi eu îmi dădeam toată silinţa, domnule - zise Mouston cu modestie.

- Asta aşa e. Închipuieşte-ţi, deci, bucuria mea când văzui, într-o dimineaţă, că Mouston trebuia să-şi sugă burta, aşa cum mi-o sugeam eu însumi, ca să poată trece prin mica uşă secretă pe care blestemaţii de arhitecţi au făcut-o la odaia răposatei doamne du Vallon, în castelul de la Pierrefonds. Şi, fiindcă veni vorba de această uşă, prietene, te-aş întreba, pe tine care le ştii pe toate, cum se poate ca neisprăviţii aceia de arhitecţi, care, prin meseria lor, ar trebui să aibă compasul în ochi, să se fi gândit să facă ase­menea uşi, prin care nu pot trece decât persoane slabe?

- Astfel de uşi - răspunse d'Artagnan - sunt menite pentru curtezani; or, curtezanii sunt îndeobşte persoane sub­ţiri şi mlădioase.

- Doamna du Vallon nu avea curtezani - îl întrerupse Porthos cu fală.

- Foarte adevărat, dragul meu - zise d'Artagnan - dar arhitecţii s-au gândit, pesemne, la cazul că te vei însura a doua oară.

- Ah, se poate - încuviinţă Porthos. Şi acum, că sunt lămurit în privinţa uşilor prea înguste, să ne întoarcem la îngrăşarea lui Mouston. Dar observă că aceste două lucruri se leagă între ele, prietene. Am băgat de seamă că totdeauna ideile se înlănţuie unele cu altele. Astfel, admiră acest feno­men. d'Artagnan: îţi vorbeam de Mouston, care e gras, şi am ajuns la doamna du Vallon...

- Care era slabă.

- Hm, asta nu ţi se pare extraordinar?

- Dragul meu, un învăţat care îmi e prieten, domnul Costar, a făcut aceeaşi constatare ca şi tine, şi el numea asta cu un cuvânt grecesc pe care nu mi-l mai amintesc.

- Ah, descoperirea mea nu e nouă deci? strigă Porthos cu uimire. Şi eu care credeam că am găsit-o cel dintâi!

- Dragul meu, ăsta e un fapt cunoscut dinainte de Aristotel, adică de acum aproape două mii de ani.

- Ei bine, asta nu înseamnă că el e mai puţin ade­vărat - zise Porthos, încântat că fusese pus în rând cu înţelepţii din antichitate.

- Minunat! Dar să ne întoarcem la Mouston. L-am lăsat îngrăşându-se văzând cu ochii, aşa mi se pare.

- Da, domnule - zise Mouston.

- În regulă - rosti Porthos. Mouston se îngraşă deci aşa de tare, că-mi întrecu aşteptările, atingând la un moment dat măsura mea, lucru de care mă putui convinge într-o zi când îl văzui pe păcătosul ăsta îmbrăcat cu o haină făcută dintr-o vestă de-a mea; o vestă ce făcea o sută de pistoli numai prin broderiile sale.

- Voiam s-o încerc, domnule - zise Mouston.

- Din clipa aceea - reluă Porthos - am hotărât ca Mouston să intre în legătură cu croitorii mei şi să i se ia măsura în locul meu şi pentru mine.

- Foarte bine te-ai gândit, Porthos; însă Mouston e cu o palmă şi jumătate mai scund decât tine.

- Ştiu. Dar i se lua măsura până la pământ, astfel că pulpana hainei făcută după măsura lui îmi venea mie până deasupra genunchilor.

- Ce noroc pe tine, Porthos! Aşa ceva numai ţie ţi se putea întâmpla!

- Eh, da, laudă-mă, ai şi de ce! Chiar în vremea aceea, adică acum aproape doi ani şi jumătate, a trebuit să plec la Belle-Isle, şi ca să am totdeauna gata, pentru orice împrejurare, câte un costum după ultima modă, i-am lăsat vorbă lui Mouston să-şi facă în fiecare lună câte un rând de haine.

- Şi te pomeneşti că Mouston nu ţi-a ascultat sfatul! Ah, ah, ai fi de neiertat, Mouston!

- Dimpotrivă, domnule, dimpotrivă!

- Nu, ce-i drept, n-a uitat să-şi facă haine, dar a uitat să mă anunţe că se îngrăşa mereu.

- Doamne, nu e vina mea, domnule; croitorul dum­neavoastră n-a găsit de cuviinţă să-mi spună că mă îngrăşam.

- Astfel încât - urmă Porthos - nemernicul, în timp de doi ani, a crescut cu optsprezece şchioape în grăsime, şi ultimele douăsprezece costume îmi sunt unele mai largi decât altele, de la o palmă până la o palmă şi jumătate.

- Dar celelalte, lucrate la început, când aveaţi amândoi aceeaşi grosime?

- Nu mai sunt la modă, scumpul meu prieten, şi dacă le-aş îmbrăca aş avea aerul că viu din Siam şi că n-am mai călcat pe la curte de doi ani de zile.

- Îţi înţeleg necazul. Ia spune, câte costume noi ai? Treizeci şi şase? Şi totuşi nu ai nici unul! Ei bine, trebuie să ţi-l faci pe al treizeci şi şaptelea; celelalte treizeci şi şase îi vor rămâne lui Mouston.

- Ah, domnule - zise Mouston cu un aer mulţumit - adevărul este că domnul a fost totdeauna bun cu mine.

- La dracu! Crezi că nu m-am gândit şi eu la asta sau că m-a împiedicat zgârcenia? Dar nu mai sunt decât două zile până la serbarea de la Vaux; am primit invitaţia ieri şi l-am chemat pe Mouston să vină aici cu toată garderoba; abia azi-dimineaţă mi-am dat seama de nenorocirea în care mă aflu, şt nici un croitor la modă nu s-ar putea însărcina să-mi facă un costum în două zile.

- Adică un costum lucrat în fir de aur, nu-i aşa?

- Aşa îl vreau!

- O să aranjăm noi totul. Nu pleci decât peste trei zile, da? Invitaţiile sunt pentru miercuri, iar azi e duminică dimineaţa.

- Ştiu, însă Aramis m-a sfătuit să fiu la Vaux cu douăzeci şi patru de ceasuri mai devreme.

- Cum, Aramis?

- Da, Aramis mi-a adus invitaţia.

- Ah, foarte bine, înţeleg. Eşti invitat din partea dom­nului Fouquet.

- Nu. Din partea regelui, prietene. Pe bilet scrie, negru pe alb: "Domnul baron du Vallon e înştiinţat că regele a binevoit să-l treacă pe lista invitaţilor..."

- Foarte bine; dar vei pleca împreună cu domnul Fouquet.

- Şi când mă gândesc - strigă Porthos făcând să tros­nească podeaua cu o lovitură din picior - când mă gândesc că n-am un costum ca lumea, îmi vine să crăp de mânie! Am poftă să strâng pe cineva de gât sau să sparg ceva!

- Nu sugruma pe nimeni şi nu sparge nimic, Porthos; voi avea eu grijă de toate. Îmbracă-te cu unul din cele trei­zeci şi şase de costume şi hai cu mine la un croitor.

- Hm, misitul meu a fost pe la toţi, de azi-dimineaţă.

- Şi la domnul Percerin?

- Cine-i acest domn Percerin?

- La naiba, e croitorul regelui!

- Ah, da, da - făcu Porthos, care voia să aibă aerul că îl cunoaşte pe croitorul regelui, deşi auzea pentru prima dată rostindu-se acest nume. Domnul Percerin, croitorul rege­lui, aşa-i. Dar m-am gândit că e prea ocupat.

- Fără îndoială, e ocupat până peste cap, dar fii liniştit, Porthos, are să facă pentru mine ceea ce n-ar face pentru nimeni altul. Numai că va trebui să te laşi să ţi se ia măsura, prietene.

- Ah - oftă Porthos - asta nu-mi place! Dar n-am încotro.

- Ei, Doamne, vei face şi tu ca toţi ceilalţi, dragă prie­tene; vei face ceea ce face şi regele.

- Cum! I se ia măsură şi regelui? Şi îngăduie el una ca asta?

- Regele e om cu gust, dragul meu, iar tu eşti la fel, orice-ai vrea să zici.

Porthos zâmbi cu un aer triumfător.

- Atunci să mergem la croitorul regelui! zise el. Şi de vreme ce îi ia măsură regelui, pe cinstea mea, cred că pot să-l las să mi-o ia şi mie!

VI

CINE ERA JUPÂNUL JEAN PERCERIN

Croitorul regelui, jupânul Jean Percerin, locuia într-o casă destul de mare, în strada Saint-Honoré, alături de strada Pomul Uscat. Era un om căruia îi plăceau stofele frumoase, broderiile frumoase, catifelele frumoase, trăgându-se dintr-o familie în care toţi, din tată în fiu, fuseseră croitori ai rege­lui. Această moştenire urca până la Carol al IX-lea, care, după cum se ştie, avea adesea fantezii şi îndrăzneli pe care cu greu i le putea împlini cineva. Percerin de pe vremea aceluia era hughenot, ca şi Ambroise Paré, şi fusese cruţat de către regina de Navarra, frumoasa Margot, cum i se spu­nea acesteia, datorită faptului că fusese singurul care putuse să-i întocmească acele desăvârşite îmbrăcăminţi de călărie pe care ea le purta cu plăcere, fiindcă-i acopereau anumite cusururi trupeşti pe care regina de Navarra le ascundea cu multă grijă. Percerin, scăpat de la moarte, făcuse, drept recunoştinţă, nişte frumoase hlamide negre, foarte puţin costi­sitoare, pentru regina Caterina, care sfârşi prin a binevoi să-l primească în preajma ei pe hughenot, cu toate că multă vreme îl ţinuse deoparte. Dar Percerin era un om prevăză­tor: el auzise spunându-se că nimic nu era mai primejdios pentru un hughenot decât zâmbetele reginei Caterina; şi, băgând de seamă că ea îi zâmbea mai des ca de obicei, se grăbi să treacă la catolicism împreună cu toată familia şi, ridicându-se mai presus de orice învinuire prin această con­vertire, ajunse la înalta poziţie de meşter croitor al coroanei Franţei. Sub Henric al III-lea, care era un rege ce ţinea să fie îmbrăcat cât mai bine, această poziţie atinse unul dintre cele mai înalte piscuri ale Cordilierilor. Percerin fusese un om dibaci toată viaţa lui şi, pentru a-şi păstra această faimă şi dincolo de mormânt, căută să nu şi-o piardă la moarte; răposă deci în plină putere de lucru şi tocmai la timpul potrivit, când fantezia lui începea să dea semne de sărăcire. Lăsă în urma lui un băiat şi o fată, şi unul şi celălalt vrednici de numele pe care erau chemaţi să-l poarte: fiul, priceput în arta croielii şi precis ca un echer; fata, brodeză şi desena­toare de podoabe. Nunta lui Henric al IV-lea cu Maria de Medicis, doliurile atât de pline de fală ale numitei regine făcură, împreună cu unele cuvinte de laudă ieşite din gura domnului de Bassompierre, regele eleganţilor din vremea aceea, ca faima acestei a doua generaţii a Percerinilor să crească şi mai mult.

Domnul Concino Concini şi soţia lui, Galiga, care stră­luciră mai apoi la curtea Franţei, voiră să italienizeze îm­brăcămintea şi aduseră croitori de la Florenţa; dar Percerin, lovit în patriotismul şi amorul său propriu, îi reduse la nimic pe aceşti străini prin cusăturile lui de brocart şi prin bro­deriile sale ce nu aveau pereche; în aşa fel că, până la urmă, Concini renunţă cel dintâi la compatrioţii lui şi-l ţinu pe croitorul francez într-o stimă atât de mare, încât nu mai vru să fie îmbrăcat decât de el; aşa se face că în ziua când Vitry îi zdrobi ţeasta cu o descărcătură de pistol pe micul pod al Luvrului, el era îmbrăcat cu o tunică executată de Per­cerin. Această tunică, ieşită din atelierul celebrului meşter, le prilejui parizienilor plăcerea de a smulge fâşii din ea, dimpreună cu bucăţi din trupul pe care-l acoperea.

Cu toată favoarea de care Percerin se bucurase în faţa lui Concini, regele Ludovic al XIII-lea avu mărinimia de a nu-i păstra pică acestui croitor al său şi-l ţinu mai departe în slujba lui. În momentul când Ludovic cel Drept dădea această mare pildă de îngăduinţă, Percerin îşi creştea doi fii, dintre care unul îşi trecu examenul de încercare la nunta Anei de Austria, făcu pentru cardinalul Richelieu acel fru­mos costum spaniol cu care el dansă o sarabandă, întocmi costumele pentru tragedia Mirame şi cusu la mantia lui Buckingham acele faimoase perle sortite să se împrăştie pe parchetul de la Luvru.

Puteai lesne deveni ilustru când îl îmbrăcai pe domnul de Buckingham, pe domnul de Cinq-Mars, pe domnişoara Ninon, pe domnul de Beaufort şi pe Marion Delorme. Astfel, Percerin III atinsese apogeul gloriei atunci când tatăl său muri. Acest Percerin III, bătrân, glorios şi bogat, îl îmbrăca acum şi pe Ludovic al XIV-lea, dar, neavând copii, ceea ce era o mare mâhnire pentru el, întrucât dinastia sa avea să se stingă o dată cu dânsul, neavând copii, spunem, formase mai mulţi elevi, în care îşi punea toate speranţele. Avea trăsură, o moşioară, valeţi - cei mai chipeşi din tot Parisul - şi, prin autorizaţia specială a lui Ludovic al XIV-lea, o haită de câini de vânătoare. Îi îmbrăca pe domnii de Lyonne şi Letellier, de protecţia cărora se bucura; dar, vârât în politică şi cunoscător al secretelor de stat, nu izbutise niciodată să-i facă un costum domnului Colbert. Asta nu se explică, se ghiceşte. Marile spirite, de tot felul, trăiesc prin simţuri nevăzute, nebănuite; fac totul fără să ştie nici ei înşişi de ce şi cum. Marele Percerin, căci, împotriva regulii dinastiilor, abia ultimul dintre Percerini îşi merita supranumele de Cel Mare, marele Percerin, spunem, croia cu inspiraţie o rochie pentru regină sau un pantalon pentru rege, ticluia o mantie pentru DOMNUL sau un tipar de ciorap pentru DOAMNA; dar, cu tot geniul lui neîntrecut, nu putea să nimerească măsura domnului Colbert.

- Omul acesta - spunea el adesea - e în afara talentu­lui meu, şi nu voi izbuti să-l prind în acele mele.

E de la sine înţeles că Percerin era croitorul domnului Fouquet şi că marele vistiernic îl preţuia mult.

Domnul Percerin avea aproape optzeci de ani, dar era verde încă, şi atât de uscat în acelaşi timp, spuneau curtenii, încât înţepa. Renumele şi averea lui erau atât de mari, încât domnul prinţ de Condé, acest rege al stăpânilor mai mici, îi dădea braţul şi stătea de vorbă cu el despre arta croitoriei, iar cei mai răi platnici dintre oamenii de la curte nu în­drăzneau niciodată să-şi amâne prea mult datoriile faţă de el, căci meşterul Percerin făcea o dată haine pe credit, dar nu şi a doua oară, dacă nu era plătit pentru prima comandă.

Se poate uşor deduce că un asemenea croitor, în loc să alerge după muşterii, numai cu greu primea pe alţii noi. Iată de ce Percerin nu voia să lucreze pentru burghezi sau pentru proaspeţii înnobilaţi. Se spunea chiar că domnul de Mazarin, în schimbul confecţionării fără plată a unui frumos costum de cardinal, pentru ceremonii, îi strecurase într-o bună zi, în buzunar, nişte titluri de nobleţe.

Percerin avea mult spirit, dar era şi răutăcios. Mulţi îl socoteau foarte slobod la gură. La optzeci de ani, el lua cu mână încă sigură măsuri pentru corsetele femeilor.

În casa acestui artist şi mare senior îl duse d'Artagnan pe deznădăjduitul Porthos. Acesta, pe drum, îi spunea prie­tenului său:

- Ia seama, scumpul meu d'Artagnan, ia seama ca semeţia acestui Percerin, care trebuie să fie foarte nepoliticos, să nu calce în picioare demnitatea unui om ca mine, căci, te previn, dragă prietene, că, dacă nu va fi la locul lui, îi voi da peste nas.

- O dată ce eşti prezentat de mine - răspunse d'Arta­gnan - n-ai de ce să te temi, dragă prietene, chiar dac-ai fi... ceea ce nu eşti.

- Ah, vorba e că...

- Cum? Ai ceva cu Percerin? Spune, Porthos.

- Cred că, pe vremuri...

- Ei bine, ce s-a întâmplat pe vremuri?