Alexandre Dumas

- Mi se pare că l-am trimis odată pe Mousqueton la un pârlit cu numele ăsta.

- Ei şi?

- Şi pârlitul n-a vrut să mă îmbrace.

- Oh, o neînţelegere, fără îndoială, pe care trebuie s-o lămurim numaidecât; poate că Mouston îl va fi confundat.

- Se poate.

- S-o fi încurcat în nume.

- Tot ce-i cu putinţă; nătângul de Mouston n-a ţinut niciodată minte numele oamenilor.

- Iau totul pe seama mea.

- Foarte bine.

- Spune-i vizitiului să oprească, Porthos; am ajuns.

- Aici stă?

- Da.

- Cum, aici? Dar suntem la Hale, şi mi-ai spus că locuinţa lui e la colţul străzii Pomul Uscat.

- Aşa e; dar priveşte.

- Ei da, privesc, şi văd că...

- Că suntem la Hale, pe naiba!

- N-oi fi vrând cumva ca armăsarii noştri să se urce pe trăsura din faţă?

- Nu.

- Şi nici ca aceia din faţa noastră s-o încalece pe cea­laltă dinaintea ei.

- Nu, fireşte.

- Nici ca a doua trăsură din faţă să dea buzna peste celelalte treizeci sau patruzeci care aşteaptă aici de mai demult?

- Ah, pe legea mea, ai dreptate!

- Ah!

- Ce de lume, dragul meu, ce de lume!

- Vezi?

- Şi ce fac aici toţi aceşti oameni?

- E foarte simplu: îşi aşteaptă rândul.

- Na! Sunt daţi afară cumva comedianţii de la palatul Bourgogne?

- Nu, îşi aşteaptă rândul să intre la domnul Percerin.

- Atunci înseamnă că vom avea şi noi de aşteptat.

- Noi vom fi mai isteţi şi mai puţin mândri decât ei.

- Şi deci ce vom face?

- Vom coborî din trăsură, vom trece printre paji şi lachei, şi vom intra la croitor; răspund eu de asta, mai ales dacă tu vei merge înaintea mea.

- Haidem - făcu Porthos.

Pricina înghesuielii de acolo era că uşa domnului Per­cerin se afla închisă, iar un lacheu, în picioare, în faţa uşii, le explica iluştrilor clienţi ai ilustrului croitor că, deocamdată, domnul Percerin nu primea pe nimeni. Afară, se repeta din gură în gură ceea ce marele lacheu îi şoptise unui mare senior faţă de care se arătase mai binevoitor, anume că dom­nul Percerin lucra la cinci costume pentru rege şi că, dată fiind graba cu care trebuiau făcute, medita în cabinetul lui la ornamente, la culori şi la tăietura acestor cinci costume. Mulţi, încântaţi de această explicaţie, se întorceau fericiţi şi o transmiteau şi altora; dar câţiva, mai îndărătnici, stăruiau să li se deschidă uşa, şi printre aceştia din urmă erau trei cuconiţe care urmau să ia parte la un balet deghizate în

bucătărese, balet care avea să dea neapărat greş dacă cele trei costume de bucătăreasă n-aveau să fie croite chiar de mâna marelui Percerin.

D'Artagnan, împingându-l din spate pe Porthos, care dă­dea grupurile la o parte cu statura lui, ajunse până la tej­ghele, în dosul cărora ucenicii croitori se întreceau să lu­creze care de care mai bine.

Am uitat să spunem că la uşă voiseră să-l oprească pe Porthos, ca şi pe ceilalţi; însă d'Artagnan sărise în faţă, ros­tise numai aceste cuvinte: "Ordin de la rege!", şi Porthos fu lăsat să intre împreună cu prietenul lui.

Bieţii ucenici nu mai ştiau cum să facă spre a răspunde la pretenţiile clienţilor, în lipsa patronului, întrerupându-se mereu din împunsul cu acul ca să dea câte o desluşire; iar când mândria jignită sau aşteptarea zadarnică îi ameninţau prea direct, cel ameninţat făcea un salt şi dispărea sub tej­ghea. Procesiunea seniorilor nemulţumiţi forma însă un tablou plin de amănuntele cele mai curioase.

Căpitanul nostru de muşchetari, om cu privirea iute şi sigură, cuprinse totul dintr-o singură aruncătură de ochi. Dar după ce-şi roti privirea pe deasupra grupurilor, îşi opri ochii asupra unui bărbat ce se afla chiar în faţa lui. Acest bărbat, aşezat pe un scăunel, abia dacă îşi arăta capul din dosul tejghelei. Era un om ca la patruzeci de ani, cu o înfăţişare posomorâtă, cu obrajii palizi, cu ochi blânzi şi luminoşi. Se uita la d'Artagnan şi la ceilalţi cu mâna îndoită sub bărbie, ca un amator curios şi potolit. Dar, văzându-l şi recunoscându-l fără îndoială pe căpitanul nostru, îşi trase repede pălă­ria peste ochi. Poate că tocmai gestul acesta îi atrase pri­virea lui d'Artagnan. Dacă e aşa, înseamnă că omul cu pă­lăria trasă peste ochi ajunsese la un rezultat cu totul opus aceluia pe care l-ar fi dorit el. În rest, îmbrăcămintea acestui om era destul de simplă, şi părul îi era pieptănat cu destulă neîngrijire pentru ca unii dintre clienţii cu mai puţin simţ de observaţie să-l ia drept un ucenic oarecare, ghemuit în dosul mesei şi împungând cu acul în postavul sau în catifeaua din mâinile lui, fără să dea greş niciodată. Totuşi, omul acesta umbla prea mult cu ochii pe sus pentru ca degetele să-i lucreze şi cu spor. D'Artagnan nu se înşelă în această privinţă şi văzu numaidecât că, dacă omul lucra, nu lucra la stofe.

- Hei - zise el adresându-se acestui bărbat - ai de­venit aşadar calfă de croitor, domnule Molière?

- Sst, domnule d'Artagnan! răspunse în şoaptă omul. Taci, te rog mult, altfel faci să mă recunoască toţi.

- Ei bine, şi care ar fi răul?

- De fapt, n-ar fi nici un rău; dar...

- Dar vrei să spui că nu e nici bine, nu-i aşa?

- O, nu; căci, îţi mărturisesc, mă îndeletniceam să stu­diez atâtea chipuri interesante ce se văd aici.

- Dă-i înainte, domnule Molière. Înţeleg cât de mult îţi poate folosi aceasta dumitale şi... nu te voi tulbura câtuşi de puţin.

- Mulţumesc.

- Dar cu o condiţie: să-mi spui unde se află în clipa de faţă domnul Percerin.

- Oh, bucuros: în cabinetul său. Numai că...

- Numai că nu se poate intra acolo?

- Cu neputinţă!

- Pentru toată lumea?

- Pentru toată lumea. M-a adus aici, ca să-mi pot face în voie observaţiile, apoi a plecat.

- Ei bine, iubite domnule Molière, îi vei da de veste că sunt aici, nu-i aşa?

- Eu? strigă Molière pe tonul unui câine căruia i s-a luat din gură osul pe care-l înhăţase cu mare trudă. Eu, să mă mişc de aici? Ah, domnule d'Artagnan, ce rău te porţi cu mine!

- Dacă nu-i vei da numaidecât de veste domnului Percerin că sunt aici - zise d'Artagnan cu glas încet - te pre­vin de un lucru, iubite domnule Molière, anume că nu ţi-l voi prezenta pe prietenul care a venit împreună cu mine.

Molière arătă cu un gest uşor spre Porthos.

- Acela, nu-i aşa? zise el.

- Da.

Molière îşi aruncă asupra lui Porthos una din acele pri­viri ce scotocesc până în adâncul creierului şi al inimii. Cer­cetarea i se păru, fără îndoială, plină de făgăduinţe, căci se ridică numaidecât şi trecu în odaia de alături.

VII

MOSTRELE
În acest timp, mulţimea se strecura încet, lăsând la fie­care colţ de tejghea un murmur sau o ameninţare, aşa cum, pe ţărmul nisipos al oceanului, valurile lasă urme de spumă sau de alge încâlcite, după ce se retrag o dată cu refluxul mării.

După zece minute, Molière reapăru, făcându-i de sub perdea un semn lui d'Artagnan. Acesta se repezi spre el, trăgându-l şi pe Porthos, şi, după ce străbătură nişte cori­doare destul de întortocheate, ajunseră în cabinetul lui Percerin. Bătrânul, cu mânecile suflecate, potrivea o bucată de brocart, cu flori mari de aur, ca să dea cât mai multe re­flexe strălucitoare. Zărindu-l pe d'Artagnan, lăsă stofa pe masă şi veni spre el, nu prea bucuros, nici prea curtenitor, dar, în sfârşit, destul de binevoitor.

- Domnule căpitan de gărzi - zise el - mă vei ierta, nu-i aşa, dar am foarte multă treabă.

- Eh, da, lucrezi la costumele regelui. Ştiu asta, scumpe domnule Percerin. Îi faci trei, aşa mi s-a spus.

- Cinci, scumpul meu domn, cinci!

- Trei sau cinci, asta nu mă îngrijorează, meştere Per­cerin, şi ştiu că dumneata le vei face să fie cele mai frumoase din lume.

- E ştiut, da. Odată lucrate, vor fi cele mai frumoase din lume, nu zic nu; dar ca să fie cele mai frumoase din lume, trebuie mai întâi să fie, şi pentru asta, domnule căpitan, am nevoie de timp.

- Ei, na! Mai ai încă două zile, mai mult decât îţi tre­buie, domnule Percerin - zise d'Artagnan cu aerul cel mai flegmatic.

Percerin ridică faţa, ca omul neobişnuit să fie contrazis nici chiar în capriciile lui; d'Artagnan însă se făcea a nu băga de seamă mutra pe care începea s-o ia ilustrul croitor de brocart.

- Scumpe domnule Percerin - continuă el - ţi-am adus un client.

- Ah! Ah! făcu Percerin cu o strâmbătură de ne­mulţumire.

- Domnul baron du Vallon de Bracieux de Pierrefonds - adăugă d'Artagnan.

Percerin schiţă un salut ce nu întâlni nici o simpatie la teribilul Porthos, care, de la intrarea în cabinet, se uita cam chiorâş la croitor.

- Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei - sfârşi d'Artagnan.

- Îl voi servi pe domnul - zise Percerin - dar puţin mai târziu.

- Mai târziu? Şi când anume?

- Când voi avea timp.

- I-ai spus asta şi valetului meu - interveni Porthos morocănos.

- Se poate - răspunse Percerin - sunt aproape veşnic luat cu asalt.

- Prietene - rosti Porthos pe un ton sentenţios - omul, când vrea, găseşte totdeauna timp.

Percerin deveni stacojiu, ceea ce, la bătrânii albiţi de vârstă, e un semn nu tocmai bun.

- Domnul - zise el - e liber, pe legea mea, să se ducă în altă parte.

- Haide, haide, Percerin - îi şopti d'Artagnan - nu eşti prea drăguţ astăzi. Ei bine, am să-ţi spun ceva care te va face să cazi în genunchi în faţa noastră. Domnul este nu numai prietenul meu, dar şi prieten al domnului Fouquet.

- Ah, ah! făcu atunci croitorul. Dacă-i aşa, e cu totul altceva. Apoi, întorcându-se către Porthos, întrebă: Domnul baron e de-al domnului intendent superior?

- Sunt pur şi simplu de-al meu, domnule - izbucni Porthos chiar în clipa când tapiseria se ridica pentru a lăsa să intre un nou client.

Molière observa. D'Artagnan râdea. Porthos fierbea.

- Dragă Percerin - zise d'Artagnan - fă-i un costum domnului baron; îţi cer eu asta.

- Pe dumneata nu pot să te refuz, domnule căpitan.

- Dar asta nu e tot: ai să-i faci acest costum numaidecât.

- Cu neputinţă înainte de opt zile.

- Atunci e ca şi cum ai refuza să i-l faci, deoarece cos­tumul e destinat serbărilor de la Vaux.

- Repet că e cu neputinţă - răspunse cu încăpăţânare bătrânul.

- Ba nu, scumpe domnule Percerin, mai ales dacă te rog şi eu - se auzi dinspre uşă un glas subţire, o voce me­talică ce-l făcu pe d'Artagnan să-şi aţintească urechea.

Era glasul lui Aramis.

- Domnul d'Herblay! tresări croitorul.

- Aramis! murmură d'Artagnan.

- Ah, episcopul nostru! zise Porthos.

- Bună ziua, d'Artagnan! Bună ziua, Porthos! Bună ziua, prieteni! strigă Aramis. Haide, haide, dragă domnule Percerin, fă-i domnului costumul, şi îţi spun eu că, făcându-i-l, îi vei face o mare plăcere domnului Fouquet.

Şi însoţi aceste cuvinte printr-un semn ce voia să spună: "Consimte şi lasă-i să plece". Se pare că Aramis avea asupra meşterului Percerin o înrâurire mai mare decât aceea a lui d'Artagnan însuşi, căci croitorul făcu o plecăciune în semn că se învoieşte şi, întorcându-se către Porthos, zise cu asprime:

- Treceţi dincolo să vi se ia măsura.

Porthos se făcu roşu tot. D'Artagnan, văzând că se apro­pie furtuna, îi şopti lui Molière:

- Scumpe domnule, omul pe care-l vezi aici se soco­teşte umilit atunci când i se măsoară cărnurile şi oasele cu care l-a înzestrat Dumnezeu; studiază-mi-l pe acest tip, meştere Aristofan, şi foloseşte-te de el.

Molière n-avea nevoie să fie încurajat; îl învălui cu pri­virea pe baronul Porthos şi-i spuse:

- Domnule, dacă vreţi să veniţi cu mine, vă voi lua măsură pentru un costum fără ca măsurătorul să vă atingă măcar.

- Oh - făcu Porthos - cum se poate una ca asta, prietene?

- Vă spun că nu se va folosi nici cotul, nici metrul la măsurătoare. E un procedeu nou, pe care l-am născocit noi, pentru a lua măsura oamenilor aleşi, cărora nu le face plă­cere să fie atinşi de nişte bădărani oarecare. La noi vin mulţi bărbaţi delicaţi, care nu pot îndura să fie măsuraţi, obicei care, după părerea mea, întinează măreţia firească a omului, şi dacă, din întâmplare, domnule, sunteţi unul dintre aceştia...

- Mii de draci, se înţelege că sunt!

- Straşnic! Se nimereşte tocmai bine, domnule baron,! căci veţi face safteaua invenţiei noastre.

- Dar cum dracul o să mi se ia măsura? zise Porthos încântat.

- Domnule - răspunse Molière înclinându-se - dacă veţi binevoi să mă urmaţi, o să vedeţi.

Aramis privea această scenă cu încordare. Credea pesemne că desluşeşte, după neastâmpărul lui d'Artagnan, că acesta avea să treacă dincolo, cu Porthos, pentru a nu pierde sfârşitul unei scene începute sub un atât de bun augur. Dar, oricât de isteţ ar fi fost Aramis, acum se înşela. Porthos şi Molière plecară singuri; d'Artagnan rămase cu Percerin. De ce oare? Din curiozitate, desigur; sau, poate, cu gândul de a se mai bucura câteva clipe de prezenţa bunului său prieten Aramis.

Molière şi Porthos dispăruţi, d'Artagnan se apropie de episcopul de Vannes, lucru care păru a nu-i face nici o plăcere acestuia din urmă.

- Tot pentru un costum ai venit, nu-i aşa, dragă prietene?

Aramis zâmbi.

- Nu - zise el.

- Te vei duce totuşi la Vaux?!

- Mă voi duce, însă fără costum nou. Uiţi, dragă d'Artagnan, că un biet episcop de Vannes nu e atât de bogat ca să-şi facă haine noi pentru fiecare serbare?

- Deh - zise muşchetarul râzând - dar poemele nu mai aduc nimic?

- Oh, d'Artagnan - răspunse Aramis - e atâta vreme de când nu mă mai gândesc la nimicurile astea!

- Bine! rosti d'Artagnan, fără să fie convins.

Cât despre Percerin, el se cufundase din nou în contem­plarea brocarturilor sale.

- Nu ţi se pare - zise Aramis cu un surâs - că-l stingherim pe acest vrednic om, dragul meu d'Artagnan?

"Aha, aha! murmură muşchetarul în sinea lui. Vrei să spui că te stingheresc pe tine, amice." Apoi, tare:

- Ei bine, să mergem; eu nu mai am nici o treabă aici, şi dacă eşti tot atât de liber ca şi mine, Aramis...

- Nu, voiam să...

- Ah, aveai să-i spui ceva în taină lui Percerin? De ce nu m-ai prevenit de la început?

- În taină - repetă Aramis - da, fireşte, dar nu ferindu-mă de tine, d'Artagnan. Niciodată, te rog să mă crezi, nu voi avea ceva atât de tainic, încât un prieten ca tine să nu poată auzi.

- Oh, nu, nu, mă retrag - spuse d'Artagnan, dar dând glasului său un accent vădit de curiozitate, căci stânjeneala lui Aramis, oricât de bine ar fi fost ascunsă, nu scăpase atenţiei sale, şi el ştia că la acest suflet de nepătruns, totul, chiar şi lucrurile cele mai puţin însemnate în aparenţă, se îndreptau de obicei spre o ţintă, o ţintă necunoscută, dar care, după cum cunoştea el firea prietenului său, muşchetarul îşi dădea seama că trebuia să fie foarte importantă.

Aramis, la rândul lui, văzu că d'Artagnan avea unele bănuieli şi stărui:

- Rămâi, te rog - zise el - iată despre ce este vorba. Şi, întorcându-se către croitor, începu: Dragă Percerin... Sunt chiar fericit că eşti de faţă, d'Artagnan.

- Ah, adevărat? se miră iarăşi gasconul, şi mai bănuitor încă decât până atunci.

Percerin nu se mişcă. Aramis îl trezi deodată, smulgându-i din mână stofa la care lucra.

- Dragul meu Percerin - îi spuse el - l-am adus cu mine pe domnul Le Brun, unul din pictorii domnului Fouquet.

"Ah, foarte bine - gândi d'Artagnan - dar pentru ce vine Le Brun?"

Aramis se uita la d'Artagnan, care avea aerul că pri­veşte nişte gravuri înfăţişându-l pe Marc Antoniu.

- Şi doriţi să-i faceţi un costum la fel cu acelea ale epicurienilor? întrebă Percerin.

Şi, spunând acestea pe un ton distrat, vrednicul croitor încercă să recapete bucata lui de brocart.

- Un costum de epicurian? întrebă d'Artagnan mirat.

- În sfârşit - zise Aramis cu cel mai fermecător surâs - e scris ca astă-seară scumpul nostru d'Artagnan să ne afle toate secretele; da, prietene, da. Ai auzit vorbindu-se de epicurienii domnului Fouquet, nu-i aşa?

- Fără îndoială. Nu e un fel de societate a poeţilor, printre care La Fontaine, Loret, Pellisson, Molière şi nu mai ştiu cine, a căror academie îşi are sediul la Saint-Mandé?

- Exact. Ei bine, le dăm uniforme poeţilor noştri şi-i înregimentăm în serviciul regelui.

- Oh, foarte bine, ghicesc: o surpriză pe care domnul Fouquet i-o face regelui. Oh, fii liniştit, dacă asta e taina domnului Le Brun, n-o voi dezvălui.

- Drăguţ ca întotdeauna, prietene. Nu, domnul Le Brun n-are nici o legătură cu asta; taina care-l priveşte e mult mai importantă!

- Atunci, dacă e atât de importantă, mai bine să n-o cunosc - zise d'Artagnan prefăcându-se că vrea să iasă.

- Intră, domnule Le Brun, intră - zise Aramis deschizând cu mâna dreaptă o uşă lăturalnică şi oprindu-l cu stânga pe d'Artagnan.

- Pe legea mea, nu mai înţeleg nimic! exclamă Percerin.

Aramis tăcu o pauză, cum se spune în teatru.

- Dragă domnule Percerin - zise el - lucrezi cinci costume pentru rege, nu-i aşa? Unul de brocart, unul de postav, pentru vânătoare, unul de catifea, unul de mătase unul din stofă de Florenţa!

- Da. Dar de unde ştiţi toate acestea, monseniore? întrebă Percerin uimit.

- E foarte simplu, dragă domnule: acolo va fi vânătoare, ospăţ, concert, promenadă şi recepţie; deci cinci ţesături cerute de etichetă.

- Le ştiţi pe toate, monseniore!

"Ehei, şi încă multe altele!" îşi spuse în sinea lui d'Artagnan.

- Dar - strigă croitorul triumfător - ceea ce nu ştiţi, monseniore, cu toate că sunteţi prinţ al bisericii, ceea ce nimeni nu va şti, ceea ce numai regele singur, domnişoara de La Vallière şi cu mine ştim este culoarea stofelor şi felul podoabelor; mai e apoi tăietura, îmbinarea, linia!

- Ei bine - zise Aramis - tocmai astea am venit să te rog să mi le faci cunoscute, scumpe domnule Percerin.

- Auzi colo! strigă croitorul îngrozit, cu toate că Aramis rostise aceste cuvinte, pe care noi le-am repetat, cu glasul cel mai blând şi mai mieros.

Pretenţia i se păru, după ce se gândi o clipă, atât de exagerată, de hazlie şi de nemaipomenită domnului Percerin, încât râse mai întâi încet, pe urmă tare, pentru ca să sfâr-şească apoi în hohote. D'Artagnan îi ţinu hangul, nu fiindcă găsea că lucrul era într-adevăr vrednic de râs, dar ca să nu-l lase pe Aramis să-şi adune gândurile. Acesta aşteptă să se potolească amândoi; apoi, după ce se liniştiră, zise:

- La prima vedere s-ar părea că am rostit o absurditate, nu-i aşa? Dar d'Artagnan, care e înţelepciunea întrupată, te va lămuri că nu puteam să-ţi cer altceva decât ceea ce ţi-am cerut.

- Să vedem - zise muşchetarul atent, simţind, cu mi­rosul lui desăvârşit, că până atunci se înghiontiseră doar şi că momentul bătăliei abia acum se apropia.

- Să vedem - repetă Percerin cu neîncredere.

- Pentru ce - continuă Aramis - dă domnul Fouquet o serbare în cinstea regelui? Oare nu ca să-i fie pe plac?

- De bună seamă - fu de acord Percerin.

D'Artagnan încuviinţă cu un semn din cap.

- Prin niţică galanterie? Prin oleacă de imaginaţie de bun gust? Printr-un şir de surprize asemenea aceleia despre care vorbeam adineauri, în legătură cu înregimentarea epicurienilor noştri?

- Minunat!

- Ei bine, iată surpriza, bunul meu prieten: domnul Le Brun, aci de faţă, e un om care desenează cu foarte multă exactitate.

- Da - zise Percerin - am văzut tablouri făcute de domnul şi am băgat de seamă că hainele erau foarte bine redate. Iată pentru ce mă învoiesc să-i fac numaidecât un costum, fie asemănător cu al domnilor epicurieni, fie deosebit.

- Domnule dragă, luăm act cu bucurie de vorba dumitale; mai târziu ne vom folosi de ea; dar, deocamdată, domnul Le Brun are nevoie nu de hainele pe care le vei face pentru dânsul, ci de acelea pe care le faci pentru rege.

Percerin execută o săritură înapoi, pe care d'Artagnan, om calm şi care cântăreşte bine lucrurile, nu o găsi prea exagerată, într-atât de ciudate şi de neaşteptate înţelesuri avea propunerea pe care o arunca Aramis.

- Hainele regelui! Să dau unui fitecine hainele rege­lui!... Oh, ce să zic, domnule episcop, înălţimea voastră şi-a pierdut minţile! strigă bietul croitor scos din răbdări.

- Ajută-mă, d'Artagnan - zise Aramis din ce în ce mai calm şi mai surâzător - hai, ajută-mă să-l lămuresc pe domnul; căci tu înţelegi, nu-i aşa?

- De, nu prea, îţi mărturisesc cinstit.

- Cum, prietene, nu înţelegi că domnul Fouquet vrea să-i facă regelui surpriza de a-şi vedea portretul la sosirea sa la Vaux? Că portretul, a cărui asemănare va fi izbitoare, va trebui să aibă acelaşi costum pe care-l va purta regele în ziua când va vedea portretul?

- Ah, da, da! strigă muşchetarul aproape convins, atât de firească părea ideea aceasta. Da, dragul meu Aramis, ai dreptate; da, ideea este fericită. Pun rămăşag că tu ai născocit-o!

- Nu ştiu - răspunse cu nepăsare episcopul - eu sau domnul Fouquet... Apoi, scrutând figura lui Percerin, după ce observase nehotărârea lui d'Artagnan, întrebă: Ei bine, domnule Percerin, ce zici? Spune.

- Spun că...

- Că eşti liber să refuzi, fără îndoială, ştiu asta foarte bine, şi nici nu mă gândesc să te silesc, scumpe domn; mai mult chiar, înţeleg sfiiciunea dumitale de a îmbrăţişa ideea domnului Fouquet: nu vrei să laşi să se creadă că-l linguşeşti pe rege. Inimă nobilă, domnule Percerin! Inimă nobilă!

Croitorul bolborosi ceva.

- Ar fi, într-adevăr, o mare măgulire ce i s-ar face tânărului Prinţ - continuă Aramis. Dar, mi-a declarat dom­nul intendent superior, dacă Percerin refuză, spune-i că nu mă voi supăra pe el pentru asta şi-l voi stima totdeauna. Numai că...

- Numai că...? repetă Percerin cu nelinişte.

- Numai că - urmă Aramis - mă voi vedea silit să-i spun regelui (dragă domnule Percerin, înţelegi, domnul Fouquet vorbeşte astfel), numai că mă voi vedea silit să-i spun regelui: "Sire, aveam intenţia să ofer maiestăţii voastre portretul vostru; dar, dintr-un sentiment de delicateţe exa­gerat poate, dar nu mai puţin de înţeles, domnul Percerin s-a împotrivit".

- Împotrivit? strigă croitorul, îngrozit de răspunderea ce avea să cadă pe umerii lui. Să mă împotrivesc eu dorin­ţei, voinţei domnului Fouquet, când e vorba să-i facă o plăcere regelui? Oh, pârdalnică vorbă aţi spus acum, domnule episcop! Să mă împotrivesc? Oh, nu eu am rostit asta, slavă Somnului! Domnul căpitan de muşchetari mi-e martor. Nu-i aşa, domnule d'Artagnan, că nu mă împotrivesc la nimic?

D'Artagnan făcu un semn de abţinere, dovadă că voia să rămână neutru; presimţea că la mijloc trebuie să fie o în­trigă, vreo comedie sau o tragedie; se dădea de ceasul morţii că n-o putea ghici, dar, deocamdată, ţinea să nu se amestece.

Percerin însă, speriat de gândul că s-ar putea să i se spună regelui că se împotrivise când a fost vorba să i se facă o surpriză, îi oferi un scaun lui Le Brun şi începu să scoată dintr-un dulap patru costume strălucitoare, al cincilea fiind încă în mâinile ucenicilor, şi aşeză pe rând aceste capodopere pe tot atâtea manechine de Bergman, care, aduse în Franţa pe vremea lui Concini, îi fuseseră dăruite lui Percerin II de către mareşalul d'Ancre, după înfrângerea croitorilor italieni, ruinaţi prin concurenţă. Artistul începu să deseneze, apoi să picteze veşmintele. Dar Aramis, care urmărea din ochi toate fazele muncii lui şi-l supraveghea îndeaproape, îl opri deodată.

- Mi se pare că nu prea ai prins nuanţele, dragă dom­nule Le Brun - îi spuse el. Culorile dumitale au să te înşele, pe pânză se va pierde acea asemănare desăvârşită de care avem absolută nevoie; îţi trebuie mai mult timp ca să distingi bine nuanţele.

- E adevărat - interveni Percerin - dar tocmai timpul ne lipseşte, şi în privinţa asta, veţi conveni, domnule episcop, nu pot să fac nimic.

- Atunci nu vom face nici o treabă - zise Aramis dezamăgit - şi asta din pricina nepotrivirii culorilor.