Alexandre Dumas

Fruntea lui Aramis se întuneca pe măsură ce tânărul îi spunea toate acestea.

- Lumina? continuă el. Am mai mult decât lumină, am soarele - un prieten care vine să mă viziteze în fie­care zi, fără permisiunea guvernatorului, fără să fie însoţit de temnicer. Intră pe fereastră, aşterne în camera mea o dungă mare de lumină, ce porneşte chiar de la fereastră şi se întinde spre patul meu, până la ciucurii perdelelor. Această dungă luminoasă creşte de la ceasurile zece până la amiază şi descreşte de la ceasurile unu până la trei, încet, ca şi cum, grăbindu-se să vină, îi pare rău că trebuie să mă pără­sească. Când ultima sa rază dispare, m-am bucurat patru ceasuri întregi de prezenţa lui. Nu e oare de ajuns atâta? Mi s-a spus că sunt nenorociţi care sapă în piatră, lucrători care muncesc în mine şi care nu văd niciodată soarele.

Aramis îşi şterse fruntea.

- Cât despre stele, care sunt atât de plăcute la vedere - urmă tânărul - ele se aseamănă toate, numai că nu au aceeaşi strălucire şi aceeaşi mărime. Eu sunt un favorizat; căci, dacă n-ai fi aprins acum această feştilă, ai fi putut să vezi frumoasa stea pe care o priveam din patul meu la venirea dumitale şi a cărei scânteiere îmi mângâia ochii.

Aramis înclină capul; se simţea copleşit sub valul amar al acestei sumbre filozofii care este religia captivităţii.

- Iată dar, în ce priveşte florile, aerul, lumina şi ste­lele - zise tânărul cu aceeaşi linişte desăvârşită. Mai rămâne plimbarea. Nu mă plimb oare, toată ziua, prin grădina gu­vernatorului, dacă e timp frumos, sau aici, dacă plouă; la răcoare, dacă e cald, la căldură, dacă e frig, graţie sobei mele pe vreme de iarnă? Ah, crede-mă, domnule - adăugă deţinutul cu o expresie ce nu era lipsită de o anumită amă­răciune - oamenii au făcut pentru mine tot ce poate să spere, tot ce poate să dorească o fiinţă omenească.

- Oamenii, fie! zise Aramis înălţând capul. Dar mi se pare că dumneata ai uitat de Dumnezeu.

- Am uitat, într-adevăr, de Dumnezeu - răspunse de­ţinutul fără să se tulbure. Dar pentru ce-mi spui asta? La ce bun să le vorbeşti de Dumnezeu deţinuţilor?

Aramis îl privi în faţă pe acest tânăr ciudat, care avea resemnarea unui martir sub zâmbetul unui ateu.

- Oare nu se află Dumnezeu în toate lucrurile? mur­mură el pe un ton de mustrare.

- Spune, mai bine, la capătul tuturor lucrurilor - răspunse tânărul cu hotărâre.

- Fie! rosti Aramis. Dar să ne întoarcem la punctul de unde am plecat.

- Nici nu vreau altceva - zise tânărul.

- Sunt duhovnicul dumitale.

- Da.

- Ei bine, întrucât trebuie să mi te spovedeşti, eşti da­tor să-mi spui adevărul.

- Nici nu doresc altceva, decât să-ţi spun adevărul.

- Orice deţinut a săvârşit o faptă nelegiuită pentru care a fost adus în închisoare. Ce faptă nelegiuită ai săvâr­şit dumneata?

- M-ai mai întrebat asta, prima dată când ai venit aici - zise deţinutul.

- Dar te-ai ferit să-mi răspunzi, atunci, ca şi acum.

- Şi ce te face să crezi că acum îţi voi răspunde?

- Fiindcă acum sunt duhovnicul dumitale.

- Atunci, dacă vrei să-ţi spun ce faptă nelegiuită am săvârşit, explică-mi ce este o nelegiuire. Căci, întrucât nu simt nimic în mine care să-mi stârnească mustrări, pot spune că nu sunt un om vinovat.

- Uneori eşti vinovat în ochii maimarilor pământului nu numai fiindcă ai săvârşit o nelegiuire, dar fiindcă ştii că au fost săvârşite nelegiuiri.

Deţinutul îşi încordă atenţia.

- Da - zise el după o clipă de tăcere - înţeleg; da, ai dreptate, domnule; s-ar putea ca, în acest fel, să fiu un nelegiuit în ochii celor mari.

- Ah, prin urmare ştii ceva? zise Aramis, care crezu că întrezăreşte nu atât punctul slab, cât îmbucătura platoşei.

- Nu, nu ştiu nimic - răspunse tânărul - dar une­ori stau şi mă gândesc, şi în aceste momente îmi spun că...

- Ce-ţi spui?

- Că dacă aş vrea să mă gândesc mai mult, sau aş înnebuni, sau aş ghici multe lucruri.

- Şi atunci? întrebă Aramis cu nerăbdare.

- Atunci mă opresc.

- Te opreşti?

- Da, capul mi se îngreuiază, gândurile mi se întunecă, mă cuprinde urâtul, şi aş dori...

- Ce?

- Nu ştiu, căci nu vreau să fiu cuprins de dorinţa lucru­rilor pe care nu le am, eu care sunt atât de mulţumit cu ceea ce am.

- Te temi de moarte? întrebă Aramis cu o uşoară ne­linişte.

- Da - răspunse tânărul zâmbind.

Aramis simţi fiorul acestui zâmbet şi se cutremură.

- Oh, întrucât te temi de moarte, înseamnă că ştii mai mult decât vrei să spui! strigă el.

- Dar dumneata - zise deţinutul - dumneata care m-ai făcut să te chem, dumneata care, după ce te-am chemat, vii aici făgăduindu-mi că ai să dai pe faţă o mulţime de lucruri, cum se face că acum dumneata eşti cel ce tace, iar eu cel ce vorbeşte? Pentru că purtăm amândoi câte o mască, sau să le ţinem mai departe, sau să le aruncăm amândoi deodată.

Aramis simţi tăria şi totodată dreptatea acestei judecăţi. "Nu am de-a face cu un om obişnuit" - gândi el.

- Spune, ai vreo ambiţie? întrebă apoi cu glas tare, fără să-l fi pregătit pe deţinut pentru această schimbare.

- Ce-i aceea ambiţie? întrebă tânărul.

- E - răspunse Aramis - un simţământ care-l îm­pinge pe om să dorească mai mult decât are.

- Am spus că sunt mulţumit, domnule; dar se poate să mă înşel. Nu ştiu ce este ambiţia, dar se poate să o am. Te rog, lămureşte-mă în această privinţă, nu vreau decât atât.

- Un ambiţios - zise Aramis - e acela care râvneşte la mai mult decât îi îngăduie situaţia sa.

- Eu nu râvnesc la mai mult decât îmi îngăduie situa­ţia - zise tânărul cu o siguranţă care, încă o dată, îl făcu să se zguduie pe episcopul de Vannes.

Tăcu. Dar, văzând ochii aprinşi, fruntea încreţită, ati­tudinea dârză a captivului, se simţea bine că altceva aştepta el, nu tăcerea. Aramis rupse atunci această tăcere.

- M-ai minţit întâia oară când te-am văzut - zise el.

- Minţit? strigă tânărul, ridicându-se pe pat, cu un asemenea accent în glas, cu o asemenea strălucire în ochi, că Aramis se dădu fără să vrea un pas înapoi.

- Vreau să spun - adăugă episcopul înclinându-se - că mi-ai ascuns ceea ce ştii despre copilăria dumitale.

- Tainele unui om sunt numai ale lui, domnule - răs­punse deţinutul - şi nu le poate împărtăşi primului venit.

- E adevărat - zise Aramis, înclinându-se şi mai adânc ca înainte - e adevărat, iartă-mă. Dar şi astăzi sunt oare pentru dumneata primul venit? Te rog răspunde, monse­niore!

Acest titlu îl tulbură uşor pe deţinut, totuşi el nu păru mirat că îi era acordat.

- Nu ştiu cine eşti, domnule - răspunse el.

- Oh, dacă aş avea destulă îndrăzneală, ţi-aş lua mâna şi ţi-aş săruta-o.

Tânărul făcu o mişcare, ca pentru a-i întinde mâna lui Aramis; dar fulgerul ce-i ţâşnise din ochi i se stinse la mar­ginea pleoapelor, iar mâna i se retrase rece şi neîncrezătoare.

- Să săruţi mâna unui deţinut! zise el clătinând din cap. La ce bun?

- De ce mi-ai spus - întrebă Aramis - că te simţi bine aici? De ce mi-ai spus că nu râvneşti nimic? De ce în sfârşit, vorbindu-mi astfel, mă împiedici, la rându-mi, să fiu sincer cu dumneata?

Aceeaşi strălucire străbătu pentru a treia oară ochii tânărului deţinut; dar, ca şi în celelalte rânduri, se stinse fără să fi adus ceva.

- Te fereşti de mine? zise Aramis.

- De ce să mă feresc, domnule?

- Oh, dintr-un motiv foarte simplu: anume, dacă ştii ceea ce e firesc să ştii, trebuie să te fereşti de toată lumea.

- Atunci nu te mira că mă feresc de dumneata, de vreme ce bănuieşti că ştiu ceea ce nu ştiu.

Aramis era cuprins de admiraţie în faţa acestei dârze rezistenţe.

- Oh, mă faci să-mi ies din răbdări, monseniore! strigă el lovind cu pumnul în braţul jilţului.

- Iar eu nu te înţeleg de loc, domnule.

- Ei bine, încearcă de mă înţelege.

Deţinutul îl privi în ochi pe Aramis.

- Mi se pare uneori - spuse acesta din urmă - că am în faţa mea omul pe care-l caut... dar apoi...

- Apoi... acest om dispare, nu-i aşa? constată deţinutul zâmbind. Cu atât mai bine!

Aramis se ridică.

- Hotărât - rosti el - nu mai am nimic de spus unui om care se fereşte de mine în măsura în care o faci dumneata.

- Iar eu - adăugă deţinutul pe acelaşi ton - nu am nimic de spus unui om care nu vrea să înţeleagă că un în­temniţat trebuie să se ferească de orice.

- Chiar şi de prietenii lui vechi? zise Aramis. Oh, prea multă prudenţă, monseniore!

- Prieteni vechi? Dumneata eşti unul din prietenii mei vechi?

- Să vedem - zise Aramis - nu-ţi mai aduci oare deloc aminte să fi văzut cândva, în satul unde ţi-ai petrecut prima copilărie...

- Cunoşti numele acelui sat? întrebă deţinutul.

- Noisy-le-Sec, monseniore - răspunse numaidecât Aramis.

- Continuă - spuse tânărul fără ca faţa lui să arate că recunoştea sau tăgăduia.

- Ascultă-mă, monseniore - vorbi Aramis - dacă ţii neapărat să continuăm acest joc, să ne oprim aci. Am venit să-ţi spun o mulţime de lucruri, e adevărat, dar trebuie să-mi dai a înţelege că şi dumneata, la rândul dumitale, simţi do­rinţa de a le cunoaşte. Înainte de a vorbi, înainte de a dez­vălui lucrurile atât de importante pe care le ţin închise în mine, recunoaşte că am nevoie de un ajutor, dacă nu de sin­ceritate, de puţină simpatie, dacă nu de încredere. Ei bine, dumneata te menţii într-o pretinsă ignoranţă, care îmi taie orice avânt... oh, nu pentru ceea ce crezi dumneata. Căci, oricât de neştiutor ai fi, sau oricât de nepăsător ai căuta să pari, nu eşti mai puţin decât ceea ce eşti, monseniore, şi nimic - nimic, mă auzi - nu te va împiedica să fii ceea ce eşti!

- Îţi făgăduiesc - zise deţinutul - să te ascult cu toată răbdarea. Totuşi, cred că am dreptul să repet între­barea pe care ţi-am mai pus-o: cine eşti dumneata?

- Îţi mai aminteşti, sunt cam cincisprezece sau optspre­zece ani de atunci, să fi văzut la Noisy-le-Sec un cavaler care venea acolo însoţit de o doamnă, îmbrăcată mai întot­deauna în mătase neagră, cu panglici de culoarea focului în păr?

- Da - răspunse tânărul. O dată m-am interesat de nu­mele acelui cavaler, şi mi s-a spus că se numeşte abatele d'Herblay. M-am mirat că acest abate avea o înfăţişare atât de războinică, şi mi s-a răspuns că nu e nimic de mirare în asta, întrucât fusese muşchetar al regelui Ludovic al XIII-lea.

- Ei bine - zise Aramis - acel muşchetar de altădată, abatele de-atunci, episcopul de Vannes mai apoi, duhovnicul dumitale de astăzi, eu sunt.

- Ştiu. Te-am recunoscut.

- Ei bine, monseniore, dacă ştii asta, trebuie să mai adaug un lucru pe care nu-l ştii: anume că, dacă prezenţa aici a acestui muşchetar, a acestui abate, a acestui episcop, a acestui duhovnic ar fi cunoscută de rege, astă-seară, mâine, cel care a pus totul în joc pentru a veni la dumneata ar vedea lucind securea călăului în fundul unei temniţe mai în­tunecate şi mai blestemate decât este a dumitale.

Auzind aceste cuvinte rostite cu atâta hotărâre, tânărul se ridică pe pat şi-şi aţinti privirile din ce în ce mai scrutătoare în ochii lui Aramis. Urmarea acestei iscodiri fu că deţinutul păru să capete oarecare încredere.

- Da - murmură el - da, mi-aduc bine aminte. Doamna despre care îmi vorbeşti a venit o dată cu dum­neata şi de două ori cu femeia...

Se întrerupse.

- Cu femeia care venea să te vadă în fiecare lună, nu-i aşa, monseniore?

- Da.

- Ştii cine era doamna aceea?

Un fulger păru gata să ţâşnească din ochii tânărului.

- Ştiu că era o doamnă de la curte - răspunse el.

- Ţi-o aminteşti bine pe această doamnă?

- Oh, amintirile mele sunt foarte limpezi în această pri­vinţă - zise tânărul deţinut - am văzut-o o dată pe această doamnă împreună cu un bărbat cam de vreo patruzeci şi cinci de ani; am mai văzut-o o dată cu dumneata şi cu doamna în rochie neagră şi cu panglici de culoarea focului în păr; pe urmă am mai revăzut-o de două ori cu aceeaşi persoană. Aceste patru persoane, împreună cu tutorele meu şi cu bătrâna Perronnette, cu temnicerul şi cu guvernatorul de aici, sunt singurele persoane cărora le-am vorbit vreodată şi, într-adevăr, aproape singurele persoane pe care le-am văzut în viaţa mea.

- Erai deci şi atunci la închisoare?

- Dacă aici sunt la închisoare, acolo aş putea spune că eram liber, cu toate că libertatea îmi era destul de restrânsă; o casă din care nu ieşeam niciodată, o mare grădină încon­jurată de ziduri pe care nu le puteam sări - aceasta era locuinţa mea; dumneata o cunoşti, fiindcă ai venit acolo. De altfel, obişnuit să trăiesc în îngrădirea acelor ziduri şi a acelei case, n-am simţit niciodată dorinţa să ies. Deci poţi înţelege, domnule, că, nevăzând nimic din această lume, nu mai doresc nimic, şi dacă ai venit să-mi povesteşti anumite lucruri, vei fi silit să-mi dezvălui totul.

- Aşa voi şi face, monseniore - zise Aramis înclinându-se - căci asta e datoria mea.

- Ei bine, începe atunci prin a-mi spune cine era tuto­rele meu.

- Un prea bun gentilom, monseniore, un gentilom cinstit mai ales, un preceptor atât al trupului, cât şi al sufle­tului dumitale. Ai avut a te plânge vreodată de el?

- O, nu, domnule, dimpotrivă; dar acest gentilom mi-a spus adesea că tatăl meu şi mama mea erau morţi; acest gentilom minţea sau spunea adevărul?

- Era nevoit să urmeze ordinele ce i se dăduseră.

- Atunci, m-a minţit?

- Numai pe jumătate. Tatăl dumitale e mort.

- Dar mama?

- Ea e moartă pentru dumneata.

- Dar pentru ceilalţi trăieşte, nu-i aşa?

- Da.

- Şi eu (tânărul îl scrută pe Aramis), eu sunt osândit să trăiesc în bezna unei închisori?

- Vai, aşa cred!

- Şi asta - continuă tânărul - din pricină că prezenţa mea în lume ar dezvălui o mare taină?

- O mare taină, da.

- Pentru a întemniţa la Bastilia un copil, cum eram eu, înseamnă că duşmanul meu trebuie să fie destul de puternic.

- Este.

- Mai puternic chiar decât mama?

- De ce, adică?

- Pentru că mama m-ar fi apărat.

Aramis şovăi.

- Mai puternic decât mama dumitale, da, monseniore.

- Întrucât doica mea şi gentilomul acela au fost răpiţi şi întrucât am fost despărţit de ei în felul acesta, înseamnă oare că eu eram sau că ei erau o mare primejdie pentru duşmanul meu?

- Da, o primejdie de care duşmanul dumitale a scăpat făcând să dispară doica şi gentilomul - răspunse în linişte Aramis.

- Să dispară? întrebă deţinutul. Şi cum au dispărut?

- În chipul cel mai sigur - răspunse Aramis - sunt morţi.

Tânărul păli uşor şi îşi trecu o mână tremurătoare peste obraz.

- Otrăviţi? întrebă el.

- Otrăviţi.

Deţinutul stătu o clipă pe gânduri.

- De vreme ce aceste două fiinţe nevinovate - reluă el - singurii mei sprijinitori, au fost ucişi în aceeaşi zi, în­seamnă că duşmanul meu trebuie să fie destul de crud, sau că a fost silit de necesitate; căci acel vrednic gentilom şi acea biată femeie n-au făcut niciodată rău cuiva.

- Necesitatea e necruţătoare în familia dumitale, mon­seniore. De aceea, tot o necesitate mi-a impus, spre marele meu regret, să-ţi spun că acel gentilom şi acea doică au fost asasinaţi.

- Oh, nu-mi aduci nici o veste nouă - zise deţinutul încreţindu-şi sprâncenele.

- Cum aşa?

- Bănuiam asta.

- Din ce cauză?

- Am să-ţi spun.

În acel moment, tânărul, sprijinindu-se în amândouă coa­tele, se apropie de faţa lui Aramis cu o expresie în care se citea atâta demnitate, abnegaţie şi înfruntare chiar, încât episcopul simţi electricitatea entuziasmului urcându-se în scântei mistuitoare de la inima lui ofilită spre craniul său tare ca oţelul.

- Vorbeşte, monseniore. Ţi-am spus că mi-am pus în primejdie viaţa spre a veni aici. Oricât de puţin ar însemna viaţa mea, te rog să o primeşti ca o răscumpărare pentru a dumitale.

- Ei bine - reluă tânărul - iată ce mă face să bănu­iesc că, într-adevăr, au fost omorâţi doica şi tutorele meu...

- Căruia îi spuneai tată.

- Da, căruia îi spuneam tată, deşi ştiam bine că nu eram fiul său.

- Ce te-a făcut să presupui asta?

- După cum dumneata eşti prea respectuos pentru un prieten, el era prea respectuos pentru un tată.

- Eu - zise Aramis - n-am de ce să mă prefac.

Tânărul dădu din cap şi continuă:

- De bună seamă, nu eram sortit să rămân veşnic în­temniţat - zise el - şi ceea ce mă face să cred asta, acum mai ales, este grija ce mi se purta de a face din mine un cavaler cât mai desăvârşit. Gentilomul ce se afla în preajma mea m-a învăţat tot ce ştia el însuşi: matematicile, puţină geometrie, astronomie, scrimă, călărie. În fiecare dimineaţă mânuiam armele într-o sală scundă şi încălecam pe un cal în grădină. Ei bine, într-o dimineaţă, era vara, căci era tare cald, am adormit în acea sală scundă. Nimic până atunci, în afară de respectul tutorelui meu, nu-mi dăduse de ştire sau nu-mi stârnise bănuielile. Trăiam asemenea copiilor, păsărilor, plantelor, cu aer şi soare; împlinisem cincisprezece ani.

- Aşadar, sunt opt ani de-atunci?

- Da, aproape; am pierdut măsura timpului.

- Iartă-mă, dar ce-ţi spunea tutorele dumitale, ca să te îndemne la treabă?

- Îmi spunea că omul trebuie să caute să-şi facă pe pământ o avere pe care Dumnezeu nu i-a dat-o la naştere; şi adăuga că, sărac, orfan, necunoscut, nu mă puteam bizui decât pe mine însumi, căci nimeni nu se interesa sau nu se va interesa vreodată de persoana mea. Mă aflam deci în acea sală scundă şi, obosit după lecţia de scrimă, adormisem. Tu­torele meu era în camera lui de la etaj, aflată chiar deasupra mea. Deodată auzii parcă un ţipăt scurt, scos de tutorele meu. Apoi strigătul: "Perronnette! Perronnette!" O chema pe doica mea.

- Da, ştiu - zise Aramis. Continuă, monseniore, continuă.

- Pesemne că ea era în grădină, căci tutorele meu coborî scara în mare grabă. Mă sculai, neliniştit fiindcă-l vedeam pe el atât de neliniştit. Deschise uşa vestibulului ce da în grădină, strigând mereu: "Perronnette! Perronnette!" Ferestrele din sala cea scundă dădeau în curte; obloanele acestor ferestre erau trase, dar printr-o crăpătură a oblonu­lui îl văzui pe tutorele meu apropiindu-se de un puţ larg, ce se afla aproape chiar sub ferestrele cabinetului său de lucru. Se aplecă peste ghizduri, privi în adâncul puţului şi scoase un nou ţipăt, făcând nişte mari gesturi îngrozite. Din locul unde mă găseam, puteam nu numai să văd, dar să şi aud. Am văzut deci, am auzit deci totul.

- Continuă, monseniore, te rog - îl îndemnă Aramis.

- Doamna Perronnette alergă la strigătele tutorelui meu. El îi ieşi înainte, o luă de braţ şi o trase spre ghizdul puţu­lui; apoi, plecându-se cu ea peste ghizd, îi spuse: "Priveşte, priveşte! Ce nenorocire!" "Haide, haide, linişteşte-te - îi spunea doamna Perronnette. Ce s-a întâmplat?" "Scrisoarea aceea - strigă tutorele - vezi scrisoarea aceea?" Şi arăta cu mâna în fundul puţului. "Care scrisoare?" întrebă doica. "Scrisoarea pe care o vezi acolo jos e ultima scrisoare de la regină!" La aceste cuvinte, tresării. Tutorele meu, acela care trecea drept tatăl meu, acela care mă sfătuia mereu să fiu modest şi umil în viaţă, era în corespondenţă cu regina! "Ultima scrisoare de la regină? strigă doamna Perronnette, fără să pară mirată de altceva decât că scrisoarea se afla în fundul puţului. Dar cum de-a ajuns acolo?" "O întâmplare, doamnă Perronnette, o întâmplare ciudată! Mă întorceam în odaia mea; când să intru, deschizând uşa, fereastra din faţa ei fiind deschisă, s-a stârnit un curent de aer; am văzut atunci o bucată de hârtie luându-şi zborul şi am recunoscut acea hârtie ca fiind scrisoarea reginei; am alergat la fe­reastră scoţând un ţipăt, dar hârtia a fluturat o clipă în aer, apoi a căzut în puţ." "Ei bine - a zis doamna Perronnette - dacă scrisoarea a căzut în puţ, e ca şi cum ar fi arsă, şi întrucât regina arde ea însăşi toate scrisorile de câte ori vine aici"... De câte ori vine aici! Prin urmare, femeia care venea acolo în fiecare lună era regina? întrebă deţinutul, întrerupând o clipă firul povestirii.

- Da - dădu din cap Aramis.

- "Ai dreptate, ai dreptate - continuă bătrânul gen­tilom - dar în această scrisoare erau unele instrucţiuni. Acum de unde să ştiu ce am de făcut?" "Scrie-i repede re­ginei, povesteşte-i ce s-a petrecut, şi regina îţi va trimite o a doua scrisoare în locul acesteia." "Oh, regina nu va voi să creadă în această întâmplare - a zis cumsecadele bătrân clătinând din cap - va spune că am voit să păstrez această scrisoare, în loc să i-o dau înapoi ca pe celelalte, spre a-mi face din ea o armă. E atât de bănuitoare, iar domnul de Mazarin e atât de... Demonul ăsta de italian e în stare să ne otrăvească la cea dântâi bănuială!"

Aramis zâmbi cu o uşoară legănare a capului.

- "Ştii, doamnă Perronnette, amândoi sunt atât de sperioşi când e vorba de Filip!" Filip era numele meu - pre­ciză deţinutul. "Ei bine, atunci nu mai putem sta cu mâinile în sân - zise doamna Perronnette - trebuie să punem pe cineva să coboare în puţ." "Da, pentru ca cel care va scoate hârtia să o citească până sus?" "Să aducem pe cineva din sat care nu ştie să citească; aşa vei fi liniştit." "Fie; dar cel care va coborî în puţ nu se va gândi oare la însemnătatea unui petic de hârtie pentru care am pus în primejdie viaţa unui om? Oricum, mi-ai dat o idee, doamnă Perronnette; da, cineva va coborî în puţ, şi acel cineva voi fi eu." "Dar, la această propunere, doamna Perronnette se porni să se vaite şi să strige în aşa măsură, să plângă şi să-l roage atât de tare pe bătrânul gentilom, încât el îi făgădui că se va duce să caute o scară destul de lungă pentru ca cineva să poată coborî în puţ, în timp ce ea va da fuga la fermă să aducă un băiat mai curajos, căruia îi vor spune că o bijuterie de mare preţ a căzut în puţ, că această bijuterie era înfăşurată în hârtie, şi cum hârtia s-a desfăcut în apă - observă tu­torele meu - nu va fi de mirare să găsească numai scri­soarea deschisă. "Poate că până atunci şi scrisul se va şterge" - zise doamna Perronnette. "N-are a face, numai să avem scrisoarea. Înapoindu-i-o reginei, ea va vedea că n-am tră­dat-o, şi deci, netrezindu-i bănuieli domnului de Mazarin, nu vom mai avea de ce să ne temem de el." Această hotărâre luată, se despărţiră. Trăsei oblonul la loc şi, văzând că tu­torele meu se pregătea să se întoarcă în casă, mă aruncai pe perne cu capul vâjâindu-mi din pricina celor ce auzisem. Tutorele crăpă uşa la câteva clipe după ce mă aruncasem pe perne şi, crezându-mă aţipit, o închise uşor din nou. Abia se închise uşa, că mă sculai iar şi, aţintindu-mi urechea, i-am auzit paşii depărtându-se. Atunci m-am apropiat încă o dată de oblon şi i-am văzut pe tutore şi pe Perronnette plecând. Rămăsesem singur acasă. Nici nu închiseră bine poarta în urma lor, că, fără să mai pierd timp străbătând vestibulul, am sărit pe fereastră şi am alergat la puţ. Acolo m-am aple­cat peste ghizduri, aşa cum se aplecase tutorele meu. Un obiect alb şi luminos unduia pe cercurile tremurătoare ale apei verzui. Discul acela strălucitor mă vrăjea şi mă atră­gea; privirea îmi înţepenise acolo, răsuflarea mi se tăiase; puţul mă îmbia cu gura lui largă, cu răcoarea lui din adânc; mi se părea că citesc în fundul apei literele de foc pe care regina le scrisese pe peticul acela de hârtie. Atunci, fără să-mi dau seama ce fac, şi însufleţit de una din acele porniri instinctive ce te împing spre un lucru fatal, legai un capăt al funiei de piciorul cumpenei puţului, apoi lăsai ciutura să coboare în apă, la o adâncime de trei picioare aproape - toate acestea cu cea mai mare băgare de seamă, ca să nu ating preţioasa hârtie, care începea să-şi schimbe culoarea albicioasă devenind verzuie, dovadă că începea să se scu­funde; după aceea, cu o cârpă udă în palme, m-am lăsat să alunec pe frânghie spre adânc. Când m-am văzut atârnat deasupra acelui ochi de apă neagră, când am văzut cerul micşorându-se deasupra mea, mă pătrunse fiorul, mă cuprinse ameţeala şi părul mi se zbârli în cap; dar voinţa din mine învingea totul, şi spaima şi ameţeala. Atingând apa, mă aplecai dintr-o dată, ţinându-mă cu o mână de frânghie, în timp ce pe cealaltă o întinsei şi apucai preţiosul petic de hârtie ce se rupse în două între degetele mele, vârâi cele două bucăţi în buzunarul hainei, apoi, sprijinindu-mă cu picioarele de pereţii puţului, agăţându-mă cu mâinile, vânjos, sprinten, şi mai cu seamă grăbit, ajunsei din nou la ghizdul de afară, pe care, sărindu-l, îl umplui cu apa ce se scurgea de pe partea din jos a trupului meu. Odată ieşit din puţ cu prada în mână, începui să alerg prin soare, până în fundul grădi­nii, unde se afla un fel de zăvoi. Acolo voiam să mă ascund. În clipa când puneam piciorul în vizuina mea, se auzi clo­potul de la poarta cea mare, care suna totdeauna când o deschidea cineva. Era tutorele meu, care se întorcea. Termi­nasem la timp! Îmi făcui socoteala că îmi rămâneau zece minute până să ajungă la mine, dacă, bănuind unde sunt, ar fi venit într-acolo, şi douăzeci de minute, dacă şi-ar fi dat osteneala să mă caute. Era destul ca să pot citi preţioasa scri­soare, ale cărei bucăţi m-am grăbit să le pun una lângă alta. Slovele începuseră să se şteargă. Cu toate acestea, am izbutit s-o descifrez în întregime.

- Şi ce-ai citit, monseniore? întrebă Aramis cu un viu interes.